CAPITOLUL I

Educaţia adulţilor, educaţia permanentă, educaţia de-a lungul vieţii

1.1. Noţiuni introductive

Terminologia care descrie educaţia adulţilor, ca şi practica corespunzătoare s-a

diversificat în ultimul timp. Vom remarca mai intâi faptul că documentele organismelor
internaţionale pun adesea semnul egalităţii între educaţia adulţilor şi educaţia permanentă.
Astăzi, se vorbeşte de educaţia permanentă, de formarea profesională, industrială, agricolă,
de formare profesională uperioară, cursuri de alfabetizare, şcoli secundare serale, studii
universitare serale, învăţământ axat pe nevoile colectivităţii, educaţia femeilor, a tinerilor, a
vârstnicilor (vârsta a treia), a consumatorilor, educaţia referitoare la sănătate şi nutriţie, pace,
mediu. Faţă de diversitatea serviciilor oferite, ţinând seama de amploarea conţinuturilor şi a
scopurilor, a metodelor şi nivelurilor de învăţare, pe de o parte, se poate spune că s-a fondat
toată această activitate printr-o singură şi aceeaşi expresie:”educaţia adulţilor”. O acţiune
coerentă, independentă, dar şi permanentă.
Câteva argumente, deplin însuşite, pledează pentru acceptarea acestei sintagme ca un
moment deosebit în viaţa individului, dar şi ca o acţiune continuă, permanentă. Întâi, aspect
deja discutat, adultul care învaţă se diferenţiază de copil sau tânăr prin câteva caracteristici:
el şi-a consumat deja responsabilităţile sociale şi profesionale şi culturale. Iar mecanismele
învăţării la adulţi sunt deosebite de cele ale tinerilor. În al doilea rând, educaţia adulţilor s-a
instituţionalizat, fiind acompaniată de o intensificare a schimburilor între diverse organisme
şi instituţii la nivel naţional şi internaţional, rezultând schimburi de metodologii, experienţe,
modele de organizare. S-a ajuns la o viziune globală ce caracterizează demersul. Astfel, se
recunoaşte o anumită specificitate a acestor servicii oferite de societatea oamenilor. Cea mai
caracteristică e aceea să se întindă pe toată durata vieţii. Educaţia adulţilor pare să fie parte
dintr-un sistem mai larg.
Educaţia adulţilor ne apare însă, mai ales, ca un factor important al democratizării vieţii
sociale şi ca un mijloc pentru exercitarea dreptului la educaţie al fiecărui individ.
Democratizarea educaţiei şi educaţia permanentă sunt deci inseparabile, formează un
continuu educativ, pentru toţi, fără distincţie, proces început cu educaţia iniţială şi

1
 continuând toată viaţa. Educaţia adulţilor este deci nu numai o tehnică, o ştiinţă, ci şi o
mişcare socială pentru a-i ajuta pe oameni să-şi înţeleagă locul în societate, făcându-i
capabili să se adapteze cerinţelor acestui secol, solicitărilor lumii contemporane, să devină
mai echilibraţi, mai eficienţi.
Definiţiile date educaţiei adulţilor sunt axate, cele mai multe, pe satisfacerea nevoilor
indivizilor (de a-şi atinge experienţa personală, de a-şi putea exprima personalitatea, de a-şi
atinge ţelurile personale, de a se adapta lumii în care trăiesc, de a depune efort personal
pentru a se schimba). Desigur, angajarea integrală a individului în procesul dezvoltării sale e
absolut necesară, numai că aceasta nu trebuie să însemne pulverizarea acţiunilor educative
într-o zonă exterioară sau opusă contextului social. Există o unitate şi o reciprocitate individ-
societate. Educaţia adulţilor are deci un caracter global, integrator, vizând formarea omului-
întreaga viaţă, pentru participare la viaţa socială. E o modalitate de formare şi promovare
personală într-o societate care va oferi posibilitatea fiecăriu individ să trăiască plenar, să
trăiască frumos. Educaţia adulţilor este deci cauza întregii societăţi. Ştefan Bârsănescu
(1968) o considera, de pe această poziţie, ca fiind „etajul al treilea al culturalizării omului,
alături de şcoală şi universitate”, adică un proces de formare ideologică şi politică, de
extindere a orizontului cultural şi profesional, de intensificare a vieţii interioare a adultului.
Mulţi dintre cercetătorii domeniului consideră că pedagogia este chemată să lichideze
nejustificată nici teoretic, nici practic-aplicativ dintre educaţia şcolară şi cea a adulţilor.
Ne îndreptăm. Crede unul dintre exegeţi, spre o „societate care învaţă”, o societate care
investeşte cu fincţii importante instituţia educaţiei adulţilor. În rezumat, acestea sunt:
- oferă o a doua şansă de a obţine o calificare ce n-a putut fi obţinută în tinereţe;
- furnizează un învăţământ de plăcere, nesancţionat prin diplome;
- favorizează personalităţii prin aprofundarea cunoaşterii de sine;
- ridică competenţa profesională;
- orientează adulţii spre rezolvarea problemelor importante şi către un nou mod de a
proceda;
- promovează acţiunea comunitară (Lowe, 1976).
Evoluţia condiţiilor economice şi sociale, pe plan mondial, a deschis noi direcţii de
acţiune în educaţia adulţilor:

2
 - mondializarea, de exemplu a intensificat schimburile de informaţie, a „accelerat
comunicaţiile. Consecinţa: se cere salariaţilor o mai mare „flexibilitate”, o mai mare
capacitate de adaptare la o societate în schimbare.
- evoluţia culturală: graţie difuzării evenimentelor importante (festivaluri, concerte pe
stadioane, proiecţii de filme în aer liber), formarea continuă a indivizilor a cunoscut o
deplasare către consumul de masa, către spectacolul pentru grupuri mari. S-au
intensificat schimburile între culturi, „metisajul cultural” a devenit un fapt cotidian.
S-a înregistrat, în acelaşi timp, un recul al interesului pentru „clasice”(literatura,
pictura, muzica).
- şomajul, flagel ce atinge toate ţările, dar îndeosebi pe cele în tranziţie, ca România,
are consecinţe importante pe plan politic, economic, uman. Formarea adulţilor s-a
orientat, în consecinţă, spre cursuri de reintegrare profesională şi socială, de la cele de
recalificare la cele care oferă individului competenţe profesionale complementare.
- şi publicul căruia i se oferă oportunităţile educative s-a diversificat. El poate proveni
din instituţii, dar şi din asociaţii, organizaţii sindicale sau de alte tipuri. Unii sunt
consiliaţi să descopere noi meserii, alţi să se ridice la noi cerinţe. Se oferă cursuri de
reconversie profesională, de lărgire a competenţelor, de formare pe post. Publicul
poate fi format de persoane la sfârşit de carieră sau tineri necalificaţi, dar au apărut
noi şi noi cerinţe. Între acestea , reinserţia excluşilor ( analfabeţi, persoane fără
calificare).
Conceptul de educaţie permanentă s-a impus prin anii 60, sub impulsul organizaţiilor
internaţionale ca UNESCO şi Consiliul Europei, interesate să difuzeze idees ofertei de şanse
egale de dezvoltare generală pentru fiecare individ, de-a lungul întregii sale vieţi şi în toate
domeniile, cu scopul de a participa plenar la dezvoltarea societăţii. O sinteză a literaturii de până
atunci, datorată lui R.H. Dave (1076), ne propune un inventar al obiectivelor educaţiei
permanente. Ele s-ar grupa astfel:
Scopuri convenţionale: a învăţa să citeşti, să scrii, să calculezi, să-ţi conservi sănătatea, să
dobândeşti o calificare profesională. Aceste scopuri se regăsesc şi în cazul educaţiei de tip şcolar.
Scopuri ce presupun o nouă situare:ele privesc idealurile relative la dezvoltarea societăţii – lupta
pentru pace şi democraţie, pentru libertatea şi bunăstarea cetăţenilor, pentru o societate ce
conjugă eficacitatea şi refuzul alienării.

3
Scopuri de importanţă centrală: ele privesc dezvoltarea personală, asigurând o nouă calitate a
vieţii. Între acestea: achiziţionarea unui bagaj personal permiţând tolerarea schimbării;
dezvoltarea afectivă în conjucţie cu cea cognitivă; conservarea unui spirit tânăr, caracterizat prin
flexibilitate, curiozitate şi creativitate; dezvoltarea capacităţii de a face alegeri responsabile,
neluând altora decizia pentru viitorul propriu; angajarea socială; dorinţa de a depăşi în
permanenţă; reîmprospătarea continuă a cunoştinţelor, nu de dragul acumulării, ci pentru a
degaja esenţialul.
Din examinarea obiectivelor de mai sus rezultă o constatare: filosofia educaţiei
permanente este aceea de a trezi, în fiecare individ, nevoia de a continua studiul şi formarea,
gustul pentru experienţe noi, dorinţa de a se autodepăşi şi de a-şi ameliora calitatea propriei vieţi.
Acest mod de a înţelege existenţa de a trăi este sursa unei dinamici personale, a angajamentului
în schimbarea propriei vieţi.
În martie 2000, a avut loc la Lisabona un Consiliu European care a marcat un moment
decisiv în stabilirea direcţiilor de acţiune în educaţia permanentă. Memorandumul privind
învăţarea permanentă, documentul elaborat de Comisia Europeană în octombrie 2000, trasează
nuoa filosofie şi noile căi de acţiune.
Societatea actuală s-a schimbat şi se schimbă radical. Amploarea acestei schimbări poate
fi comparată numai cu cea cunoscută sub numele de „revoluţie industrială”. Noile mijloace de
comunicare, ca şi biotehnologia au schimbat viaţa oamenilor, relaţiile economice şi culturale,
stilul de viaţă. Prelungirea perioadei de educaţie şi formare devine, în acest context, o condiţie a
menţinerii sănătăţii şi condiţiei intelectuale, a dobândirii unor noi calificări, a învăţării unui stil
inovativ şi creativ. Europa promovează modelul societăţii cognitive.(Neculau Adrian, 2004,
pag.32-44).
1.2 Ce este educaţia adulţilor?
Adultul este subiect şi obiect al educaţiei, la fel ca alte vârste (copilăria,
adolescenţa, tinereţea). La vârsta adultă este resimţită nevoia învăţării, a acumulării de
cunoştinţe şi deprinderi.
Educaţia adulţilor exprimă manifestarea capacităţii de învăţare în faza adultă din
ciclul de aviaţă al unui individ. Componente ale învăţării pot fi parcurse mult mai eficient
în această perioadă. Caracteristicile învăţării la adult sunt: asimilarea cunoştinţelor de-a
lungul vieţii; efectele învăţării sunt observabile în schimbările de rol ale individului

4
concretizate în câştigarea unor competenţe profesionale şi interpersonale; experienţa
individului are importanţă în decizia sa de a învăţa; maturitatea (capacitatea de
autoconducere, autodisciplina, autonomie, autoînţelegere); impactul dorinţei de a activa
asupra motivaţiei de a învăţa, de a se autoperfecţiona.
Educaţia adulţilor este un proces de emancipare şi transformare a societăţii în
schimbare şi transformare. De aceea, prin educaţia adulţilor se transmit tehnici de gândire
şi comportament necesare individului inclusiv în situaţii de criză socială şi personală. Ea
este o cale de deschidere a noi orizonturi, de soluţionare a problemelor de viaţă, de
însuşire a unor abilităţi de învăţare, de corectare a unor atitudini şi de dobândire a unor
deprinderi apte să contribuie la realizarea obiectivelor li scopurilor esnţiale ale
educatului.
A învăţa să înveţi, iată o paradigmă oportună şi la vârsta adultă, astfel spus, poate
mai oportună decât la oricare vârstă. Aceasta înseamnă: însuşirea mijloacelor de căutare
rapidă şi eficientă a informaţiei, abilitatea de a verifica informaţia şi utilizarea ei în
procesul de învăţare, capacitatea de a lucra în echipa şi de a fi solidar şi util ăn cadrul
grupului.
Particularităţile vârstei adulte
Educaţia adulţilor se exercită asupra indivizilor plasţi într-o fază concretă din
ciclul de viaţă, caracterizată prin autonomie, independenţă, experienţă. De aceea,
educatul la această vârstă resimte nevoia de a fi tratat ca adult în procesul de educaţie.
Şi adultul este nedesăvârşit educativ şi instructiv: „ Adultul are tot atât de largi şi
de multiple probleme noi de rezolvat şi de înţeles ca şi copilul. Această vârstă işi are
perioadele ei de tranziţie, crizele ei. E o perioadă a dezvoltării aproape de acelaşi rang ca
şi copilăria şi adolescenţa.” (L.Topa, 1974, p.35).
Educaţia adulţilor vizează pe adult în multiplele sale statusuri şi roluri izvorâte din
responsabilitatea pe care şi le asumă sau trebuie să şi le asume. Adultul este obligat
permanent să dea soluţii, să elaboreze strategii de acţiune şi, mai ales, să acţioneze.
Asupra lui presează toate celelalte generaţii (copiii şi tinerii, pe de o parte bătrânii, pe de
altă parte). A fi adult înseamnă răspunderi proprii, iar educaţia la această vârstă presupune
formarea personalităţii prin autoinstrucţie şi autoeducaţie. De aici necesitatea deprinderii
de a lucra independent şi de a decide autonom. Autocunoaşterea, spiritul critic,

5
 autocontrolul sunt trăsături ale personalităţii ce-şi au sorgintea în perioada adultî, pentru
ca îndoiala şi atitudinea critică faţă de realitate sunt elemente esenţiale ale
comportamentului adult.
Cultura adultă- cultura tânără. Cultura tineretului este o alternativă la cultura
adultă.Tinerii se delimitează de generaţia adultă, cu deosebire în ce priveşte atitudinea
faţă de valori. Cultura adulţilor este cultura tinereţii lor care a evoluat şi s-a transformat.
În cultura tineretului există o omogenitate atitudinală ( toţi sunt în opoziţie cu adulţii).
Dacă despre cultura tineretului putem spune că este o cultura de generaţie, cultura
adulţilor apare ca o cultură de vârstă, accentul fiind pus pe vârsta adultă (maturitate,
experienţă, realism, profesionalism, pragmatism). Adulţilor le revine sarcina deciziilor, de
aceea îşi arogă dreptul de a vorbi în numele tuturor. (C.Schifirnet, 1985,pag.23-24).

1.3 Raporturile educaţiei adulţilor cu alte tipuri de educaţie

O analiză a educaţiei adulţilor cuprinde în mod necesar raportarea acesteia la
contextul educaţional al societăţii. Sistemul educaţional al unei societăţi cuprinde: educaţia
informală, educaţia nonformală şi educaţia formală.
Educaţia informală este rezultatul unei situaţii în care educatul sau educatorul o
favorizează simultan. Marea majoritate a cunoştinţelor şi a experienţelor practice acumulate de
un individ în cursul existenţei sale are loc într-un mediu înconjurător nestructurat, prin educaţia
informală. În acest fel se înşusesc: limba, valorile culturale, ideigenerale despre viaţă,
comportamente cotidiene. Factorii de contribuţie în acest sens sunt: familia, biserica, mass-
media, liderii de opinie, muzeele, bibliotecile. Această formă de educaţie se realizează, în mare
măsură, printr-o asociere a observaţiei, imitaţiei, a emulaţiei selective a unor membri ai societăţii.
Legată de educaţia informală este şi educaţia indirectă, în care nu există intenţia
deliberată de a favoriza instruirea din parte educatorului şi nici din partea educatului care
asimilează cunoştinţele transmise astfel.
Educaţia nonformală sau educaţia extraşcolară este orice formă de instruire pe care
educatorul sau educatul o susţin în mod deliberat, raporturile reciproce fiind dorite de ambele
părţi. Prin urmare , se organizează activităţi stucturate pe un public concret, desfăşurate în afara
sistemului educativ şcolar.

6
 Educaţia formală sau şcolară de distinge prin predarea în şcoli de către cadre didactice
permanente, în cadrulunor programe de studiu. În cadrul acestiu tip de educaţie există structuri
orizontale şi structuri verticale (clase omogene şi cicluri ierarhice). Pentru accederea la educaţia
formală (şcolară) este necesară respectarea unor condiţii de admitere, aceleaşi pentru toţi
aspiranţii.
Educaţia adulţilor se regăseşte, cu deosebire în subsitemul educaţiei nonformale. Adultul
este orientat către forme de educaţie extraşcolară, el nefiind „un şcolar perpetuu”, ci o
personalitate formată,doritoare de perfecţionare, de autodepăşire. Axată pe valori, atitudini,
stiluri de viaţă, modele de ecţiune, educaţia adulţilor acţionează asupra unei persoane
independente, centrataă, în principal, pe acţiune.
Educaţia adulţilor este în relaţie şi cui educaţia permanentă. S-a susţinut că educaţia
permanentă nu este niciun sistem, niciun domeniu educativ, ea este un principiu pe temeiul
căruia se organizează sistemul educaţional, deci şi educaţia adulţilor.
Educaţia adulţilor de referă la dimensiuni specifice oricărei educaţii. Scopurile ei nu sunt
educaţionale în sensul restrictiv al celei formale, dar vizează aspecte culturale, politice, civice,
economice, profesionale, tehnice, religioase şi personale. Obiectivele ei sunt: cognitive
( asimilarea de cunoştinţe, înţelegere, aplicabilitate, analiză, sinteză, evaluare), afective (reacţii,
sentimente, trăiri), atitudinale (punctualitate, socializare, responsabilizare, loialitate, competiţie).
Mijloacele educaţiei adulţilor: agenti educativi ( profesori, alţi educatori, lideri informali),
elevii (educaţii), activităţi de învăţare ( prin ascultare, memorizare, prin acţinue concretă),
procese de învăţare (instrucţie formală, mass-media educaţională). Organizarea cuprinde
programe ( voluntar, social controlat, coercitiv), activităţi extraşcolare (experinţe de muncă,
activităţi de grup, interacţiunea cu alte grupe de vârstă). Pentru adulţi educaţia ar trebui
organizată astfel încât să fie promovate niveluri superioare de iniţiativă personală în scopul unei
permanente dezvoltări, care să satisfacă necesităţile adulţilor.
Educaţia adulţilor ca subiect al organizării educaţionale poate fi abordată prin trei
elemente:
1. pregătirea vocaţională continuă (recalificare, perfecţionare, promovare
profesională, adaptare legată de vârstă, grupurile profesionale);
2. pregătirea nonconvenţională continuă (pregătirea individuală, pregătirea generală
şi specializată, pregătirea autonomă, analfabetismul);

7
 3. pregătirea iniţială.
Fiecare din ele are propriul său principiu organizaţional, toate sunt însă interrelate; organizarea
internă a fiecărui segment are repercursiuni asupra celorlalte cât şi asupra adultului. Educaţia
acestuia cunoaşte impactul oricăruia dintre cele trei elemente, dar şi al interconexiunilor dintre
ele. Educaţia adulţilor este o modalitate coerentă şi structurată de a da răspuns la condiţiile în
care trăieşte individul precum şi la problemele sale specifice. Acest tip de educaţie vizează
formarea acelor deprinderi ce sunt oportune pentru satisfacerea unor trebuinţe proprii, pentru
afirmarea personalităţii adultului. Educaţia adulţilor poate oferi şansa unei libertăţi reale de
gândire şi acţiune. În acelaşi timp, ea este aptă să anticipeze viitorul. (G.Văideanu, 1993,
pag.20).
Educaţia adulţilor se bazează, ca orice act educativ, pe trei componente ale procesului de
educaţie: motivaţia, instruirea şi exerciţiul participării. Sub aspect motivaţional sunt necesare:
formarea motivaţiei la persoane neinteresate în educaţie, stimularea participării la acţiuni de
educaţie în scopul continuării pregătirii iniţiale, activitatea cu cei deja instruiţi cărora trebuie să li
se formeze convingerea participării active la viaţa socială instruirea se referă la: înţelegerea
situaţiei reale a fiecărui grup şi a fiecăriu individ, în scopul integrării în societate, asimilarea de
cunoştinţe şi formarea de deprinderi necesare în vederea influenţării eficiente a mediului de
viaţă, dezvoltarea abilităţilor de participare.
Aspectul este de mare importanţă în educaţia adulţilor participării voluntare şi libere a
individului la actul educativ. Pentru a se emancipa, adulţii trebuie să aibă motivaţii adecvate şi
nivelul de instruire cerut de procesele sociale, culturale în care sunt implicaţi ca persoane
particulare şi cetăţeni.
Educaţia adulţilor este un proces global ce integrează toate dimensiunile personalităţii şi
toţi factorii de educaţie şi socializare. Raportată la cultură, educaţia adulţilor se prezintă ca factor
de susţinere şi promovare a valorilor culturale.Orice educaţie se concretizează în comportamente,
iar cultura oferă modele de comportament.Educaţia adulţilor are o dimensiune culturală
intrinsecă. Experienţe din alte ţări evidenţiază accentul pus în educaţia adulţilor pe
profesionalizare şi specializare, astfel spus, pe dezvoltarea individului ca forţă de muncă, fără a
se acorda o semnificaţie necesară sentimentelor, afectivităţii, spiritualului. Cultura stimulează,
mai mult decât orice alt domeniu, autoeducarea şi autoinstruirea. Pe lângă perfecţionarea
profesională, recalificare şi reconversie profesională, esenţiale în realizarea unor scopuri,

8
individul are trebuinţa de a accede la nivele superioare de cultutră şi afirmare a sa în funcţie de
aspiraţiile şi idealurile sale. De aceea, în societăţi cu o dezvoltare puternică a civilizaţiei, există
preocuparea pentru restructurarea ofertelor de educaţie la adulţi, integrând într-o măsură tot mai
mare, pe lângă aspectele recalificării, pregătirii şi perfecţionării profesionale, elemente de cultură
generală, de cunoaştere spirituală. (Schifirnet Constantin, 1997, pag.32-36).

9
 CAPITOLUL II

Aspecte psihologice pe piaţa muncii

Societatea românească, profund marcată de dispariţia pieţelor tradiţionale de materii

prime şi de produse a fost nevoită să treacă la lichidarea structurilor de producţie centralizate
care nu mai corespund ca performanţe cerinţelor economiei de piaţă. Urmează în cascadă: o
scădere bruscă a volumului producţiei, diminuarea ofertei de bunuri şi servicii, reducerea
numerică a locurilor de muncă. Apare pentru prima dată în mod manifest, la suprafaţă,
ŞOMAJUL.
2.1 Şomajul: între dramă şi normalitate
Şomajul în alte ţări cu econimie consolidată este privit ca un fenomen normal,firesc, care
prin surplusul de forţă de muncă generează un climat competiţional sănătos, benefic oricărei
economii. Desigur, aceste ţări,prin puterea lor economică sunt capabile să ţină sub control
fenomenul, asigurând o plasă socială de protecţie eficientă pentru acei membri care ajung
temporar fără loc de muncă.
În condiţiile României, însă, şomajul este perceput ca un fenomen catastrofal. Aceasta se
poate explica prin mentalitatea populaţiei faţă de acest fenomen social, care de altfel se
alimentează din sursele realităţii: cronicizarea degradării pieţei muncii, lipsa unei protecţii
sociale reale. Într-adevăr, în România numărul şomerilor a crescut de la o zi la alta,
întreprinderile mici şi mijlocii cu capital privat, datorită unui complex conjunctural, nu sunt încă
în măsură să absoarbă forţa de muncă disponibilizată din sectoarele falimentare din structura de
stat. Cum este receptat şomajul de către muncitorul român? Grav şi foarte dureros! Muncitorul
român, până acum a reuşit de bine de rău, sî câştige un salariu, ce-i drept nu prea mare, dar
suficient pentru a satisface cerinţele, necesităţile familiei sale chiar în condiţii de decenţă,
bucurându-se de un statut social ce părea a fi sigur.
Dintr-o dată, nu rareori de la o zi la alta, fără voie, se trezeşte, dincolo de poarta uzinei şi
constată cu UIMIRE şi DISPERARE, mai apoi cu REVOLTA că nu mai este capabil să-şi
întreţină familia. Suferă grav imaginea de sine, se zdruncină autoîncrederea, siguranţa de sine. La
aceasta se adaugă şi faptul că nu mai ştie nici măcar cui să îi „mulţumească” pentru acest imens
rău provocat.

10
 Momentul pare imposibil de depăşit cu forţele proprii. Dacă în această fază nu intervine
cineva sau ceva, el are toate şansele să rămână un om mutilat sufleteşte, fără identitate,
marginalizat şi resemnat, împins la periferia sociatăţii, de unde, întoarcerea la statutul iniţial
devine destul de improbabilă.
Acest spectru al şomajului ameninţă muncitorimea din economia României aflată în
tranziţie. Dacă perioada de şomaj se prelungeşte peste măsură, sentimentul inutilităţii, al
resemnării, al debusolării se instaurează irevocabil, adesea asociindu-se cu alcoolismul,
consumul de droguri, acte antisociale, suicid, etc.
Oricât de gravă ar fi această boală a societăţii, ŞOMAJUL, el trebuie perceput ca o
realitate, peste care nu se poate trece în mod superficial cu vederea. Fenomenul nu trebuie nici
bagatelizat, dar nici hiperbolizat, în analiza lui trebuie păstrată măsura şi echilibrul.
Şomajul:o problemă a societăţii în tranziţie în a cărei soluţionare statul trebuie să ocupe
un loc primordial. Fără îndoială, statului îi revine sarcina reechilibrării balanţei dintre cerere şi
ofertă pe piaţa muncii, el trebuie să elaboreze şi să realizeze restructurarea economiei, să
elaboreze politici eficiente de ocupare a forţei de muncă, să creeze cadrul instituţional şi
legislativ adecvat, să solicite sprijinul organizaţiilor internaţionale. Mulţi factori sunt implicaţi în
mai mare sau mai mică măsură în gestionarea parţială şi sectorială a problemelor pieţei muncii:
comunităţile locale, asociaţii, organizaţii, fundaţii neguvernamentale, instituţii de cercetare,
agenti economici,etc.
2.2 Şomerul, subiect al măsurilor active de combatere a şomajului
Personajul cel mai interesant este căutătorul de loc de muncă, cel care îşi oferă spre
vânzare forţa de muncă, priceperea, experienţa. Zona socială de provenienţă a acestuia se poate
vizualiza în schema anexată (fig.1). de aici se poate desprinde uşor modul de alimentare pieţei
muncii cu noi contingente. Ofertele de locuri de muncă cresc, cel puţin deocamdată, într-un ritm
prea lent. Numai o politică globală a statului, o strategie generală poate crea condiţiile pentru ca
agenţii economici să fie capabili de a asigura absorbţia surplusului de forţă de muncă.

11
 RESTRUCTURAŢI
ŞOMERI
MICI AFACERIŞTI
FALIMENTARI
IMIGRANŢI

PLECAŢI DISCIPLINARI
PIAŢA MUNCII ELIBERAŢI DIN
PENITENCIARE

OFERTA DE
LOCURI DE
PLECAŢI DIN PROPRIA MUNCĂ
INIŢIATIVĂ
PERSOANE
HANDICAPATE

Fig.1. –
ELIBERAŢI DIN
Piaţa muncii în raport cu oferta de locuri de muncă (Sandor Szentgyorgyi, 2000).
ARMATĂ

ABSOLVENŢI DE ŞCOLI

2.3. Mentalităţi caracteristice ale personalului disponibilizat

Să precizăm ca acest personal vine dintr-un mediu dirijist, unde li s-a inoculat iluzia de
proprietari, unde voinţa şi iniţiativa omului constau mai puţin. Disponibilizatul este convins ca:
1.locul de muncă este sigur până la pensie; 2.cineva va avea grijă să-i dea de lucru; 3.
cineva trebuie să gândească pentru el; 4. va fi cumva.
Einstein spunea: „este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată”. Acum ne
dăm şi noi seama de greutatea acestei afirmaţii.
2.4 Stări psihice caracteristice persoanelor disponibilizate
Încetarea raporturilor de muncă, schimbarea statutului omului muncii în cel de şomer,
generează o etapă dramatică în viaţa individului, grevată de o serie de prejudecăţi grele de trecut.
Reacţiile individuale la această situaţie, cum este şi normal, diferă de la un individ la altul în
funcţie de: apartenenţa la un grup social, vârstă, sex, familie, responsabilităţi sociale, şi nu în
ultimul rând să ţinem seama de structura psihologică a persoanei.
În perioada de tranziţie, la marea majoritate a angajaţilor sabia lui Damocles le atârnă
ameninţător asupra capului: oricine poate cădea mai devreme sau mai târziu „victima” procesului
de restructurare, ajungând fără voie pe piaţa muncii care nu oferă din abundenţă locuri de muncă
convenabile.

12
 Stările sufleteşti prin care trece un şomer pot fi urmărite şi identificate destul de uşor.
Dacă s-ar reuşi depăşirea prejudecăţii potrivit căreia un loc de muncă este până la pensionare,
fiecăruia i-ar fi mai uşor, fără a fi necesar să treacă printr-o tragedie, să înceapă demersurile de
căutare a unui loc de muncă mai bun încă de sub adăpostul statutului de angajat. Aceasta ar
favoriza un proces sănătos de concurenţă, de autodepăşire, de pregătire permanentă pentru a fi
compatibil cu cerinţele postului ocupat. Prima reacţie la şocul disponibilizării este cea de negare
a realităţii, refuzul instinctiv al acceptării ideii de „plecare”.
Căutarea vinovatului sau a vinovaţilor este următorul pas. De ce tocmai eu, de ce nu
altul? Acum se argumentează cu rezultatele obţinute cu mare trudă, cu sacrificile aduse
firmei,etc. Povestea cu capra vecinului este şi aici valabilă. Subiectul încearcă la început un
puternic sentiment de ruşine, lucru explicabil prin faptul că în subconştient sau s-a înrădăcinat
ideea că pe „lista neagră” se regăsesc de obicei cei mai slabi,cei cu abateri disciplinare,
incompetenţii, cei cu randament scăzut. Începe o nouă fază. Odată regăsit pe listă, caută cu orice
preţ sprijin şi înţelegere, încearcă să convingă că nu el este acela care trebuie să plece. Ar da
orice ca să scape de acest coşmar!
După epuizarea întregului arsenal de argumente îşi dă seama că de fapt este părăsit de
colegi, prieteni şi de vechile relaţii. Rezultatul este trăirea sentimentului de însigurare, de izolare,
gândirea negativă s-a instalat. Omul nostru îşi dă seama că totul este în zadar, el este
neputincios,dezorientat. Semnele depresiei sunt evidente, toate premisele sunt date pentru a bloca
încercările viitoare de a-şi controla cariera.
Alţii se manifestă urmând alte moduri comportamentale. Ei se străduiesc într-un mod
activ să-şi rezolve situaţia: caută aliaţi, reactivează vechi cunoştinţe, prieteni, colegi de armată,
de şcoală, acţionând conştient în căutarea unui nou loc de muncă. Şi în acest caz este posibilă
apariţia elementului depresiv dacă perioada de căutare activă se prelungeşte peste aşteptări.
Drept rezultat: diminuarea capacităţii de a învinge. Insuccesele consecutive înregistrate vor
afecta individul, acesta afundându-se mai adânc în mocirla gândurilor negative deosebit de
periculoase. Aici apreciem noi că trebuie să se intervină cu un prim-ajutor psihologic. Cum se va
realiza acest lucru, rămâne ca tema de studiu deosebit de interesantă şi utilă atât individului cât şi
societăţii. Fără îndoială că acest lucru se va realiza odată cu crearea condiţiilor legislative şi
instituţionale dar şi logistice adecvate. Pentru psihologi scoaterea omului din şocul şomajului
reprezintă o provocare profesională, a cărei soluţionare ar reprezenta o recunoaştere în plus a

13
aportului psihologilor la rezolvarea problematicii şomajului (Sandor Szentgyorgyipsiholog,2000,
articol apărut pe site-ul www.psi.ro).
Prin urmare, dinamica pieţei muncii a impus ca necesitate crearea la nivel naţional a unui
sistem coerent de informare şi consiliere profesională, care să conducă la informaţii complete şi
actualizate cu privire la evoluţia pieţei, abilitându-i pe aceştia în procesul de luare a deciziilor
privind cariera.
Contextul socio-economic, schimbările care au apărut pe piaţa muncii precum şi
eforturile României de a adera la Uniunea Europeană au condus la apariţia Legii nr.76/2002
privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Legea pune
accentul pe măsurile active de combatere a şomajului, în detrimentul celor pasive, dorindu-se
astfel şi schimbarea mentalităţii persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă.
Măsurile active de combatere a şomajului sunt informarea şi consilierea profesională,
medierea muncii, formarea profesională, consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi
independente sau pentru iniţierea unei afaceri, completarea veniturilor salariale ale angajaţilor şi
stimularea mobilităţii forţei de muncă.
Pentru a veni în sprijinul persoanelor cu acces greu pe piaţa muncii, şomerii Legea
nr.76/2002 a fost modificată şi completată cu prevederi care urmăresc:
- stimularea încadrării în muncă a absolvenţilor;
- stimularea studenţilor în vederea iniţierii unei afaceri;
- stimularea formării profesionale a persoanelor care au revenit în activitate din
concediu pentru îngrijirea copilului, a tinerilor care au revenit din armată, a
persoanelor care au reluat activitatea ca urmare a recuperării capacităţii de muncă
după pensionare pentru invaliditate;
- facilitarea accesului la programe de formare profesională pentru persoanele care îşi
desfăşoară activitatea în mediul rural;
- încadrarea pe piaţa muncii a personalului disponibilizat.

CAPITOLUL III

Informare şi consiliere profesională – aspecte teoretice

14
3.1 Informarea profesională- definiţie
Informare profesională presupune furnizarea de informaţii legate de evoluţia pieţei muncii,
analiza ocupaţională, posibilităţi de instruire, modalităţi de folosire a testelor de autoevaluare.
Cuprinde următoarele activităţi (M.Jigău, 2001, pag.12):
- identificarea nevoilor de informare ale clientului;
- acordarea de informaţii privind piaţa muncii:despre ocupaţii, meserii şi profesii,
condiţii de exercitare, de salarizare şi promovare;
- identificarea punctelor tari ca elemente de bază în stabilirea traseului profesional;
- orientarea profesională prin evaluarea şi autoevaluare personalităţii;
- creşterea încrederii în sine.
3.2 Consilierea profesională – definţie
Consilierea în carieră a adulţilor este un proces de acordare a asistenţei în ceea ce priveşte
instruirea în metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă, evaluarea şi autoevaluarea
personalităţii în vederea orientării profesionale, furnizarea de informaţii privind piaţa muncii şi
evoluţia ocupaţiilor.
Locul central al acestui proces este ocupat de client, mai precis de implicarea acestuia în
procesul de reevaluare a posibilităţilor sale, precum şi în luarea deciziilor în conformitate cu
propriul potenţial, dar şi cu realităţile pieţei muncii. Obiectivul fiecărui individ este acela de a se
desăvârşi sub un dublu aspect: profesional şi individual.
Oamenii devin din ce în ce mai conştienţi de necesitatea de a-şi administra cât mai bine
cariera profesională, în scopul de a-şi favoriza dezvoltarea lor pe plan profesional.
3.3 Tipuri de consiliere ( M.jigău, 2001, pag.25)
Consilierea individuală se practică pentru conştientizarea trebuinţelor, aptitudinilor şi
aspiraţiilor personale, în vederea luării deciziei corecte în ceea ce priveşte cariera
profesională.
Consilierea în grup este o formă de informare şi consiliere privind cariera prin care se
transmit aceleaşi informaţii unui grup ţintă, cu interese comune.
În cadrul şedinţelor de consiliere profesională informaţiile furnizate răspund la o serie de
întrebări:

15
 Ce aptitudini şi deprinderi specifice sunt solicitate de anumite profesii?
 Care sunt condiţiile de instruire specifice acestor ocupaţii?
 Care sunt sectoarele în care nevoia de forţă de muncă este în creştere? Etc.
3.4 Principiile care stau la baza activităţii de consiliere profesională (M.Jigău, 2001,pag.34-
35)
RESPECTUL
La baza consilierii stă respectul pentru client şi dreptul lui la autodirijare. Punctul de
vedere central în consiliere este integritate şi suvenitatea în procesul de alegerea şi luare a
deciziei. Consilierul nu trebuie să adopte o atitudine de superioritate sau să încerce să preia
controlul. Consilierul trebuie să se asigure că există un echilibru între stimulare şi reflectare.
Provocarea spre reflecţie trebuie îmbinată cu respectarea propriilor interese.
INDEPENDENŢA
Consilierul trebuie să fie neutru şi independent. El trebuie să aibă în vedere numai
interesele clientului şi nu interesele politice, ale unor instituţii, autorităţilor sau orice alte
interese.
DESCHIDEREA
În consiliere trebuie să acorzi atenţie cadrului şi circumstanţelor în care are loc şedinţa de
consiliere. Consilierul trebuie să fie deschis faţă de orice legătură cu o instituţie sau autoritate. În
cazul ăn care consilierul este nevoit să transmită informaţii sau îndeplineşte funcţii care ar putea
controla sau limita clientul, acestea trebuie făcute cunoscute clientului.
CONFIDENŢIALITATEA
Şedinţa de consiliere trebuie să fie confidenţială. În cazuri în care datorită legii,
consilierul este obligat să transmităinformaţii mai departe, atunci el trebuie să-l informaze pe
subiect care anume informaţii le va transmite. Consilierul va trebui să transmită numai fapte, nu
evaluări.
FAPTELE ÎN SINE
Informaţiile oferite clientului trebuie să fie corecte şi actuale.consilierea trebuie să fie
adecvată şi să includă toate aspectele relevante pentru alegerea traseului educaţional şi
profesional ca şi în condiţiile necesare.
Rezultate aşteptate:
 Creşterea stimei faţă de sine;

16
  Optimizarea comportamentului şi acţiunilor individului în scopul integrării socio-
profesionale;
 Conştientizarea necesităţii unei pregătiri profesionale continue;
 Determinarea clienţilor de a deveni mai activi pe piaţa forţei de muncă;
 Identificarea deprinderilor profesionale, a aptitudinilor şi punctelor tari ale persoanei
consiliate.

CAPITOLUL IV

Examenul psihologic în reorientarea profesională

4.1 Reorientarea profesională – aspecte teoretice

17
 Reorientarea şi recalificarea profesională: reprezintă îndrumarea spre noi locuri de
muncă sau spre alte profesiuni fie din cadrul aceleiaşi instituţii dacă acest lucru este posibil, fie
în cadrul altor instituţii, în scopul restabilirii echilibrului dintre om şi activitatea sa profesională,
implicând ideea schimbării profesiunii acestuia.
Cauze ale reorientării profesionale ( I.Holban, 1971, A. Tabachiu, 1999, Z.Boghaty,
2002):
1. Obiective:
 Îmbolnăviri/deficienţe de natură medicală;
 Accidente de muncă;
 Schimbarea profilului instituţiei/ închiderea instituţiei respective;
 Restrângerea activităţii instituţiei/ închiderea instituţiei respective;
 Reorganizarea şi retehnologizarea instituţiei;
 Dispariţia unor profesiuni sau modificarea conţinutului lor.
2. Subiective:
 Oferirea unui loc de muncă mai bine plătit;
 Condiţii mai bune de lucru;
 Mutarea cu domiciliul în altă localitate;
 Constatarea că profesiunea nu corespunde propriilor interese şi aptitudini;
 Conturarea unor noi pasiuni, schimbarea aspiraţiilor şi intereselor personale;
 Progresul deosebit înregistrat de o persoană ăe linia pregătirii sale generale sau în
alte domenii.
Cariera profesională a unei persoane înseamnă şi realizarea unei reorientări profesionale.
Cauzele reorientăriiprofesionale, adică schimbarea parţială sau totală a conţinutului profesiei în
cauză, decompensarea psihică, fiziologică şi fizică. Reorientarea se impune şi în cazul survenirii
unui accident. În toate aceste situaţii este necesară consilierea psihologică atentă condusă cu
multă competenţă deoarece schimbarea profesiei este însoţită deseori de un şoc psihic.
Consilierea psihologică înseamnă examinarea aptitudinală, sondarea intereselor şi sfătuirea celui
interesat spre ce meserie nouă să se îndrepte. Asistenţa psihologică la integrarea în noua muncă
este şi ea de dorit.

18
 Prin orientare profesională înţelegem o acţiune de dirijare a factorului uman spre una sau
un grup de profesii relativ asemănătoare, acţiune realizată cu mijloace ştiinţifice. Selecţia
profesională porneşte de la exigenţele profesiei, individualizând dintr-o populaţie orientată sau
nu pe cei potriviţi, ale căror aptitudini se vor încadra cel mai bine în specificul profesiei.
De pe urma unei orientări şi selecţii profesionale judicios conduse câştigă atât omul cât şi
întreprinderea. O persoana bine orientată obţine mai repede succese şi implicit satisfacţii
profesionale, va fi expusă mai puţin la accidente şi va fi tentată mai puţin să îşi schimbe locul de
muncă. Întreprinderea va câştiga, cel selecţionat integrându-se mai repede în producţie şi la un
nivel mai bun.
Orientarea, reorientare sau slecţie profesională, constau în alegerea din ansmblu
profesiilor a unui grup de profesii către care este dirijat individul în funcţie de natura
aptitudinilor sale şi gradul de dezvoltare. Examenul aptitudinal este necesar să fie complet, de
rezultatele lui depinzând în mare parte indicarea unei meserii. Cu alte cuvinte, orice persoană
care doreşte să se încadreze în muncă este supusă unui examen aptitudinal în baza căruia este
repartizată sau dirijată spre postul de muncă ce convine cel mai bine profilului aptitudinal pe care
îl posedă.
4.2 Despre examenul psihologic
Primele examene cu caracter psihologic într-o companie s-au născut din necesitatea
asigurării compatibilităţii între oameni şi utilajul tehnic, aceasta într-un moment în care munca
industrială a suferit profunde modificări ca urmare a organizării ştiinţifice a muncii, a
introducerii semiautomatizării şi automatizării. Obiectivul genral al examenului psihologic este
cunoaşterea omului, a particularităţilor sale individuale pentru rezolvarea unei probleme
psihologice, a punerii unui diagnostic cu caracter psihologic în vederea recrutării şi ăncadrării în
muncă a unui individ, a promovării sau orientării profesionale, ori pentru simplu motiv de a-I da
un sfat, a-l consilia într-o problemaă personală.
Examenul psihologic înseamnă, într-o accepţiune generală, înţelegerea problemelor
umane sub aspect psihologic, a comportamentului global al unei persoane. Concluziile
examenului psihologic sunt o sinteză a informaţiilor obţinute cu o gamă largă de metode şi
tehnici de examinare. Reducerea examinărilor psihologice la aplicarea unor probe diagnostice
tradiţionale şi evidenţierea numai a aspectelor cantitative ale performanţelor nu are dat o valoare
relativă şi aproximativă. Întotdeauna se impune efectuarea unei analize psihologice aprofundate a

19
situaţiei, a răspunsurilor, a reacţiilor la eşec, sau succes, deci a manifestărilor de conduită ale
celor examinaţi. Imaginea structurii personalităţii ne apare sub forma unui mozaic organizat
conform unor legi proprii în care elementele constitutive se intercondiţionează, se compensează
unele pe altele (H.Pitariu, 1983,pag.82).
4.3 Examenul psihologic în reorientarea profesională
Reorientarea profesională survine în urma reconversiei unor posturi de muncă datorate
procesului tehnic, a scăderii capacităţii de muncă sau în urma unei traume psihice sau fizice.
Astfel, implementarea sistemelor informaţionale în industrie a solicitat reorientarea profesională
a unui personal numeros. Ori, nu toţi cei vizaţi erau capabili să-şi însuşească noile cunoştinţe şi
deprinderi de muncă specifice informaticii, fiind necesară transferarea lor pe alte posturi de
muncă pentru care se dovedeşte a fi mai competenţi prin aptitudinile pe care le posedă. Fireşte,
problema este delicată, dar intervenţia psihologului poate facilita integrarea rapidă în noua
muncă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre persoanele care au suferit diverse accidente şi nu
mai pot practica vechea meserie. Pentru aceştia asistenţa psihologică este importantă,
reorientarea lor profesională fiind dirijată cu mare spirit de răspundere. În acest context se face
apel la tehnici de investigaţie standardizate pentru locul de muncă pentru care se face
reorientarea (H.Pitariu, 1983,pag.89). Examinarea psihologică în cadrul procesului de reorientare
profesională cuprinde: testarea psihologică, utilizând baterii de teste psihologice care pun în
evidenţă nivelul de dezvoltare a unor aptitudini cognitive, cât şi trăsăturile de personalitate şi
interviul centrat (focalizat) care pune în evidenţă dorinţa de muncă, motivaţia pentru învăţarea
continuă a unei noi meserii care este căutată pe piaţa muncii în momentul actual.
4.3.1 Testarea psihologică în reorientarea profesională
Reorientarea candidaţilor spre un domeniu de activitate este un proces complicat,
desfăşurat pe mai multe faze, proces care drept scop găsirea pentru fiecare solicitant a profesiunii
celei mai potrivite cu posibilităţile sale fizice şi psihice. Testarea psihologică în reorientarea
profesională în vederea reintegrării pe noua piaţa a muncii, cum sunt: experienţa, istoria
profesională, aptitudini şi abilităţi profesionale, trăsături de personalitate corespunzătoare
mediului organizaţional în care trebuie să se integreze viitorul angajat. Anumite activităţi reclamă
însuşiri psihofiziologice şi aptitudinale aparte, prezenţa acestora fiind un element necesar dar nu
şi obligatoriu suficient pentru ocuparea postului. Evidenţierea obiectivă a acestor însuşiri şi
aptitudini se face prin intermediul testelor psihologice. Testul psihologic este un instrument

20
profesional standardizat a cărui sarcină este să obiecteze diferenţele individuale dintre persoane,
dând o măsură a prezenţei unor caracteristici psihice. Cele mai cunoscute publicului sunt testele
care se efectuează pentru carnetul de şofer.
Foarte adesea, candidaţii vor fi supuşi testări psihologice, fie ca îşi caută un loc de muncă
prin intermediul unei agenţii specializate de plasare, fie că se adresează direct angajatorului.
Rezultatul la test(e) poate fi definitoriu pentru reuşită.Ori într-o anumită măsură, rezultatul la test
depinde de maturitatea şi seriozitatea cu care candidatul abordează testul, de pregătirea
preliminară. Testul psihologic poate deveni adesea un factor stresant, cel testat neştiind ce se
aşteaptă de la el, ce fel de test dă, în ce măsură rezultatul la test va influenţa alegerea sa pentru
interviul final, care sunt rezultatele. Dacă aceste informaţii nu sunt furnizate explicit, este bine să
se întrebe. Foarte mulţi candidaţi nici nu sunt pregătiţi pentru testare. Pregătirea se face prin
activarea cunoştinţelor din propriul domeniu de activitate, prin concentrare şi prin eliminarea
tensiunii preliminare. În principal, pentru testele de personalitate, pregătirea se face prin
autoanaliză. În ceea ce priveşte modalitatea de administrare testele pot fi de tip creion-hârtie ori
prin intermedierea unor aparate speciale. Primele sunt însă cele mai răspândite, fiind mai
economice şi mai uşor de aplicat, testele pe aparate fiind mai pretenţioase.
În ceea ce priveşte aspectul vizat de test, candidaţii se pot întâlni cu teste senzorial-
perceptive (de exemplu de acuitate vizuală), teste de inteligenţă, atanţie, memorie, spirit de
observaţie ori teste de aptitudini tehnice.
O clasă aparte este clasa chestionarelor de personalitate şi a testelor speciale concepute pentru a
evalua complexe de însuşiri, precum aptitudinile de comunicare ori cele manageriale. În funcţie
de fişa postului, cele mai utilizate teste ăn orientarea candidaţilor sunt testele de inteligenţă, cele
de atenţie-concentrare şi chestionarele de personalitate. Este foarte important ca aplicantul să
înţeleagă foarte bine instructajul atunci când testul încă nu a început. Întrebările venite după
acest moment sunt inoportune şi ăn cazul testelor contracronometru consumă timp. Principalele
aspecte care trebuie avute în vedere sunt: timpul de rezolvare, mijloace admise de marcare a
răspunsului, natura răspunsului (răspuns unic sau multiplu). De exemplu testele de inteligenţă
sunt în general serii de microprobleme care trebuie rezolvate într-un timp dat, destul de scurt.
Răspunsul este unic şi anume cel corect. Testele de inteligenţă pot fi figurative (când se prezintă
diverse figuri-desen sarcina aplicantului fiind de a identifica o altă figură – desen care să
completeze seria în mod logic) sau verbale, asemănătoare dar care utilizează cuvinte în locul

21
figurilor. Un test de inteligenţă rezolvat pozitiv este un test în care a fost dat numărul maxim de
răspunsuri corecte, în limita de timp impusă. Testele de atenţie sau cele de spirit de observaţie
vizează capacitatea subiectului de a identifica o serie de detalii, fiind de obicei teste de căutare
fie a diferenţelor între două desene aparent identice, fie de căutare a unor figuri între altele
asemănătoare.
Chestionarele de personalitate se disting prin aceea că sunt serii mai mult sau mai puţin
lungi de întrebări privind aspecte diverse din viaţa de zi cu zi. Nu mai există răspunsuri corecte
ori unice, deoarece în acest caz nu se urmăreşte performanţa ci creionarea unui profil de
personalitate, încercând să surprindă aspecte comportamentale, în general modul de a fi şi
viziunea asupra vieţii. În mare, aspectele vizate de un astfel de test se referă la: stilul de
relaţionare cu ceilalţi, capacitatea decizională, stilul decizional, stabilitatea afectiv-emoţională,
toleranţa, încrederea în sine, creativitatea şi flexibilitatea, gradul personal de autonomie şi
independenţa, anxietatea, responsabilitatea, tendinţa sper agresivitate, autocontrol, rezistenţa la
stres. Testele au lungimi variabile, putând dura de la 20 minute la peste o oră. Pentru prima dată,
candidatul va fi pus în faţa unor întrebări despre sine pe care poate şi le pune pentru prima dată.
În cazul chestionarelor de personalitate, există întotdeauna posibilitatea ca aplicantul să nu fie
sincer în răspunsurile sale, cel mai adesea intenţionat, în încercarea de a-şi ascunde anumite
defecte sau trăsături de perosnalitate considerate incomode. Mai mult, acest fapt este perceput ca
fiind uşor de realizat, fiind suficientă puţină atenţie în cazul întrebărilor „care se repetă”.
Chestionarele de personalitate sunt adesea mult mai complexe însă, prea greu de descifrat
în timpul relativ scurt pus la dispoziţie, având capacitatea de a identifica tentativele de fraudă,
chiar şi în situaţiile în care aplicantul crede că şi-a luat toate măsurile de precauţie. Însă cel mai
adesea, acesta nu reuşeşte să creeze coerenţa deplină, deoarece în spatele aparenţelor există şi
alte chei de verificare. Rezultatul va fi de aceea nefavorabil candidatului, o dată descoperită
tendinţa de falsificare, tendinţa care va fi interpretată ca minciună. Sinceritatea, autoanaliza,
clarificarea personală a problemelor şi cunoaşterea de sine reprezintă cele mai bune modalităţi de
abordare a chestionarelor de personalitate.
Testele de comunicare, creativitate sau abilităţi manageriale sunt adesea de tip situaţional.
Adică se prezintă o serie de „situaţii” diverse şi diferenţiate, special concepute, aplicantul fiind
întrebat apoi cum ar reacţiona dacă s-ar afla efectiv în aceea situaţie.

22
 Există o grilă de corectare a testelor şi un mijloc unic de cuantificare a rezultatelor.
Testele de inteligenţă de exemplu furnizează celebrul QI (IQ), în timp ce chestionarele de
personalitate firnizează un grafic care va fi interpretat în funcţie de dimensiunile ce îl compun,
iar concluziile vor fi prezente sub forma unei caracterizări. Este important de ştiut însă că
reprezentând instrumente standardizate, testele elimină o bună parte din subiectivitatea umană,
mai ales dacă sunt aplicate de un specialist experimentat, ceea ce contribuie deci la identificarea
aplicanţilor valoroşi, dincolo de aparenţe.
Aplicarea unui test este o dovadă de interes, seriozitate şi implicare din partea
consilierului în cariera/ angajatorului, o dovadă că acesta în cearcă să identifice în mod real
persoana potrivită, motiv pentru care depinde numai de aplicant să beneficieze de şansa unei
orientări corecte. ( Sorin Faur, 2002, articol apărut în cotidianul Adevărul).
4.3.1.a Elemente de psihologie ce influeţează reorientarea profesională
Psihologia, ca ştiinţă cooperantă în managementul resurselor umane şi implicit în
organizarea ergonomică a muncii îşi aduce un aport foarte important în analiza proceselor de
muncă. Acest aspect e strâns corelat cu problema personalităţii şi a influenţelor acesteia în
orientarea profesională.
Activitatea umană
Munca e o manifestare conştientă de adaptare la mediu, desfăşurată de organismul uman
prin care se urmăreşte realizarea unor valori materiale sau spirituale. Munca profesională are
două aspecte: una biologică, legată de organismul şi funcţiile sale, şi alta socială, determinată de
relaţiile de producţie. În componenta biologică sunt cuprinse toate reacţiile, structurile organice,
care, în succesiunea cronologică şi în proporţii diferite pentru fiecare formă de muncă, înlocuiesc
activităţile segmentelor corpului, în vederea obţinerii unor rezultate bine definite: produsul
muncii. Componenta socială implcă elemente complexe dintre care cea mai importantă e
profesiunea. Munca profesională e o manifestare a adaptării la mediul social.
Procesele psihice, fie ele simple sau complexe, au o finalitate foarte bine conturată, în
cadrul existenţei concrete a omului. Acestea, fiind selective şi procesând stimuli cu valoare
adaptivă, omul poate gândi, percepe, înţelege mai bine realitatea înconjurătoare, poate rezolva
probleme cu care se confruntă, îşi poate rezolva probleme cu care se confruntă, îşi poate satisface
trebuinţele şi necesităţile. Cu alte cuvinte, omul e o fiinţă activă, care organizează, iniţiază, se
implică depune efort şi se autorealizează.

23
 Pentru finalizarea acestor demersuri, omul se foloseşte de o categorie de instrumente
psihice, care sunt cuprinse în conceptul de activitate.
Noţiunea de activitate are două acceptţiuni. Una foarte largă, în cadrul căreia activitatea e
un raport, relaţie între organism şi mediu, în care au loc un consum energetic cu o finalitate
adaptivă. În istoria psihologiei au existat tendinţe de reducere a activităţii, fie la numai ceea ce se
petrece în interior, în subiectivitatea individului (introspecţionismul), fie numai la relaţia externă,
la comportamentul manifestat în exterior (behaviorismul). Dar în realitate, numai conexiunea
dintre exterior şi interior poate exprima corect ceea ce e esenţa activităţii umane.
Cea de-a doua accepţiune, ne prezintă activitatea ca totalitatea manifestărilor de conduită
exterioară sau mintală, care duc la rezultate adaptive. Unele forme ale activităţii psihice implică
efectuarea concretă, în timp ce alte forme au componentele motrice inhibate, ultima lor verigă
aflându-se la nivel mintal. Astfel, datorită prezenţei acestor acţiuni psihice interiorizate, omul
poate depăşi simpla reproducere a realităţii, transformând-o pe plan mintal. Specificul activităţii
umane constă tocmai în faptul că dispune de conştiinţa scopului, că e profund motivată, că
operează cu instrumente construite de om şi că e perfectibilă şi creativă.
Deoarece activitatea e atât cauză şi efect ale dezvoltării bio-psiho-sociale a omului, ea e
resimţită de aceasta ca o adevărată nevoie, ca o cerinţă imperioasă a integrării fiinţei lui.
Funcţionarea diferitelor elemente ale activităţii fac să apară în diferite forme, care pot fi
clasificate după mai multe criterii:
- După natura procesului, activitatea poate fi: predominant materială sau
spirituală;
- După procesul psihic implicat în realizarea ei poate fi:cognitivă, afectivă,
volitivă;
- După locul ocupat în sistemul relaţiilor individului, poate fi principală sau
secundară;
- După evoluţia autogenetică poate fi în întregime conştientă (ia forma
voinţei),sau cu componente automatizate(deprinderile).
Aceste forme nu se află în stare „pură”, ci doar predominant de un fel sau altul.
Elementele activităţii se întrepătrund armonios. Astfel, jocul con’ine momente de învăţare,
munca are elemente de creaţie, iar creaţia fără a se identifica cu munca, e în mare măsură munca.
Omul învaţă de fiecare dată altceva şi de fiecare dată altfel. Activitatea e o manifestare plenară a

24
întregii personalităţi umane, factor determinant, dar şi rezultantă a dezvoltării fiinţei umane.
CC.Botez, M.Mamali, P.Pufan, 1971, pag.55-59).
Personalitatea -edificiu central al psihicului uman
În cea mai largă accepţiune a sa, conceptul de personalitate denumeşte fiinţa umană
considerată în existenţa sa socială şi înzestrarea ei culturală. Totodată şi un sistem bio-psiho-
social-cultural ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape
ale dezvoltării individuale în societate.
Ca şi structură, personalitatea tridimensională, exprimând astfel:
- subiectul pragmatic al acţiunii (homo faber);
- subiectul epistemic al cunoaşterii (homo sapiens);
- subiectul axiologic, purtător şi generator al valorilor (homo valens).
Personalitatea e întotdeauna unică şi originală, deoarece fiecare individ, deoarece fiecare
individ, deoarece fiecare individ, porneşte de la o zestre ereditară unică şi păşeşte în spaţiul
existenţei sociale, concrete, încercând o serie de experienţe, intrând în anumite interacţiuni, cu
diferite efecte asupra cursului şi construirii edificiului personalităţii.
Cu alte cuvinte, se poate spune despre personalitate că exprimă o organizare dinamică a
aspectelor cognitive, afective, connative (ale activităţii), fiziologice şi morfologice ale
individului. Această organizare dinamică a tuturor trăsăturilor psihofiziologice se manifestă prin
conduita omului în societate. Pentru a putea cunoaşte personalitatea unui individ e necesară
cunoaşterea trăsăturilor caracteristice şi a modului cum sunt ele organizate, precum şi structura
lor. Trăsăturile personalităţii se clasifică în trei mari categorii:temperament, aptitudini şi caracter.
Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, aptitudinile, latura
instrumentală, posibilităţile omului, iar caracterul e latura relaţional-valorică sau etico- socială,
indicând semnificaţia şi scopul activităţii umane.
Trăsăturile de temperament au o bază fiziologică, de aceea sunt cele mai stabile dintre
trăsăturile de personalitate. Aptitudinile şi caracterul se modifică sub acţiunea factorilor de mediu
şi educaţie. (C.Botez, M.Mamali, P.Pufan, 1971, pag.60-61).
Temperamentul – latura dinamico-energetică a personalităţii
Primele teorii asupra temperamentului, confundau temperamentul cu constituţia fizică. În
antichitatea greacă, medicul Hipocrat (460-370 î.H.) a stabilit patru tipuri de comportament după

25
modul cum predomină cele patru humori ale corpului: sangvinic (sânge), flegmatic (flegma ce e
secretată de creier), melancolic (fierea neagră) şi coleric (fierea galbenă).
Fiziologul rus I.P.Pavlov are ca bază a temperamentului fiziologia. Sistemului Nervos
Central, şi anume: energia, mobilitatea, echilibru proceselor nervoase. Prin energia proceselor
nervoase se înţelege capacitatea de lucru a celulelor nervoase. Mobilitatea înseamnă rapiditate cu
care se schimbă un proces nervos, putând fi înlocuit cu alt proces nervos, iar echilibru se referă la
raportul dintre cele două procese nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia.
După modul de combinare a însuşirilor procesele nervoase, rezultă patru tipuri de sistem
nervos, care formează baza fiziologică a temperamentelor; cele patru tipuri de sistem nervos şi
tipurile de temperament respective sunt.
Tipul puternic, echilibrat, mobil – se caracterizează printr-o mare energie a proceselor
nervoase; e mobil, trecând cu uşurinţă de la o stare psihologică la alta. Acestui tip îi corespunde
temperamentul sangvin, vioi, mobil, adaptabil şi social.
Tipul puternic, echilibrat lipsit de mobilitate – posedă forţă şi echilibru ale proceselor
nervoase, dar nu are mobilitate. E corespondentul temperamentului flegmatic care e foarte calm,
are sentimente şi obişnuinţe stabile, pe care le schimbă greu, concentrându-se intens în
activitatea depusă.
Tipul puternic, neechilibrat, excitabil –posedă o energie a proceselor nervoase, însă
echilibrul e instabil, excitaţia fiind mai mare decât inhibiţia. Acesuit tip îi corespunde
temperamentul coleric, care e neliniştit, inegal în manifestări, exagerează atât amiciţia cât şi
ostilitatea.
Tipul slab – e lipsit de energie a proceselor nervoase, concretizându-se în temperamentul
melancolic. Aceasta nu-şi manifestă plenar reacţiile afective, fiind introvertit.
După cum am amintit, temperamentul exprimă aspectul dinamic al personalităţii, navând
conotaţie pozitivă, deoarece o gândire mobilă nu e neapărat şi valoroasă, iar un sistem nervos
slab nu poate sta la baza unei personalităţi de valoare.
Trăsăturile temperamentale ce influenţează procesele psihice se referă fie la activitate
(iuţeala acţiunii), fie la afectivitate: emotivitate, nervozitate, predominarea stării plăcute,
neplăcute (stenic, astenic). În acest sens, manifestările emotive cu caracter astenic,
dezorganizator, nu sunt indicate în acele profesiuni ce au un ridicat risc de accidente. Cu alte
cuvinte, în aceste locuri de muncă e necesară o selecţie profesională.

26
 Formele reacţiilor emoţionale faţă de pericol sunt grupate după caracterul astenic. Frica,
reacţie ce se bazaează pe mecanismul de apărare pasivă, ce se manifestă în perioada de aşteptare
a unui pericol.
Panica, spaima, groaza, constituie reacţii paroxistice ale reacţiei de frică. Manifestările cu
caracter stenic sunt: îndrăzneala, curajul şi bravura, acestea din urmă energizând resursele
psihice ale individului, în sensul învingerii pericolului. Există profesiuni care reclamă echilibrul
emoţional, autocontrol şi calm în condiţiile unor situaţii grele.
Iuţeala acţiunii, mobilitatea, îşi au importanţa lor în anumite profesiuni, mai ales că
iuţeala deciziei depinde în mare măsură de iuţeala generală a acţiunii. Spre exemplu, în industria
automatizată , iuţeala deciziei e neapărat necesară în anumite locuri de muncă, asemeni celor de
dispecerat sau cele unde se lucrează în criză de timp.
În orientarea, selecţia şi repartizarea profesională e necesar să se ţină seama de faptul că
dintre toate trăsăturile de personalitate, cele temperamentale sunt cele mai greu de modificat prin
influenţa mediului. În activităţile periculoase are o importantă mare şi viteză de reacţie, timpul de
reacţie, timpul de reacţie fiind însuşi o măsură de exprimare a temperamentului. În cadrul
activităţilor repetitive, rutiniere, temperamentele colerice se adaptează mai greu, sunt firi agitate,
întâmpină greutăţi în menţinerea unui nivel constant al rezultatelor. De aceea, orientarea
profesională trebuie să ţină cont de aceste particularităţi temperamentale. (C.Botez, M.Mamali,
P.Pufan, 1971, pag.63-64).
Aptitudinile – latura instrumental operaţională a personalităţii
Oamenii se deosebesc între ei după capacităţile, posibilităţile lor de acţiune. Aceleaşi
activităţi practice, intelectuale, artistice sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri
calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Aptitudinile constituie
latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Ele s-ar putea defini ca subsisteme sau sisteme
operaţionale, superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supramedii în activitatea depusă.
Ceea ce interesează e posibilitatea de a prevedea reuşita profesională. O aptitudine izolată nu
poate asigura succesul într-o activitate profesională, pentru ca îndeplinirea oricărei activităţi
profesionale necesită conlucrarea unui grup de aptitudini. Aptitudinea profesională e complexă şi
nu poate fi determinată de un singur factor. Fiecare din însuşirile necesare luate separat,
reprezintă o aptitudine simplă, iar integral grup de aptitudini simple de care e nevoie într-o
activitate, formează o aptitudine complexă. E adevărat că aptitudinile se bazează pe anumite

27
premise, predispoziţii ereditare, dar acestea se formează şi dezvoltă în cursul activităţii, în funcţie
de mediu şi educaţie.
În afară de aptitudini, îndeplinirea cu succes a unei activităţi e condiţionată de cunoştinţe
şi deprinderi, interese şi atitudini. Cunoştinţele şi deprinderile în lipsa aptitudinilor, asigură
îndeplinirea activităţilor profesionale numai la un nivel mediu.dacă pe lângă cunoştinţe şi
deprinderi, mai există şi aptitudini, atunci se obţin rezultate superioare în activitatea respectivă.
Reuşita profesională reprezintă o structură complexă în care, în afară de aptitudini, se
includ interesele şi motivaţia. În anumite situaţii, aptitudinile ce sunt deficitare, pot fi
compensate prin dezvoltarea într-un grad mai mare a altor însuşiri sau printr-o înclinaţie
puternică pentru activitatea respectivă. Înclinaţia deosebită, statornică pentru o activitate asociată
unei foarte bune dezvoltări ale aptitudinilor se transformă în vocaţie. O formă superioară de
manifestare a aptitudinilor complexe e talentul. Iar forma cea mai înaltă de dezvoltare a
aptitudinilor, care se manifestă într-o activitate creatoare de însemnătate istorică pentru viaţa
societăţii, o constituie geniul.
Aptitudinile de care depinde succesul într-un mare număr de activităţi, se numesc
aptitudini generale, iar aptitudinile speciale sunt cele cerute de domenii specifice de activitate.
(C.Botez, M.Mamali, P.Pufan, 1071, pag.65.-66)
Aptitudinile generale
Inteligenţa e aptitudinea cea mai generală, care se întâlneşte atât în cadrul profesiunilor
intelectuale, cât şi în cadrul celor manuale, în primul rând fiind neceesară mai multă inteligenţă
abstractă, iar în celălalt, inteligenţa concretă sau inteligenţa tehnici.
De-a lungul timpului, s-au încercat mai multe definiţii ale inteligenţei, cum ar fi:
Spearman (1904, 1923), e o aptitudine care presupune în esenţă educaţia relaţiilor şi corelaţiilor,
Binet şi Simon (1905): aptitudine de a judeca bine, Piaget (1972): un termen generic care să
indice formele superioare ale organizării sau echilibrului structurii cognitive utilizată la adaptarea
la mediul fizic şi social, şi exemplele pot continua.
Cu alte cuvinte, inteligenţa exprimă două aspecte principale:
-e o capacitate de a învăţa din experienţă;
- presupune capacitatea individului de a se adapta la mediu, la situaţii noi, problematice.
Cu ajutorul analizei factoriale s-au identificat următorii factori ai inteligenţei: înţelegerea

28
verbală, fluenţa verbală, memorie, raţionament inductiv, viteza de percepţie, factori simbolici,
factori de descoperire, factori de gândire şi factori de evaluare.
Deoarece tipul de inteligenţă diferă în funcţie de profesiune, nu se poate vorbi despre o
clasificare a activităţilor profesionale după gradul de inteligenţă mai mare sau mai mic, necesar
succesului profesional. Dar în multe activităţi nu e necesară aşa numita inteligenţă generală, ci se
cer aptitudini speciale, în cadrul cărora se include şi inteligenţa practică sau tehnică. În
majoritatea activităţilor profesionale, e necesar un grad minim de dezvoltare intelectuală, fără
însă ca reuşita profesională să vizeze direct profesional cu inteligenţa. Astfel, în muncile
rutiniere, cel mai bun rezultat îl au indivizii cu o dezvoltare intelectuală mijlocie. În munca
ştiinţifică, creativitatea, ca factor al inteligenţei, e deosebit de necesară. Inteligenţa generală nu e
acelaşi lucru cu creativitatea, dar e o premisă necesară a acesteia. La creativitate apar în plus
factorii de flexibilitate şi originalitate a gândirii.
Memoria
Memoria e o aptitudine de fixare, păstrare şi reproducere a diferite fapte şi noţiuni.
Memoria mecanică se referă la memorarea de elemente în care înţelesul joacă un rol redus, iar
memoria logică se referă la memorarea de lemente în cadrul cărora înţelesul are rolul principal.
Spiritul de observaţie
Această aptitudine ce se bazează pe calităţile percepţiei şi înseamnă sesizarea cu uşurinţă
a ceea ce e ascuns, într-un anumit context situaţional, dar are o însemnătate mare pentru
activitatea profesională.
Atenţia
E capacitatea de orientare selectivă a conştiinţei între anumiţi stimuli. Ea a câştigat
importanţă în condiţiile moderne, unde activitatea de supraveghere şi control a numeroşi stimuli
solicită din partea omului menţinerea continuă a unei atenţii „vigilente”.
Prin vigilenţă se înţelege menţinerea atenţiei în cazul unor semnale rare, de intensitate
slabă, ce apar la intervale de timp imprevizibile. Există numeroase locuri de muncă în industria
modernă unde activitatea profesională se reduce la supraveghere, calităţile atenţiei trecând pe
primul plan.

Aptitudinile speciale

29
 Aptitudinea tehnică sau mecanică include doi factori principali: aspectul de gândire
tehnică, de înţelegere a mecanismelor şi dexteritatea manuală.
Aptitudinile psihomotorii privesc calităţile de motrocitate, siguranţă şi stabilitatea
mişcărilor, viteza şi precizia, dexteritatea manuală, timpul de reacţie, forţa musculară şi
coordonarea între diferite memebre şi organe de simţ. Importanţa acestor aptitudini se reduce pe
măsura introducerii automatizării.
 Aptitudinile senzoriale se disting, în funcţie de organele senzoriale : vizuale,
auditive, kinestezice, tactile etc;
 Aptitudinile speciale sunt specifice anumitor profesiuni, de exemplu: artistice,
ştiinţifice, pedagogice.
 Aptitudinile de organizare şi conducere.
Posibilitatea de compensare a aptitudinilor şi latura motivaţională a activităţii umane au
constituit un ajutor preţios în combaterea exagerărilor psihotehnicii care considera omul drept un
mozaic de aptitudini.
Caracterul
Trăsăturile caracteriale exprimă motivele şi scopurile acţiunilor omului (tendinţe,
trebuinţe, motivaţii) precum şi ce reprezintă omul ca fiinţă socială, care e orientarea sa faţă de
muncă, societate şi faţă de sine insuşi (complexul sau aptitudinal).
În greaca veche, cuvântul „caracter” înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică
fizionomia individului luat nu atât sub raportul chipului sau fizic, cât sub cel al structurilor sale
psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul sau propriu de a se comporta în activitate şi
relaţii sociale. E o fizionomie spirituală prin care subiectul se prezintă ca individualitate
irepetabilă. Particularităţile de caracter presupun o anumită constantă, stabilitate. În sens larg,
caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale, ce apar ca
trăsături ale unui portret psihic global. Dar, dintr-o perspectivă mai restrânsă, caracterul reuneşte
însuşiri sau particularităţi privind relaţiile pe care le culticvă subiectul cu lumea şi valorile după
care se conduce. În cadrul sistemului de personalitate, caracterul repreznită latura relaţional
valorică, fiind un ansamblu de atitudini –valori. Cu alte cuvinte, caracterul e o formaţiune
superioară la structurarea căreia contribuie trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare,
convingerile morale, aspiraţiile şi idealul. Motivele acţiunilor umane se clasifică în trei categorii
care sunt bine delimitate între ele: motivele biologice (legate de organism, conservarea şi

30
dezvoltarea sa), motivele psihologice (în strânsă legătură cu viaţa psihică) şi motivele sociale.
Motivele psihologice , înnăscute, sunt instinctele. Eul şi societatea exercită asupra instinctelor o
acţiune de disciplinare, admiţând manifestarea unora din pornirile legate de diferitele instincte şi
stâvilind manifestarea altora. Actul de corectare e un act de voinţă, fiind rezultatul unui efort mai
mult sau mai puţin îndelungat.
Trăsăturile de caracter care rezultă în urma acestui efort îndelungat de voinţă sunt:
perseverenţa, conservarea, hotărârea, curajul, spiritul de iniţiativă, disciplina şi independenţa de
acţiune. Dezvoltarea acestor trăsături are drept consecinţă formarea unui caracter puternic,
capabil să învingă orice greutăţi şi să lupte pentru atingerea unor scopuri înalte. În industria
modernă, simţul de responsabilitate este unul din factorii principali care asigură eficacitatea
muncii. Astfel, supravegherea tablourilor de comandă necesită, în primul rând, o bună dezvoltare
a trăsăturilor de caracetr, dintre care cea mai importantă e simţul de responsabilitate. Atitudinile
sunt trăsături de caracter care derivă din orientarea individului.
Trăsăturile de caracter ce exprimă atitudinea individului faţă de societate, faţă de oamenii
din jur sunt: dragostea de patrie, respectul şi grija faţă de proprietatea individuală şi cea obştescă.
Atitudinile legate de orientarea faţă de sine însuşi sunt: trebuinţele, convingerile şi interesele.
(C.Botey, M.Mamali, P.Pufan, 1971, pag.68-70).

4.3.2 Interviul în procesul de reorientare profesională

Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview- întâlnire,
întrevedere şi are ca echivalenţi, limba franceză- entretien , convorbire, conversaţie şi entrevue,
întâlnire între două sau mai multe persoane, iar în limba germană interview, befragung sau
unterredung, a întreba, a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu cineva). Ceea ce
înseamnă că termenul de interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii
francezi, cât şi de către cei germani. Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”, având
acelaşi înţeles (primul care a utilizat termenul de „convorbire sociologică”a fost Dimitrie Gusti,
în cadrul Şcolii Sociologice).
Dacă în Dicţionarul de Sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de
obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuiri umane în
vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”. În
Dicţionarul de Psihologie (1997) interviul este o „formă de dialog în care interrelaţionarea are un

31
scop important şi special de a surprinde cunoaşterea unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a
experienţei sale personale cu privire la ceva, dar şi a modului de a interpreta situaţii, probleme,
reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în
interviu”.
Dicţionarul de Pedagogie(1979) ne prezintă interviul ca fiind un „procedeu de
investigaţie ştiinţifică, specific ştiinşelor sociale, ce urmăreşte prin intermediul procesului de
comunicare verbală dintre două persoane (cercetător şi repondent) obţinerea unor informaţii în
raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat.
Înseamnă că in viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau întâlnire
între două sau mai multe persoane echivalează cu un interviu, în special cu un interviu de
cercetare ştiinţifică. În general, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o
comunicare de tip social, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul, consilierul), iar cealaltă
furnizează răspunsuri, informaţii (persoana intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elementul
fundamental în tehnica interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el
pe întrebări şi răspunsuri), în primul caz e vorba de obţinerea de informaţii verbale, de opinii,
păreri, preferinţe, exprimate liber despre problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea
întrebările şi răspunsurile sunt, de regulă scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor
în scris, într-o ancheta bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte, clare, precise).
În cadrul şedinţelor de consiliere şi orientare profesională interviul centrat (focalizat) este
cel mai des folosit, întregind activitatea de examinare psihologică a disponibilizatului. Utilizarea
acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de către R.K.Merton în anul 1956 şi
presupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi succesiunea lor nu sunt
prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor (în cazul nostru
integrarea pe piaţa muncii a persoanelor disponibilizate). De exemplu,cercetătorul/consilierul va
analiza comportamentul subiecţilor după o anumită experienţă trăită în comun (pierderea unui
loc de muncă prin disponibilizare). Pe baza ipotezelor formulate, va elabora apoi un ghid de
interviu ce urmează a fi aplicat acelor subiecţi, vizând experienţa subiectivă a acestora în situaţia
respectivă.(S.Chelcea, 1998,pag.72-73).
Prin interviul centrat (focalizat) în reorintare profesională sunt urmărite aspectele:

32
 cultivarea stimei de sine (efect benefic pentru stabilitate afectică, relaţii deschise
cu alţii, rezistenţa la critici şi respingeri, ambiţii şi proiecte pe care le încearcă să
le realizeze);
 cultivarea încrederii în sine (acţiunile cotidiene devin facile şi rapide, capătă o
anume rezistenţă la eşecuri);
 dezvoltarea stilurilor eficiente de comunicare interpersonală ( stilul cooperant,
rezolutiv, bazat pe negociere, asertiv, directiv);
 gestionarea situaţiilor conflictuale;
 îmbunătăţirea capacităţii decizionale privind cariera ( ce presupune parcurgerea
celor trei etape: determinarea alternativelor, explorarea alternativelor, luarea
deciziei şi întocmirea planului de acţiune);
 abordarea succesului profesional ca o adaptare performanţă la cerinţele muncii
(evoluţia profesională e condiţionată de tipul de organizaţie în care doresc să
lucreze, de condiţiile economice şi motivaţia disponobilizatului – stilul de viaţă
mai bun, viaţa socială mai bună, oportunităţi financiare).

33