De-a lungul mileniilor societatea luptă continuu împotriva celui mai mare flagel al tuturor

timpurilor- delicvenţa. În această luptă omenirea a cunoscut atît succese, cît şi înfrîngeri. Această
preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenu infracţional se
aduce o atingere gravă a intereselor umane de maximă generalitate şi importanţă, se pun în pericol
valorile fundamentale afectîndu-i astfel buna sa funcţionalitate. Orice sociatate apreciază
comportamentul membrilor să din punt de vedere al conformării acestora la normele morale şi cele
juridice. Cei implicaţi în studierea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rînd de
explicarea cauzală a acestuia, de evedenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi
teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor compenente ale sistemului lega şi
asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi profilactice.

Teoria anormalitatii biologice-Cesare Lombroso

Cesare Lombroso este parintele criminologiei antropologice,el afirmх că teoriile sale
sunt ale predecesorilor si. „Eu n-am fcut decît să dau un corp organic concluziilor care pluteau în
aer ,înca nedescoperite.”El sustine că,în esenţă,caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii
de baza ai degenerării si inadaptării.
Teoriile lui Lombroso includ evoluţionismul lui Darwin,pozitivismul lui Compte, dar
şi alte studii ale timpului.
Cea mai importană lucrare a sa a fost „L’uomo deliquente”(Omul delincvent), la care
a adus apoi importante completări.
La baza cercetărilor sale a stat descoperirea la craniul unui criminal,în zona occipitală
medie,a unei adîncituri accentuate ,trăsătura ce se reăsea la unele cranii primitive.Acesta a fost
punctul de plecare în teoria atavismului.Conform acestei teorii,a atavismului
evoluţionist,trăsăturile omului primitiv pot apare la anumite persoane sub forma unor ‚stigmate
anatomice’(malformatii ale scheletului si cutiei craniene,asimetria fetei,dimensiunile excesive ale
falcilor şi pomeţilor,orbitele mari si departate,dimensiuni neobişnuite ale urechilor,ale
nasului,dentiţie anormală,Bărbie proeminentă,numeroase zbărcituri,defecte ale toracelui,)
Lombroso a studiat organismele inferioare,omul sălbatic şi copilul,cercetînd anomaliile
creierului,ale scheletului şi ale unor organe interne(inimă,ficat).Pe lîngă aceste studii anatomice,el
am mai efectuat şi studii fiziologice,sau chiar socio-culturale (tatuaj,jargou,alcoolism,etc).
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-
funcţionale de natură degenarativă.El se ocupa de ‚nebunia morală’ ce fusese tratată de Morel
drept un aspect degenerativ.
Lombroso susţinea ca la un individ apar mai multe anomalii şi îndeosebi cele de natură
atavică,acesta poate fi clasificat ca un ‚criminal înnăscut’.Iniţial a estimat tipul criminalului
înnascut la o proporţie de 65-70% din totalul criminalilor,limitîndu-se ,apoi la 30-35%.Bazîndu-
se pe numeroase studii,a identificat analogii între ‚nebunul moral’ şi‚ criminalul înnăscut’ ,în
special sub aspect moral.
În etiologia crimei ,alături de atavism apare studiul epilepsiei.Lombroso consodera
epilepsia ca o punte de legatură dintre omul criminal,criminalul nebun şi nebunul moral.Epilepsia
este atît „una din psihozele cele mai atavice” cît şi „nucleul tuturor degenerescentelor”.
În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormaliate biologică bazată pe atavism
organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Teoria psihanalitică
Cel mai de seamă reprezentant al psihanalizei, totodată fondatorul acesteia, este Sigmund
Freud ( 1856- 1939).
Se pot distinge rei aspecte importante ale psihanalizei freudiene:
a) Explicaţii privind structura psihicului
Freud distinge trei instanţe ale vieţii psihice: inconştient, preconştient şi conştient. Apoi
îşi revizueşte opera şi redenumeşte conştientul în Eu (Ego), iar conştientul în Sine (Id) şi Super-
Eu (Super- Ego). Eul este format din cunoştinţele şi imaginele de sine, dar şi di atitudinea faţă de
cele mai importante interese şi valori. Acesta este o punte între crerile sine-lui şi interdicţiile super-
eu-lui. Acesta se bazeaz pe principiile realităţii. Sinele este compus din instincte şi tendinţe
refulate, este sediul instincetelor sexuale şi aresive. Este inconştient în permanenţă. Acesta se
bazează pe principiul plăcerii. Super- Eul repreintă cereinţele ce îţi iterzic să faci ceea ce îţi place,
din motive ce ţin de experienţa socială. Este o instanţă autocritică şi conştientă.
b) Explicaţii privind etiologia nevrozelor
Este adminsă acţiunea a trei factori ce intervin la persoanele bolnave: preispoziţii ereditare,
influenţa unor evenimente din primacopilărie, renunţarea reală. Influenţa evenimentelor din prima
copilărie este hotărîtoare. În aceasă perioadă, instinctul sexual parcurge mai multe etape, în funţie
de zonele erogene în jurul căruia se află libidoul: orală, anală şi genitală. Parcurgerea acestor etape
poate genera fixaţii ale libidoului care reprezintă ,,predispoziţii pentru ulterioare breşe ale
năzuinţelor refulate”, putînd da naştere unor nevroze sau perversiuni.
c) Referi la fenomenul criminal
Freud, în teoria sa susţine ca tendinţele criminale sun prezente ăn toţi indivizii. Ele rămîn
ascunse, fiind controlate pe măsura dezvoltării eul-ui şi trecerii la faza adultă a acesteia, care se
desăvîrşeşte în procesul de mturizare. În legătur cu crima, Freud vede în aceasta o expresie a
sentimetului de vinovăţie tipic nevrozelor. Din conflictele interioare ale individului determinate
de eroarea tentativelor de sublimare sau compensaţie a acestora, rezultă o inadaptare care în final
poate duce la actul criminal.
Teoria criminalului nevrotic Fr. Alexander şi H. Staub
 Fr. Alexander şi H.Staub sunt autorii lucrării ,,Criminalul şi Judecătorii săi”, apărută în
1929.
În această operă ei clasifică criminalitate în:
a) Criminalitatea imaginară- prezentă în vise şi fantezii. În majoritatea
cazurilor, individul nu trece la săvîrşirea infracţiunilor;
b) ocazională- supra- eul stopează funcţia morală, iar eul nu mai poate realiza
echilibrul;
c) criminalitatea obişnuită- prezintă trei tipuri de criminali:
- criminali organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică;
- ciminali normali- sunt psihic normali, dar social anormali;
- criminali nevrotici- acţionează în fucţie de mobiluri inconşiente;
Teoria complexului de iferioritate.
Printre cele mai importante teorii psihanalitice în analiza criminologică a comortamentuşui
devinat se numără şi teoria lui Alfred Adler (1870 – 1937), care este cunoscută sub denumirea
complexului de inferioritate.
Principala teză a lui A.Adler constă în sentimentul de inferioritate a individului, care
declanşează dorinţa acestuia de a- şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de
compensare sau supracompensare. Aceste relaţii se pot manifesta fie prin acţiuni pozitive de
depăşire a delicvenţei, fie prin generarea într-un ,,complex de inferioritate” ce determină individul
să comită acte antisociale. În asemenea mod, individul compensează complexul prin faptul situării
sale în centrul atenţiei opinie publice.
Din aceste mmotive teoria lui A.Adler a fost comarată cu ,,filosofia puterii” a lui Friedrich
Nietzche, cu care, însă, are foarte puţine componente comune.
La momentul cînd individul devine conştient de neajunsurile sale, el încearcă să le
compenseze, ajungînd uneori la supracompensare. Aşa, Demostene, care suferea de unele defecte
ale vorbirii, orientîndu-şi toată energia în lupta impotriva acestui hadicap, a devenit unul din marii
oratori, iar Beethoven a creat opere muzicale nemuritoare, depăşindu-şi surzenia.
Alaturi de complexul de inferioritate care caracterizează personalitatea infractorului, Adler
menţioneză lisa de cooperare ca urmare a sentimentului de frustrare apărut în copilărie şi întărit
ulterior.
În cazul în care dependenţa nu este depăşită, sentimentul de inferioritate poate creşte în
complexul de inferioritate.
Conceptul a devenit unul din cele mai convenabile mecanisme de interpretare a
comortamentului uman, mai ales că el poate fi atribui oricărei persoane.
 Este lesne de înţeles, că inferioritate este un concept relativ şi astfel, întotdeauna va exista
un domeiul în care om se va simţi infeior altuia.
Complexul de inferioritate poate duce la comiterea infracţiunilor, deoarece aceasta este cea
mai uşoară cale, prin care individul ar atrage asupra sa atenţia opinie publice, în asemenea mod
compensîndu-şi psihologic propria inferioritate.
Unul din principalii crasăitici ai lui A.Adler a fost învăţătorul german E. Fromm (1900-
1980), care că autorul teorii ,,comlexului de inferioritate” este înclinat să simplifice în mod
exagerat problematica psihologiei infractorului. Fromm porneşte de la ideea că omul nu poate fi
comparat cu un anima: ,,Omul se deosebeşte de animal prin cea că el este ucigaş. Acesta este unicul
reprezentant al mamiferilor, care fără o motivaţie biologică şi economică îşi maltrateză şi omoară
semenii, primind şi satisfacţie.” Ele relevă şi faptul că Adler ia în considereţie doar partea raţională
a fenomenelor pe care le descrie şi nu poate vedea dincolo de determinismele raţionale ale
comportamentului uman.
Fromm, la rîndul său, încearcă explicarea evoluţiei personalităţii în contextul social,
insistînd asupra determinismului social al personalităţii, relevînd faptul că evoluţia societăţilor
civilizate este nesănătoasă cenzurată de producţia de bunuri materiale, pe consumul acestora.
Teoria psihomorală.
Principalii promotori ai teorii psihomorale sunt Etienne de Greef şi Noel Mailloux.
Criminologul ţi psihiatrul Etienne de Greef a dominat o perioadă de tim criminologia
europeanaă de orientare psihologică. El consideră că structurile afective ale individului sunt
determinate de două grupuri fudamentale de instincte:
- De apărare;
- De simpatie;
În cursul primilor ani de viaţă aceste instincte se pot altera, determinînd un seniment de
injustiţie, o stare de indeferenţă afectivă. Degradînd moral, individul, în final, comite actul
infracţional. Acest proces este numit ,, proces criminogen” şi explicare lui se poate face doar prin
intermediul formării şi dezvoltării personalităţii individului. În aşa fel, autorul transpune în
criminologie o scheă valabilă pentru evoluţia psihică a criminalului, dinstingînd trei faze:
1) Individul normal suferă de o degradare progresivă a personalităţii, ca urmare
a unor experienţe eşuate. Viitorul infractor se dezgustă faţ de nedreptăţile cu care sa
confruntat. Fiind convins de injustiţia mediului social în care trăieşte, ecperienţa sa în viaţ
suferind eşec, el nu mai regăseşte nici o motivaţie pentru respectare normelor existente în
societate. Autorul numeşte acestă fază ,,asenimentul temperat”. Anume în timpul ei se
naşte ideea de crimă. Tendinţa de a comite infracţiunea se instalează pe terenul unui
resentiment şi al unei accepţiuni .
 2) Acestă fază este numită de autor faza ,,asentimentul formulat”, individul
acceptînd comiterea crimei. Viitorul infractor îşi va căuta tovarăşi, va alege mediul de
acţiune, fiind gata e a trece la crimă.
3) Ultima fază ,,criza constă în căutare ocaziei favorabile pentru trecerea la
act. În acestă fază individul trece printr-o stare psihologică periculoasă, acceptînd eliminare
victemei.
În consecinţă individul care a parcurs aceste trei fraze capătă un ,,EU” care
consimte şi tolereză ideea crimei, prin aceasta deosebindu-se de un noninfractor. Primul va
trece mai uşor la comiterea crimei aflîndu-se într-o situaţie favorabilă.
Criminologul canadian Noel Mailloux, în anul, 1968 a susţinut teza existenţei unei
diferenţe de natură între personalitate infractorului şi cea a noninfractorului.
El asimilează infractorul cu debilul mental, arătînd că roblema personalităţii infractorului
ţine de domeniul patologiei. Mailloux a fost puternic inspirat de psihanaliza freudiană şi de aceea
el consideră ca alături de instinctul sexual există un puternic instinct de conservare.
Pntru Mailoux există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:
1) Aparinţia identităţii autentice;
2) Consecinţa identităţii autentice asupra motivaţiilor individului;
Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care
trece individul. Atunci cînd apare u eşec de identificare consecinţa este un dezichilibru psihic,
durabil, care se exprimă prin delicvenţă din obişnuinţă.
Printre cauele eşecului de indentitate, Milloux, situiază la loc de frunte, atitudinea
nepotrivită a părinţilor care nu manifestă înredere în copiii lor.
În concluzie, ideile criminologice ale lui Mailloux ar putea fi sintetizate astfel:
- Conduita delicventă din obişnuinţă este o manifestare a unei condiţii
patologice latente;
- Delicvenţa din obişnuinţă este reflectare unei condiţii patologice de si
generis;
- Recedivismul este un indicator al unei elicvenţă patologice;
Teoria personalităţii criminale
Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi
reprezintă una din cele mai complete teorii formulate în cadul orientării psihologice.
Reluînd elementele pozitive ele teoriilor existente, J. Pinatel construieşte o teorie
explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală. În una din lucrările sale, autorul
formulează posibilitatea conturării unei astfel de ,,personalităţi criminale”, un feld de portret robot
al acestei personalităţi. Pinatel respinge teza existenţei unor diferenţe de natură umană între
infractoi şi noninfractori, acceptînd, mai degrabă, o diferenţă de grad, unde gradul este nivelul de
la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl determină peindivid să comită fapta
antisocială. Sub aspect comparativ, teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderată decît cele ale
predecesorilor săi.
În concepţia autorului personalitate criminală este alcătuită dintr-un nucleu centarl, care
include un şir de trăsături de bază:
1) Egocentrismul, după are criminalul se dovedeşte extrem de individualist şi
de egosit;
2) Labilitate, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală slabă,
firavă, schimbătoare;
3) Indiferenţa afectivă, după care ciminalul este rece , lipsit de milă, de
simpatie faţă de semenul său;
4) Agresivitate, tendinţa spre violenţă şi duritate.
Fiecare dintre aceste trăsături, luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de
persoane şi numai reuniunea lor într-o constelaţie coferă personalităţii vocaţiea crimei.
Aceste patru componente ale nucleului personalităţii au următoar distribuţie:
- Agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă activă;
- Egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afetivă au rolu de a neutraliza
inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect considerare aprecierea
socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul. Zis altfel, rolul lor este de a
da ,,cuare verde” agresivităţii.
După J. Pinatel, aspectul psihologic al criminalului trebuie completat cu alte elemente. Aşa,
nivelul de cunoştinţe, nivelul de instruire al criminalului este, în general, scăzut.
În consecinţă nivelul scăzut de cunoştinţe, duc la inexistenţa frînelor care în mod obişnuit
inhibă la indivizii normali stare de agresivitate.
Teoria complexului individual.
Agresivitate generează structuri ţi funcţiuni biofiziologice, neuroendocrine, psiho-sociale,
morale, religioase, aflate în în interacţiune şi integritate în sistemul personalităţii agresorului.
Psihicul individului, mediat între instinct şi inhibiţie relizează manifestări instinctuale neomogene,
determinate de afectivitate, intelect, cultură şi mediul social, sub forma unor complexe:
- Păpuşitul- lipsa unui controlo cortical, care generează violenţa sexuală
împotriva minorilor;
- Complexul lui Dracula- generat de infirmitate mentală sau de lipsa inhibiţiei
şi caracterizat prin plăcerea de a vedea sînge sau scene violente, suferinţă;
 - Complexul brîncovenesc- generat de intoleranţa faţă de condiţiile
ambientale în ceea ce priveşte respectarea şi impunerea propriilor reguli şi principii,
indiferent de urmările actului individual.Teoria psihomorală.
E. Greff a prezentat o adevărată teorie a cauzalităţii actului criminal. Potrivit acestuia,
structurile afective ale individului sunt eterminate de două grupuri fundamentale de insticte: de
apărare şi de simatie. De aici o posibilă explicaţie a delicvenţei juvenile, întrucît, cînd primele
experinţe de
Teoria rezinstenţei la frustrare (a înfrînării).
Teoria încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic, acordînd un
rol principal structurii interne, psihice, a individului. Teoria rezinstenţei la frustrare este elaborată
de W.C.Reckless, care explică delicvenţa juvenilă prin posibilitatea inidividului de a-şi înfrîna
propriile delictuase cu ajutorul a două tipuri de ,,bariere”: una externă şi alta internă. Bariera
externă este o structură socială, alcătuită din grupurile sociale în care s-a integrat minorul- familie,
vecinătate, prieteni, colegi de şcoală, prieteni- are acţionează pentru potecţia individului în calea
frustrării şi a agresivităţii prin mecanisme specifice. Structura de rezistenţă interioară dobîndeşte
o importantă semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentînd o adevărată ,, matrice”care
asigură tînărului conştiinţa identităţii de sine,a imaginei de sine în raport cu alte persoane sau
grupuri, convingerea spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare. Dacă unul sau mai multe
componente ale celor două structuri lipsesc, ori sunt slabe, tînărul devine vulnerabil, fiind
predispus la comiterea actuli delicvent. Acordînd un rol predominant structurii interne de
rezinstenţă, totuşi Reckless nu acceptă ideea unei corelaţii directe între frustrare şi agresivitate.
Ultimul concept a lui Reckless este acela de impulsuri, care includ diferite grade de
ostilitate, agresivitate, sugestibilitate, rebeliune, reacţii de vinovăţie, sentimente de inferioritate,
precum şi unele leziuni ale creierului sau epilepsia . Unele dintre aceste impulsuri sunt prea
puternice în raport cu frînele interne şi externe şi explică în acest fel producerea actului criminal.
Preluînd şi dezvoltînd ideea anterioară, alţi autori consideră că manifestările deviante ale
minorilor se datorează capacităţilor reduse de a depăşi situaţiile de frustrare. Starea de frustrare
poate apărea ori de cîte ori tînărul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială, care-l împiedică
să-şi satisfacă interesele şi scopurile personale.
 Universitate de Stat din Moldova
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe a Educaţiei
Specialitatea Psohopedagogia Comportamentului Deviant

Eseu

Obiectul de studiu: Psihopedagogia delicvenţilor

Tema: Influenţa erdităţii, mediului, educaţiei în formarea delictului prin
prisma teoriilor analizate

Verificat lector universitar: Valeria Pascaru-Goncear

Realizat: Lisenco Tatiana

Chişinău, 2017
 Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Specialitatea Psihopedagogia Compotamentului Deviant

PORTOFOLIU
La obiectul de studiu: Psihopedagogia delicevnţilor

Verificat lector universitar: Valeria Pascaru-Goncear

Realizat: Lisenco Tatiana

Chişinău, 2016