Sunteți pe pagina 1din 7

Avem un electron şi două fante. Proiectăm electronul către cele două fante.

Acesta poate alege pe oricare dintre cele două. Ce va face? Electronul este
iniţial o particulă, devine undă, trece prin ambele fante, interferează cu el
însuşi, iar apoi loveşte ecranul sub forma unei particule. Ciudat, nu? Citiţi
articolul pentru detalii (video inclus).

Vom examina în continuare un fenomen imposibil de explicat cu ajutorul


conceptelor fizicii clasice şi care reprezintă unul dintre pilonii centrali ai
mecanicii cuantice - faimosul experiment realizat iniţial de Thomas Young –
experimentul cu două fante.

Pentru a înţelege acest experiment trebuie să vedem mai întâi cum se


comportă materia obişnuită, de pildă câteva mici bile. Dacă vom arunca bile
de mici dimensiuni spre un perete prevăzut cu o singură fantă, vom observa
cum ia naştere un model – o bandă îngustă - pe ecranul din spatele peretelui,
în zona corespunzătoare locaţiei fantei. Dacă adăugăm şi o a doua fantă ne
aşteptăm să apară pe ecran două fâşii exact în spatele fantelor.
Acum să vedem ce se întâmplă în cazul undelor. Acestea ajung în dreptul
fantei şi suferă fenomenul de difracţie, lovind ecranul cu intensitate maximă în
zona din spatele fantei. Linia luminoasă de pe ecranul din spatele peretelui
simbolizează această intensitate. Este similară liniei căreia micile bile i-au dat
naştere pe ecran.

Dar, când adăugăm şi a doua fantă, rezultatul se schimbă. Dacă punctul de


maxim al unei unde întâlneşte punctul de minim al alteia, cele două unde se
anulează reciproc. Astfel că pe ecran apar nişte franje de
interferenţă. Locurile unde maximele se întâlnesc sunt caracterizate de cea
mai mare intensitate a liniilor luminoase, iar acolo unde se anulează reciproc,
pe ecran nu apare nimic.
Deci, când "tragem" cu particule - deci materie - prin cele două fante, se obţin
două benzi pe peretele din spate. Cu unde se obţine un model de
interferenţă constând din mai multe fâşii.
Să trecem la nivel cuantic. Electronul este o particulă fundamentală, o fărâmă
extrem de mică de materie. Practic o bilă infinitezimală. Să trimitem un
fascicul de electroni printr-o singură fantă. Se va comporta similar bilelor, pe
perete apărând o singură fâşie. Deci, am înclina să credem că dacă am trimite
aceste minuscule particule prin două fante, vom obţine, ca în cazul bilelor de
mici dimensiuni, două benzi pe ecran.
Numai că în realitate apar franje de interferenţă! Am trimis totuşi prin fante un
fascicul de electroni,particule fundamentale, dar totuşi materie. Şi am obţinut
un model de interferenţă ca în cazul undelor, nu ca în cazul bilelor folosite
iniţial. Cum e posibil ca nişte particule materiale, fie ele fundamentale, să dea
naştere unor franje de interferenţă ca în cazul undelor? Nu are sens...
Fizicienii au rafinat experimentul. Şi-au imaginat că poate aceste mici
particule se lovesc unele de altele, dând naştere acelui model de interferenţă.
Astfel că au decis să trimită electronii unul câte unul, pe rând, către cele două
fante. Astfel nu mai au cum să interfereze unul cu celălalt. Dar, după o oră de
derulare a experimentului, devine vizibil acelaşi tipar de interferenţă.
Concluzia este inevitabilă. Electronul este iniţial o particulă, devine undă,
trece prin ambele fante, interferează cu el însuşi pentru a lovi în final ecranul
tot sub forma unei particule. Din punct de vedere matematic este şi mai
ciudat. Poate trece prin ambele fante, prin niciuna, prin una dintre cele două,
sau prin cealaltă. Toate aceste posibilităţi sunt în superpoziţie una cu cealaltă.
Fizicienii au fost complet zăpăciţi de fenomen. Astfel că au decis să "tragă cu
coada ochiului", pentru a observa prin ce fantă trece totuşi electronul. Au
prevăzut una din fante cu un dispozitiv de măsurăpentru a putea vedea prin
care dintre ele trece particula, şi au reluat experimentul.
Numai că lumea cuantică este mult mai misterioasă decât şi-ar fi putut ei
imagina. Când au încercat observarea fenomenului, electronul a revenit la
comportamentul de particulă de materie. A dat naştere unui model cu doar
două benzi şi nu unor franje de interferenţă. Simplul act al măsurării sau
observării fantei prin care electronul a trecut, a avut ca efect trecerea acestuia
prin doar una dintre fante, nu prin ambele.
Acest fapt a dat naştere multor întrebări. Ce este materia la nivel
fundamental? Corpusculi sau unde? Şi ce fel de unde? Şi în ce fel
influenţează observatorul uman tot acest fenomen? Este ca şi cum electronul
"a decis să se comporte diferit", de parcă "ar conştientiza" că este observat
îndeaproape. Se pare că observatorul a generat cumva "colapsul" funcţiei de
undă a electronului prin simplul act al observării.
Totuşi, fizicienii au înţeles în cele din urmă că orice fel de aparat de măsură,
indiferent cât de mic, va interacţiona întotdeauna cu electronul, distrugând, pe
cale de consecinţă, tiparul de interferenţă.
Werner Heisenberg a propus "principiul incertitudinii", cu care putem descrie
acest fenomen. "Principiul incertitudinii" poate fi formulat în termenii
experimentului de faţă astfel: “este imposibil să se construiască un dispozitiv
capabil să determine prin ce fantă trece electronul, care să nu deranjeze
electronul suficient pentru a produce colapsul funcţiei de undă asociate
acestuia, distrugând astfel tiparul de interferenţă.”
Acesta a fost momentul în care fizicienii au păşit pentru totdeauna în strania
lume a incertitudinii şi bizareriilor cuantice.
Citiţi şi articolul "Thomas Young - lumina ca undă"
Este lumina undă ori particulă? Iată o întrebare care şi astăzi naşte discuţii
aprinse printre pasionaţii de fizică. În urmă cu 200 de ani Thomas Young, un
om de ştiinţă englez, folosind un montaj experimental simplu, dar extrem de
ingenios, demonstra că lumina are o natură ondulatorie.

Experimentul lui Thomas Young


Acum 200 de ani omul de ştiinţă englez Thomas Young (1773-1829) a
demonstrat că lumina are caracteristicile unei unde folosind un montaj
experimental extrem de simplu, asemenea celui din figura de mai jos.

Un fascicul de lumină monocromatică provenind de la o sursă de lumină


întâlneşte mai întâi un ecran prevăzut cu o singură fantă, pentru ca ulterior
lumina care trece prin acea fantă să întâlnească un al doilea ecran prevăzut
cu două fante înguste, paralele. Interesant şi hotărâtor pentru concluziile pe
care Young avea să le tragă, este faptul că lumina care trece de al doilea
obstacol dă naştere pe un al treilea ecran unor franje de interferenţă, nişte
fâşii luminoase şi, respectiv, întunecate.
O paralelă cu undele produse pe suprafaţa unei ape stătătoare
Explicaţia apariţiei fenomenului de interferenţă şi a franjelor corespunzătoare
este chiar natura de undă a luminii monocromatice. Lumina circulă prin
atmosferă la fel cum apa creează mici valuri pe suprafaţa lacurilor. Undele de
la nivelul celor două fante cu care este prevăzut al doilea ecran interferează în
momentul în care se întâlnesc. Dacă cele două unde sunt în fază (regiunile cu
amplitudine maximă a undei coincid în timp şi spaţiu şi, deci, are loc
fenomenul de interferenţă constructivă) dau naştere unei lumini mai puternice,
iar dacă sunt în opoziţie de fază ( maximele întâlnesc minimele şi are loc
o interferenţă distructivă) acestea se anulează reciproc, apărând astfel fâşiile
întunecate, exact ca în cazul interferenţei undelor de pe suprafaţa unei ape
stătătoare.

Faptul că punând laolaltă două raze de lumină se poate obţine întuneric a


reprezentat o revelaţie pentru oamenii de ştiinţă ai secolului XIX, deloc
familiarizaţi cu natura şi caracteristicile undelor electromagnetice, aşa cum
este cazul acum, la început de secol XXI.

La vremea respectivă experimentul lui Thomas Young a fost suficient pentru a


convinge comunitatea ştiinţifică de faptul că lumina se deplasează asemenea
unei unde, lucru susţinut anterior la nivel teoretic de către Huygens în a sa
teorie despre natura ondulatorie a luminii, care postula şi existenţa unui mediu
de propagare, numit eter. Câteva experimente efectuate în secolul XIX, în
mod special faimosul experiment al lui Michelson şi Morley, au încercat
detectarea eterului şi a efectelor sale, dar au eşuat.

Efectul fotoelectric. Natura corpusculară a luminii revine în atenţie


Începutul secolului XX a fost marcat de descoperirea efectului fotoelectric şi
explicarea sa prin prisma naturii cuantice a undelor electromagnetice de către
Einstein, moment în care natura corpusculară a luminii a revenit în atenţia
oamenilor de ştiinţă. A rămas însă întrebarea: dacă privim lumina ca fiind
formată din particule cuantificabile de energie, de unde caracteristicile sale de
undă? Dacă un număr impresionant de atomi de apă pot genera un
comportament de undă pe suprafaţa unui lac, poate că există o explicaţie
asemănătoare şi pentru lumină şi componentele sale, fotonii.
Ce se întâmplă dacă emitem un singur foton?
S-a mers cu experimentele până la construirea unor surse de lumină care
puteau emite câte un foton succesiv, iar surprinderea a fost maximă văzând
că efectele experimentului iniţial al lui Young puteau fi observate chiar şi
folosindu-se un montaj care trimitea prin fantele cu care erau prevăzute
ecranele un singur foton. Rezultatul era, pe de o parte, o confirmare a teoriei
care susţinea natura de undă a luminii, dar, în acelaşi timp, genera foarte
multă confuzie. În acest caz fotonii erau emişi individual. Aparent, interferenţa
era de neconceput, pentru că un foton nu putea trece decât printr-o fantă la
un moment dat. Deci, ce genera franjele de interferenţă? Cine cu cine
interferează?

O secvenţă video foarte sugestivă care prezintă


versiunea modernă a experimentului lui Thomas Young

Dualitatea undă-particulă şi bizareriile lumii cuantice


Singura teorie care a putut descrie la nivel teoretic cele ce se întâmplau de
fapt este mecanica cuantică, folosind o perspectivă nouă care se folosea de
dualitatea undă-particulă în explicarea naturii luminii. Un foton are atât
caracteristicile unui corpuscul, aşa cum Einstein arătase cu al său efect
fotoelectric, dar se comportă şi asemenea unei unde, aşa cum experimentul
lui Young în versiunea de secol XX vine să arate.
Cât despre răspunsul la întrebarea privind motivul pentru care apar franjele de
interferenţă atunci când se emite un singur foton (experimentul a fost efectuat
ulterior, iar rezultatele au fost identice, chiar şi atunci când au fost folosiţi
electroni ori atomi în locul fotonilor), multe ipoteze au fost formulate până în
prezent, dar până şi cei mai mari fizicieni ai secolului XX, în frunte cu celebrul
Richard Feynman, s-au văzut în incapacitatea de a formula o explicaţie
completă, coerentă şi în concordanţă cu modul în care noi, oamenii,
percepem şi înţelegem lumea.