Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Profesor coordonator
Prof. dr. Irina Holdevici

Absolvent
Sandu Iuliana

-Bucureşti 2006-

Cuprins
I. Introducere................................................................................ Pag 3
II. Abordarea teoreticǎ................................................................... Pag 5
Capitolul 1 – Depresia....................................................................... Pag 5
Capitolul 1.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ.................................. Pag 5
Capitolul 1.2. Simptome în episodul depresiv.................................... Pag 7
 Capitolul 1.3. Clasificarea şi diagnosticarea depresiei........................ Pag 9
Capitolul 1.4. Evaluarea depresiei....................................................... Pag 15
Capitolul 1.5. Tratamente..................................................................... Pag 19
Capitolul 1.6. Concluzii........................................................................ Pag 21
Capitolul 2 – Alcoolismul................................................................. Pag 26
Capitolul 2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ................................ Pag 26
Capitolul 2.2. Clasificarea alcoolismului............................................. Pag 33
Capitolul 2.3. Stadii în dezvoltarea alcoolismului............................... Pag 38
Capitolul 2.4. Consecinţe ale consumului de alcool............................ Pag 42
Capitolul 2.5. Tratamente.................................................................... Pag 44
Capitolul 2.6. Relaţiile dintre depresie şi alcoolism............................ Pag 48
Capitolul 3 – Terapia sugestivǎ....................................................... Pag 52
Capitolul 3.1. Caracterizarea generalǎ a fenomenului sugestiv........... Pag 52
Capitolul 3.2. Relaxarea....................................................................... Pag 55
Capitolul 3.3. Fenomenul hipnotic...................................................... Pag 60
Capitolul 3.4. Hipnoterapia................................................................. Pag 65
Capitolul 3.5. Hipnoterapia în alcoolism............................................. Pag 68
III. Cercetarea............................................................................... Pag 71
1. Obiective........................................................................................... Pag 71
2. Ipoteze.............................................................................................. Pag 71
3. Subiecţii participanţi la cercetare.................................................... Pag 71
4. Metode şi tehnici utilizate................................................................ Pag 71
5. Studiu de caz.................................................................................... Pag 72
IV. Concluzii.................................................................................... Pag 116
IV. Bibliografie................................................................................ Pag 117
V. Anexe......................................................................................... Pag 120

I. Introducere

În România alcoolismul nu este privit ca o boală, cel puţin nu de masele largi

ale populaţiei. Deşi în S.U.A. sau în vestul Europei există o adevărată cultură, un întreg
arsenal de metode de remediere a acestei tulburări, în ţara noastră, care se confruntă
cu această problemă, nu există o promovare la nivel naţional a metodei de prevenire şi
combatere a abuzului de alcool. Există într-adevăr centre de dezintoxicare, dar foarte
puţin mediatizate. Pe lângă aceasta se poate adăuga şi faptul că majoritatea acestor
clinici sunt incluse în cadrul secţiilor de psihiatrie ale spitalelor, ceea ce induce o
piedică în recunoaşterea acestei tulburări. Abuzul de alcool este întâlnit la toate
nivelurile sociale, indiferent de vârstă şi sex.
Implicaţiile alcoolismului în România nu sunt pe deplin conştientizate. În
societatea noastră alcoolicul nu este perceput ca un individ care suferă de o boală, ci ca
o persoană care ,,bea ca să-şi înece necazurile”. Dincolo de această expresie, există
celelalte aspecte ale alcoolismului ce nu sunt percepute de majoritatea populaţiei. De
exemplu, după cum au menţionat mai mulţi autori, există o relaţie foarte strânsă între
alcoolism şi depresie. Aceasta din urmă poate fi atât un factor declanşator al
consumului abuziv de alcool, dar în acelaşi timp şi un efect. Pe fondul acestei teorii am
presupus că ameliorând starea de depresie a unui pacient alcoolic scad şansele de
recidivă. În general persoanele depresive au o stimă de sine foarte scăzută. Terapia
sugestivă a apărut ca o soluţie valabilă pentru această tulburare deoarece
antrenamentul autogen al lui Schultz utilizat în această cercetare conţine sugestii de
întărire a eului.
Motivaţia elaborării acestei cercetări este atât de ordin intrinsec, cât şi de
ordin extrinsec. Lovindu-mă de această problemă în mediul familial, profesional şi
social, am încercat să o înţeleg. Prima tendinţă a fost de asumare a responsabilităţilor
faţă de actele celorlalte persoane, însă de-a lungul timpului am realizat că problemele
indivizilor (în speţă alcoolismul) nu apar din vina celorlalţi, îşi au originea în interiorul
fiecăruia. Înţelegându-le problema se poate identifica o soluţie adecvată.
Scopul acestei lucrări constă în demonstrarea faptului că terapia sugestivă
este benefică pentru ameliorarea depresiei alcoolicilor aflaţi în cura de dezintoxicare.
Pentru finalizarea acestui demers s-a pornit de la fundamentarea unui background
teoretic. Acest lucru se poate observa în următorul capitol al lucrării de faţă în cadrul
căruia sunt dezbătute cele trei concepte cheie (depresie, alcoolism, terapie sugestivă)
luându-se în considerare perspectiva mai multor autori.
Capitolul III reprezintă cea de a doua parte a lucrării şi anume cercetarea.
Aceasta a constat într-un studiu de caz pe zece pacienţi internaţi în secţia XVII de
psihiatrie a Spitalului ,,Al. Obregia”. După o scurtă prezentare a fiecărui pacient
urmează descrierea fiecărei intervenţii terapeutice.
În ultimul capitol, cel dedicat concluziilor s-a încercat o corelare a teoriilor
expuse în prima parte cu rezultatele obţinute în urma studiului de caz.
 II. Abordare teoretică

1. Depresia

1.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ

Depresia este o problemă de sănătate publică majoră care ne afecteazǎ, într-o

mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ, pe toţi, cel puţin o datǎ în viaţǎ. Ea ocupǎ locul doi pe
lista celor mai întâlnite afecţiuni medicale, fiind depăşitǎ doar de hipertensiunea
arterialǎ. Se estimeazǎ cǎ cel puţin unul din zece pacienţi care se prezintǎ la medic
suferǎ de depresie. Din nefericire, majoritatea cazurilor rǎmân nerezolvate.
 Constituind o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ,
psihicǎ este deosebit de intensǎ, asociindu-se în general cu anxietatea. Pacientul
depresiv trǎieşte cu impresia de neputinţǎ, de inutilitate, de fatalitate disperatǎ, de
culpabilitate şi adesea tinde sǎ se autodeprecieze şi de asemenea pot apǎrea gândurile
de suicid ce pot fi finalizate.
Depresia este un fenomen rǎspândit pe întreaga planetǎ şi de aceea mulţi
oameni de ştiinţǎ au fost şi sunt preocupaţi de studiul acesteia. În literatura de
specialitate depresia este definitǎ ca fiind o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o
modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziţiei, în sensul tristeţii, al suferinţei morale
şi încetinirii psihomotorii” (J. Postel, p.178). Aceastǎ stare de dispoziţie poate fi
determinatǎ de diverse cauze (atât biologice, cât şi psihologice), cele mai frecvente
fiind: tulburǎri la nivelul neurotransmiţǎtorilor, travaliul doliului, lipsa afecţiunii în
copilǎrie, eşecul profesional, viaţa de cuplu nesatisfăcǎtoare sau lipsa unei relaţii de
cuplu, absenţa unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism în familie, lipsa
stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc. Toate acestea conduc la un
comportament dezadaptativ (neglijarea aspectului fizic, lipsa interesului şi a
sentimentului plǎcerii, slabǎ capacitate de concentrare, indecizie, autocriticǎ, tendinţǎ
de retragere, culpabilitate, tulburarea somnului), implicit la degradarea personalitǎţii.
Conceptul de depresie este întâlnit într-o varietate de domenii cum ar fi: psihiatrie,
farmacologie, neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-
comportamentalǎ. Deoarece aceastǎ lucrare trateazǎ tema ameliorǎrii depresiei prin
metoda terapiei, relatez punctele de vedere ale psihanaliştilor şi cognitiv-
comportamentaliştilor cu privire la tulburarea de dispoziţie.
Pentru psihanalişti depresia poate fi comparatǎ cu travaliul doliului care nu se
realizeazǎ, Eul se identificǎ cu „obiectul pierdut”, luând pe seama sa sentimentele
ambivalente (cel de dragoste şi mai ales de urǎ) faţǎ de obiect. S. Freud în “Doliu şi
melancolie” (1915) spune cǎ „umbra obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi în acest
caz judecat de o instanţǎ specialǎ ca un obiect abandonat. În felul acesta, pierderea
obiectului se transformǎ într-o pierdere a Eului, iar conflictul dintre Eu şi persoana
iubitǎ se transformǎ într-o sciziune între critica Eului si Eul modificat prin
identificare”. Astfel, depresivul trebuie sǎ înfrunte o pierdere imaginarǎ şi îşi adreseazǎ
sieşi agresivitatea şi reproşurile destinate în mod firesc obiectului pierdut.
 Cognitiviştii G. A. Kelly si A. T. Beck înţeleg depresia ca fiind o perturbare a
proceselor cognitive (stilistic, semantic şi logic) spunând cǎ acestea sunt inadecvate şi
afecteazǎ trei domenii: Eul, lumea exterioarǎ şi viitorul, care, la rândul lor perturbǎ
reprezentǎrile legate de ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare:
inferenţe arbitrare (eliminǎ explicaţiile plauzibile), abstracţii selective (concentreazǎ
atenţia asupra unui detaliu luat din afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau
subestimǎri şi denumiri inadecvate. Pacientul trebuie sǎ îşi corecteze concepţiile
eronate, distorsiunile şi ipotezele dezadaptative cu scopul de a corecta viziunea
inadecvatǎ a evenimentelor şi a Eului.
Fiecare din aceste abordǎri contribuie la eficienţa tratamentului pacientului
depresiv, şi în funcţie de acesta trebuie aleasǎ metoda propice pentru vindecarea sa.

1.2. Simptome în episodul depresiv

Simptomul este o manifestare, tulburare funcţionalǎ sau senzaţia anormalǎ

resimţite de o fiinţǎ care pot indica prezenţa unei boli. Dispoziţia depresivǎ reprezintă
o schimbare calitativǎ faţǎ de funcţionarea precedentǎ constatabilǎ în cea mai mare
parte a zilei, aproape în fiecare zi. Aceasta este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie
prin observaţia celor din jur.
Simptomele relevante în identificarea depresiei sunt:
 dispoziţie caracterizatǎ de tristeţe, deprimare, neadaptare, descurajare,
supǎrare la care se mai pot adǎuga plângeri de lipsa sentimentelor, de
stǎri de anxietate. Aceastǎ dispoziţie poate fi relatatǎ de subiect sau
observatǎ din expresia facialǎ sau din conduitǎ. Unii indivizi acuzǎ
dureri somatice, mai mult decât sentimente de tristeţe, descriu sau
 manifestǎ creşterea instabilităţii (furie persistentǎ, tendinţǎ de a
rǎspunde cu mânie, de a-i blama pe alţii, de a exagera frustrǎrile);
 pierderea interesului sau a plǎcerii este un simptom des întâlnit în
episodul depresiv. Acesta se manifestǎ prin dezinteresul faţǎ de
activitǎţile anterior plǎcute, retragerea socialǎ sau neglijarea profesiei,
dar şi printr-o reducere a nivelelor intereselor sau dorinţelor sexuale;
 schimbǎri în sfera apetitului; unii afirmǎ cǎ trebuie sǎ depunǎ efort
pentru a mânca, alţii dimpotrivǎ, descriu o creştere semnificativǎ a
poftei de mâncare şi chiar o direcţionare spre anumite alimente (de
exemplu dulciuri);
 perturbǎri ale somnului care pot lua forma insomniei sau a
hipersomniei. Insomnia iniţialǎ se manifestǎ prin trezire în timpul nopţii
şi dificultǎţi în reluarea somnului, care poate fi urmatǎ de o insomnie
terminalǎ când individul se trezeşte mult prea devreme şi nu poate
adormi. Hipersomnia se manifestǎ prin episoade prelungite de somn
noaptea sau ziua;
 schimbǎri în psihomotricitate care includ stǎri de agitaţie (subiectul nu
poate sta liniştit, se mişcǎ, se plimbǎ, îşi frǎmântǎ mâinile, îşi freacǎ sau
îşi scarpinǎ pielea sau hainele) sau retardare (încetinirea vorbirii,
mişcǎrilor). Agitaţia sau retardul psihomotor trebuie sǎ fie destul de
severe deoarece numai astfel pot fi observate de cei din jur;
 diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent
întâlnite, subiectul preluând o stare de epuizare fǎrǎ sǎ fi depus un efort
fizic major. Cele mai mici sarcini par sǎ solicite efort substanţial, adesea
se resimte o diminuare a eficienţei rezolvǎrii sarcinilor;
 sentimente de culpabilitate şi de devalorizare. Pot cuprinde evaluǎri
negative nerealiste ale unor preocupǎri legate de valoarea sau vinovǎţia
personalǎ sau în meditaţii pe seama unor eşecuri minore din trecut.
Subiecţii interpreteazǎ greşit (negativ) orice eveniment, punându-l pe
seama defectelor personale care nu sunt întotdeauna reale; sunt
exagerat de responsabili şi se culpabilizeazǎ pentru orice se întâmplǎ. Se
autoblameazǎ pentru existenţa bolii, pentru eşecul intervenit în
domeniile social, personal sau/şi profesional;
  slǎbirea abilitǎţii de gândire, concentrare sau decizie şi dificultǎţi de
atenţie. Intelectualii sunt cei mai afectaţi de acest simptom, ei neputând
funcţiona adecvat, la fel şi copiii cǎrora le pot scade performanţele
şcolare pe fondul unei slabe concentrǎri. Vârstnicii sunt cel mai adesea
afectaţi de dificultǎţi de memorie;
 gânduri despre moarte, ideaţie suicidarǎ, încerǎri de sinucidere.
Asemenea gânduri pornesc de la credinţa cǎ celorlalţi le-ar fi mai bine
dacǎ subiectul în cauzǎ ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid sau
chiar la tentative. Totuşi motivaţia suicidului poate include dorinţa
individului de a renunţa, de a se da bǎtut în faţa obstacolelor percepute
ca insuportabile sau de a pune capǎt unei dureri emoţionale intense
perceputǎ ca fiind fǎrǎ ieşire.
Persoanele depresive se prezintǎ adesea cu lamentaţii, iritabilitate, anxietate,
fobie, meditaţie obsesivǎ, îngrijorare excesivǎ în legǎturǎ cu sǎnǎtatea fizicǎ, unii dintre
ei având atacuri de panicǎ, dificultǎţi în relaţiile intime şi în funcţionarea socialǎ.
Acestea din urma pot fi probleme maritale, educaţionale, ocupaţionale, probleme
legate de abuzul de alcool sau alte substanţe sau de creşterea apelurilor la serviciile
medicale. Simptomatologia depresiei este utilǎ pentru clasificarea, evaluarea şi
diagnosticarea sa.

1.3. Clasificarea şi diagnosticarea depresiei

Depresia nu-şi asumǎ o formǎ universalǎ, deşi aspectele somatice sunt
generale. Existǎ clasificǎri ale depresiei încǎ din medicina veche greacǎ, din anul 400
î.H., când Hipocrate a descris „melancolia” ca asociere a unor condiţii sau simptome
cum ar fi tristeţea, aversiunea faţǎ de mâncare, tulburǎri ale somnului, iritabilitate,
agitaţie, tabloul apropiindu-se de criteriul modern al identificǎrii depresiei majore.
Câteva secole mai târziu Aretaeus din Cappedocia observǎ asocierea dintre manie si
melancolie, sugerând cǎ mania reprezintǎ stadiul final al melancoliei. În timp, termenii
depresie, melancolie şi manie şi-au schimbat total semnificaţia pentru a descrie cu o
cât mai mare precizie fenomenele psihopatologice.
 Cel care dezvoltǎ primul model de boalǎ bazat pe observaţii şi descrieri
exhaustive şi organizate este Kraepelin spre sfârşitul secolului XX. El a segregat bolile
psihice prin accentuarea caracteristicilor specifice psihozei maniaco-depresive în
raport cu demenţa precoce: dezvoltare episodicǎ, prognozǎ mai benignǎ şi o istorie
familialǎ. Sistemele moderne de clasificare şi diagnostic pentru tulburǎrile depresive s-
au dezvoltat mai ales pe baza psihiatriei franceze, germane şi engleze de la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX.
Primele clasificǎri contemporane încep cu dualismul cercetare-practicǎ. Deşi
existǎ controverse semnificative între practicieni si cercetǎtori legate de definirea şi
clasificarea depresiei, se remarcǎ totuşi şi elemente comune cum ar fi acordul asupra
existenţei unei distincţii între tulburarea unipolarǎ şi cea bipolarǎ, acordul asupra
trǎsǎturii comune a tulburǎrii dispoziţiei referitoare la anormalitatea acesteia în raport
cu funcţionarea anterioarǎ a subiectului. De fapt, controversele dintre cercetǎtori şi
practicieni sunt legate de identificarea celei mai bune modalitǎţi de separare a
subtipurilor din acest grup eterogen.
Tulburarea depresivǎ a fost clasificatǎ de cele mai multe ori dihotomic, în
urmǎtoarele subtipuri: uşoarǎ / severă; cronicǎ / episodicǎ; nevroticǎ / psihoticǎ;
endogenǎ / reactivǎ; primarǎ / secundarǎ; bipolarǎ / unipolarǎ; cu agitatie
psihomotorie / cu retard psihomotor; biologicǎ / caracterologicǎ; familialǎ / spectrum.
Deşi pot avea unele elemente similare, nu poate exista echivalenţǎ, întrucât fiecare
subtip (grup) accentueazǎ aspectele determinate de tulburarea depresivǎ. În
continuare voi exemplifica (trata) cele mai frecvent intâlnite clasificǎri dihotomice.

Depresie endogenǎ – depresie reactivǎ

Depresia endogenǎ are mai multe accepţiuni (înţelesuri) incluzând depresiile
care sunt biologice în etiologie, rǎspund la tratament biologic, apar la pacienţi care nu
prezintǎ tulburǎri de personalitate, pun în evidenţǎ un anumit model de
simptomatologie. Depresia reactivǎ se deosebeşte de cea endogenǎ prin faptul cǎ este
determinatǎ de factori psihosociali, este precedatǎ de evenimente stresante, este lipsitǎ
de factori biologici în determinare. Distincţia endogen-reactiv presupune cǎ etiologia
depresiei este ori biologicǎ, ori psihosocialǎ, accentueazǎ dualismul minte-corp
neadecvat şi nespecific tulburǎrii depresive.
Depresie nevroticǎ-depresie psihoticǎ
 Termenii nevrotic-psihotic au fost traduşi mult timp uşor, respectiv grav sau
endogen echivalent pentru psihotic, reactiv sinonim pentru nevrotic. Cu timpul,
termenul psihotic a fost folosit pentru depresia extrem de gravǎ caracterizatǎ de iluzii
şi halucinaţii, iar cel de nevrotic pentru tulburǎri depresive fǎrǎ aceste caracteristici.
Ele sunt greu de descris datoritǎ polimorfismului tabloului clinic, asocierii
simptomelor depresive cu manifestǎri obsesive, isterice, agresive sau astenice.
Depresie primarǎ-depresie secundarǎ
Conform opiniilor autorilor care au elaborat aceastǎ clasificare, un pacient cu
tulburare depresivǎ primarǎ este acela care anterior diagnosticului index a fost sǎnǎtos
sau a avut episoade afective (depresive sau maniacale). Tulburarea depresivǎ
secundarǎ apare la o persoanǎ care anterior a suferit de o boalǎ mintalǎ non-afectivǎ,
sau la o persoanǎ care suferǎ de o boalǎ somaticǎ invalidantǎ sau ameninţǎtoare de
viaţǎ. Esenţa deosebirii primar / secundar în tulburǎrile depresive o reprezintǎ
cronologia, introducându-se astfel un criteriu longitudinal în diagnostic. Dihotomia
primar-secundar se bazeazǎ pe ideea cǎ depresiile se diferenţiazǎ prin etiologie,
pattern familial, curs şi rǎspuns la tratament dupǎ cum ele apar singular sau urmeazǎ
bolii. Aceastǎ clasificare a fost supusǎ unor critici legate în special de dificultatea
stabilirii diagnosticului numai pe baza cronologiei.

Depresia unipolarǎ-depresia bipolarǎ

Termenul unipolar/monopolar se referǎ la acest tip de tulburare afectivǎ care
vizeazǎ doar depresia (ceea ce astǎzi se înţelege prin tulburare depresivǎ majorǎ), iar
cel de bipolar se referǎ la cel de boalǎ afectivǎ în care mania apare împreunǎ cu
depresia. Existenţa unei astfel de distincţii a fost probatǎ de numeroase cercetǎri cu
indicatori genetici, biochimici, farmacologici, ceea ce a determinat o largǎ şi rapidǎ
acceptare. Dacǎ depresia bipolarǎ este mai bine definitǎ, cea unipolarǎ, incluzând mai
multe tulburǎri şi subtipuri apare ca o categorie rezidualǎ ce reuneşte tot ceea ce nu
intrǎ în prima. Distincţia unipolar-bipolar este punctul de plecare al unei clasificǎri
ierarhice cu care opereazǎ majoritatea deoarece reprezintǎ unul din punctele cheie ale
consensului cercetǎtorilor şi practicienilor referitoare la subtipurile tulburǎrii de
dispoziţie. Tulburǎrile bipolare sunt împǎrţite dupǎ criteriul severitǎţii în tulburare
bipolarǎ I, respectiv II şi tulburare ciclotimicǎ. Tulburǎrile unipolare sunt divizate în
primare şi secundare în funcţie de existenţa în antecedente a unui diagnostic
psihiatric. Cea primarǎ poate fi divizatǎ la rândul ei în endogenǎ sau exogenǎ, iar cea
secundarǎ poate fi clasificatǎ în tulburare temporarǎ în grup (dacǎ pacienţii prezintǎ
nivele înalte de internalizǎri) şi în tulburare temporarǎ în clasificarea grupului, dacǎ
pacienţii prezintǎ un nivel redus al internabilitǎţii în antecedente (Andreasen, 1983,
apud L. Filimon, p.18).
D.S.M.-IV publicat în 1994 este o elaborare ce reprezintǎ rezultatul unei
munci colective de duratǎ care deschide noi cǎi de cercetare şi noi provocǎri pentru
practicǎ. Aici se regǎsesc clasificarea depresiei şi criterii de diagnostic ale diferitelor
tipuri de tulburǎri de dispoziţie. Se înfǎptuieşte obiectivul descripţiei simptomelor
relevat atât longitudinal, cât şi intersecţional, aceasta fiind consideratǎ caracteristica
cea mai importantǎ a ultimelor sisteme de clasificare şi diagnostic, nelǎsând loc
interpretǎrilor subiective. De asemenea, sunt respinse modelele teoretice sau
etiologice, ceea ce permite utilizarea lor de cǎtre toţi cercetǎtorii şi practicienii,
indiferent de orientare. Factorii etiologici sunt luaţi în considerare numai pentru
tulburǎri mintale cu substrat organic şi pentru tulburǎrile de adaptare (reacţii la
stresorii psihosociali), deoarece întrunesc acordul general. Modelele teoretice
biologice, psihanalitice, comportamentale, psihosociale, etc. care accentueazǎ o
explicaţie teoreticǎ, intrând astfel în conflict unele cu altele nu sunt luate în
consideraţie. De aici atributul de ateoretic, aplicat noului sistem de clasificare şi
dechidere largǎ datoritǎ descrierii obiective a tulburǎrilor mintale. Se descriu detaliat
în termeni concreţi şi condiţii de clasificare caracteristice relevante pentru diagnozǎ
(simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte culturale, evoluţia
tulburǎrii şi severitate. Sunt de asemena riguros precizate caracteristicile clinice
obligatorii şi succesiunea lor pentru stabilirea diagnosticului, precum şi caracteristicile
incompatibile cu diagnosticul. Depǎşirea sistemelor tradiţionale de clasificare
orientate mai mult pe modelele ierahice în care diferitele simptome trebuiau
subsumate unei singure diagnoze se realizeazǎ pe baza diagnozei multiple în
tulburǎrile mintale.
Anormalitatea fundamentalǎ în tulburǎrile de dispoziţie este consideratǎ
schimbarea dispoziţiei şi afectului care sunt dominate în cazul tulurǎrii depresive de
tristeţe, mâhnire. Schimbarea poate include iritabilitate, apatie, amnezie însoţitǎ în
general de schimbǎri în nivelul de ansamblu al activitǎţilor.
 O „depresie clinicǎ” sau tulburare de dispoziţie este o boalǎ sau un sindrom
care datoritǎ calitǎţii şi persistenţei semnelor simptomelor este prezentǎ în fiecare zi,
în cea mai mare parte a zilei, cel puţin douǎ sǎptǎmâni. Calitatea simptomelor este
diferitǎ, pot exista tulburǎri în reglǎrile somatice, comportamentale, cognitive sau
emoţionale, iar prezenţa simptomelor genereazǎ disfuncţionalitaţi psihosociale
semnificative. Aceste tulburǎri reprezintǎ conţinutul episodului depresiv major care
este categorizat separat de tulburarea depresivǎ majorǎ, diagnosticul cu tulburare
depresivǎ majorǎ aplicându-se pacienţilor cu unu-douǎ episoade depresive anterioare.
Tulburarea depresivǎ majorǎ trebuie sǎ se întemieze si pe alterarea
funcţionǎrii în plan social sau ocupaţional şi pe distres.
Tulburǎrile depresive imprecis definite (atipice) cuprind tulburarea disforicǎ
premenstrualǎ, tulburarea depresivǎ minorǎ, tulburarea depresivǎ de scurtǎ duratǎ,
dar repetatǎ şi tulburarea depresivǎ postpsihoticǎ din schizofrenie. Tulburarea de
dispoziţie include tulburǎrile de dispoziţie datorate stǎrii generale a sǎnǎtǎţii,
tulburǎrile de dispoziţie datorate unor substanţe, respectiv tulburǎrile de dispoziţie
atipice.
Formele unipolare ale tulburǎrii de dispoziţie primarǎ sunt împǎrţite în trei
categorii: tulburare depresivǎ majorǎ, tulburare distimicǎ şi tulburare depresivǎ
nespecificǎ.

Episodul depresiv major

Caracteristica principalǎ a episodului depresiv major este cǎ timp de cel puţin
douǎ sǎptǎmâni este prezentǎ dispoziţia depresivǎ şi/sau pierderea interesului, a
plǎcerii pentru aproape toate activitǎţile. La copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi
iritabilitate mai mult decât tristeţe. De asemenea trebuie sǎ fie prezente încǎ cel puţin
patru simptome adiţionale din lista simptomelor menţionate în subcapitolul anterior:
schimbǎri ale apetitului, ale somnului, ale activitǎţii psihomotorii, reducerea energiei,
sentimente de vinǎ sau devalorizare, dificultǎţi în gândire, în concentrarea atenţiei, în
luarea deciziilor, ideaţie suicidarǎ. Pentru a putea fi incluse în cadrul episodului
depresiv major, simptomele trebuie sǎ determine o schimbare evidentǎ în rǎu faţǎ de
situaţia anterioarǎ a subiectului, sǎ se manifeste cel puţin doua sǎptǎmâni consecutiv
aproape în fiecare zi şi sǎ persiste în cea mai mare parte a zilei. Episodul depresiv
major trebuie sǎ fie însoţit de distres semnificativ sau sǎ diminueze funcţionarea în
plan social, ocupaţional sau în alte domenii importante.
Episodul depresiv major se diagnosticheazǎ în funcţie de urmǎtoarele 5
criterii:
1. trebuie sǎ fie prezente timp de douǎ sǎptǎmâni cinci sau mai multe din
simptomele menţionate anterior, cel puţin unul din simptome trebuie sǎ fie
dispoziţia depresivǎ sau pierderea interesului sau a plǎcerii. Nu se includ
simptomele ce rezultǎ în mod evident din condiţiile de ordin medical general
sau iluzii şi halucinaţii din dispoziţii incongruente;
2. simptomele sǎ nu întruneascǎ criteriile pentru episodul mixt;
3. simptomele trebuie sǎ determine distres clinic semnificativ sau perturbǎri în
plan social, ocupaţional sau în alte domenii de funcţionare;
4. simptomele nu trebuie sǎ fie cauzate în mod direct de efectele psihologice ale
substanţelor (abuz de droguri, alcool) si nici de condiţiile medicale generale
(hipotiroidism);
5. simptomele nu trebuie sǎ se justifice ca urmare a pierderii a persoanei iubite.

Tulburarea distimicǎ
Trǎsǎtura esenţialǎ a tulburǎrii distimice este dispoziţia depresivǎ cronicǎ în
cea mai mare parte a zilei, în majoritatea zilelor timp de cel puţin doi ani. În timpul
perioadei caracterizate prin dispoziţie depresivǎ trebuie sǎ fie prezente cel puţin douǎ
simptome adiţionale. Întrucât simptomele devin parte a experienţei cotidiene a
indivizilor, nici nu mai apar ca nefireşti şi nici nu sunt descrise, ci rezultǎ numai în
urma interviului cu rǎspunsuri directe. În timpul perioadei de doi ani, nici un simptom
nu trebuie sǎ lipseascǎ mai mult de douǎ luni. Diagnosticul de tulburare distimicǎ se
poate stabili doar dacǎ nu a fost prezent un episod depresiv major în perioada primilor
doi ani ai tulburǎrii, iar tulburǎrile nu întrunesc criterii pentru tulburarea depresivǎ
majorǎ cronicǎ sau în remisie. De asemenea nu trebuie sǎ fi existat vreodatǎ episod
maniacal, episod mixt sau hipomaniacal, nici criteriile pentru tulburarea ciclotimicǎ.
Se poate vorbi de tulburare distimicǎ doar dacǎ ea nu apare exclusiv în cursul
tulburǎrilor psihotice cronice (schizofrenie). Tulburarea distimicǎ se poate asocia cu
unele tulburǎri cronice cum ar fi dependenţa de substanţe.
 Tulburarea depresivǎ nespecificǎ
Tulburarea depresivǎ nespecificǎ include tulburǎrile cu aspect depresiv care
nu întrunesc criteriile pentru tulburarea depresivǎ majorǎ, tulburarea distimicǎ,
tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivǎ, tulburare depresivǎ mixtǎ (anxietate şi
depresie). Tulburarea depresivǎ atipicǎ cuprinde:
1. tulburarea disforicǎ premenstrualǎ caracterizatǎ de simptome precum:
dispoziţie depresivǎ pronunţatǎ, anxietate, labilitate afectivǎ evidentǎ,
diminuarea interesului în activitǎţi. Apar în sǎptǎmâna de încheiere a perioadei
şi dispar în câteva zile dupǎ instalarea menstruaţiei. Simptomele trebuie sǎ fie
destul de severe pentru a interfera semnificativ cu munca, şcoala sau activitǎţile
obişnuite şi pentru a fi în întregime absente, timp de cel puţin o sǎptǎmânǎ
dupǎ menstruaţie.
2. tulburarea depresivă minoră cuprinde episoade de cel puţin două săptămâni cu
simptome depresive;
3. tulburarea depresivă recurentă scurtă cuprinde episoadele ce ţin de la două zile
la două săptămâni, cel puţin o dată într-o lună dintr-un an (neasociate cu ciclul
menstrual);
4. tulburarea depresivă postpsihotică în schizofrenie cuprinde episodul depresiv
major care apare în timpul fazei reziduale a schizofreniei;
5. episodul depresiv major suprapus cuprinde tulburări psihotice nespecifice
tulburării psihotice cu iluzii sau fazei active a schizofreniei;
6. situaţiile în care clinicianul ajunge la concluzia că tulburarea depresivă există,
dar nu se poate determina dacă este primară sau se datorează condiţiilor
generale medicale şi este indusă prin substanţe.

1.4. Evaluarea depresiei

Efortul omului de ştiinţă de a da o definiţie precisă tulburării depresive şi
criteriilor de diagnostic este susţinut de preocuparea constantă a clinicianului de a se
asigura, înainte de a pune diagnosticul, că simptomele depresive sunt prezente şi
corespund unei realităţi cunoscute sau recognoscibile în comunitatea profesioniştilor.
Practicianul trebuie să constate că s-au eliminat toate celelalte ipoteze, iar diagnoza
corespunde sistemelor reale ale pacientului. Culegerea datelor presupune observaţia
clinică, interviuri standardizate, inventare şi scale de evaluare obiectivă sau de
autoevaluare.

Interviul standardizat. Fiecare metodă de interviu a fost elaborată pentru

aplicare în concordanţă cu criteriile unui sistem de diagnostic: Criteriile lui Feighner
(1972), Criteriile de Diagnostic pentru Cercetare (Spitzer et al., 1978), D.S.M.- IV-R
(1987) şi Clasificarea Internaţională a Tulburărilor, a Traumatismelor şi a Cauzelor
Morţii (ICD-10, 1993). Fiecare metodă precizează condiţiile de aplicare, persoanele
calificate pentru efectuarea interviului, timpul de aplicare, cotarea şi sursele pentru
obţinerea programelor. Pentru fiecare au fost stabilite fidelitatea, validitatea şi căile de
determinare ale acestora (Sholomkas, 1990; Guelfi, 1997).
Cele mai importante şi mai frecvent utilizate interviuri standardizate pentru
diagnosticul tulburărilor depresive sunt: Programul pentru Tulburări Afective şi
Schizofrenie, Programul de Interviu pentru Diagnostic, Interviul Clinic Structurat
pentru D.S.M.-IV-R, Interviul Compozit pentru Diagnostic Internaţional şi Programul
pentru Evaluare Clinică în Neuropsihiatrie.
Sistemul Compozit de Evaluare Diagnostică în tulburările depresive (CODE =
Composite Diagnostic Evaluation System) este o metodologie ce permite studiul
relaţiilor dintre diferitele clasificări ale tulburǎrilor mentale (Ban, 1989; Gaszner, Ban,
1996). Permiţând compararea sistemelor diagnostice derivate din diferite principii
nosologice, sistemul poate fi folosit în evidenţierea categoriilor valide de boli mintale şi
în identificarea tratamentului adecvat. El diferă de alte sisteme polidiagnostice prin
capacitatea sa de a produce diagnoză multiplă pe baza unui singur interviu.
Componentele esenţiale ale sistemului sunt divizate în algoritmi care pot evalua
pacientul prin multiple sisteme diagnostice în acelaşi timp. În CODE-DD (Depressive
Disorders) există o scală de evaluare pentru tulburările depresive (RSDD), care pe
baza unui algoritm, permite stabilirea diagnosticului în cadrul a 25 de sisteme
diagnostice de clasificare a tulburărilor depresive, în mod simultan. Întrucât CODE-
DD s-a dezvoltat prin diferenţierea subformelor, în cadrul depresiei unipolare se
foloseşte numai la pacienţii preselecţionaţi. Scala de evaluare pentru tulburările
depresive se bazează pe 90 de caracteristici cuprinse în 80 de variabile, fiecare fiind
evaluată în termeni de prezent sau absent. Fiecare variabilă este percepută ca şi un cod
responsabil pentru o formă distinctă a expresiei clinice. Scala conţine şi o subscală
pentru evaluarea severităţii tulburării depresive.
 Listele de verificare IDCL-ICD-10 şi ICDL-D.S.M-IV pornesc de la
dezavantajele interviurilor standardizate şi structurate: „limitarea la circumstanţe
precis determinate”, dificultăţile de natură economică ale aplicării, încrederea în
diagnostic condiţionată de omogenitatea grupelor, „consumul de timp”, „dificultăţile
explorării verbale pentru pacienţii care refuză comunicarea, simulează sau traversează
o criză acută”, relevanţă semnificativă doar la pacienţii cu simptome acute. Pe această
bază, listele de verificare propun o alternativă de verificare a semnelor şi simptomelor.
Cu ajutorul lor specialistul poate aduna toate datele relevante pentru stabilirea
diagnosticului în timpul consultaţiei obişnuite pe baza observaţiilor sau a informaţiilor
de la o terţă persoană. El se poate concentra asupra celor mai proeminente plângeri
ale pacientului şi ulterior, asupra semnelor şi simptomelor, ceea ce este foarte
important pentru obţinerea unei relaţii bazate pe încredere. Pacientul poate fi evaluat
chiar dacă explorarea deplină este imposibilă. Datele obţinute pot fi comparate şi se
notează în documente tipizate, rezultănd o mai temeinică comunicare, înregistrare şi
stocare a datelor. IDCL oferă o evaluare ştiinţifică şi standardizată pentru ICD-10 şi
D.S.M-IV, permiţând o examinare sistematică a criteriilor relevante şi a deciziilor de
diagnoză. Constituie un instrument consistent, riguros stabilit, ce poate fi folosit într-
un sistem standardizat pentru clasificarea pacienţilor.
Inventarele şi scalele. În urma consultării lucrărilor de referinţă privind
evaluarea depresiei, voi prezenta cele mai frecvent utilizate scale şi inventare ( Ban,
1981; Sartorius, Ban, 1986; Shaver, Brennan, 1991; Kleinman, Good, 1995).
Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD), 1960 este una dintre
primele scale de evaluare obiectivă pentru aprecierea severităţii stărilor depresive,
fiind şi astăzi una dintre scalele cu cea mai largă utilizare. Itemii săi au fost revizuiţi,
anumite definiţii ale lor au fost adaptate (Hamilton 1982, 1987; Bech, Coopen, 1990;
Thompson,1989). Itemii scalei se referă la dispoziţia depresivă, dispoziţia anxioasă,
retardarea psihomotorie, simptomele cognitive, simptomele sociale şi la simptomele
vegetative ale depresiei. În varianta din 1986 a scalei depresiei Hamilton, realizată de
Bech şi colaboratorii săi cu acordul autorului, este inclusă alături de scala de depresie
Hamilton o scală de depresie a melancoliei (Bech, 1996). Prima conţine 21 de itemi, iar
a doua 10 itemi. Nivelele de severiatate ale semnelor şi simptomelor pot avea valori
cuprinse între 0-4 pentru HRSD sau între 0 şi 2, reflectând astfel 5 vs. 3 nivele. Scala
de diagnostic a melancoliei DMS precizează trei nivele cu valori cuprinse între 0 şi 2.
 Alcătuită pe baza analizei construcţiei scalei Hamilton, folosindu-se analiza
structurii latente, scala de melancolie se realizează printr-o validitate constructivă
ridicată. Itemii săi acoperă cele mai importante componente ale tulburării de
dispoziţie. Acest lucru s-a constatat şi în studiile de validitate efectuate pe populaţii
diferite, din culturi diferite (Hamilton, 1987; Paykel, 1990). Scala Hamilton şi-a
demonstrat validitatea concurentă prin rapoarte la alte instrumente de evaluare dintre
care cel mai semnificativ este BDI.
Inventarul pentru depresie Beck (BDI) 1967, 1988 este cel mai frecvent citat şi
cel mai utilizat instrument de măsurare a depresiei bazat pe autodescriere. Mai mult,
el a devenit un etalon pentru validarea altor inventare sau scale de autoevaluare. În
lucrarea sa din 1967, Beck a definit depresia prin prezenţa unei liste de 21 „categorii
simptom-atitudine”. Itemii inventarului reprezintă următoarele categorii: dispoziţie
depresivă (tristeţe), pesimism (lipsa speranţei), sentiment de eşec, deficit relaţional,
sentimente de vină, nevoia de pedeapsă, ură de sine, autoreproş, dorinţe de suicid,
plângeri, irascibilitate, contacte sociale deficitare, capacitate de decizie redusă,
imagine de sine negativă, incapacitate de muncă, insomnie, fatigabilitate, pierderea
apetitului, scădere în greutate, ipohondrie, pierderea libidoului. In versiunea originală
s-a cuantificat gradul de severitate a simptomelor cu valori cuprinse între 0 şi 3, unele
categorii având douǎ variante de răspuns pentru acelaşi grad de severitate.
În versiunile mai recente ale scalei este stabilită o singură variantă pentru
fiecare nivel, astfel încât cei 21 de itemi au fiecare 4 nivele de severitate cuprinse între
0 (absenţa depresiei) şi 3 (depresie maximă). Astfel, scorul total este cuprins între 0 şi
63. Se consideră că absenţa depresiei sau depresia minimă se reflectă într-un scor mai
mic de 4, depresia uşoară între 5 şi 13, moderată între 14 şi 20, iar depresia severă
peste 21 (Shaver, Brennan, 1991). În practică se lucrează cu scoruri mai ridicate.
Adaptat pentru toate vârstele, BDI, este cel mai cunoscut inventar pentru măsurarea
nivelului depresiei şi a fost tradus şi utilizat cu succes în multe spaţii socio-culturale.
Este uşor de administrat, necesită un timp scurt, putând fi aplicat la diferite segmente
ale populaţiei indiferent de nivelul de cultură sau vârstă, datorită utilizării unui limbaj
accesibil.
Scala de autoevaluare a depresiei Zung (SDS, 1965) a fost concepută pentru
evaluarea depresiei mai ales în instituţiile de îngrijire medicală. Ea conţine 20 de itemi
grupaţi în 4 categorii: simptome afective, referitoare la dispoziţia depresivă, simptome
referitoare la perturbări fiziologice (somn, apetit, greutate, libido, oboseală), la
perturbări psihomotorii (agitaţie sau retardare), perturbări psihologice (confuzii,
disperare, iritabilitate, indecizie, depreciere, idei suicidare, insatisfacţie). Răspunsurile
pentru fiecare item se grupează în 4 variante, fiecare reflectând frevenţa semnului sau
simptomului: 1=deloc sau pentru puţin timp, 2=uneori, 3=o bună parte de timp, 4=cel
mai mult sau tot timpul. Tradusă în peste 30 de limbi, SDS, asemenea BDI este una
dintre cele mai larg folosite scale pentru evaluarea depresiei, atât în unităţile de
cercetare, cât şi în clinică. Cele două instrumente pot fi considerate complementare,
BDI măsurând gradul de severitate al depresiei, iar SDS frecvenţa simptomelor
depresive. Complementaritatea şi distincţia sunt importante şi trebuie luate în
considerare în raport cu obiectivele cercetării. Asemenea BDI, aplicarea SDS nu este
influenţată semnificativ de factori demografici.
Scala pentru evaluarea depresiei Carroll (CRS) a fost concepută ca o
modalitate de autoevaluare pararlelă la Scala de Evaluare Obiectivă a Depresiei
Hamilton (HRDS). Dezvoltarea CRS nu a fost menită să compenseze incongruenţa
dintre evaluările clinice obiective şi autoevaluările depresiei. Itemii săi vizează
aspectele somatice şi comportamentale ale depresiei, indicând severitatea
simptomelor fără a avea pretenţia să constituie un mijloc de diagnostic. CRS cuprinde
52 de itemi care vizează retardul motor, agitaţia, perturbările somnului, pierderea în
greutate, anorexia, oboseala, pierderea libidoului, dificultăţi în concentrarea atenţiei,
diminuarea perspicacităţii, anxietate şi idei suicidare. În contrast cu HRDS în care
unele enunţuri se evaluează de la 0 la 4, iar altele de la 0 la 2, în CRS aceeaşi itemi
(simptome) sunt reprezentaţi de patru sau de două enunţuri care reflectă severitatea
progresivă a manifestărilor aceluiaşi simptom. Ordinea prezentării itemilor este
aleatorie. Răspunsurile la chestionar sunt binare (da/nu); 40 de răspunsuri de tip „da”
şi 12 de tipul „nu” vor fi luate în considerare pentru determinarea stării depresive.
Scorul total se calculează prin însumare (1 punct pentru fiecare item) şi poate fi
cuprins între 0 şi 52.
În combinaţie cu interviurile structurate, inventarele şi scalele pot fi utilizate
pentru evaluarea severităţii, frecvenţei, evoluţiei şi a simptomatologiei depresiei.
Eficienţa lor poate spori dacă se iau în calcul atât calităţile lor psihometrice, cât şi
neajunsurile.

1.5. Tratamente
 Dupǎ un întreg proces de definire, clasificare, diagnosticare şi evaluare a
acestui flagel social (depresia), oamenii de ştiinţǎ au descoperit diverse modalitǎţi de
ameliorare şi/sau chiar vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice
depresiei.
Pe plan somatic, o modalitate de vindecare este tratamentul medicamentos
bazat pe antidepresive. În trecut, electroşocul reprezenta instrumentul de bazǎ, însǎ
acum el este utilizat doar pentru cazuri de depresie deosebit de grave, rezistente la
antidepresori. Medicamentele folosite sunt împǎrţite în douǎ mari grupe: inhibitorii
monoaminooxidazei şi derivaţii triciclici. Inhibitorii monoaminooxidazei (IMAO) sunt
eficienţi, dar prezintǎ şi dezavantaje: sunt dificil de administrat, necesitând o
supraveghere deosebitǎ şi asocierea lor cu alte medicamente poate fi extrem de
periculoasǎ. Derivaţii triciclici sunt pe bazǎ de imipraminǎ utilizatǎ pentru prima datǎ
de R. Kuhn în 1957. Clomipramina şi amitriptilina, care pot fi administrate pe cale
intravenoasǎ la începutul tratamentului au inaugurat o lungǎ serie de medicamente
antidepresive care acţioneazǎ în general prin inhibarea recaptǎrii neuromediatorilor
intrasinaptici şi fac sǎ vireze dispoziţia depresivǎ dupǎ 12-15 zile de tratament.
Activitatea lor paralizeazǎ net nervul vag şi antreneazǎ fenomene secundare, uneori
dezagreabile: uscǎciunea gurii, midriazǎ, cu dificultatea acomodǎrii vizuale, riscuri de
creştere a tensiunii intraoculare sau provocarea unei retenţii vezicale; tahicardie şi
tulburǎri tensionale în primele zile de prescripţie. Provoacǎ o dezinhibare adesea mai
precoce decât modificarea stǎrii timice, ceea ce poate facilita o trecere la actul suicidar.
Din aceste motive este necesar ca asemenea tratamente sǎ se facǎ sub supravegherea
constantǎ a anturajului şi, în cazurile grave, cu risc de suicid, în mediul spitalicesc.
Când bolnavul este anxios şi siucidar, este necesar sǎ se asocieze medicamente
sedative şi anxiolitice (levopromazina sau benzodiazepine), suspectând totuşi riscuri
de dependenţǎ. Trebuie de asemenea sǎ se prescrie corectori de hipotensiune
(clorohidratul de heptaminol) şi corectori de efecte anticolinergice (anetoltritiona,
ezerina). Acest tratament va fi diminuat progresiv dupǎ virajul de dispoziţie,
prevenindu-se o posibilǎ recidivǎ a depresiei. Mulţi specialişti îl prescriu luni în şir cu
doze slabe asociind produse normotimice (litiu şi valpromida) care s-au dovedit
eficiente în prevenirea de noi accese.
În afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare şi utile sunt psihoterapiile.
Una dintre acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de
Beck, Rush, Shaw si Emery, care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia
fiind ea însǎşi o problemǎ. Scopul terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ
soluţii la problemele sale, iar obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de
simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea problemelor de viaţǎ şi prevenirea
apariţiei sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive viitoare. Se face o selecţie a
pacienţilor care presupune luarea în considerare a urmǎtorilor factori: pacienţii sǎ fie
non-psihotici (totuşi, poate fi aplicatǎ şi acestora, dar însoţitǎ de medicaţie
antidepresivǎ), sǎ se cunoascǎ gradul de severitate al depresiei, sǎ se identifice
patternul de gândire negativǎ, sǎ se realizeze alianţa terapeuticǎ şi pacientul sǎ aibǎ un
repertoriu bogat de deprinderi de a face faţǎ stresului. În funcţie de aceşti factori,
terapeutul elaboreazǎ diferite strategii (cognitive, comportamentale, cognitiv-
comportamentale, preventive) ţinând cont atât de caracteristicile, cât şi de gradul de
severitate al depresiei ale fiecǎrui pacient în parte. Terapia cognitiv-comportamentalǎ
este mai eficientǎ când se asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare, hipnozǎ,
antrenament mental.

1.6. Concluzii

Dintre toate noţiunile de semiologie psihiatricǎ şi psihopatologie clinicǎ, aceea

de depresie este cea mai frecvent utilizatǎ şi include o fenomenologie clinicǎ extrem de
variatǎ, de la schimbǎrile de dispoziţie compatibile cu viaţa „normalǎ” pânǎ la
manifestǎrile psihotice, care evolueazǎ atât cu perturbarea stǎrii afective, cât şi cu
diminuarea frapantǎ a posibilitǎţilor cognitive, psihomotorii şi perceptive. În plus,
termenul de depresie este folosit şi în alte domenii decât cele ale psihopatologiei şi
clinicii psihiatrice, astfel:
 în neurofiziologie, depresia indicǎ o reducere a activitǎţii
electrofiziologice;
 în farmacologie, depresia exprimǎ efectul anumitor substanţe
(psiholeptice) de reducere a responsivitǎţii senzoriale şi psihice. Aceastǎ
acţiune farmacodinamicǎ a constituit chiar un criteriu taxonomic în
funcţie de care psihotropele erau împǎrţite în stimulante si deprisante;
  în fiziopatologie, depresia constituie expresia dezechilibrului între
anumiţi neurotransmiţǎtori şi modulatori ai impulsului neuronal sau o
perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.
Totodatǎ, depresia prezintǎ o accepţiune distinctǎ şi este diferit definitǎ în
funcţie de orientarea psihologicǎ sub care este privitǎ. Astfel:
 psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivitǎţii spre sine;
 teoria comportamentistǎ considerǎ depresia ca un defect de condiţionare
sau ca o lipsǎ de abilitate de învǎţare, survenitǎ în urma unor eşecuri
repetate;
 psihologia academicǎ apreciazǎ depresia ca o tulburare cognitivǎ ce
determinǎ o imagine de sine negativǎ şi o viziune distorsionatǎ, pesimistǎ
asupra lumii.
Dispoziţia depresivǎ reprezintǎ o schimbare calitativǎ faţǎ de funcţionarea
precedentǎ, constatabilǎ „în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi” (DSM-IV-
R, p. 222) timp de minimum douǎ sǎptǎmâni. Se precizeazǎ faptul cǎ aceastǎ dispoziţie
depresivǎ este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observaţia celor din jur.
Sindromul depresiv se caracterizeazǎ prin apariţia bruscǎ a unei stǎri de
depresie şi de anxietate cu nelinişte psihomotorie. Bolnavii sunt agitaţi, panicaţi,
vorbesc mult, nu-şi gǎsesc locul, prezintǎ frecvent idei delirante de autoacuzare, de
umilire, hipocondrice sau chiar de urmǎrire şi influenţǎ. Uneori ideile delirante pot fi
însoţite de halucinaţii auditive şi vizuale, survenite pe fondul de dispoziţie depresivǎ.
În unele forme de depresie accentuatǎ, modificǎrile tensiunii arteriale pot produce
tulburǎri de conştiinţǎ de tip delirant-oniroid în cursul cǎrora bolnavul nu mai percepe
clar mediul exterior, prezintǎ false recunoaşteri, halucinaţii, dezorientare în timp şi
spaţiu; dupǎ risipirea episodului confuzional ei nu pǎstreazǎ amintirea acestei stǎri
(amnezia lacunarǎ) sau o reproduc fragmentar. Sindromul depresiv poate dura doua-
trei sǎptǎmâni şi are tendinţa sǎ recidiveze. Uneori survine consecutiv administrǎrii
timp îndelungat a medicamentaţiei hipotensive rezerpinice.
Sindromul depresiv are ca simptome cardinale dispoziţia depresivǎ,
încetinirea proceselor de gândire şi inhibiţia activitǎţii.
Se pot deosebi urmǎtoarele forme ale sindromului depresiv:
 depresia simplǎ, în care simptomul cel mai important este inhibiţia activitǎţii;
 depresia stuporoasǎ, în care inhibiţia atinge intensitatea maximǎ;
  depresia anxioasǎ;
 depresia delirantǎ cuprinde delirul melancolic tipic (pǎcǎtuire, sǎrǎcie,
hipocondrie), care poate lua o formǎ specialǎ în Sindromul Cotard. Acesta e
constituit din idei de negaţie (a existenţei şi a funcţiei propriilor organe, a
existenţei rudelor, a celorlalţi oameni, chiar şi a lumii), de imoralitate şi
enormitate.
În funcţie de importanţa scǎzutǎ a factorului somatogen şi cea crescândǎ a
factorului psihogen, depresiile se ordoneazǎ astfel (Kielholz):
 depresii organice: senile, pe fond de arteriosclerozǎ cerebralǎ, posttraumatice,
în epilepsie;
 depresii simptomatice postinfecţioase: în boli cronice vasculare, pulmonare, în
tulburǎri endocrine premenstruale, în cursul sarcinii, hipertiroidiilor, bolii
Addison, în tratamentele cu reserpinǎ, steroizi, în faza de carenţǎ la toxicomani,
în schizofrenie;
 depresii de involuţie;
 depresii endogene care fac parte din sfera psihozei maniaco-depresive;
 depresii psihogene: a) depresii de epuizare şi nevrotice care ar sintetiza alte
încercǎri de delimitare fǎcute anterior (depresia vegetativǎ Lemke); b) depresii
psihoreactive.
Depresia se întâlneşte mai rar în copilǎrie decât în viaţa adultǎ, ea fiind
apanajul versantului descendent al existenţei. Într-o mai mare mǎsura decât la adult,
depresia nu apare purǎ, ci deseori mascatǎ de un sentiment de obosealǎ sau greutate
fizicǎ, disprosexie, bradipsihie si bradikinezie. Uneori copiii depresivi sunt consideraţi
capricioşi, dezinteresaţi, hipersensibili sau labili afectiv. Din cauza posibilitǎţilor
reduse de verbalizare a trǎirilor, cât şi datoritǎ aspectului polimorf şi uneori mascat al
depresiei, se disting greu stǎri depresive propriu zise înainte de vârsta şcolaritǎţii. Unii
autori (Kohler) considerǎ cǎ stǎrile depresive nu survin niciodatǎ înainte de perioada
prepuberǎ sau puberǎ. Cu toate acestea, R. A. Spitz, vorbeşte de o „depresie anacliticǎ”,
care poate apǎrea chiar la copilul de şase luni, aflat într-o carenţǎ emoţionalǎ în raport
cu separarea sa de mamǎ, şi se caracterizeazǎ prin dezinteresul faţǎ de anturaj,
pierderea apetitului, tulburǎri în dezvoltarea generalǎ şi ponderalǎ.
Manifestǎrile clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin
simptome esenţiale si facultative:
1. reducerea capacitǎţii cognitive – dificultǎţi de concentrare, de mobilizare
voliţionalǎ şi deliberare. Pacientul acuzǎ faptul cǎ gândirea sa e trenantǎ,
vâscoasǎ, laborioasǎ, dar neclarǎ şi ineficace, cu o sǎrǎcire a temelor şi o
reducere a conţinuturilor;
2. temeri relativ constante ce au ca axe majore subapreciere, autominimalizare,
incapacitate şi culpabilitate;
3. sentimente de inadecvare personalǎ – ideea de pǎcat e legatǎ de sentimentul
religios;
4. pierderea sau reducerea stimei de sine – autoevaluarea negativǎ, subaprecierea,
inadecvarea, culpabilitatea;
5. inhibiţia psihomotorie – astenia, asociaţii ideative lente, reducerea amplitudinii
şi a ritmului mişcǎrii, hipomimia cu reducerea expresivitǎţii mimice;
6. indiferenţa afectivǎ – incapacitatea pacientului de a trǎi satisfacţii sau de a
încerca sentimente agreabile, în faţa unor situaţii de naturǎ sǎ confere o stare
afectivǎ pozitivǎ;
7. anestezia psihicǎ dureroasǎ – pacienţii nu sunt capabili de trǎirea unor
sentimente afective negative, de a resimţi tristeţea, doliul sau disperarea;
8. dificultatea de deliberare, indecizia şi ezitarea;
9. deznǎdejdea sau disperarea – intensitatea şi severitatea tulburǎrilor depresive,
risc suicidar deosebit;
10. insomnia, hipersomnia;
11. reducerea apetitului, pierderea ponderalǎ;
12. constipaţia;
13. cefaleea – „singurul simptom al unei depresii” (Kielholz 1984, p. 56);
14. algiile – justificarea inhibiţiei psihomotorii.

Manifestǎri clinice întâlnite în depresii:

 76 - 100% - tristeţe, absenţa bucuriei, anxietate, tensiune, lipsa de
energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficienţǎ;
 51 -75% - disperare, agresivitate, iritabilitate, alterarea
comportamentului social, indecizia, modificarea percepţiei timpului,
ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absenţa relaţiilor sociale,
 diminuarea libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn
superficial întrerupt, inapetenţǎ, modificarea greutǎţii, algii;
 26 – 50% - sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitaţie
psihomotorie, maleza matinalǎ, constipaţie;
 1 – 25% - idei de sǎrǎcie, idei de persecuţie, delir de culpabilitate, delir
hipocondric, malezǎ vesperalǎ.

2. Alcoolismul

2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ

Consumul de alcool face parte integrantǎ din viaţa societǎţii omeneşti din cele
mai vechi timpuri, substanţa fiind apreciatǎ pentru efectele sale euforizante şi
anxiolitice. Consecinţele negative ale abuzului de alcool episodic sau cronic, atât pe
plan individual, psiho-biologic, cât şi pe plan colectiv, socio-familial şi profesional sunt
cunoscute de mult timp, problema constituind obiectul a numeroase cercetǎri odatǎ cu
„medicalizarea” noţiunii, prin introducerea termenului de alcoolism de cǎtre Magnus
Huss (1849).
În ultimul timp s-a înregistrat o creştere îngrijorǎtoare a consumului de alcool
la nivel global, cu importante consecinţe nefavorabile, medico-psihologice, precum şi
socio-economice. Încǎ din 1967 Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii a iniţiat programe
speciale de combatere a abuzului de alcool, obiectivul devenind prioritar în ultimii ani
în preocupǎrile experţilor acestei organizaţii, întrucât se considerǎ cǎ alcoolismul
reprezintǎ a patra problemǎ de sǎnǎtate publicǎ în lume. Divergenţele privind definiţia
alcoolismului şi criteriile de încadrare diagnosticǎ, precum şi dificultǎţile legate de
depistarea şi înregistrarea cazurilor şi deficitele de organizare a asistenţei medico-
psihologice a alcoolicilor fac aproximative estimǎrile epidemiologice în întreaga lume.
Cu toate acestea, date furnizate de O.M.S. la începutul deceniului trecut
apreciau cǎ un sfert din populaţia globului este dependentǎ de alcool sau de alte
droguri. Analiza incidenţei fenomenului semnala creşterea consumului de bǎuturi
alcoolice la tineri şi vârstnici, precum şi la femei. Se considera cǎ 90% din populaţia
globului este consumatoare de alcool, 10% fiind consumatori abuzivi.
În ultimii ani s-a constatat o creştere considerabilǎ a producţiei şi implicit a
consumului, atestatǎ de date statistice, alcoolul constituind drogul major al societǎţii
europene şi nord-americane, dar rǎspândindu-se din ce în ce mai mult şi în alte zone
geografice (Africa, Australia, Extremul Orient), cuprinzând grupuri populaţionale ale
cǎror tradiţii exclud formal folosirea lui (musulmani, populaţii latino-americane).
Tehnologia elaborǎrii alcoolurilor comestibile s-a modificat în ultimii ani,
numeroşi congeri, aditivi şi poluanţi prezenţi în bǎuturile alcoolice, adǎugându-şi
probabil propria lor toxicitate la toxicitatea alcoolului. Internaţionalizarea dezvoltǎrii
industriei alcoolului, creşterea mobilitǎţii grupurilor populaţionale au dus implicit la
„internaţionalizarea” patternurilor de consum. Marile prefaceri sociale (urbanizare,
industrializare, etc.) constituie în esenţǎ factori indiscutabili de progres, dar au şi
consecinţe negative printre care şi creşterea consumului de alcool, rǎspândit în toate
straturile sociale, dar predominând la cei care dispun de strategii precare de a face faţǎ
stresului, la cei cu probleme de adaptare (imigranţi, şomeri), aceştia având în general
un status economic şi cultural inferior, cu toate implicaţiile pe care le presupun.
Pe plan economic şi social, consumul abuziv de alcool are consecinţe
importante, printre care incapacitate temporarǎ de muncǎ, accidente de muncǎ,
accidente rutiere, creşterea delicvenţei şi criminalitǎţii. Costul îngrijirilor medicale
necesitate de alcoolici greveazǎ bugetul tuturor ţǎrilor. Studiul epidemiologic efectuat
în 1974 pe un eşantion de populaţie urbanǎ din Bucureşti de cǎtre Institutul de
Neurologie şi Psihiatrie a evidenţiat faptul cǎ 5,55% din totalul patologiei psihiatrice în
populaţia generalǎ îl reprezintǎ alcoolismul cronic şi complicaţiile lui psihice (V.
Predescu, p. 634).
În 1995 în S.U.A. 52% din populaţie consumase alcool în ultima lunǎ, 17%
prezentase un episod de beţie acutǎ în ultima lunǎ şi 6% întruniserǎ criteriile de mari
bǎutori (apud Kaplan, Sadock, 1998; D. Prelipceanu, 2003, p.74). 90% din populaţia
emisferei vestice consumǎ alcool la un moment dat în cursul vieţii, 30% au probleme
temporare legate de abuzul de alcool, 10% din bǎrbaţi şi 3-5% din femei au probleme
severe, repetate în anumite perioade ale vieţii din cauza alcoolului (dependenţǎ,
sindrom de sevraj, complicaţii somatice), 20-35% din cei care apeleazǎ la serviciile de
sǎnǎtate au o problemǎ patologicǎ (somaticǎ sau/şi psihicǎ) provocatǎ de alcool (apud
Schuckit 2000, D. Prelipceanu, 2000, p. 74).
Geneticienii considerǎ cǎ rudele apropiate ale alcoolicilor prezintǎ un risc de
3-4 ori mai mare de a întâmpina probleme severe legate de consumul de alcool.
Gemenii monozigoţi ai alcoolicilor sunt predispuşi mai mult decât dizigoţii, copiii
alcoolicilor adoptaţi de familii de non-alcoolici au risc de 4 ori mai mare de a deveni
alcoolici decât copiii pǎrinţilor non-alcoolici (D. Prelipceanu, 2000, p. 76). Cloninger
în 1987 şi alţi cercetǎtori au descris douǎ tipuri de alcoolici: tipul I care se
caracterizeazǎ printr-un debut tardiv, printr-o dependenţǎ psihicǎ mai puternicǎ decât
cea fizicǎ, dar şi prin sentimente de culpabilitate dupǎ abuz şi tipul II cu heritabilitate
crescutǎ (transmisie tatǎ-fiu, asociazǎ alcoolismul cu antisocialitate comportamentalǎ
crescutǎ).
Psihologii argumenteazǎ cu efectele anxiolitic, antidepresiv, relaxant ale
alcoolului care ar determina trǎiri psihologice de neputinţǎ în faţa stresului la cei cu
profil psihologic dominat de nevrotism. Consumul patologic de alcool este legat de
efectele sale psihotrope: pentru mulţi plǎcerea, pentru unii anihilarea angoasei. Or
angoasa, simptom major al patologiei mentale, poate fi dupǎ J. Bergeret expresia unei
structuri psihotice, a unei structuri nevrotice sau a anumitor stǎri limitǎ. Recursul la
alcool poate linişti tensiunile, dar numai temporar, de unde necesitatea de noi libaţii,
ceea ce poate însemna intrarea pe calea dependenţei. Psihiatria tradiţionalǎ s-a arǎtat
relativ puţin rodnicǎ în sectorul alcoologic, cu excepţia relaţiilor posibile dintre
alcoolism şi depresie: observaţii clinice şi studii genetice tind sǎ punǎ în evidenţǎ, în
anumite cazuri, alcoolismul şi stǎrile depresive (G. Winokur, 1972). Psihanaliza a
elaborat la începutul secolului ipoteze psihogenetice, ea punând în cauzǎ cel mai
adesea anomalii sau alterǎri ale schemelor identificatoare iniţiale şi deficite narcisice.
Alte tipuri de studii se bazeazǎ pe informaţii culese cu ajutorul testelor de eficienţǎ sau
de personalitate, având drept obiectiv discernerea trǎsǎturilor presupuse specifice
pentru o personalitate alcoolicǎ. Se studiazǎ de asemena condiţiile de educaţie şi
anomaliile parentale. Ansamblul acestor cercetǎri multiple, divergente, uneori
contradictorii nu permit trasarea nici unui profil tipic. Dar ramâne viu interesul
pentru ipotezele formulate pe plan psihologic, încercându-se a se rǎspunde provocǎrii
pe care o reprezintǎ opacitatea conduitei alcoolice. Comportamentiştii susţin cǎ
alcoolismul este un comportament învǎţat prin premiere şi întǎrire începute dupǎ
primul contact cu alcoolul.
Ipoteza socio-culturalǎ se bazeazǎ pe faptul cǎ existǎ un ansamblu de
influenţe care se exercitǎ asupra individului în mǎsura în care el aparţine unui anumit
mediu, face parte dintr-un grup etnic definit, respectând moravuri şi datini
tradiţionale, sau în mǎsura în care aderǎ la o religie, la anumite concepţii metafizice
sau morale. Influenţa structurii societǎţii capitalistǎ/socialistǎ, ruralǎ/urbanǎ în care
trǎieşte individul are un rol important. În afarǎ de aceasta, individul evolueazǎ la un
nivel profesional stabil sau variabil în interiorul piramidei sociale. De asemenea
modalitǎţile educaţiei sale, poziţia grupului sǎu social faţǎ de alcoolism au ponderea
lor în conduitele individuale sau colective. De exemplu, în mod tradiţional, evreii,
consumatori de bǎuturi alcoolice, au dintotdeauna reputaţia de a rǎmâne sobri. S.
Snyder a efectuat mai multe anchete în S.U.A., demonstrând cǎ procentajul
alcoolismului în grupul acelora care practicǎ efectiv aceastǎ religie este deosebit de
mic. În anii ’80, însǎ, observarea diferitelor grupuri de imigranţi în Israel a revelat
faptul cǎ problema alcoolismului existǎ realmente la aceastǎ tânǎrǎ naţiune. Imigranţii
irlandezi în S.U.A., foarte numeroşi în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX,
cel mai adesea de origine ruralǎ, au trebuit sǎ facǎ faţǎ unor mari dificultǎţi de
adaptare. Procentajul alcoolismului la indivizii care compun acest grup este foarte
ridicat, însǎ de la a doua generaţie el scade de la 38% la 20%. Comunitǎţile chineze
instalate în S.U.A. exercitǎ, din cauza unor tradiţii culturale foarte vechi, un control
familial şi social vigilent faţǎ de alcool, control pe care contactele cu civilizaţia
americanǎ nu l-au ştirbit. Atitudinile culturale faţǎ de alcool se exprimǎ în anchetele de
opinie publicǎ. Alcoolul simbolizeazǎ şi evocǎ mult mai mult reuniunile agreabile şi
mesele bune decât eventualele decǎderi pe care le poate determina. Chiar dacǎ îl
respinge pe alcoolic, societatea admite mitul beţiei voiase şi virile.
Existǎ şi factori economici care determinǎ consumul de alcool. Aceştia
constituie totalitatea elementelor care privesc producţia, distribuţia şi consumul de
alcool, precum şi presiunile exercitate asupra grupului sau indivizilor care au interese
angajate în acest sector de activitate.
Astfel, etiologia alcoolismului este multifactorialǎ. A distinge, a defini aceşti
factori multipli, a preciza modul lor de acţiune, a le atribui o valoare sunt operaţii
dificile, cu atât mai mult cu cât existǎ întotdeauna o intersectare şi o interacţiune a
acestora.
Conceptul de alcoolism-boalǎ cu conotaţii bio-psiho-sociale fundamentat în
lucrǎrile lui Jellinek este acceptat unanim, persistând însǎ divergenţe privitoare la
definirea lui drept cadru nosologic unitar, atunci când se apeleazǎ pentru delimitare la
criterii generale, medicale, psihologice, socioculturale.
Afirmaţia cǎ alcoolismul este o maladie psihosocialǎ, alcoolicul fiind un bolnav
care şi-a pierdut libertatea de a se abţine de la consumul de bǎuturi alcoolice
(Fouquet) corespunde unei realitǎţi clinico-psihologice, dar nu şi rigorilor unei
definiţii adecvate conceptual şi utilizabile operaţional în practica medicalǎ (V.
Predescu, p.657).
Existǎ o distincţie netǎ între alcoolismul acut şi cel cronic. Alcoolismul acut
înseamnǎ intoxicaţie etanolicǎ redusǎ de la starea de impregnare alcoolicǎ la beţie,
semnele ei dispǎrând complet dupǎ eliminarea toxicului. Alcoolismul cronic se
manifestǎ în timp şi se datoreazǎ unor schimbǎri metabolice importante care
regreseazǎ lent şi nu totdeauna complet. El genereazǎ complicaţii grave, dintre care
cele mai frecvente sunt cele ale sistemului nervos şi ale aparatului digestiv. Chiar
înaintea apariţiei complicaţiilor la alcoolicii cronici apar tulburǎri psihice importante,
cu repercusiuni grave asupra adaptǎrii sociale şi uneori pe plan medico-legal.
Alcoolismul cronic implicǎ, cu valoare definitorie, noţiunile de toleranţǎ şi mai ales de
dependenţǎ psihicǎ şi fizicǎ.
Ca şi în cazul altor substanţe cu potenţial de adicţie consumul cronic de alcool
poate duce la apariţia toleranţei care semnificǎ necesitatea creşterii în timp a dozelor
de substanţǎ pentru realizarea aceluiaşi efect. Opusǎ toleranţei este sensibilizarea care
presupune realizarea stǎrii de inebriere la cantitǎţi din ce în ce mai mici de alcool.
Dependenţa psihicǎ este mai precoce şi semnificǎ necesitatea psihologicǎ imperioasǎ,
cu caracter patologic, de a continua consumul de alcool în vederea realizǎrii unei
senzaţii subiective de confort, pentru reducerea tensiunii psihice. Dependenţa fizicǎ
este mai tardivǎ şi semnificǎ apariţia tardivǎ (dupǎ cel târziu 24 de ore) a unui sindrm
de sevraj (abstinenţǎ) atunci când a fost întrerupt sau redus brusc consumul de alcool.
Sindromul de sevraj presupune simptome somatice şi psihice complexe, penibile
pentru bolnav (tremurǎturi digitale şi linguale, transpiraţii, etc.) adesea extrem de
grave (episoade confuzo-onirice, pânǎ la delirum tremens).
Alcoolismul cronic reprezintǎ deci o toxicomanie care are o serie de
caracteristici particulare. Astfel, prima sa particularitate o reprezintǎ uzul rǎspândit al
substanţei, ceea ce face sǎ existe un numǎr extrem de mare de consumatori de alcool,
dintre care numai aproximativ 10% ajung la alcoolism cronic. Intervalul de timp
necesar pentru instalarea dependenţei este mai îndelungat în cazul alcoolului,
comparativ cu alte substanţe cu potenţial adictiv, iar toleranţa presupune mǎrirea
dozei pânǎ la de 3-4 ori doza uzualǎ.
Consumatorii de alcool reprezintǎ deci persoane care folosesc alcool ocazional
(sau chiar relativ regulat), încadrându-se însǎ într-un pattern normativ de consum,
care la rândul sǎu variazǎ la diferite grupuri populaţionale, în diferite medii socio-
culturale. La aceştia inebrierile nu sunt certe şi nu au un caracter constant, nu se
noteazǎ consecinţe negative pe plan socio-profesional sau familial, nu apar fenomene
de toleranţǎ sau dependenţǎ.
O categorie aparte o constituie bǎutorii sociali, persoane al cǎror consum de
alcool este determinat în mare parte de existenţa (în viaţa lor profesionalǎ sau
particularǎ) a unor ocazii care favorizeazǎ consumul, acesta având deci un caracter mai
sistematic decât în cazul simplilor consumatori de alcool. Pentru bǎutorii sociali,
alcoolul nu reprezintǎ o necesitate, ci un prilej de relaţie socialǎ de microgrup. Pot
apǎrea în aceste cazuri fenomene de toleranţǎ, dar nu şi de dependenţǎ, consumul
putând fi sistat fǎrǎ efort deosebit şi fǎrǎ consecinţe neplǎcute. Frecvent, bǎutorii
sociali reprezintǎ o etapǎ în dezvoltarea alcoolismului cronic, ei constituind din acest
punct de vedere o populaţie cu risc crescut.
Apariţia unor elemente de utilizare patologicǎ a alcoolului cum ar fi abuzul
(însoţit de consecinţe negative socio-profesionale) sau dependenţa (psihicǎ şi/sau
fizicǎ) defineşte categoria de alcoolici sociali. Apariţia doar a dependenţei psihice, în
absenţa unor complicaţii somatice defineşte, în accepţiunea unor autori, categoria de “
bǎutori problemǎ”.
Abaterea de la patternul normativ de consum presupune instalarea unei
utilizǎri patologice a alcoolului, care defineşte consumatorii abuzivi de alcool. Criteriile
care delimiteazǎ aceastǎ categorie sunt urmǎtoarele: pacientul însuşi considerǎ cǎ bea
prea mult, a încercat sǎ reducǎ sau sǎ întrerupǎ consumul, dar nu a reuşit; nu reuşeşte
sǎ-şi controleze ingestia de bǎuturi alcoolice, continuând aproape de regulǎ pânǎ la
inebriere mai mult sau mai puţin profundǎ. Familia îi reproşeazǎ consumul de alcool
şi/sau are dificultǎţi familiale legate de acesta; are dificultǎţi în relaţiile interpersonale
sau la locul de muncǎ legate de alcool; are probleme judiciare (contravenţii,
infracţiuni) legate de consumul de alcool; are perioade de „black-out”, amnezii
circumscrise, totale sau parţiale, fǎrǎ pierderea conştienţei, în condiţii de inebriere,
devenind frecvent violent în astfel de situaţii; are crize convulsive în cadrul
intoxicaţiilor acute, în absenţa unor antecedente comiţiale; consumul zilnic de alcool
este absolut necesar pentru a face faţǎ solicitǎrilor obişnuite; continuǎ consumul de
alcool în pofida unor recomandǎri medicale; bea alcooluri nebuvabile, cheltuieşte o
parte însemnatǎ a veniturilor sale pentru alcool; prezintǎ complicaţii ale intoxicaţiei
acute; prezintǎ sau a prezentat simptome de sevraj şi/sau complicaţii somatice
(gastritǎ, steatozǎ hepaticǎ, cirozǎ hepaticǎ, neuropatie perifericǎ). Se acceptǎ cǎ
existenţa a douǎ dintre criteriile enumerate face diagnosticul probabil, el fiind cert
când sunt întrunite trei dintre ele.
Definirea alcoolismului cronic constituie domeniul a numeroase controverse,
comitetul de experţi O.M.S. (Edwards, Gross, Keller, Moser, Room) recomandând
chiar evitarea termenului în nomenclaturǎ şi clasificarea problemelor legate de alcool,
domeniu pentru care au fost propuse douǎ concepte (1977, 1981):
 incapacitǎţii legate de consumul de alcool – noţiune largǎ care include
toate consecinţele abuzului alcoolic, cu sau fǎrǎ existenţa dependenţei
alcoolice, de la consumatorii excesivi de alcool, la conduitele de
alcoolizare, acestea din urmǎ semnificând un proces patologic aflat încǎ
în stadiul infraclinic;
 sindromul de dependenţǎ alcoolicǎ – noţiune cǎreia îi sunt recunoscute
anumite lacune, dar care îşi propune sǎ reflecte o realitate psiho-
 biologicǎ, fǎrǎ conotaţii sociale care au caracter mai mult sau mai puţin
arbitrar.
Diagnosticul sindromului de dependenţǎ alcoolicǎ presupune existenţa unor
simptome care exprimǎ perturbarea comportamentului faţǎ de alcool (pattern de
consum neintegrat normelor sociale, rezistenţǎ la “ întǎrirea negativǎ” a alcoolizǎrii,
pacientul continuând sǎ bea în acelaşi mod, în pofida consecinţelor nefaste individuale
şi socio-familiale resimţite), simptome care corespund unor tulburǎri psiho-biologice
(semne şi simptome de sevraj, ingestia de alcool în scopul atenuǎrii disconfortului
provocat de sevraj, fenomenul de toleranţǎ).
Termenul de alcoolism cronic se menţine totuşi în accepţiunea curentǎ
semnificând o tulburare de comportament cu determinism complex, socio-psihologic
şi biologic, manifestatǎ prin consum repetat şi excesiv de alcool, cu repercusiuni
individuale, afectând sǎnǎtatea psihicǎ şi somaticǎ a bǎutorului, precum şi relaţiile sale
familiale şi profesionale, statutul sǎu economic şi social.
Criteriile diagnostice cvasiunanim recomandate implicǎ fenomene clinice de
utilizare patologicǎ a alcoolului, existenţa toleranţei şi a dependenţei (cu apariţia
simptomelor de sevraj în orice împrejurare care determinǎ sistarea sau reducerea
consumului), precum şi apariţia complicaţiilor somatice.
Tipul şi cantitatea de bǎuturǎ sunt puţin relevante pentru diagnosticul de
alcoolism cronic, la fel ca şi durata consumului, date fiind diferenţele individuale în
privinţa sensibilitǎţii la alcool, a vitezei lui de metabolizare, a vitezei cu care se
instaleazǎ toleranţa şi dependenţa şi a intervalului de timp în care apar complicaţiile.
Instalarea alcoolismului presupune un proces progresiv şi multidimensional,
ordonarea semnelor şi simptomelor având un grad mare de variabilitate individualǎ
(Jellineck, Lundquist). Nu existǎ o progresie inevitabilǎ de la un stadiu la altul, în
fiecare etapǎ existând posibilitatea unei stabilizǎri sau chiar a revenirii la un stadiu
anterior (Van Dijk,1972; Girici,1975; Edwards,1977).

2.2. Clasificarea alcoolismului

 Polimorfismul manifestǎrilor clinice şi multitudinea problemelor de ordin
psiho-social cu implicaţii etiologice pentru consumul abuziv de alcool au determinat
numeroase încercǎri de clasificare prin stabilirea unor tipologii variate sau prin
diferenţieri în funcţie de stadialitatea procesului. Pe considerente clinice şi etiologice,
Fouquet (1948) a propus urmǎtoarea clasificare a alcoolismului:
Alcoolite – la cei care beau din obişnuinţǎ (sau pentru completarea raţiei
calorice, considerent care are o accepţiune limitatǎ). Pacienţii sunt în general de sex
masculin, ei consumǎ zilnic alcool în cadrul microgrupului socio-familial, inebrierile
fiind destul de rare. Debutul consumului este în general precoce, în adolescenţǎ.
Anumite profesiuni sunt mai expuse (în alimentaţia publicǎ, în industria bǎuturilor
alcoolice, etc.) şi existǎ factori favorizanţi socio-culturali (microgrupul, inabilitatea
organizǎrii timpului liber, etc.). Depistarea acestor cazuri este în general tardivǎ, legatǎ
cel mai des de un incident pentru care alcoolul este un factor favorizant.
Alcooloze – care se instaleazǎ pe fondul unei personalitǎţi nevrotice, putând fi
singura manifestare aparentǎ a stǎrii morbide. Debutul consumului are loc la vârsta
adultǎ, este de obicei progresiv, însoţit de episoade depresive. Mai rar, se noteazǎ un
debut brutal, cu caracter reactiv. Evoluţia imediatǎ este favorabilǎ, dar recǎderile sunt
frecvente, prognosticul fiind rezervat. Depistarea este mai facilǎ, pacienţii solicitând
frecvent sprijin medical din proprie iniţiativǎ. Atunci când consumul de alcool se
instaleazǎ la o personalitate psihopatǎ, debutul este mult mai precoce (în adolescenţǎ,
chiar în copilǎrie) şi se noteazǎ frecvent stǎri de beţie patologicǎ.
Somalcooloze – care apar în contextul unor psihoze acute sau cronice (psihozǎ
maniaco-depresivǎ, schizofrenie). Ameliorarea stǎrii psihice are drept consecinţǎ şi
reducerea sau chiar sistarea consumului de alcool.
Cea mai rǎspânditǎ este clasificarea lui Jellinek (1960) care descrie mai multe
tipuri de alcoolism, definindu-le caracteristicile:
Alcoolismul alfa presupune o dependenţǎ psihologicǎ faţǎ de alcool la care
subiectul recurge „simptomatic” şi episodic, în situaţia de stres sau ca urmare a unor
suferinţe fizice, în scop tranchilizant şi euforizant; la baza acestui tip de alcoolism
existǎ o organizare nevroticǎ a personalitǎţii; existǎ posibilitatea abţinerii, consumul
nu este progresiv, se menţine controlul, nu apar fenomene de sevraj.
Alcoolismul beta presupune o perioadǎ îndelungatǎ de ingestie, care are drept
urmare apariţia unor complicaţii somatice (digestive, hepatice, neurologice), a unui
deficit nutriţional; consumul de alcool se face în virtutea unor obiceiuri socio-
culturale, sistarea lui este posibilǎ şi de obicei lipsitǎ de tulburǎri de sevraj.
Alcoolismul gamma presupune o dependenţǎ fizicǎ certǎ, sistarea consumului
determinând simptomatologie de sevraj; creşterea toleranţei tisulare faţǎ de alcool
duce la consum progresiv cantitativ, apare pierderea controlului asupra cantitǎţii
ingerate; comportamentul bolnavului are implicaţii socio-familiale importante.
Alcoolismul delta semnificǎ consum continuu de alcool, reducerea sau
suprimarea lui pe termen foarte scurt (1-2 zile) ducând la apariţia simptomatologiei de
sevraj.
Alcoolismul epsilon este superpozabil cu dipsomanie gravǎ.
Subliniind cǎ noţiunea de dependenţǎ este elementul esenţial care diferenţiazǎ
diversele forme de alcoolism cronic, Lereboullet (1980) considerǎ cǎ stadiile alfa şi
beta descrise de Jellinek corespund noţiunii de bǎutor excesiv, stadiile gamma şi delta
implicând dependenţǎ propriu-zisǎ care se manifestǎ diferit, în funcţie de habitudinile
naţionale de consum:
 În ţǎrile latine, consumul cotidian (în general de vin) este repartizat pe
parcursul întregii zile, pacientul fiind capabil sǎ-şi limiteze ingestia în vederea
evitǎrii inebrierii; el nu reuşeşte însǎ sǎ întrerupǎ ritmul ingestiei şi fenomenele
de sevraj sunt prezente dimineaţa, cedând dupǎ prima administrare de alcool;
 În ţǎrile anglo-saxone, alcoolizarea se bazeazǎ mai ales pe bǎuturi distilate,
dependenţa psihologicǎ fiind primordialǎ şi alcoolul fiind folosit mai ales ca
tranchilizant; se noteazǎ cel mai frecvent alcoolism beta şi gamma; alcoolizarea
este masivǎ vesperal, la sfârşitul sǎptǎmânii, inebrierea este aproape regulǎ, atât
la bǎrbaţi cât şi la femei, mediul fiind tolerant; existǎ posibilitatea ca pacienţii sǎ
menţinǎ sobrietate câteva zile sau chiar câteva sǎptǎmâni.
Trebuie menţionatǎ tendinţa contemporanǎ, mai ales la populaţia tânǎrǎ şi în
straturile sociale cu nivel economic ridicat, cǎtre alcoolizǎri episodice, mai mult sau
mai puţin masive, deseori pânǎ la inebriere cu frecvenţǎ variabilǎ.
Mayer Gross şi colaboratorii sǎi (1970) propun o clasificare a tipurilor de
alcoolism superpozabilǎ în mare mǎsurǎ cu cea a lui Jellinek. Ei descriu ca formǎ
separatǎ alcoolismul simptomatic în care consumul de alcool este secundar unei
tulburǎri nevrotice, psihotice sau organice, primele semne de impregnare etanolicǎ
evoluând cu simptomatologia psihicǎ subiacentǎ. În aceste cazuri, tratamentul trebuie
sǎ se adreseze în primul rând tulburǎrilor psihice, dar instituirea lui este condiţionatǎ
de rezolvarea problemei alcoolului. Acest punct de vedere redevine actual în
demersurile teoretice (dar cu implicaţii clinico-terapeutice) ale unor autori
contemporani (Cavenar şi Brodie, 1983), care propun diferenţierea conceptualǎ a
alcoolismului primar de cel secundar (în sensul lui Shuckit şi Winokur), cu sublinierea
cǎ nu este vorba de forme care se exclud mutual, ci dimpotrivǎ, de obicei coexistǎ la
acelaşi pacient.
În cazul alcoolismului primar, accentul se pune pe patternul de
comportament în sine faţǎ de alcool, care nu este rezultatul unei tulburǎri afectiv-
cognitive sau de personalitate, ci semnificǎ mai curând o paradigmǎ comportamentalǎ
bazatǎ probabil pe comportamente transmise genetic şi relativ independentǎ de
ambianţǎ.
Alcoolismul secundar semnificǎ acelaşi comportament autodistructiv de
utilizare a alcoolului, dar care este rezultatul unui sindrom psihopatologic major
(boalǎ afectivǎ, schizofrenie), al unei tulburǎri de personalitate sau al unui conflict
nevrotic.
Au existat încercǎri de clasificare în sfera alcoolismului, pe baza trǎsǎturilor de
personalitate ale alcoolicilor, pentrul studiul cǎrora au fost folosite inventare şi
chestionare de personalitate, precum şi teste obiective şi mǎsuri comportamentale.
Emery (1960) delimita bǎutori „sociali”, „reaparativi” şi „indulgenţi”. Blum
(1966) a sugerat o tipologie bazatǎ pe stadiile de dezvoltare psiho-sexualǎ, Sanford
(1967) propune o tipologie funcţionalǎ, ingestia de alcool fiind „evitantǎ”, „facilitativǎ”
sau „integrativǎ”.
O formǎ clinicǎ particularǎ, acceptatǎ de mulţi autori o constituie alcoolismul
feminin, cel mai des solitar şi secret, controlat cu pudoare, în virtutea unor norme
sociale şi antrenând un sentiment de culpabilitate.Se considerǎ cǎ abuzul cronic de
alcool la femeie apare de obicei pe fondul unei organizǎri nevrotice, reprezentând
compensarea unui dezechilibru, a unei conduite de eşec.
Deshaies (1963) descrie o formǎ impulsivǎ (în care pulsiunea antreneazǎ
satisfacerea imediatǎ, fǎrǎ luptǎ), o formǎ compulsivǎ (caracterizatǎ prin luptǎ,
anxietate, culpabilitate) şi forme mixte (în care alterneazǎ fazele impulsive cu cele
compulsive).
 Datele unor studii mai recente (Allan şi Cooke, 1986) atestǎ extinderea
consumului abuziv de alcool la femei, relaţia dintre alcoolismul feminin şi
circumstanţele existenţiale pǎrând a fi de interdependenţǎ şi influenţare reciprocǎ, în
sensul cǎ, de multe ori, ambele apar drept consecinţe ale unei tulburǎri de
personalitate cu comportament impulsiv şi agresiv. Trebuie menţionatǎ frecvenţa
relativ scurtǎ a politoxicomaniei la femeile alcoolice, abuzul de alcool complicându-se
în aproximativ o treime din cazuri cu alte toxicomanii medicamentoase (Schuckit şi
Morrisey, 1979).
Ca particularitate evolutivǎ, trebuie subliniat cǎ alcoolismul degradeazǎ mai
repede şi mai profund femeia, atât biologic, cât şi ca statut social şi familial.

Bǎuturile alcoolice sunt definite ca soluţii apoase de alcool etilic care conţin
arome, se obţin mai des prin fermentaţie, proces biochimic complex comportând mai
multe etape în care hidranţii de carbon se transformǎ în etanol. El se produce sub
influenţa unor enzime ale anumitor microorganisme foarte rǎspândite în naturǎ, în
special drojdii. Aceasta explicǎ fermentaţia spontanǎ a anumitor produse. Hidraţii de
carbon de diferite tipuri ca: glucoza, fructoza, zaharoza, amidonul, celuloza sunt
prezenţi în numeroase produse vegetale, cum sunt sucurile de fructe, tuberculii,
cerealele, etc.
Fermentaţia alcoolicǎ necesitǎ o temperaturǎ optimǎ în jur de 30۫ C. Rezultǎ
dioxid de carbon şi un lichid cu un conţinut de 3-20% alcool. În acest mod se obţine
vinul cu 9-14% alcool, din mustul de struguri. Berea provine din fermentaţia
grǎunţelor de orz supuse în prealabil unui proces de germinare artificialǎ care
transformǎ amidonul în glucozǎ fermentabilǎ. Ea conţine 2-85% alcool şi adaos de
hamei pentru aromǎ şi gust, dar şi pentru controlul fermentaţiei; un litru conţine
aproximativ 40g alcool pur, 40g de glucide şi 4g de proteine.
Cidrul este un produs de fermentaţie a mustului proaspǎt de mere. Are o
concentraţie de 5% alcool; se obţine şi un cidru dulce cu 2-3% alcool; similar se obţine
şi o bǎuturǎ din pere.
Hidromulul rezultǎ prin fermentaţia mierii de albine în soluţie apoasǎ.
Bǎuturile distilate, cu o concentraţie mai mare de alcool decât a celor
provenite prin fermentare se obţine prin vaporizarea alcoolului urmatǎ de
condensarea lui prin rǎcire. Alcoolul concentrat, de 40-60% a fost multǎ vreme
remediul miraculos, rar şi scump. Rachiul şi coniacul se obţin prin distilarea vinului.
Ţuica (palinca) rezultǎ prin distilarea produselor de fermentare a prunelor. Vodca este
obţinutǎ prin distilarea alcoolului provenit prin fermentarea cerealelor. Ginul este
obţinut prin distilarea mustului fermentat de cereale, la care se adaugǎ boabe de
ienupǎr. Romul se obţine prin distilarea sucului sau melasei fermentate de trestie de
zahǎr sau din alcool rafinat şi adaosuri de arome sintetice. Aperitivele pe bazǎ de vin
(Cinzano şi Porto) au un conţinut de 15-23% de alcool; cocktail-urile sunt amestecuri
de bǎuturi distilate la care concentraţia mare de alcool este gustativ camuflatǎ prin
diverse ingrediente.

2.3. Stadii în dezvoltarea alcoolismului

Pentru a obţine o imagine adecvatǎ şi completǎ asupra dependenţei de alcool

este necesar sǎ realizǎm o scurtǎ prezentare a acestor faze. Primul care a realizat
aceastǎ prezentare a fost Jellinek în lucrarea “Alcoolul – concept de boalǎ”. Se
evidenţiazǎ astfel, evoluţia dependenţei, etapele pe care le parcurge o persoanǎ în
procesul de trecere de la consumul ocazional şi cel social al alcoolismului la etapa
consumului excesiv.
1. Faza prealcoolicǎ este cea în care se pregǎteşte terenul. Aceasta dureazǎ
între câteva luni şi doi ani, timp în care se cautǎ motivaţii şi circumstanţe pentru a
consuma alcool. În aceastǎ perioadǎ creşte toleranţa şi importanţa bǎuturii pentru
persoana respectivǎ. Aceastǎ fazǎ are douǎ stadii: beţia ocazionalǎ şi beţia permanentǎ.
2. Faza prodromalǎ este cuprinsǎ între şase luni şi patru ani. Apare
aviditatea dupǎ primele pahare, consumul în secret pentru a pǎrea cǎ nu consumǎ mai
mult decât ceilalţi, tulburǎri de memorie. Aceastǎ fazǎ este anunţatǎ de primul semn al
alcoolismului –palimpsestul alcoolic– adicǎ perturbarea memoriei, pierderea
capacitǎţii de reproducere a detaliilor. Aceasta marcheazǎ creşterea apetenţei pentru
alcool, chiar instalarea sentimentului de culpabilitate. În acelaşi timp creşte şi
cantitatea de alcool ingeratǎ.
3. Faza crucialǎ se instaleazǎ când persoana pierde controlul, apǎrând
necesitatea fizicǎ de a bea; unele conflicte cu colegii, familia; apar manifestǎri de
sevraj, scade capacitatea sexualǎ; apare izolarea. În aceastǎ perioadǎ se manifestǎ
raţionalizarea comportamentului faţǎ de alcool, perturbǎri ale structurii de
personalitate, idei de grandoare, exacerbarea agresivitǎţii, episoade de culpabilitate
urmate de abstinenţǎ totalǎ, tendinţa de izolare faţǎ de mediul familial, pǎrǎsirea
serviciului, neglijarea alimentaţiei.
4. Faza cronicǎ se caracterizeazǎ prin ingerarea motivatǎ a bǎuturii,
ebrietate în timpul zilei, scǎderea capacitǎţii cognitive şi a toleranţei la alcool. Tot în
aceastǎ perioadǎ apar psihozele alcoolice.
Şcoala sovieticǎ de psihiatrie (Portnov şi Piatniţkaia,1973) delimiteazǎ trei
stadii în delimitarea alcoolismului:
 Stadiul neurastenic – cu fenomene de dependenţǎ psihologicǎ şi
simptomatologie nevroticǎ polimorfǎ, în care disabilitǎţile cognitive datorate
consumului de alcool contureazǎ un tablou astenic sau asteno-depresiv;
 Stadiul toxicomanic – cu dependenţǎ fizicǎ şi modificǎri de personalitate de tip
pseudopsihopatic;
 Stadiul encefalopat – cu accidente psihotice frecvente şi deteriorare progresivǎ.

Clinica alcoolismului
Intoxicaţia alcoolicǎ acutǎ. Ingestia de alcool etilic produce manifestǎri
clinice care depind de doza ingeratǎ, de viteza cu care a fost absorbitǎ, precum şi de
susceptibilitatea individualǎ. Se acceptǎ cǎ alcoolemiile care depǎşesc un g ‰
corespund unei alcoolizǎri patologice. Aspectele clinice diferǎ în funcţie de apariţia
intoxicaţiei acute la un individ sǎnǎtos, în mod accidental, la un individ care are
„probleme legate de alcool” (bǎutor-problemǎ), la un consumator abuziv sau la un
dependent de alcool.
Beţia simplǎ determinǎ tulburǎri psihice mai mult sau mai puţin evidente care
se pot grupa în trei faze:
a) faza de excitaţie intelectualǎ şi psihicǎ generalǎ, cu logoree, euforie,
înlocuite uneori de iritabilitate, retragere. Modificǎrile sunt în general
puţin sezizabile pentru subiect şi chiar pentru anturaj;
b) faza de ebrietate, cu incoordonare motorie cu simptomatologie
cerebeloasǎ (mers atoxic, tulburǎri de echilibru, imprecizie în mişcǎri) şi
obnubilare intelectualǎ (ideaţie lentǎ, imprecisǎ, incorectǎ), tulburǎri
 emoţional-instinctuale şi vegetative (crize de râs sau plâns, atitudini
provocatoare erotice, manifestǎri coleroase, tahicardie, congestie sau
paloare facialǎ);
c) faza de paralizie sau anestezie (Magnan) care corespunde unui somn
mai mult sau mai puţin profund, putând merge pânǎ la comǎ (beţie
comatoasǎ). Subiectul devine insensibil la stimulǎri exterioare; se
noteazǎ hiporeflexie osteo-tendinoasǎ, hipoestezie, hipotermie, respiraţie
stertoroasǎ, incontinenţǎ urinarǎ. La alcoolemie mai mare de 5g ‰ existǎ
risc letal în absenţa îngrijirilor medicale. Somnul dureazǎ de obicei
câteva ore şi trezirea este penibilǎ cu cefalee, greaţǎ, disconfort geeneral.
În literatura contemporanǎ apare descrisǎ separat beţia amnezicǎ (the
alcoholic blackout) care poate apǎrea atât la dependenţii cât şi la non-dependenţii de
alcool, cu caracter sistematic sau întâmplǎtor. Ea este determinatǎ de ingestia unei
cantitǎţi mai mari de alcool sau chiar a unei cantitǎţi care în mod obişnuit nu
determinǎ inebriere, atunci când existǎ o sensibilitate particularǎ a individului
înnǎsutǎ sau dobânditǎ. Este o beţie acutǎ, relativ profundǎ, comportament extrem de
dezordonat, neinfluenţabil de anturaj, cu intenţii şi acte absurde, uneori extrem de
periculoase, urmatǎ de amnezia totalǎ a episodului sau de rememorarea interioarǎ
fragmentarǎ şi neclarǎ.
Beţia acutǎ patologicǎ apare de regulǎ la „bǎutorii problemǎ”, la cei
dependenţi de alcool şi se distinge printr-un mare potenţial de periculozitate. Ea
constituie o stare de confuzie care apare la indivizii cu anumite predispoziţii
psihopatologice dupǎ ingerarea unor cantitǎţi relativ mici de bǎuturi distilate (100-
150ml) sau la consumatorii cronici de alcool, dupǎ consumul rapid al unei cantitǎţi
importante de bǎuturǎ. Durata variazǎ de la câteva minute la mai multe ore (24-48
ore).
Garnier (1890) a descris trei tipuri de beţie patologicǎ:
a) beţia excito-motorie în care individul devine agresiv, violent, cu impulsuri
verbale şi motorii necontrolate, cu manifestǎri clastice, acţiuni homicidare. În
zilele noastre, acest tip de beţie apare relativ frecvent la tineri, mai ales când
sunt constituiţi în grup şi se asociazǎ şi altǎ toxicomanie;
 b) beţia halucinatorie presupune halucinaţii vizuale, auditive, uneori şi olfactive,
cu conţinut generator de anxietate pe fondul unor tulburǎri de conştienţǎ, care o
apropie de alte episoade confuzo-onirice din cursul alcoolismului cronic;
c) beţia delirantǎ presupune o stare crepuscularǎ în cursul cǎreia contactul cu
ambianţa se pierde progresiv, instalându-se fenomene delirante, al cǎror
mecanism este intuitiv şi imaginativ.
În cadrul beţiei patologice, se descrie şi o formǎ de beţie de tip maniacal şi o
beţie depresivǎ (Feline,1982):
d) beţia de tip maniacal se caracterizeazǎ prin expansivitate, euforie, logoree,
uneori idei de grandoare, gesturi turbulente; individul nu suportǎ opoziţia
celorlalţi, trecând frecvent la manifestǎri osile, coleroase;
e) beţia depresivǎ poate confirma sau releva, în condiţiile alcoolizǎrii acute,
tulburǎri de dispoziţie preexistente. Dispoziţia depresivǎ este însoţitǎ de
ruminaţii privind frustrǎri şi eşecuri trǎite; pot apǎrea idei de suicid şi ingestia
de alcool, generând reducerea inhibiţiei, poate facilita comiterea actului.
Atitudinea terapeuticǎ în cazurile de intoxicaţie alcoolicǎ acutǎ cu implicaţii
psihiatrice presupune ca principiu fundamental, un examen medical concret în
vederea excluderii unei alte stǎri patologice subiacente sau concomitente –
traumatism cranio-cerebral, afecţiuni vasculare cerebrale, neuroinfecţii, complicaţii
metabolice. Se recomandǎ menţinerea pacientului sub supraveghere pânǎ la dispariţia
principalelor tulburǎri somato-psihice, dozându-se concomitent alcoolemia, glicemia,
ionograma sanguinǎ.
Sindromul de intoxicaţie alcoolicǎ cronic.
Consumul cronic de bǎuturi alcoolice determinǎ apariţia tulburǎrilor psihice şi
somatice, ca urmare a efectelor toxice directe şi indirecte ale substanţei, la nivelul
diferitelor ţesuturi şi organe. Modificǎrile pe care le presupune consumul cronic abuziv
de alcool se reflectǎ pe plan comportamental, în mediul socio-familial şi profesional.
Se noteazǎ în primul rând tulburǎrile de dispoziţie pe fondul unei bune-dispoziţii
superficiale, nejustificate, apǎrând iritabilitate, irascibilitate, manifestǎri coleroase.
Matinal, predominǎ anxietatea, morozitatea, care sunt atenuate de obicei de prima
absorbţie de alcool. Relativ precoce apar tendinţe impulsive, care determinǎ pacientul
sǎ acţioneze în acord cu instinctele sale primitive, cu dispoziţia de moment.
Sentimentele de culpabilitate prezente mai ales în prima perioadǎ genereazǎ un
comportament excesiv de binevoitor în aparenţǎ, dar instabilitatea dispoziţiei se
exprimǎ frecvent prin treceri bruşte cǎtre opoziţionism, ostilitate, afirmare directǎ a
resentimentelor. Declinul etic începe sǎ se manifeste prin minciunǎ, furt, înşelǎtorie
din dorinţa de a se prezenta într-o luminǎ cât mai favorabilǎ, blamându-i pe ceilalţi şi
invocând circumstanţe care îl defavorizeazǎ. Apar tulburǎri intelectuale relativ tardiv:
perturbǎri ale gândirii abstracte, ale capacitǎţii de conceptualizare, deficite de
memorie, deficit în analiza informaţiei, disfuncţii motorii şi perceptuale; tulburǎri
digestive (anorexie, greaţǎ matinalǎ care determinǎ apariţia unei gastrite etilice);
tulburǎri de somn şi tulburǎri sexuale.
Sindromul de sevraj alcoolic.
Sistarea sau reducerea considerabilǎ, voluntarǎ sau fortuitǎ a ingestiei de
alcool duce la sindromul de sevraj alcoolic. Sevrajul total a fost incriminat drept factor
etiologic de cǎtre Wernicke şi confirmat ulterior de numeroase cercetǎri. Studii mai
recente (Salum şi colaboratorii sǎi, 1972; Stending-Lindberg şi Rudy, 1980; Ardouin,
1981) evidenţiazǎ posibilitatea apariţiei simptomatologiei de sevraj pânǎ la intensitatea
clinicǎ cea mai dramaticǎ (delirum tremens), în condiţiile existenţei unei alcoolemii
mari, dar probabil mai micǎ decât cea obişnuitǎ la pacientul respectiv. Existǎ deci
posibilitatea ca în zilele care precedǎ apariţia simptomatologiei clinice consumul de
alcool sǎ scadǎ, fǎrǎ sǎ fie complet sistat şi concomitent sǎ scadǎ toleranţa, dependenţa
crescând.
Apariţia unor afecţiuni medicale, infecţioase, digestive sau traumatice
constituie, dupǎ diferite cercetǎri cauza declanşǎrii tulburǎrilor în 30-80% din cazuri.

2.4. Consecinţe ale consumului de alcool

Din punct de vedere farmacocinetic, alcoolul se absoarbe aproape în întregime

şi se metabolizeazǎ în ficat în proporţie de 90%; rata de metabolizare este de 7-10 g pe
orǎ, iar aceasta scade în cazul afecţiunilor hepatice. Instalarea efectelor psihosomatice
secundare consumului cronic de etanol (toleranţa şi dependenţa) este direct
proporţionalǎ cu durata consumului şi cantitǎţile consumate.
În ceea ce priveşte complicaţiile somatice şi fiziologice datorate consumului
de alcool, în practicǎ se remarcǎ urmǎtoarele:
  la nivel SNC pot apǎrea convulsii, stǎri confuzionale, psihoze toxice, sindrom
Korsakoff, encefalopatia Wernike-Kosakoff, polinevrita perifericǎ, nevrita opticǎ;
 la nivelul aparatului digestiv apar gastrite toxice, ulcere, pancreatitǎ, hepatitǎ
cronicǎ, cirozǎ hepaticǎ, deficienţe vitaminice complexe, hipoproteinemii, absenţa
vitaminei B1 responsabilǎ de encefalopatie, crize hipoglicemice, anemie secundarǎ,
deficit proteic;
 efecte cardiovasculare-cardiomiopatie;
 alterarea funcţiilor imunitare, risc crescut de cancer, accidente vasculare, TBC;
 traumatisme cranio-cerebrale;
 susceptibilitate la infecţii mult mai mare;
 sindromul alcoolic fetal – consumul excesiv de alcool influenţează greutatea
copilului la naştere, greutatea placentei, numărul de copii nǎscuţi morţi.
Semnele somatice au în vedere un facies hiperemic, transpiraţii, tremurǎturi
ale extremitǎţilor, tahicardie, hipo sau hipertensiune arterialǎ, febrǎ, greţuri, vǎrsǎturi,
diaree, tegumente şi mucoase deshidratate, semne de polineuropatie.
Consumul de alcool are consecinţe nefaste şi la nivel psihologic, accentuând
trǎsǎturile personalitǎţii antisociale, anxioase, depresive şi se asociazǎ personalitǎţii de
tip borderline, unei disforii labile, suspiciozitǎţii violenţei. Aceste complicaţii se referǎ
la:
 crizele convulsive de sevraj care pot fi de sine stǎtǎtoare, sau pot apǎrea în
cadrul sindromului de sevraj. Acestea pot apǎrea într-o perioadǎ de la 24-72 de ore de
la încetarea consumului;
 tulburǎri psihotice, cum este halucinoza alcoolicǎ Wernicke;
 tulburǎri amnestice persistente induse de alcool – sindromul amnestic;
 demenţa alcoolicǎ;
 paranoia alcoolicǎ;
 sindromul alcoolic fetal;
 depresia care poate fi expresia unei tulburǎri de dispoziţie ca reacţie la
consecinţele dependenţei de alcool pe plan social, familial, profesional;
 tulburǎri de personalitate organicǎ care sunt de fapt tulburǎri
comportamentale: violenţǎ, agresivitate, scǎderea capacitǎţii de control al instinctelor;
 tulburǎri organice de dispoziţie;
 tulburǎri anxioase;
  tulburǎri psihotice;
 tulburǎri psihice asociate: deteriorarea personalitǎţii, comportament suicidar,
scǎderea funcţiei sexuale (disfuncţii erectile, ejeculare întârziatǎ), gelozia patologicǎ,
halucinoza alcoolicǎ.
La aceste tulburǎri psihosomatice se adaugǎ o serie de simptome de naturǎ
psihosocialǎ cum ar fi izolarea şi retragerea din relaţiile interpersonale, apariţia unui
sentiment general de deznǎdejde, culpabilitate, creşterea criminalitǎţii globale (violuri,
molestarea copiilor, tentativǎ de crimǎ sau chiar crime), creşterea numǎrului de
accidente rutiere, creşterea numǎrului de tentative de suicid.

2.5. Tratamentul în alcoolism

Tratamentul implicǎ în egalǎ mǎsurǎ pacientul şi personalul medical şi
cuprinde câteva etape: educaţia, motivarea pacientului sǎ accepte planul terapeutic,
încurajarea personalului sǎ lucreze cu pacientul, sugerarea tratamentului
farmacologic, integrarea tratamentului specific pentru abuz de alcool în schema
generalǎ de tratament şi facilitarea transferului în alte secţii pentru tratament specific.
Nu existǎ un algoritm terapeutic comun tuturor pacienţilor alcoolici. Planul
terapeutic constǎ în a propune fiecǎrui subiect, cu maximum de supleţe posibilǎ, un
larg evantai de metode a cǎror utilizare depinde de: personalitatea subiectului, tipul de
relaţie cu alcoolul, gradul sǎu de motivare, momentul evolutiv al comportamentului
alcoolic, prezenţa/absenţa tulburǎrilor mintale asociate.
Scopul acestor metode, condiţie necesarǎ dar nu suficientǎ a succesului
terapeutic, este obţinerea şi menţinerea prelungitǎ a abstinenţei totale, în cazul în care
existase dependenţǎ sau abuz. Reîntoarcerea la un consum moderat pare imposibilǎ la
alcoolicii dependenţi. Ea nu a fost deocamdatǎ propusǎ decât în cadrul programelor
comportamentale în caz de consum abuziv fǎrǎ dependenţǎ. Strategia terapeuticǎ, pe
termen mediu şi lung, vizeazǎ sǎ întǎreascǎ beneficiile multiple ale sevrajului
menţinut.
 În mod clasic terapia alcoolismului este conceputǎ ca o curǎ ale cǎrei etape le
voi trece pe scurt în revistǎ:
Pre-cura este un timp pregǎtitor a cǎrui importanţǎ e fundamentalǎ. Este un
timp medical şi psihoterapeutic ale cǎrui principii esenţiale sunt urmǎtoarele:
 stabilirea unei relaţii de încredere, permiţând libertatea de expresie, evitând
pericolul unor atitudini autoritare culpabilizante şi atitudinile de îngǎduinţǎ
excesivǎ ineficace;
 bilanţul psihologic şi somatic al comportamentului alcoolic (vechimea şi tipul
relaţie cu alcoolul, bilanţul afectǎrilor somatice, psiho-afective, familiale, sociale
legate de alcool);
 psihoterapia explicativǎ favorizează luarea la cunoştinţǎ (înţelegerea) a abuzului
sau dependenţei, eliberarea de atitudinile de banalizare sau de negare, gǎsirea
unei motivaţii pentru abstinenţǎ.
Aceastǎ pre-curǎ poate fi mai lungǎ sau mai puţin lungǎ. Trecerea la curǎ, la
un subiect nemotivat, poate fi amânatǎ şi timpul pregǎtitor se poate dovedi eficace prin
contactele stabilite cu familia sau prin punerea în legǎturǎ cu grupuri de vechi bolnavi.
Cura de sevraj. Strategia terapeuticǎ a curei, dupǎ cele mai multe opinii,
este mult mai uşor realizatǎ în mediul spitalicesc decât în ambulator; ea permite
aplicarea mai completǎ a metodelor medicale şi psihoterapeutice. Cura implicǎ un
proiect clar de abstinenţǎ care a fost prezentat pacientului, explicat şi înscris în timp.
Sevrajul de alcool este total şi imediat. În afara rehidratǎrii suficiente pe cale oralǎ,
vitaminoterapia B, pe cale intramuscularǎ, prescrierea medicamentelor psihotrope
este indispensabilǎ. Acest tratament substitutiv are drept ţintǎ prevenirea incidentelor
şi accidentelor sevrajului şi asigurarea unui confort psihologic pacientului. Produsele
folosite sunt foarte variabile; benzodiazepine, carbamat, tetrabamat, barbiturice, mai
rar clormetizol, beta-blocante.
Cura de dezgust – terapia aversivǎ. Derivatǎ din tehnicile comportamentale,
ea constǎ teoretic în a crea o aversiune faţǎ de alcool prin folosirea unei substanţe cu
efect emetizant legat de acumularea de acetaldehidǎ. Aspectele psihoterapeutice ale
curei sunt eseţiale. Metodele psihoterapeutice de grup constau în reuniuni didactice
referitoare la alcoolism, vizând deculpabilizarea, revalorizarea narcisicǎ, stǎpânirea
comportamentului alcoolic şi diverse tehnici de grup mai mult sau mai puţin
structurate (jocuri de rol, psihodrame, grupuri psihoterapeutice de inspiraţie
analiticǎ).
Obiectivul esenţial în cursul curei este de a dezamorsa pasivitatea alcoolicului,
de a favoriza o exprimare verbalǎ a conflictelor, de a conferi sevrajului sensul unui
demers personal activ. Printre metodele individuale, psihoterapia de susţinere are
primul loc în cursul curei. Ulterior se poate recurge la tehnici mai elaborate: relaxare şi
mai ales metode comportamentale (autocontrol, afirmarea sinelui) vizând
reîntoarcerea eventualǎ la un consum moderat de alcool la consumatorii excesivi
nedependenţi.
Post-cura. Îngrijirea pe termen lung. Acest timp esenţial al îngrijirii,
fǎrǎ îndoialǎ cel mai puţin codificat, condiţioneazǎ prognosticul comportamentului
alcoolic. Îngrijirea implicǎ o relaţie neîntreruptǎ şi prelungitǎ cu un terapeut.
Strategiile terapeutice fac apel la:
 chimioterapie. Locul tratamentelor chimioterapeutice în timpul
postcurei nu este fundamental. Tratamentele substitutive ale sevrajului,
tranchilizantele în special, trebuie sǎ fie reduse progresiv, apoi întrerupte la capǎtul a
câteva sǎptǎmâni dacǎ sevrajul este menţinut. Obţinerea şi menţinerea sevrajului total
de alcool, întǎrit de îngrijirea psihoterapeuticǎ antreneazǎ, în 80% din cazuri,
vindecarea tulburǎrilor mintale asociate, cel mai des secundare alcoolizǎrii excesive
(sindroame depresive, anxietate, modificǎri de caracter, comportament heteroactiv).
Unele tratamente chimioterapeutice pot diminua apetitul pentru alcool.
Psihoterapiile în alcoolism
Multiple metode sunt utilizate, câteodatǎ simultan în cursul post-curei la
alcoolici. Ele fac apel, în funcţie de personalitatea fiecǎrui pacient, la tehnici diverse,
dintre care nici una nu poate fi estimatǎ global ca superioarǎ celorlalte pe ansamblul
cazurilor.
Printre metodele individuale ale psihoterapiei în cursul post-curei la alcoolici
se regǎsesc urmǎtoarele: psihoterapia de susţinere, psihoterapia cognitivǎ,
psihoterapia analiticǎ, relaxarea, terapii comportamentale. Dintre psihoterapiile de
grup enumerǎm: grupe de foşti bolnavi, bǎutori, grupe de discuţii, grupe de informaţie,
psihodrame, analize tranzacţionale, terapii familiale sistemice sau analitice. Existǎ şi
psihoterapii instituţionale: centre de post-curǎ, socioterapie, ergoterapie.
 Trebuie subliniatǎ imposibilitatea de a codifica o strategie terapeuticǎ univocǎ,
aplicabilǎ tuturor pacienţilor. Diversitatea metodelor propuse rǎspunde heterogenitǎţii
alcoolicilor. Pentru fiecare subiect în parte, trebuie elaborat un proiect terapeutic în
funcţie de gravitatea şi de tipul de alcoolism (abuz sau dependenţǎ, formǎ intermitentǎ
sau permanentǎ), de personalitatea de bazǎ, de mediul socio-familial, de prezenţa sau
absenţa unei patologii mintale asociate.
Tratamentul cu cel mai bun prognostic pe termen lung (Vaillant) presupune:
 cura de sevraj în mediu spitalicesc specializat pentru alcoolism;
 selecţia pacienţilor admişi;
 post-curǎ energicǎ şi prelungitǎ;
 îngrijire simultanǎ în cadrul familiei;
 utilizarea terapiilor comportamentale;
 administrare prelungitǎ de disulfiram;
 absenţa unei patologii primare mintale;
 un statut conjugal şi socio-profesional stabil;
 intervenţia elementelor vitale pozitive.
Intervenţia psihologului în alcoolism. Prin multitudinea factorilor
implicaţi în etiopatogenia sa, alcoolismul necesitǎ o abordare terapeuticǎ complexǎ,
amplǎ şi de lungǎ duratǎ care trebuie sǎ cuprindǎ intervenţiile familiei, medicului
psihiatru, psihologului, asistentului social. Terapia alcoolismului ca boalǎ nu va fi
eficientǎ decât având în vedere individualitatea cazului, relaţiile interpersonale
stabilite în cadrul familiei şi mediului social, mecanismele de apǎrare, fondul
premorbid al bolnavului şi factorii situaţionali. Indiferent de tipul de psihoterapie
folosit, principiile generale ale intervenţiei psihologice vizeazǎ parcurgerea unor paşi
obligatorii:
o stabilirea unei alianţe terapeutice;
o controlul fenomenului de contratransfer;
o identificarea cauzelor care determinǎ consumul de alcool;
o depǎşirea mecanismului de negare folosit în principal de pacient
printr-o intervenţie care sǎ îl determine sǎ-şi recunoascǎ boala;
o identificarea valorilor şi resurselor pacientului în vederea
stabilirii unor pârghii motivaţionale pe termen lung;
o dezvoltarea unor strategii noi de adaptare şi a abilitǎţilor sociale;
 o alegerea unor metode psihoterapeutice flexibile, comprehensibile
şi adaptate fazelor de curǎ în care se prezintǎ pacientul;
o ajutarea pacientului sǎ se înţeleagǎ mai bine, sǎ-şi clarifice
conflictele şi sǎ-şi planifice realist comportamentele;
o consiliere, psihoterapie suportivǎ, cognitiv-comportamentalǎ,
sugestivǎ, raţional-emotivǎ, experienţialǎ, psihanaliticǎ,
psihoterapie de grup sau/şi de familie, asociaţii de tipul
“Alcoolicilor Anonimi”;
o stabilirea de legǎturi cu familia, medicul, asistentul social în
vederea stabilirii unei reţele de suport.

2.6. Relaţiile dintre depresie şi alcoolism din perspectivǎ

genetico- biologicǎ, psihologicǎ şi clinicǎ

Relaţiile dintre alcoolism şi depresie sunt de o complexitate particularǎ,

nuanţatele raporturi ale acestor condiţii situându-se pe o poziţie singularǎ în
psihopatologia clinicǎ. Nu este greşit sǎ se considere cǎ „depresia şi alcoolismul
interacţioneazǎ şi se întǎresc reciproc” (J. C. Archambault, 1983, apud V. Predescu, p.
156), dar aceastǎ aserţiune sinteticǎ se impune analizei clinice, necesarǎ pentru o
corectǎ abordare terapeuticǎ.
Datoritǎ relaţiilor complexe dintre alcoolism şi depresie, cu greu se poate
vorbi de depresie secundarǎ, existând numeroase cazuri în care, pe fondul depresiei
primare, alcoolomania sǎ ocupe poziţia tulburǎrii secundare. De fapt, noţiunile de
primar/secundar ar fi mult mai bine validate dacǎ din acest context ar fi eliminate
problemele raporturilor dintre depresie şi alcoolism.
Corelaţiile alcoolism-depresie îşi aflǎ originea în asemǎnarea pânǎ la
identitate şi chiar, într-un anumit grad, de unitate genetico-biologicǎ şi de structurǎ
psihologicǎ a alcoolicului şi depresivului. Corelaţiile ereditare dintre depresii şi
alcoolism au fost semnalate cu peste trei decenii în urmǎ, când clinicienii au constatat
cǎ în familiile pacienţilor depresivi existǎ un procent mai ridicat de alcoolici, dar şi de
depresivi şi sociopaţi comparativ cu familiile martor. Aceste corelaţii au fost analizate
ulterior şi au stat la baza unei subclasificǎri genetice a depresiilor unipolare în
„tulburarea depresivǎ de spectru şi tulburarea depresivǎ purǎ” (G. Winokur, 1974,
apud V. Predescu, p.157). criteriul acestei sistematizǎri a depresiilor constǎ în existenţa
sau inexistenţa în grupul familial al pacientului depresiv, a unor membri care prezintǎ
alcoolomanie sau psihopatie. Astfel, în boala depresivǎ purǎ se înscriu pacienţii
depresivi care nu au printre rudele de gradul I alcoolici sau psihopaţi, iar în boala
depresivǎ de spectru sunt incluşi depresivii care au printre rudele de gradul I alcoolici
sau psihopaţi. Se constatǎ astfel cǎ nu toate depresiile pot fi corelate cu alcoolismul,
întrucât relaţia este prezentǎ numai „între anumite forme de alcoolism şi în anumite
depresii” (J. C. Archambault, 1983, apud V. Predescu, p.157). Totuşi, corelaţia
alcoolism/depresie este susţinutǎ de numeroşi clinicieni, uneori în manierǎ
axiomaticǎ, întrucât, conform opiniei lor „existǎ dovezi cǎ alcoolismul este înrudit din
perspectivǎ geneticǎ cu tulburǎrile depresive majore” (R. Cancro, 1985, apud V.
Predescu, p.157). Însǎ astfel de aserţiuni mai ales ale clinicienilor fiind bazate pe
observaţii veridice, dar în acelaşi timp empirice. Studiile geneticienilor, pe de altǎ
parte ilustreazǎ cǎ „nu existǎ o creştere a alcoolismului la rudele probanzilor afectivi
non-alcoolici, comparativ cu rudele subiecţilor de control” (E. S. Gershon şi colab,
apud V. Predescu, p.157). Numeroşi alcoolici sunt şi depresivi, dar ei sunt depresivi din
motive multiple şi comprehensibile şi nu din cauze genetice, întrucât „alcoolismul în
sine, fǎrǎ tulburǎri afective, nu pare a aparţine spectrului genetic al bolii maniaco-
depresive bipolare” (ibidem).
Corelaţiile alcoolism-depresie pot fi urmǎrite din planuri şi situaţii diferite,
dintre care: interferenţa alcoolului cu sistemul serotoninergic, cu sistemul
dopaminergic şi cu sistemul plachetar. În ansamblu, se poate menţiona cǎ în privinţa
corelaţiilor biochimice şi enzimatice dintre alcoolism şi depresie, deşi s-au înregistrat
progrese semnificative, datele sunt încǎ departe de o înţelegere exactǎ a fenomenelor.
Între unele studii efectuate asupra aceleiaşi probleme nu existǎ întotdeauna o
concordanţǎ deplinǎ, întâlnindu-se uneori date contradictorii, situaţie atribuitǎ unor
cauze variate şi în primul rând metodelor de studiu diferite.
S-au fǎcut eforturi de a contura o personalitate premorbidǎ întrucâtva
particularǎ, eventual specificǎ pentru fiecare entitate nosograficǎ. Aceste studii, dintre
care cele mai multe efectuate pe baza unor chestionare adaptate şi a unor teste de
personalitate, nu au fost ulterior validate. O astfel de situaţie este regǎsitǎ şi în
domeniul depresiei şi al alcoolismului, afirmându-se chiar cǎ „nu existǎ o personalitate
alcoolicǎ tipicǎ” (E. B. Ritson, J. D. Chick, 1983, apud V. Predescu, p.158). Într-un
studiu prospectiv asupra alcoolismului absolvenţilor unor institute de învǎţǎmânt
superior se constatǎ cǎ „o copilǎrie perturbatǎ şi o anumitǎ structurǎ de personalitate
nu s-au dovedit predictive pentru alcoolismul ulterior” (G. E. Vaillant, 1980, apud V.
Predescu, p. 158).
În ciuda acestor aserţiuni, studiile referitoare la o anumitǎ structurǎ de
personalitate sunt atât de numeroase încât nu pot fi ignorate. Ca elemente comune ale
trǎsǎturilor de personalitate din alcoolism şi depresii se menţioneazǎ
autopunitivitatea, dificultǎţi în autoafirmare, limitarea posibilitǎţilor de relaţionare,
slabǎ toleranţǎ la frustrare, dependenţǎ, agresivitate, anxietate.
În linii generale, testele psihologice aplicate în depresii şi alcoolism
evidenţiazǎ trei trǎsǎturi comune, fundamentale de personalitate şi anume depresia,
anxietatea şi pierderea stimei de sine. Pe lângǎ aceste trǎsǎturi de personalitate, atât
depresivul, cât şi alcoolicul poartǎ, încǎ din copilǎrie, o anumitǎ vulnerabilitate pe care
situaţiile psihotraumatizante şi frustrante din viaţa adultǎ o readuc în actualitate.
Sub aspect clinic, relaţia alcoolism-depresie poate fi privitǎ şi analizatǎ atât
din perspectiva depresiei, cât şi din cea a alcoolismului. Din perspectiva depresiei,
interferenţa alcoolismului poate fi utilizatǎ în urmǎtoarele situaţii:
 alcoolismul ca formǎ de debut a depresiei este o situaţie întâlnitǎ mai ales la
adolescenţi, la bǎrbaţii tineri, dar şi la alte grupe de vârstǎ;
 alcoolismul ca semn premonitor al recurenţei este o situaţie în care cel în cauzǎ,
simţind glisarea în episodul depresiv, recurge la ingestii mari, cotidiene;
 alcoolismul ca mecanism defensiv (contradepresiv) este situaţia când starea
penibilǎ psihicǎ şi somaticǎ din depresie este diminuatǎ, întrucâtva anulatǎ, prin
ingestia de alcool.
Din perspectiva alcoolismului, interferenţa depresiei poate fi întâlnitǎ astfel:
 depresia invocatǎ, ca mascǎ a alcoolismului, fenomen evident mai ales când
alcoolicul ajunge în faţa medicului cǎruia îi prezintǎ o simptomatologie
depresioformǎ, disimulând sau minimalizând ingestia de alcool; astfel de cazuri
sunt atât de frecvente, încât alcoolismul trebuie suspectat atunci când pacientul
prezintǎ manifestǎri depresiv-anxioase rebele la tratament, hipomnezie şi
amnezie nejustificate prin vârstǎ şi antecedente, stǎri de agitaţie cu manifestǎri
clastice, accidente rutiere sau casnice repetate; depresia ca expresie a reacţiei
individului faţǎ de propria-i degradare profesionalǎ, socio-familialǎ şi moralǎ;
 depresia ca expresie biochimicǎ a ingestiei cronice de alcool; dacǎ în ingestia
acutǎ, alcoolul acţioneazǎ ca un IMAO, fiind susceptibil sǎ înlǎture depresia, în
ingestia cronicǎ, alcoolul determinǎ creşterea monoaminoxidozelor, a cǎrei
consecinţǎ clinicǎ va fi apariţia depresiei sau accentuarea ei dacǎ existǎ;
 depresia „de sevraj”, expresie a „pierderii existenţiale” şi a remanierii
bioumorale a fost remarcatǎ de mai multe decenii, fiind consideratǎ multǎ
vreme ca singura interferenţǎ a celor douǎ condiţii; aceastǎ depresie este
interpretatǎ şi explicatǎ în mod psihanalitic ca „o pierdere de obiect” şi apariţia
angoasei faţǎ de iminenţa „confruntǎrii sale cu imaginea sa şi a celorlalţi”, fǎrǎ
aceastǎ „parte a sa” care era alcoolul; fǎrǎ îndoialǎ cǎ remanierile biochimice şi
enzimatice sunt mai veridice în a explica dramatismul acestei stǎri chimice.

3. Terapia sugestivă
 3.1. Caracterizarea generalǎ a fenomenului sugestiv

V. Gheorghiu definea sugestia ca o incitaţie susceptibilǎ sǎ declanşeze reacţii

spontane, nemediate de instanţele reflexive ale gândirii (Sugestie şi sugestibilitate,
1982, p.13).
Sugestia ca termen a fost introdusǎ la mijlocul secolului XIX, în Franţa de
cǎtre Bertrand, iar în Anglia, Braid explica prin sugestie fenomenele hipnotice. Încǎ
din mileniul VI, î.H., termenul de sugestie este pǎstrat în descrierile sumeriene.
Bernheim extinde termenul, afirmând cǎ sugestia este un fenomen normal prezent atât
în starea de veghe, cât şi în cea hipnoticǎ.
Fenomenul sugestiv este strâns legat de situaţia sugestie sau stimulul
sugestiv, comportamentul sugerat şi sugestibilitate sau disponibilitatea subiectului de
a reacţiona la sugestie. Situaţia sugestie este definitǎ ca un complex de stimuli sau
un stimul cu caracter de provocare, capabil sǎ declanşeze reacţii neadecvate sau reacţii
capabile sǎ accentueze adecvarea la realitate şi reacţii neutre. Situaţia sugestie poate
declanşa sugestii negative (reacţii neadecvate ale subiectului), sugestii pozitive (reacţii
care potenţeazǎ adecvarea la realitate) şi sugestii neutre (reacţii neutre sub aspectul
adecvǎrii sau neadecvǎrii la realitate).
Sunt conturate douǎ mari direcţii de cercetare: psihologii care au folosit
sugestia pentru experienţe pe grupuri (direcţia psihologiei sociale) şi psihologii care
au abordat sugestia din perspectiva mǎsurǎrii sugestibilitǎţii (direcţia psihologiei
experimentale).
Reprezentanţii primei direcţii ( Tarde, Sighele, Le Bon, Ross, McDougal,
Sherif, Crutchfield, Asch etc.) au studiat aspecte ale modificǎrii atitudinilor şi opiniilor,
fenomenele de prestigiu, conformismul şi manipularea sugestivǎ a unor norme de
grup. Dupǎ Jahoda (1989) în fenomenele psihosociale cu caracter mistic (vrǎjitoria,
ghicitul, ritualurile, profeţiile, exorcismele) sugestia are un rol explicativ central.
Influenţarea sugestivǎ culmineazǎ cu moartea Woodoo (Cannon, 1992; apud I.
Holdevici 1995, p. 9) care reprezintǎ practic o moarte prin sugestie.
Reprezentanţii direcţiei psihologiei experimentale (Seashore, Binet, Aveling,
Hargraves, Hull, Eysenck, Fourneaux, Stukat, Hilgard, Orne, Barber, Evans, Helen
Crawford, Lundy, Sheehan, Gheorghiu). Eysenck şi Fourneaux vorbesc despre
urmǎtorii factori ai sugestibilitǎţii:
o sugestibilitate primarǎ – poate fi mǎsuratǎ prin teste metrice în care se
sugereazǎ subiectului executarea unor acţiuni motorii;
o sugestibilitate secundarǎ – poate fi mǎsuratǎ prin teste senzoriale
indirecte;
o sugestibilitate terţiarǎ – se referǎ la influenţarea persuasivǎ bazatǎ pe
prestigiu în urma cǎreia atitudinile şi opiniile se modificǎ.
o Probele de mǎsurare a sugestibilitǎţii dupǎ V. Gheorghiu sunt:
o scala de sugestibilitate senzorialǎ. Subiectul stǎ în faţa unor aparate
generatoare de stimuli auditivi, vizuali, tactili etc. care pot fi manipulate
de examinator. Simulând administrarea stimulului, experimentatorul îl
considerǎ sugestibil pe subiectul care raporteazǎ recepţionarea unui
stimul inexistent;
o scala de sugestibilitate motorie. V. Gheorghiu a demonstrat experimental
cǎ este posibilǎ influenţarea indirectǎ a comportamentului motor prin
intermediul unor aparate aşezate între examinator şi subiect;
o probe şi scale pentru mǎsurarea unor aspecte imaginative ale
sugestibilitǎţii asemǎnǎtoare celor folosite în relaxare şi în transa
hipnoticǎ.
Pentru ca situaţia sugestie sǎ se transforme în comportament sugerat este
necesar ca subiectul sǎ aibǎ predispoziţii la sugestie. Predispoziţiile care stau la baza
responsivitǎţii la sugestie (Gheorghiu, 1982) sunt: închipuirea, transpunerea,
conformarea, subordonarea şi captarea. Închipuirea reprezintǎ capacitatea subiectului
de a-şi imagina şi de a opina despre evenimente, situaţii sau persoane cu condiţia ca
acestea sǎ fie autentice sau plauzibile indiferent dacǎ ele reflectǎ sau nu adecvat
realitatea. Transpunerea se bazeazǎ pe închipuire dar implicǎ şi capacitatea de
empatizare, imitare şi învǎţare socialǎ. Cu ajutorul transpunerii subiectul se poate
comuta de la un mod de trǎire şi de comportament la altul. Conformarea reprezintǎ
disponibilitatea subiecţilor de a-şi acorda opiniile, atitudinile cu cele ale grupului din
care fac parte. Subordonarea reprezintă dispoziţia care mediazǎ supunerea necriticǎ
faţǎ de incitaţii (care vizeazǎ dirijarea conduitei) din afara sau din interiorul
subiectului. Subordonarea se intersecteazǎ cu manifestǎrile de conformism şi
transpunere, dar nu se confundǎ cu ele, ea bazându-se pe necesitǎţi de apǎrare a eului.
Captarea reprezintǎ dispoziţia prin intermediul cǎreia subiectul se orienteazǎ selectiv
spre o sursǎ de atracţie, ea asigurând dirijarea conduitei.
Aceste dispoziţii sunt complementare şi se integreazǎ în mecanismele de
apǎrare şi echilibrare a eului. Situaţia sugestie se transformǎ în comportament sugerat
prin intermediul predispoziţiilor amintite.
Ideile sau noţiunile care fac un comportament sǎ difere de altul, care fac
subiectul sǎ fie o entitate unicǎ, sǎ aibǎ anumite atitudini, credinţe, opinii sunt
constructe personale. Tehnicile de modificare a constructelor sunt modalitǎţi de
inhibare a procesului conformării interne a constructului pertinent prin prezentarea
unui material cu conţinut contrar. Tehnicile care faciliteazǎ influenţarea sugestivǎ a
procesului comunicǎrii sunt: repetarea mesajului, utilizarea argumentelor în favoarea
a ceea ce se vrea a fi sugerat, şarmul, trezirea reacţiilor emoţionale, tactica surprizei.
Sugestiile pot influenţa în sens pozitiv sau negativ aproximativ toate procesele
şi funcţiile psihice , dar şi funcţiile fiziologice ale organismului. Majoritatea
influenţelor sugestive rǎmân ascunse, reacţia subiectului în sensul celor sugerate
(rǎspunsul sugerat) nefiind întotdeauna vizibilǎ şi controlabilǎ.
Formele sugestiilor. În funcţie de sursa care genereazǎ influenţa sugestiilor
se disting:
o heterosugestii- sugestii administrate de cǎtre o altǎ persoanǎ;
o autosugestii- sugestii pe care şi le administreazǎ subiectul în cauzǎ.
o Sub aspectul adaptǎrii la mediu se întâlnesc:
o sugestii pozitive- contribuie la vindecarea şi la optimizarea proceselor şi
funcţiilor psihice şi psihofiziologice;
o sugestii negative- dezorganizeazǎ şi pot traumatiza subiectul;
o sugestii indiferente- nu au nici un efect sub raportul adaptǎrii subiectului
la mediu.

În funcţie de intenţia de a influenţa, se evidenţiazǎ:

 sugestii directe- este vǎditǎ intenţia experimentatorului de a
influenţa;
 sugestii indirecte- intenţia de influenţare este ascunsǎ subiectului.
  În funcţie de tonul utilizat de cǎtre cel care sugestioneazǎ, se
disting:
 sugestii dure- experimentatorul este autoritar;
 sugestii blânde- sunt administrate pe un ton cald, protector şi
insinuant.
 Sub aspectul gradului de elaborare, sugestiile se pot clasifica în:
 sugestii spontane- care pot fi administrate fǎrǎ ca persoana care
sugestioneazǎ sǎ-şi propunǎ în mod special acest lucru;
 sugestii elaborate- în cadrul cǎrora se depune efort pentru a
influenţa.
Sugestiile trebuie sǎ respecte anumite condiţii pentru a fi eficiente: sǎ fie
acceptate de subiect, sǎ fie în concordantǎ cu sistemul valoric al subiectului, sǎ nu fie
prea lungi, sǎ fie plastice, ritmice, realiste, simple, convingǎtoare, sǎ fie exprimate în
termeni pozitivi, sǎ urmǎreascǎ ciclurile respiratorii, sǎ serveascǎ scopului propus.
Sugestibilitatea reprezintǎ capacitatea subiectului de a reacţiona la sugestii,
manifestarea particularǎ a influenţabilitǎţii care asigurǎ transformarea situaţiei
sugestie într-un comportament sugerat.

3.2. Relaxarea

Relaxarea reprezintǎ o tehnicǎ de decontracţie muscularǎ şi nervoasǎ menitǎ

sǎ ducǎ la o destindere fizicǎ şi psihicǎ a subiectului. Relaxarea poate intra în orice
sistem terapeutic în afarǎ de psihanaliza clasicǎ.
Deoarece în zilele noastre oamenii trǎiesc un nivel de tensiune ridicat
tehnicile de relaxare prezintǎ o mare utilitate. Aceastǎ tensiune se poate exprima în
diferite maniere: teamǎ şi încordare excesivǎ în situaţii sociale, acuze directe de
tensiune muscularǎ, impotenţǎ şi frigiditate, dificultǎţi legate de somn, hipertensiune
arterialǎ etc. Doar învǎţând pacienţii cum anume sǎ se relaxeze este, deseori, suficient
pentru ameliorarea multor probleme. Antrenarea pacienţilor în obţinerea stǎrilor de
relaxare poate fi o cale importantǎ de a-i conduce spre o imagine nouǎ despre ei înşişi
şi despre ceea ce îi înconjoarǎ. Descoperind cǎ îşi pot controla corpul, pacienţii pot
începe sǎ-şi rezolve problemele personale mai complexe.
 J. van Rillaer prezintǎ informaţii referitoare la utilitatea şi inconvenientele
creşterii tonusului muscular şi obiectivele antrenamentului pentru relaxare. Aceste
informaţii pot stimula participarea activǎ a pacienţilor la propria terapie. Astfel, în
ceea ce priveşte utilitatea şi inconvenientele creşterii tonusului muscular pacientul
trebuie sǎ ştie cǎ tonusul muscular creşte imediat ce se percepe o ameninţare sau o
frustrare, simţindu-se teamǎ sau iritare. Acest proces este un element al reacţiei de
alertǎ care pregǎteşte organismul pentru acţiuni de luptǎ sau fugǎ necesare pentru
supravieţuirea noastrǎ în caz de pericol. Cu cât angoasa, frica, iritarea sau mânia se
intensificǎ, cu atât tonusul muscular creşte, astfel încât resursele musculare cresc
pentru o acţionare rapidǎ şi energicǎ. Existǎ totuşi un revers al acestui proces; în
situaţiile care nu sunt în mod real periculoase dacǎ existǎ o tensiune tonusul muscular
devine excesiv, disfuncţional. Dacǎ această stare este cronicǎ, hipertonia muscularǎ
poate deveni un factor de intensificare a tulburǎrilor somatice cum ar fi: cefaleea,
durerile musculare, tulburǎrile de vedere, dispneea, oboseala cronicǎ, tulburǎrile
cardiovasculare şi gastrointestinale. Pe de altǎ parte creşterea tonusului muscular
antreneazǎ o intensificare a tensiunii psihice şi a emoţiilor.
Urmând un program de relaxare, pacientul învaţǎ sǎ recunoascǎ starea de
tensiune, sǎ-şi relaxeze corpul într-o manierǎ generalǎ şi totalǎ şi sǎ lase tensiunea sǎ
se orienteze spre anumiţi muşchi.
Relaxarea se poate practica în trei poziţii: culcat pe spate, poziţia „în fotoliu”
cu braţele şi capul sprijinite şi poziţia „birjarului” cu picioarele depǎrtate, mâinile
sprijinite pe coapse, coloana flectatǎ, capul în jos. Relaxarea nu trebuie practicatǎ dupǎ
consum de alcool, cafea sau alte substanţe (tranchilizante sau antidepresive), nici
imediat dupǎ o masǎ abundentǎ. Pentru ca relaxarea sǎ fie eficientǎ (în special în faza
de învǎţare) trebuie sǎ se respecte câteva condiţii de ambient: temperaturǎ adecvatǎ,
luminozitate mai scǎzutǎ, linişte. O şedinţǎ de relaxare, necombinatǎ cu alte tehnici de
terapie, dureazǎ aproximativ 20 de minute. La început relaxarea se practicǎ cu
terapeutul (ideal de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ) şi se indicǎ practicarea independentǎ acasǎ
de douǎ trei ori pe zi.
Relaxarea este un exerciţiu foarte odihnitor, dar pentru a avea eficienţǎ
terapeuticǎ, este bine sǎ fie combinatǎ cu sugestii specifice. Aceste formule se
adreseazǎ problemelor subiectului şi trebuie sǎ respecte urmǎtoarele condiţii: sǎ fie
clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ caracter ambiguu, de preferinţǎ sǎ
nu cuprindǎ negaţii, sǎ fie plastice, însoţite de imagini, sǎ urmeze pe cât posibil
ciclurile respiratorii, sǎ fie realiste, sǎ aibǎ un caracter procesual.
Winrer clasificǎ tehnicile de relaxare în funcţie de anumite criterii:
1) criteriul raţional: metode de relaxare raţionale şi metode de relaxare extramedicale
intuitive, imaginare;
2) criteriul conceptual: relaxare analiticǎ (Jacobson), relaxare sinteticǎ (antrenament
autogen Schultz), metode elective (pentru pregǎtirea sportivilor).
Preocupat de studierea unor fenomene neuronale şi musculare, Edmund
Jacobson în anul 1920 dezvoltǎ o metodǎ de relaxare pe care o numeşte relaxare
muscularǎ progresivǎ. Aceastǎ tehnicǎ implicǎ tensionarea şi mai apoi relaxarea
tuturor grupelor de muşchi, scopul ei fiind de e elimina tensiunea rezidualǎ din corp şi
de a obţine o stare de relaxare completǎ. Contrastul tensiune-relaxare evidenţiazǎ
pentru începǎtorii în învǎţarea relaxǎrii ce anume este starea de tensiune şi cum poate
fi ea controlatǎ sistematic.
Persoana care urmeazǎ sǎ se relaxeze trebuie sǎ fie aşezatǎ confortabil într-un
fotoliu sau sǎ stea întinsǎ. La început pacientului i se recomandǎ sǎ închidǎ ochii şi sǎ
inspire de câteva ori profund, expirând de fiecare datǎ treptat, profund. I se spune
pacientului cǎ este pe cale sǎ înceapǎ un program sistematic de relaxare, cǎ va
descoperi cǎ este ceva plǎcut şi cǎ acest exerciţiu se va desfǎşura în ritmul lui. Dacǎ
pacientul considerǎ cǎ ritmul terapeutului este prea rapid sau prea lent îi va relata
acest lucru. Terapeutul observǎ reacţiile subiectului pentru a şti cum se simte acesta.
Pentru început i se cere pacientului sǎ-şi încordeze mâna dreaptǎ foarte bine,
sǎ strângǎ pumnul pentru aproximativ 5 secunde, dupǎ care sǎ o relaxeze şi sǎ observe
diferenţa dintre relaxare şi tensiune şi sentimentul de uşurare obţinut pe mǎsura
relaxǎrii. Conştientizarea tensiunii musculare este unul dintre obiectivele importante
ale antrenamentului. Ceea ce se urmǎreşte este acţionarea asupra corpului pacientului
într-o manierǎ asemǎnǎtoare, încordând şi relaxând alternativ fiecare grup muscular al
întregului corp în urmǎtoarea ordine: mâna dominantǎ şi antebraţ, braţ dominant,
cealaltǎ mânǎ şi antebraţ, celǎlalt braţ, gambǎ şi picior dominante, cealaltǎ gambǎ şi
celǎlalt picior, stomac, umeri şi partea superioarǎ a spatelui, ceafa şi partea din spate a
capului, gât, gurǎ şi obraji, ochi şi pleoape, frunte, întregul corp. De fiecare datǎ,
pacientul trebuie sǎ încordeze grupa muscularǎ, sǎ pǎstreze tensiunea aproximativ 5
secunde, sǎ se relaxeze şi sǎ observe diferenţa dintre tensiune şi relaxare. Pe mǎsura ce
antrenamentul progreseazǎ nu este necesar vreun comentariu privind conştientizarea
fiecǎrei grupe musculare, dar trebuie menţionatǎ din când în când necesitatea de a
conştientiza sentimentele contrastante (tensiune-relaxare). Contracţia unei grupe
musculare coincide cu inspiraţia urmatǎ de o scurtǎ apnee, ele durnd între 5 şi 12
secunde. Deconectarea se efectueazǎ destul de repede, în acelaşi timp cu o expiraţie
realizatǎ mai lent şi cu enunţarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocǎ relaxarea
(relaxare, calm, destindere).
Pentru a avea eficienţǎ terapeuticǎ, acest exerciţiu de relaxare trebuie sǎ fie
combinat cu sugestiile specifice care vizeazǎ problemele subiectului în cauzǎ. De
exemplu, dacǎ pacientul suferǎ de claustrofobie, nu i se va sugera cǎ se aflǎ într-un
spaţiu închis deoarece acest lucru îi poate provoca un mare disconfort, iar relaxarea se
poate transforma într-o stare de agitaţie, de încordare. Astfel, persoanei i se va sugera
cǎ se aflǎ într-un spaţiu deschis, eventul pe plajǎ sau la munte, într-un loc luminos,
unde el se simte bine şi se lasǎ absorbit de aceastǎ experienţǎ mintalǎ plǎcutǎ. Dacǎ
problema subiectului este depresia, acestuia i se va sugera cǎ se ocupǎ şi se bucurǎ de
lucruri care îi fac plǎcere şi cǎ pe zi ce trece sǎnǎtatea lui se îmbunǎtǎţeşte, cǎ se simte
bine şi capabil sǎ întreprindǎ multe activitǎţi.
Beneficiile practicǎrii relaxǎrii musculare progresive sunt tensiune
muscularǎ scǎzutǎ, stare emoţionalǎ de calm, energie crescutǎ, somn odihnitor etc.
Johannes Schultz dezvoltǎ în 1930 antrenamentul autogen, metodǎ de
relaxare care reprezintǎ rezultatul unei concentrǎri dirijate, selective asupra unor
funcţii şi pǎrţi ale corpului. Aceastǎ metodǎ implicǎ exerciţii de concentrare şi relaxare
în urma unor formule sugestive sau formule inductoare. Antrenamentul autogen este
una dintre tehnicile de psihoterapie cele mai utilizate, verificate experimental şi clinic,
caracterizate prin simplitate şi economicitate. În urma unui antrenament autogen,
subiectul ajunge sǎ trǎiascǎ senzaţii de greutate şi cǎldurǎ, funcţionarea beneficǎ a
sistemului cardiovascular.
G. Klumbies (1974) propune o prezentare a antrenamentului autogen care are
în vedere urmǎtoarele aspecte:
o sistemul nervos al fiecǎrui om are douǎ mari pǎrţi componente: sistemul
nervos de relaţie şi sistemul nervos vegetativ. Sistemul nervos de relaţie
coordoneazǎ funcţii aflate în sfera controlului voluntar; sistemul nervos
 vegetativ coordoneazǎ acele funcţii ale corpului nesupuse controlului
voluntar;
o tulburǎrile, problemele pe care le are pacientul se datoreazǎ faptului cǎ
sistemul nervos vegetativ nu reacţioneazǎ în concordanţǎ cu
împrejurǎrile în care se aflǎ la un moment dat (de exemplu, are stǎri de
încordare, tensiune, nelinişte în situaţii care nu le justificǎ sau are
palpitaţii, senzaţii de sufocare, deşi inima şi plǎmânii nu sunt afectaţi şi
nici nu face eforturi deosebite);
o deşi funcţiile sistemului nervos vegetativ nu pot fi controlate voluntar,
ele pot fi totuşi influenţate pe o cale ocolitǎ. Astfel deşi nu ne putem teme
la comandǎ, cu siguranţǎ ne vom teme dacǎ ne vom gândi intens la
consecinţele nefaste ale unei situaţii care prezintǎ un pericol iminent.
Deci pentru a influenţa funcţiile sistemului nervos vegetativ trebuie sǎ
apelǎm la un releu de autosugestii şi imagini.
Experienţa clinicǎ demonstreazǎ importanţa deosebitǎ a convorbirii
introductive cu subiectul în care se explicǎ principiul şi scopul metodei, se exploreazǎ
resursele reprezentativ-imaginative susceptibile sǎ fie utilizate în alcǎtuirea formulelor
intenţionale, autosugestive. Pacientului i se spune cǎ în aceastǎ tehnicǎ el este cel care
joacǎ rolul principal şi de aceea prezentarea antrenamentului autogen trebuie să-i
ofere certitudinea unei relaţii indubitabile între comportamentul prescris şi efectele
anticipate. Antrenamentul autogen trebuie sǎ se desfǎşoare într-o camerǎ cu un bun
confort termic şi senzorial, într-o poziţie comodǎ.
Relaxarea începe prin inducerea senzaţiei de greutate folosind formule ca: „O
greutate ca de plumb cuprinde umǎrul, braţul, mâna şi ajunge pânǎ la degete”; „O
linişte plǎcutǎ te înconjoarǎ”; „Liniştea şi greutatea te împresoarǎ”. Inducerea senzaţiei
de cǎldurǎ se face prin urmǎtoarele comenzi „O cǎldurǎ plǎcutǎ cuprinde umǎrul,
braţul, mâna şi ajunge pânǎ la degete”, „Corpul întreg este îmbrǎţişat de razele
fierbinţi ale soarelui, toropit de nisipul fierbinte ce te înconjoarǎ”; „Linişte, greutate,
cǎldurǎ”. Exerciţiile pentru liniştirea bǎtǎilor inimii se fac cu ajutorul sugestiilor
„Inima bate liniştit, foarte liniştit, calm şi liniştit”; „Inima bate de la sine, ritmic, egal
şi liniştit”. Inducerea senzaţiei de cǎldurǎ în plexul solar se face prin sugestiile „Plexul
solar e cald şi relaxat”, „Muşchii abdomenului sunt destinşi, orice tensiune dispare”;
„ Eşti perfect calm şi relaxat”. Pentru inducerea vasoconstricţiei în zona frunţii,
terapeutul se foloseşte de comenzi ca: „Fruntea devine rece şi tot mai destinsǎ”;
„Creierul este limpede ca un izvor de minte”; „Capul este limpede şi liniştit”.
Pentru practicarea antrenamentului autogen trebuie evitate poziţiile asociate
de subiect cu situaţiile anxiogene sau sugestiile care pot antrena trǎirea unor senzaţii
neplǎcute. Aceastǎ tehnicǎ de relaxare prezintǎ multe beneficii printre care: o relaxare
completǎ a trupului şi a minţii, se reduc oboseala şi tensiunea muscularǎ a corpului, se
constatǎ o îmbunǎtǎţire, o eficienţǎ în activitǎţile desfǎşurate, un somn odihnitor dar şi
o ameliorare a anxietǎţii.

3.3. Fenomenul hipnotic

Hipnoza nu este un fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de

conştiinţă, asemănătoare cu relaxarea saau cu stările meditative specifice unor culturi
orientale. Fenomene asemănătoare cu cel hipnotic se întâlnesc frecvent în viaţa
cotidiană. Astfel cineva poate fi atât de cufundat în gânduri încât nu mai sesizează ce-i
spune interlocutorul cu care tocmai discuta, şoferul care conduce noaptea şi este
fasinat de dunga luminoasă a şoselei care-i produce o îngustare a câmpului conştiinţei
ce se poate uneori solda cu accidente este şi el victima unei stări asemănătoare cu
hipnoza. În limbaj comun, aceste stări sunt denumite cu ajutorul unor termeni ca „a te
lăsa furat”, „a fi pe altă lume”. Cei care trăiesc astfel de gânduri îşi orientează de fapt
gândurile în interiorul lor.
Hipnoza are o serie de aplicaţii practice, atât în clinică pentru psihoterapie,
cât şi în alte domenii de activitate unde se cere optimizarea performanţelor umane.
Astfel, ea pătrunde tot mai mult în pregătirea psihologică a sportivilor de înaltă
performanţă, cât şi a cosmonauţilor pentru obţinerea unui echilibru emoţional de nivel
superior, pentru perfecţionarea capacităţii de concentrare a atenţiei, a deprinderilor
motrice, cât şi pentru o mai bună autoreglare a comportamentului în ansamblu. De
tratament hipnotic pot beneficia şi artiştii cu trac de scenă sau elevii şi studenţii
hiperemotivi care au tendinţa de a se bloca la examene şi de a obţine rezultate sub
posibilităţile lor reale. Cercetările din ultimii ani au demonstrat că hipnoza poate
contribui şi la creşterea eficienţei învăţării, cât şi la dezvoltarea unor disponibilităţi
creative latente.
 În clinică hipnoza se aplică în foarte multe domenii, astfel ea se foloseşte cu
succes în chirurgie pentru realizarea unor operaţii fără anestezie sau cu o cantitate mai
redusă de anestezie atunci când subiectul prezintă intoleranţă la astfel de substanţe
sau când acestea lipsesc. Hipnoza s-a dovedit utilă şi pentru reducerea anxietăţii
preoperatorii, precum şi pentru realizarea unei evoluţii postoperatorii cât mai bune şi
cât mai rapide. Un domeniu unde hipnoza poate face foarte mult îl reprezintă
combaterea durerii, fiind vorba de durerile din bolile cronice, de migrene, cât şi de cele
ce apar în timpul naşterii sau în timpul unui tratament stomatologic. În medicina
psihosomatică hipnoza se utilizează în terapia unor afecţiuni care vizează aparatele
cardio-vascular, respirator, digestiv sau endocrin. Are de asemenea aplicaţii şi în
domeniul unor afecţiuni dermatologice şi în recuperarea unor deficienţe motorii
produse de accidente vasculare sau de traumatisme. Sfera cea mai largă de aplicaţie o
are tratamentul prin hipnoză în cazul afecţiunilor nevrotice cum ar fi reacţii de tip
fobic, atacuri de panică, anxietate, tulburări ale atenţiei şi memoriei. Cercetări recente
au evidenţiat faptul că prin hipnoză s-ar putea influenţa favorabil chiar evoluţia unor
boli grave, cum ar fi cancerul sau SIDA.
Adepţii psihoterapiei, în care se includ hipnoterapeuţii, au ajuns la concluzia
că dacă sunt prescrise medicamente pentru probleme de natură psihologică nu se face
decât o mascare a problemei reale. Dacă pacienţii sunt învăţaţi prin intermediul
hipnozei şi apoi ai autohipnozei cum să se însănătoşească şi să rămână sănătoşi, cum
să-şi rezolve problemele de viaţă le este pus la dispoziţie un mijloc care îi va ajuta să-şi
menţină echilibrul sufletesc şi o stare bună tot restul vieţii. Majoritatea oamenilor nu
sunt conştienţi de resursele interioare pe care le au la dispoziţie, ei ignorând faptul că
există o cale de a intra în contact cu aceste resurse pentru a ameliora şi menţine
sănătatea şi pentru a se autoperfecţiona fizic şi psihic. Mentalul conştient al omului îl
ajută să rezolve o serie de probleme, să înţeleagă diverse situaţii doar la nivel logic.
Trebuie deschise şi căile pentru cunoaşterea intuitivă care are loc prin mecanisme
subconştiente şi aceasta se face mai uşor cu ajutorul relaxării, hipnozei şi
autohipnozei.
Majoritatea specialiştilor definesc hipnoza ca o stare indusă, de regulă în mod
artficial, asemănătoare cu somnul, dar în acelaşi timp diferită de acesta din punct de
vedere fiziologic, stare caracterizată prin sugestibilitate crescută, ca rezultat al căreia
pot fi induse subiectului, mai uşor decât în stare normală o serie de modificări
senzoriale, perceptive, mnezice şi motorii. Prin hipnoză se realizează o stare de
hipersugestibilitate selectivă produsă subiectului prin anumite proceduri specifice, de
natură fiziologică şi/sau psihologică de către o altă persoană (hipnotizator) sau de
către subiectul însuşi (în cazul autohipnozei). În timpul hipnozei pot fi induse o serie
de modificări spectaculoase ale proceselor psihice şi ale comportamentului, modificări
ce pot îmbrăca aspecte pozitive sau negative în funcţie de conţinutul sugestiilor
administrate (Gheorghiu, 1977, apud I. Holdevici, 1995, p. 32). Astfel pot fi realizate
modificări ale sferei senzoriale, modificări prosexice, modificări mnezice, modificări în
sfera gândirii, modificări în domeniul activităţii motorii, modificări în sfera
afectivităţii.
Există hipnotizatori profesionişti care sugerează frecvent subiecţilor regresia
de vârstă. Când sugestiile au acţionat, subiectul se comportă ca şi cum ar avea o vârstă
mai mică decât cea reală, el modificându-şi comportamentul astfel încât să corespundă
vârstei sugerate. La subiecţii foarte sugestibili se modifică vocea, mimica şi chiar
scrisul, caracterele utilizate în scriere fiind specifice copilăriei. Mulţi autori citează
cazuri în care subiecţii regresaţi până la vârsta copilăriei şi-au amintit o limbă pe care
o vorbiseră în copilărie şi pe care o uitaseră în prezent, conversând sau chiar scriind în
limba respectivă. Regresia de vârstă este mult folosită de către hipnotizatorii clinicieni
pentru a readuce amintirile psihotraumatizante, uitate, care au produs la subiecţi
tulburări de tip nevrotic.
Datorită posibilităţilor neobişnuite de modificare a comportamentului prin
hipnoză este posibilă utilizarea terapeutică a acestei tehnici, prin hipnoză putându-se
realiza vindecări ce par de domeniul miracolului.
Starea de transă hipnotică este caracterizată prin reducerea funcţiei de
planificare, redistribuirea atenţiei, capacitatea crescută a producţiei imaginative,
reducerea controlului realităţii, creşterea gradului de sugestibilitate, accentuarea
comportamentului de jucare a unor roluri, apariţia ameneziei post-hipnotice, starea de
relaxare psiho-fizică, scăderea acuităţii perceptive.
Nu toţi oamenii pot fi hipnotizaţi în aceeaşi măsură, unii nu reacţionează
deloc la inducţia hipnotică, alţii reacţionează moderat, iar alţii se dovedesc deosebit de
receptivi. Aşa cum oamenii diferă în ceea ce priveşte inteligenţa sau aptitudinile
sportive, la fel ei diferă în privinţa susceptibilităţii hipnotice (capacitatea individului
de a fi hipnotizat). Specialiştii au ajuns la concluzia că performanţa hipnotică depinde
atât de susceptibilitatea hipnotică a individului, cât şi de atitudinea acestuia faţă de
hipnoză. Există mai multe scale de evaluare a gradului de profunzime al hipnozei pe
care poate să-l atingă un individ. Printre acestea menţinez cotarea susceptibilităţii
hipnotice după Davis şi Husband (1931), scalele de hipnotizabilitate Stanford şi
Harvard.
Scalele de testare a gradului de hipnotizabilitate se utilizează, de regulă, mai
mult în scopuri experimentale. Clinicienii se mulţumesc să testeze receptivitatea la
hipnoza pacienţilor lor utilizând probe izolate (teste de sugestibilitate) din cadrul
acestor scale şi alte tipuri de probe. O poblemă de care au fost preocupaţi specialiştii a
fost în ce măsură susceptibilitate hipnotică este antrenabilă prin experienţe repetate,
însă rezultatele experimentale referitoare la această problemă sunt contradictorii,
astfel unii autori au ajuns la concluzia că susceptibilitatea hipnotică este modificabilă
în mică măsură, în timp ce alţii au spus că susceptibilitatea hipnotică, măsurată cu
ajutorul scalelor Stanford, are o stabilitate relativă.
Inducţia hipnotică reprezintă procedeul prin care se realizează transa
hipnotică şi presupune concentrarea asupra unui obiect de dimensiuni mici, de regulă
strălucitor, asupra unei anumite zone a corpului, asociată cu administrarea de către
terapeut a unor formule sugestive de calm, relaxare, somnolenţă.

După Hartland, inducţia hipnotică are trei faze:

 faza de pregătire a inducţiei hipnotice, în care terapeutul trebuie să-i
explice subiectului în ce constă hipnoza, ce se aşteaptă de la el şi ce efecte poate avea
aplicarea hipnozei. Se insistă mai ales asupra avantajelor pe care le are hipnoza în
eliminarea unor simptome de care subiectul vrea să scape. Este necesar ca terapeutul
să-l asigure pe pacient că nu are de ce să-i fie frică şi că va trăi experienţe agreabile. În
această fază de pregătire i se cere pacientului să fie cât mai pasiv şi să nu încerce să-l
ajute sau să se opună terapeutului, precizându-i-se că este în interesul lui să
beneficieze de avantajele hipnozei şi că dacă totuşi nu vrea să fie hipnotizat, ar fi mai
bine să se adreseze altui specialist. În continuare i se dă subiectului indicaţia de a nu-şi
analiza starea, de a nu încerca să afle ce e cu el; el trebuie doar să respecte
instrucţiunile terapeutului.
 faza de inducţie hipnotică propriu-zisă cuprinde comportamentele
impuse de terapeut subiectului, la care se adaugă ceea ce spune şi face terapeutul.
Inducţia hipnotică presupune distragerea de la stimulii perturbatori externi,
concentrarea asupra unui obiect de dimensiuni mici şi asupra spuselor terapeutului,
sugerarea relaxării şi somnolonţei, stimularea jocului liber şi a imaginaţiei.
  faza de adâncire a transei presupune administrarea unor sugestii,
verificarea în ce măsură inducţia hipnotică a avut efect (se face prin realizarea testului
rigidităţii braţului). Se trece iar la adâncirea stării hipnotice printr-un instructaj
specific, după care se incepe administrarea sugestiilor specifice pentru care a fost
indusă hipnoza.
Există diferite tehnici de inducţie hipnotică printre care tehnica de inducţie
elementară (Hunter, 1988), tehnica inducţiei prin metoda imageriei vizuale, tehnica
fixării privirii, tehnici avansate de inducţie hipnotică (metoda levitaţiei braţului şi
tehnica de inducţie indirectă a hipnozei).
Ultima etapă a hipnozei o reprezintă dehipnotizarea care se face de regulă
prin tehnica numărării inverse. Este important ca subiectul să nu fie bruscat, iar dacă
se observă rezistenţă la revenire nu trebuie să se recurgă la stimuli bruşti, ci trebuie să
se interogheze clientul în legătură cu motivele care îl împiedică să iasă repede sau să se
repete procedura (subiectul este rehipnotizat şi înainte de această etapă de
dehipnotizare se dau sugestii clare de revenire la comandă). Clientul nu trebuie lăsat
să plece până când nu există certitudinea că este pe deplin vigilent, că a revenit
complet la starea normală. Subiecţii care au intrat într-o transă mai profundă trebuie
să fie lăsaţi să mai aştepte puţin într-o cameră, iar înainte de a pleca, terapeutul
trebuie să mai verifice o dată starea acestora. Există cazuri foarte rare când subiecţii
pot acuza mici efecte secundare cum ar fi cefalee, confuzie, senzaţie uşoară de
ameţeală sau de vomă. În această situaţie se recurge la rehipnotizare şi i se dau
sugestii de anulare a acestor efecte negative. De regulă, ele reprezintă indicii de
conflicte mai profunde, care ar trebui abordate printr-o terapie de mai mare
profunzime.

3.4. Hipnoterapia

Hipnoterapia poate îmbrăca trei forme: terapie centrată pe simptom, care are
ca obiectiv eliminarea simptomului, psihoterapia analitică – hipnoanaliza şi sisteme
de psihoterapie în care hipnoza se combină cu foarte multe tehnici de psihoterapie
scurtă de orientare comportamentală şi experienţială.
 Hartland este de părere că la începutul oricărei psihoterapii terapeutul trebuie
să obţină informaţii de la pacient conform unei scheme de anamneză: istoricul bolii,
istoria familială, copilăria, istoria ocupaţională, probleme psiho-sexuale, antecedente
patologice, antecedente heredocolaterale, starea psihică actuală şi informaţii
referitoare la cunoştinţele pacientului despre hipnoză şi la expectaţiile lui legate de
aceasta. După realizarea acestei scheme de anamneză, lucrul cu pacientul este mult
mai uşor, simptomul fiind înlăturat mult mai uşor dacă i se dau subiectului şi sugestii
de întărire a eului, de reducere a anxietăţii şi de creştere a încrederii în sine.
În general oamenii au două reacţii psihice la boală, reacţii directe (anxietate,
teamă, tensiune, agitaţie, dispoziţie depresivă) şi reacţii-consecinţe ale unor tulburări
din sfera personalităţii (lipsă de încredere în sine, dependenţă, dezadaptare,
instabilitate psihică). Deşi profunzimea transei nu contează, totuşi se observă că cu cât
este mai adâncă, cu atât creşte eficienţa tratamentului. Având în vedere aceste fapte se
impune ca un principiu important al terapiei combinarea sugestiilor de întărire a eului
cu sugestiile terapeutice propriu zise centrate pe simptom. După încheierea
instructajului care conţine sugestii de întărire a eului se trece la administrarea
sugestiilor pentru înlăturarea simptomului. Acestea din urmă sunt elaborate după
parcurgerea unor faze:
- terapeutul trebuie să mărească motivaţia subiectului pentru tratament înainte de
începerea acestuia, el trebuie să discute cu subiectul simptomul în detaliu şi să
accentueze ideea că simptomul este neconvenabil, perturbator, iar existenţa
subiectului ar fi mult mai plăcută fără el;
- în cea de a doua fază terapeutul îi explică subiectului cum îl poate ajuta hipnoza să
scape de acel simptom; terapeutul trebuie să fie cât mai convingător în afirmaţiile sale.

Prin hipnoterapia centrată pe simptom se obţin rezultate încurajatoare

 În domeniul anesteziei hipnoza poate fi aplicată pentru a realiza
intervenţii chirurgicale fără anestezie. Pentru anestezie este nevoie de transă
profundă, la care ajung foarte puţini subiecţi. La cei care nu intră în transă
profundă, se poate scădea cantitatea de anesteziece şi implicit efectele secundare
ale acestora.
  În pregătirea pentru scăderea anxietăţii preoperatorii şi pentru sugerarea
unei mai bune evoluţii postoperatorii;
 În durerile cronice – boli reumatice, în urma accidentelor, în cancer, în
SIDA. Rezultate foarte încurajatoare se obţin în cancerele incipiente: remisii lungi
şi chiar vindecări spectaculoase (se foloseşte tehnica hipnotică asociată cu
imaginaţie dirijată, în scopul de a stimula sistemul imunitar).
 În bolile psihosomatice – hipertensiune arterială, tulburări de ritm
cardiac, ulcer, gastrite, colite, anumite forme de obezitate;
 În tulburările sexuale psihogene;
 În tulburările nevrotice: tulburări anxioase (tulburări cu anxietate
generală şi atacuri de panică); tulburări somatoforme; tulburări fobice; mai greu în
tulburările obsesiv-compulsive; în tulburările depresive, cu rezervă (în depresia
majoră este obligatorie asocierea cu tratament psihiatric); în nevrozele mixte,
motorii sau în nevroza ticurilor; în logonevroză;
 În domeniul recuperărilor neurologice: după accidente vasculare
cerebrale, după traumatisme cranio-cerebrale;
 În tratamentul deprinderilor greşite – abuz de substanţe. Observaţie: cu
un alcoolic cronic, deteriorat cognitiv, nu se mai poate lucra. În toxicomanii se
poate lucra, cu condiţia ca subiectul să fie foarte bine păzit, aşa încât să nu mai
poată fi abordat de distribuitorii de droguri.
 Cu normalii şi în normalitatea de excepţie, pentru optimizarea învăţării,
stimularea disponibilităţilor creative şi chiar în pregătirea unor misiuni speciale, la
piloţi, cosmonauţi, militari cu misiuni speciale.

Dacă psihotraumele şi conflictele mai recente şi mai superficiale pot fi

abordate prin simpla hipnoterapie centrată exclusiv pe simptom, în cazul conflictelor
mai severe este absolut necesară terapia de profunzime care vizează descoperirea
acestor conflicte, a reacţiilor emoţionale asociate, terapia încheindu-se cu ajutarea
pacientului să le cunoască şi să le facă faţă.
Hipnoanaliza îmbină tehnicile de hipnoză cu metodele specifice psihanalizei.
Hipnoanaliza utilizează aceleaşi tehnici de inducţie şi adăugire a transei hipnotice,
după care recurge la procedee specifice psihanalizei. Hipnoanaliza are faţă de
psihanaliză avantajul că reprezintă o psihoterapie de scurtă durată. Ea îl ajută pe
pacient să se elibereze de simptomele de care doreşte să scape, contribuind totodată şi
la restructurarea mai profundă în sfera personalităţii acestora prin accesul la anumite
zone ale inconştientului, unde s-au structurat conflictele generatoare de simptome. În
medie, cura hipnoanalitică totalizează douăzeci de şedinţe, ceea ce înseamnă relativ
puţin comparativ cu o cură psihanalitică ce durează doi-trei ani. Diferenţa esenţială
faţă de psihanaliză constă în aceea că terapeutul hipnoanalist nu rămâne pasiv până
când rezistenţele pacientului cedează, ci le atacă frontal, înainte ca acestea să oprească
progresul psihoterapiei sau, în unele situaţii, ignoră această rezistenţă. Singurul
criteriu de selecţie a pacienţilor pentru hipnoanaliză este gradul lor de
hipnotizabilitate. Cu cât se obţine o transă mai profundă, cu atât hipnoanaliza are
şanse mai mari, pacientul având acces mai uşor la amintiri şi conflicte uitate din
trecutul său, care îi produc simptome nevrotice sau psihosomatice. O transă mai
profundă facilitează şi producerea amneziei posthipnotice care îl va proteja temporar
pe pacient de amintiri prea penibile, ce vor fi aduse în planul conştiinţei abia atunci
când pacientul se va simţi suficient de puternic să le facă faţă.
Hartland consideră că hipnoanaliza prezintă două etape principale: analitică
(se referă la descoperirea de către pacient a conflictelor inconştiente care sunt
generatoare de simptome) şi sintetică (prin intermediul insight-ului şi reeducării,
pacientul este ajutat să-şi elaboreze noi deprinderi de gândire şi noi modele de
comportament şi, în consecinţă, să-şi reconstruiască încrederea în sine, în capacitatea
sa de autocontrol şi de a face faţă existenţei aşa cum este ea).
Hipnoanaliza reprezintă deci o modalitate prin care terapeutul se adresează
ego-ului inconştient al pacientului, acest demers realizându-se mai direct şi mai rapid
în comparaţie cu psihanaliza.
Hipnoza se combină cu foarte multe tehnici de psihoterapie scurtă de
orientare comportamentală şi experienţială. Astfel, se utilizează în terapia de familie,
în psihoterapia cognitiv-experienţială, în psihoterapia copilului şi în terapia cognitiv-
comportamentală.

3.5. Hipnoterapia în alcoolism

 Consumul de alcool este o deprindere larg răspândită, dar numai unii
consumatori devin alcoolici. Alcoolismul nu trebuie văzut ca o boală, ci ca un simptom
al unei personalităţi dezorganizate care nu poate face faţă situaţiei şi alege alcoolul ca
o modalitate de pseudoadaptare la stres. Alcoolul determină pe moment reducerea
tensiunilor, creşterea încrederii în forţele proprii şi creează o stare psihică pozitivă,
adesea euforică. Toate acestea au drept consecinţă scăderea anxietăţii, reducerea
reacţiilor fobice, a fricilor obsesive, a depresiei, astfel încât alcoolul ajunge să fie folosit
pentru eliminarea suferinţei psihice.
Observaţiile clinice au arătat că alcoolicul este un hipersensibil, dependent,
singuratic, cu o rezistenţă scăzută la frustrări şi o imagine de sine scăzută.
Sentimentele de autocompătimire şi cele inconştiente de ostilitate sunt adesea
prezente la alcoolic. În copilărie, alcoolicul a fost în majoritatea cazurilor hiperprotejat
de părinţi şi ca urmare nu şi-a format capacitatea de a face faţă responsabilităţilor.
Ulterior, condiţiile sociale nefavorabile, problemele de familie, grijile financiare şi
profesionale îl pot face să caute consolarea în altă parte şi adesea el ajunge să se
refugieze în alcool. Dacă subiectul continuă să bea şi nu găseşte modalitatea de a face
faţă situaţiei, treptat, acesta ajunge la degradare psihică şi socială. Iniţial individul are
un autocontrol al dozelor şi al frecvenţei consumului de alcool, dar cu timpul el nu-şi
mai poate controla tendinţa de a bea.
Alcoolicul se adresează terapiei pentru a învăţa să bea moderat, dar consumul
de alcool trebuie eliminat complet şi pentru totdeauna. Taratamentul dă rezultate dacă
pacientul doreşte acest lucru şi nu dacă este adus de familie, prieteni sau poliţie. Cel
mai bun moment pentru începerea tratamentului îl constituie revenirea din starea de
ebrietate, când pacientul are sentimente de culpabilitate şi este motivat pentru
schimbare.
Un element esenţial al terapiei este atitudinea terapeutului faţă de pacient şi
faţă de deprinderea greşită. Terapeutul nu trebuie să condamne deprinderea greşită a
pacientului, dimpotrivă e necesar să manifeste o atitudine caldă, de înţelegere şi
toleranţă, simpatetică. Chiar dacă pacientul continuă să bea şi după începerea
tratamentului, terapeutul nu trebuie să-şi exprime dezamăgirea, ci să-l încurajeze în
tratament, să-i arate că îi înţelege problemele şi motivele şi că are încredere în
capacitatea lui de a găsi o altă modalitate de a face faţă ssituaţiei. În acelaşi timp
pacientului trebuie să i se modifice gândul că este un caz disperat, evidenţiindu-se
trăsăturile pozitive care au fost mascate de conduita de alcoolic.
 Hipnoterapia alcoolismului are drept obiectiv îndrumarea pacientului către o
mai bună adaptare la mediu la care se adaugă modificarea atitudinii pacientului care
crede că nu va face faţă existenţei fără alcool şi implementarea ideii că dorinţa de a bea
va dispărea dacă el va învăţa să facă faţă situaţiei. Terapia trebuie să înceapă de la
cauzele de bază care îl determină pe pacient să bea. Dacă terapeutul îl ajută pe pacient
să se descurce în situaţiile stresante şi fără alcool, atunci creşte mult şansa de succes a
tratamentului.
Cu pacienţii care intră în hipnoză condiţionarea (realizarea de reflexe
condiţionate astfel încât subiecţii să aibă senzaţie de greaţă după consumul de alcool)
se face prin sugestii posthipnotice. Majoritatea alcoolicilor sunt subiecţi hipnotizabili,
hipnotizabilitatea lor fiind restrânsă de două situaţii: cea în care pacientul fiind în
stare de ebrietate nu are cum să reacţioneze la hipnoză şi situaţia în care s-a produs
deja dezintegrarea personalităţii, când degradarea psihică îngreunează considerabil
aplicarea hipnozei. Atunci când subiecţii sunt în transă uşoară pot fi ajutaţi cu sugestii
de autostimă, autoîncredere, combinate cu psihoterapii de suport, metode de
reeducare, discuţii cu pacientul. Sugestiile de întărire a eului au o pondere mai mare
decât în alte cazuri. Se pot folosi şi sugestii directe, variabile în funcţie de caz:
,,Alcoolul îţi este indiferent” , ,,Eşti liber de robia alcoolului”, ,,De câte ori simţi gustul
şi mirosul de alcool ţi se face greaţă şi scârbă pentru că alcoolul este otravă pentru
organism”, ,,Poţi face faţă vieţii şi fără alcool”. De asemenea se pot utiliza şi scenarii
metaforice în care se sugerează faptul că odată cu ingestia de alcool organismul se
întăreşte.
 III. Cercetarea

1. Obiective
O1 – ameliorarea stǎrilor depresive la alcoolici în timpul tratamentului de
dezintoxicare cu ajutorul terapiilor sugestive;
O2 – observarea corelaţiei dintre depresie şi alcoolism;
O3 – renunţarea la consumul de alcool pe o perioadă cât mai lungă.

2. Ipoteze
I1 – dacǎ subiectul este alcoolic, atunci el are stǎri depresive;
I2 – dacǎ tehnicile de relaxare sunt bine însuşite, atunci intensitatea stǎrilor depresive
ale alcoolicului se reduce;
I3 – dacǎ stǎrile depresive sunt mai rare şi mai puţin accentuate, probabilitatea de a
reveni la consumul de alcool e mai micǎ.

3. Subiecţii participanţi la cercetare

- la cercetare au participat 10 subiecţi alcoolici abstinenţi din cadrul programului de
dezintoxicare de la secţia XVII Psihiatrie de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru
Obregia”. Aceştia au vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani, femei şi bǎrbaţi, provin din
mediul urban. Subiecţii au fost selectaţi în funcţie de următoarele criterii: să fie la
prima internare, să nu fie dependenţi de mai mult de cinci ani, să nu fie psihotici.

4.Metode şi tehnici utilizate

- studiul de caz, interviu, observaţia, conversaţia, chestionarul BDI, testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului, antrenamentul autogen al lui
Schultz.

5. Studiu de caz
Pacientul 1
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 1 este bǎrbat, are 35 de ani, a terminat Facultatea de Drept, de
profesie este executor judecǎtoresc şi are cabinet propriu. Locuieşte împreunǎ cu soţia
şi fiica sa. Nici un membru al familiei sale nu este alcoolic. A început sǎ consume alcool
în urma decesului mamei sale, acum 3 ani. A suferit o depresie care, dupǎ pǎrerea, lui
nu a constituit o problemǎ atât de mare încât sǎ apeleze la servicii de specialitate
(psihiatru sau psiholog). Pentru el, alcoolul a fost un mijloc de rezolvare a problemelor
cu care se confrunta. Dacǎ înainte de decesul mamei consuma alcool ocazional, dupǎ
acest eveniment a început sǎ consume frecvent coniac şi wiski (pânǎ la 400 de ml pe
zi), mai rar bere. Consuma alcool fǎrǎ sǎ fie vǎzut de familie, de regulǎ bea singur, nu se
manifesta violent dupǎ ce consuma, de aceea îşi descrie relaţia familialǎ ca fiind bunǎ.
Totuşi, a realizat creşterea cantitǎţii şi frecvenţei consumului de alcool, a conştientizat
cǎ a devenit dependent şi s-a hotǎrât sǎ apeleze la clinica de dezintoxicare, atât pentru
sǎnǎtatea proprie, cât şi pentru a nu distruge relaţia cu familia. Viaţa profesionalǎ
începuse sǎ fie afectatǎ de consumul abuziv de alcool, în sensul cǎ nu mai dǎdea acelaşi
randament ca înainte (nu le mai rǎspundea clienţilor la telefon, uita sau amâna
întâlnirile stabilite cu clienţii). Nu suferǎ de tulburǎri la nivel somatic. Este vizitat de
soţie şi îşi doreşte sǎ aibǎ o viaţǎ normalǎ, unde alcoolul sǎ nu mai constituie o
prioritate.

 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ

I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 6, se
observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 este reprezentativ
pentru alcoolici. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ
simptome depresive. Astfel, obţinând scorul 24, subiectul prezintǎ depresie moderatǎ.
Se reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în urma
aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
I-am explicat pacientului conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de
depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar eu m-am gândit la
relaxare. Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive tristeţea, pesimismul,
prezenţa sentimentului eşecului, tulburǎrile de somn, iritabilitatea, sentimente de
culpabilitate.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Astfel, pacientul 1 a arǎtat interes faţǎ de acest tip de terapie. Astfel, s-a
trecut la exerciţiul de relaxare bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz.
În timpul administrǎrii sugestiilor am observat la pacient cǎ la început se
simţea stânjenit, se mişca, însǎ pe parcurs a reuşit sǎ se relaxeze. Dupǎ 20 de minute
exerciţiul de relaxare a luat sfârşit, am discutat despre experienţa sa avutǎ în timpul
relaxǎrii şi a relatat cǎ la început i-a fost un pic teamǎ, dar pe parcurs s-a liniştit, a
reuşit chiar sǎ se relaxeze. De asemenea, a spus cǎ se simte mai liniştit, mai odihnit, cǎ
i-a plǎcut şi cǎ aşteaptǎ cu nerǎbdare urmǎtoarea şedinţǎ. Astfel, l-am rugat sǎ încerce
sǎ se relaxeze de douǎ ori pe zi, câte zece minute, chiar dacǎ nu a reţinut sugestiile pe
care i le-am dat. Fiindcǎ a solicitat mai multe informaţii cu privire la terapiile
sugestive, i-am dat o carte din care sǎ se documenteze.
A cincea şedinţǎ
Am discutat cu pacientul despre temele avute; mi-a relatat cǎ a citit o bunǎ
parte din carte şi cǎ a devenit mai încrezǎtor cu privire la efectul terapiilor sugestive .
Cealaltǎ temǎ a fost şi ea „fǎcutǎ”, pacientul a încercat sǎ se relaxeze singur, spunându-
mi cǎ nu a avut acelaşi efect ca în timpul şedinţei de terapie deoarece nu s-a putut
relaxa la fel de bine. I-am spus cǎ acest fapt nu constituie o problemǎ deoarece
însuşirea tehnicilor de relaxare necesitǎ un antrenament mai îndelungat şi l-am
asigurat cǎ dacǎ se va implica la fel de mult ca şi pânǎ acum în terapie, îşi va însuşi
aceastǎ tehnicǎ şi se va putea relaxa singur. Dupǎ aceste discuţii au urmat cele 20 de
minute de relaxare, în timpul cǎrora am observat cǎ neliniştea şi agitaţia motorie care
au fost prezente în şedinţa anterioarǎ n-au mai existat, pacientul fiind mult mai
destins. De asemenea, am observat cǎ atunci când i-am sugerat cǎ va fi mai puternic,
mai optimist, mai încrezǎtor în forţele proprii pacientul a zâmbit, zâmbet pe care nu l-
am putut decoda, în sensul cǎ nu mi-am dat seama dacǎ semnificǎ neîncredere sau,
dimpotrivǎ, mulţumire la auzul acestor sugestii. Dupǎ încheierea exerciţiului, am avut
o discuţie referitoare la trǎirile sale din timpul relaxǎrii. A fǎcut comparaţie cu şedinţa
precedentǎ, spunând cǎ de aceastǎ datǎ nu a mai simţit teamǎ, n-a mai simţit nevoia sǎ
se mişte, s-a relaxat mai mult decât data trecutǎ. I-am spus cǎ am observat un zâmbet
la un moment dat, pacientul replicându-mi cǎ a zâmbit deoarece îi plǎcea ceea ce a
auzit. Printr-o discuţie mai amǎnunţitǎ, am ajuns la concluzia cǎ pacientul este foarte
motivat sǎ devinǎ mai optimist, mai încrezǎtor în forţele proprii, practic sǎ scape de
stǎrile depresive. Spre sfârşitul şedinţei mi-a zis cǎ vrea sǎ mai încerce sǎ se relaxeze
singur pâna la urmǎtoarea întâlnire, fapt ce denotǎ dorinţa sa de a-şi însuşi tehnica de
relaxare şi totodatǎ încrederea pe care o are în acest tip de terapie.
A şasea şedinţǎ
A început cu o conversaţie despre tema sa, mi-a relatat cǎ a reuşit sǎ se
relaxeze muscular, sǎ scape de tensiune, sǎ se „elibereze de toate gândurile”, totuşi a
prezentat nemulţumire vizavi de faptul cǎ nu poate obţine acelaşi efect din timpul
şedinţelor, cǎ nu-şi poate administra sugestiile pe care i le administrez eu, ceea ce m-a
determinat sǎ-l rog sǎ-şi noteze pe o foaie sugestii ca: sunt puternic, sunt independent,
sunt stǎpân pe mine, cred cǎ pot face tot ceea ce îmi propun. I-am dat sarcina de a
repeta aceste încurajǎri ori de câte ori simte nevoia, fie în stare de veghe, fie în timpul
relaxǎrii. I-am prezentat importanţa acestei teme care constǎ în faptul cǎ astfel îşi
însuşeşte o serie de deprinderi de a face faţǎ depresiei, ceea ce îi scade vulnerabilitatea
faţǎ de episoadele viitoare, deoarece aceste deprinderi combat convingerile negative
care stau la baza depresiei. Dupǎ aceastǎ discuţie s-a trecut la antrenamentul autogen,
pacientul relaxându-se mai bine. Aceastǎ afirmaţie am fǎcut-o atât pe baza
observaţiei, cât şi pe baza a ceea ce a relatat subiectul în discuţia avutǎ pe finalul
şedinţei.
A şaptea şedinţǎ
Pacientul a fost entuziasmat la începutul acestei şedinţe, deoarece era
nerǎbdǎtor sǎ-mi spunǎ cǎ tema pe care a avut-o l-a ajutat sǎ se detaşeze de „gândurile
rele” şi cǎ de fiecare datǎ când va avea stǎri depresive îşi va repeta sugestiile. Mi-a
înapoiat cartea pe care a citit-o în întregime şi m-a rugat sǎ-i împrumut o nouǎ carte
de psihoterapie, deoarece vrea sǎ îşi ocupe timpul într-un mod util şi plǎcut. Am avut o
discuţie amǎnunţitǎ referitoare la simptomele lui depresive; mi-a spus cǎ starea de
tristeţe menţionatǎ în interviul de evaluare persistǎ, dar este mai diminuatǎ ca
intensitate comparativ cu cea din momentul internǎrii. A zis cǎ acest fapt se datoreazǎ
în primul rând soţiei sale care îl sprijinǎ, îl viziteazǎ şi îl încurajeazǎ. „Dacǎ la început
nu mai vedeam vreo şansǎ de a fi ceea ce am fost, acum cred cǎ sunt mai multe”. Din
spusele lui rezultǎ cǎ doza de pesimism a fost înlocuitǎ de cea de optimism. Trebuie
menţionat cǎ subiectul nu aşteaptǎ ca problemele sǎ se rezolve de la sine, ştie cǎ este
nevoie de multǎ muncǎ, de voinţǎ, cǎ are nevoie de ajutor, dar cǎ totul depinde de el.
Dupǎ ce i-am spus cǎ realizarea acestor lucruri este un pas important cǎtre vindecare,
am trecut la tehnica de relaxare care a decurs bine. Dupǎ ce am discutat despre cum s-
a simţit în starea de relaxare, i-am promis cǎ îi voi aduce o carte şi l-am rugat sǎ
continue sǎ se relaxeze singur, de douǎ ori pe zi, dar sǎ-şi administreze şi sugestiile
învǎţate.
A opta şedinţǎ
Am vorbit despre tema avutǎ şi pacientul mi-a relatat cu dezamǎgire cǎ atunci
când s-a relaxat singur a avut o stare de tensiune deoarece se gândea tot timpul la
sugestiile pe care trebuia sǎ şi le administreze. I-am spus cǎ nu trebuie sǎ se îngrijoreze
deoarece nu are experienţǎ în exersarea acestui antrenament, ea se capǎtǎ în timp şi
necesitǎ perseverenţǎ, o relaxare profundǎ, astfel încât sugestiile sǎ vinǎ de la sine. De
asemenea majoritatea oamenilor care învaţǎ acest antrenament se cofruntǎ cu astfel de
obstacole, i-am explicat cǎ acest fapt nu constituie un motiv de temere, de
impacientare. În ciuda acestor lucruri, a zis cǎ a continuat sǎ-şi administreze sugestiile
în stare de veghe, efectul lor nefiind acelaşi ca data trecutǎ datoritǎ disconfortului
resimţit în timp ce se relaxa. L-am încurajat, spunându-i cǎ acesta este un act de
perseverenţǎ. Deoarece m-am gândit cǎ ar putea avea un disconfort în timpul
relaxǎrii din aceastǎ şedinţǎ, am dirijat discuţia cǎtre realizǎrile sale din timpul vieţii.
Pacientul s-a detaşat de „problema” menţionatǎ, a vorbit cu entuziasm despre
succesele sale şi am trecut la terapia sugestivǎ într-o stare de spirit plǎcutǎ, pacientul
relaxându-se chiar mai bine decât în şedinţele anterioare, fiind foarte mulţumit de
acest lucru. La sfârşitul şedinţei, i-am dat cartea pe care i-am promis-o şi l-am rugat sǎ
persevereze în relaxare.
A noua şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ pacientul mi-a comunicat cǎ a început sǎ lectureze cartea, îi
pare interesantǎ şi cǎ a reuşit sǎ-şi administreze sugestiile în timp ce se relaxa fǎrǎ prea
multǎ tensiune. Încordarea nu a mai constituit un motiv de îngrijorare deoarece a
observat cǎ a fǎcut progrese, deşi nu a ajuns la starea pe care o are în timpul şedinţelor.
Nu s-a întâmplat nimic semnificativ în aceastǎ şedinţǎ, relaxarea a decurs normal.
A zecea şedinţǎ
Am discutat despre tehnica de relaxare pe care o face singur, mi-a spus cǎ
observǎ progrese reale în starea pe care şi-o induce, cǎ se simte mai bine de când face
acest lucru. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a
stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a obţinut
scorul 13. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ acest
tratament este eficient şi i-am recomandat sǎ continue sǎ exerseze antrenamentul
autogen al lui Schultz singur. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului
care a decurs bine. I-am urat pacientului succes, spunându-i cǎ având aceeaşi atitudine
va putea sǎ depǎşeascǎ problemele şi sǎ îşi atingǎ scopurile (sǎ aibǎ o viaţǎ normalǎ în
care alcoolul sǎ nu mai reprezinte o prioritate).
 Pacientul 2
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 2 este femeie, are 40 de ani, a terminat 12 clase, este comerciant în
piaţǎ. Locuieşte împreunǎ cu fiica sa. Nici un membru al familiei sale nu este alcoolic.
A început sǎ consume alcool în urmǎ cu 5 ani din cauza problemelor familiale. La
început se certa cu concubinul, care era alcoolic şi se manifesta violent, acesta o b ǎtea,
fapt care a determinat-o şi pe ea sǎ consume. A început cu bere, cam 1 litru pe zi. În
timp, au apǎrut şi certuri cu fiica sa care se plângea de faptul cǎ amândoi sunt
dependenţi de alcool, cǎ s-a sǎturat de certuri şi bǎtǎi. Aceasta a fugit de acasǎ la
prietenul ei. De atunci pacienta a început sǎ consume şi mai mult, ajungând la 2 litri
de bere pe zi sau 500 ml de vodcǎ. Vǎzând cǎ lucrurile nu se rezolvǎ între ea şi
concubin, a hotǎrât sǎ se despartǎ de el. Pentru ea, alcoolul a fost un mijloc de
rezolvare a problemelor cu care se confrunta, însǎ începuse sǎ nu se mai îngrijeascǎ, sǎ
nu se mai implice în munca sa. În cele din urmǎ s-a împǎcat cu fiica sa care a rugat-o
sǎ se interneze. A realizat creşterea cantitǎţii şi frecvenţei consumului de alcool, a
conştientizat cǎ a devenit dependentǎ şi s-a hotǎrât sǎ apeleze la clinica de
dezintoxicare, atât pentru sǎnǎtatea proprie, cât şi pentru cǎ a rugat-o fiica sa. Viaţa
profesionalǎ începuse sǎ fie afectatǎ de consumul abuziv de alcool, în sensul cǎ nu mai
dǎdea acelaşi randament ca înainte (era irascibilǎ, nu mai avea rǎbdare cu clienţii,
fǎcea erori de calcul). Are probleme cu ficatul. Este vizitatǎ de fiicǎ şi îşi doreşte sǎ
aibǎ o viaţǎ normalǎ, eventual sǎ-şi întemeieze o nouǎ familie „sǎ nu fie singurǎ la
bǎtrâneţe”, alcoolul sǎ nu mai constituie o prioritate şi de asemenea sǎ-şi poatǎ ajuta
fiica atât financiar, cât şi sǎ o sprijine moral în problemele ei.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 9, se
observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 este reprezentativ
pentru alcoolici. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacienta prezintǎ
simptome depresive. Astfel, obţinând scorul 27, subiectul prezintǎ depresie moderatǎ.
Se reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în urma
aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI:
tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, tulburǎrile de somn,
iritabilitatea, sentimente de culpabilitate, dar şi pe cele pe care le-a menţionat în
interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea, cǎ nu mai fǎcea curat în casǎ, cǎ nu
mai discuta cu vecinele, se simţea inutilǎ, nu mai avea dispoziţia necesarǎ pentru a
lucra I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie
poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, propunându-i terapia sugestivă.
Pacienta este sociabilǎ, îi place sǎ discute despre problemele ei şi spune cǎ îi place s-o
asculte lumea.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Astfel, pacienta a arǎtat interes faţǎ de acest tip de terapie dar mai ales
de faptul cǎ sunt persoane care se intereseazǎ de soarta ei. Astfel, s-a trecut la
exerciţiul de relaxare, bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz. La început
pacienta a început sǎ râdǎ, fapt care m-a determinat sǎ o întreb dacǎ vrea sǎ
continuǎm, şi-a cerut scuze şi mi-a zis cǎ nu râde de mine, ci de formularea sugestiilor,
formulare pe care nu a mai întâlnit-o. Am rugat-o sǎ se concentreze asupra sugestiilor,
spunându-i cǎ numai astfel poate obţine relaxarea. Am asigurat-o cǎ va fi un exerciţiu
care îi va face plǎcere şi totodatǎ îi va fi util.Am reînceput exerciţiul şi de data aceasta
am reuşit sǎ-l duc pânǎ la capǎt, am discutat despre experienţa pacientei avută în
timpul relaxǎrii şi a relatat cǎ la început i-a „venit iar sǎ râdǎ”, dar pe parcurs s-a
liniştit, a reuşit sǎ se concentreze şi chiar sǎ se relaxeze „un pic”. De asemenea, a spus
cǎ i-a plǎcut şi cǎ ar vrea sǎ-l repetǎm. De aceea am rugat-o sǎ încerce sǎ se relaxeze
singurǎ, de douǎ ori pe zi, câte zece minute, chiar dacǎ nu a reţinut sugestiile pe care i
le-am dat.
A cincea şedinţǎ
Am discutat cu pacienta despre tema avutǎ; mi-a relatat cǎ a încercat sǎ se
relaxeze singurǎ, dar nu a putut. I-am spus cǎ acest fapt nu constituie o problemǎ
deoarece însuşirea tehnicilor de relaxare necesitǎ un antrenament mai îndelungat şi
am asigurat-o cǎ dacǎ se va implica în terapie, îşi va însuşi aceastǎ tehnicǎ şi se va
putea relaxa singurǎ. Am mai discutat despre problemele sale, mi-a zis cǎ şi-a fǎcut
prietene în spital, cǎ se înţelege bine cu personalul medical, cǎ se bucurǎ cǎ este vizitatǎ
de fiica ei, dar cǎ se simte vinovatǎ faţǎ de ea şi cǎ îi este ruşine. Dupǎ aceste discuţii au
urmat cele 20 de minute de relaxare, în timpul cǎrora am observat cǎ pacienta a
prezentat mai multǎ seriozitate ca data trecutǎ, n-a mai fost agitatǎ, a reuşit să se
destindǎ. De asemenea, am observat cǎ atunci când i-am sugerat „Te vei gândi tot mai
puţin la tine însuţi, la dificultǎţile tale, vei fi tot mai puţin preocupat de propriile trǎiri,
vei deveni tot mai puţin îngrijorat, tot mai puţin agitat, tot mai puţin deprimat, vei fi
capabil sǎ gândeşti clar, sǎ te concentrezi tot mai bine” pacienta a oftat uşor. Dupǎ
încheierea exerciţiului, am avut o discuţie referitoare la trǎirile sale din timpul
relaxǎrii. A fǎcut comparaţie cu şedinţa trecutǎ şi mi-a zis cǎ nu a mai amuzat-o, şi nici
nu a mai simţit nevoia sǎ se mişte şi de asemenea cǎ a reuşit sǎ se relaxeze: „Chiar mǎ
simt mai odihnitǎ!”. I-am spus cǎ am observat un oftat când se relaxa, dar mi-a zis cǎ
nu a conştientizat acest lucru. Am întrebat-o dacǎ are îndoielei cu privire la acele
sugestii, dacǎ are ceva împotriva lor şi mi-a rǎspuns cǎ nu-i place sǎ se gândeascǎ cǎ nu
va mai fi preocupatǎ de trǎirile ei sau cǎ nu se va mai gândi la dificultǎţi deoarece dacǎ
va face acest lucru, nu va mai putea face faţǎ acestor probleme. I-am explicat pe
îndelete la ce se referǎ aceste sugestii, a înţeles şi m-a asigurat cǎ i le pot administra în
continuare, deoarece ele nu i-au creat un disconfort, doar cǎ le-a înţeles greşit. La
sfârşitul şedinţei am rugat-o sǎ se relaxeze şi singurǎ, sǎ persevereze, cǎci pânǎ la urmǎ
va avea rezultate.
A şasea şedinţǎ. A început cu o conversaţie despre tema sa, mi-a relatat cǎ a
reuşit sǎ se relaxeze muscular, sǎ scape de tensiune, sǎ „mai uite de probleme”, dar cǎ
nu-şi poate administra sugestiile pe care i le dau eu în timpul şedinţelor. Am rugat-o
sǎ-şi noteze pe o foaie sugestii ca: mǎ voi simţi tot mai bine, voi fi tot mai
independentǎ, voi fi tot mai încrezǎtoare în forţele proprii, voi fi mulţumitǎ şi
optimistǎ, sugestii pe care trebuie sǎ şi le repete de fiecare datǎ când simte nevoia. I-
am explicat cǎ repetarea acestor sugestii o ajutǎ în formarea unor deprinderi de a face
faţǎ depresiei. Am trecut la antrenamentul autogen, pacienta s-a relaxat mai mult ca în
şedinţele anterioare afirmând cǎ am avut dreptate când i-am spus cǎ repetarea este cel
mai eficient mod de a obţine relaxarea. La sfârşitul şedintei a spus, din proprie
iniţiativǎ cǎ va mai practica antrenamentul singurǎ.
A şaptea şedinţǎ. Pacienta mi-a mǎrturisit cǎ şi-a repetat sugestiile notate
pe foaie, cǎ a reuşit sǎ se elibereze de gânduri în timp ce s-a relaxat şi cǎ se simte mai
bine de când s-a internat, atât fizic cât şi psihic. De asemenea a spus cǎ în urma curei
de dezintoxicare este mai lucidǎ şi a realizat cǎ alcoolul nu constituie o modalitate de
soluţionare a problemelor. Am trecut la exerciţiul de relaxare care s-a desfǎşurat în
condiţii bune, nu s-au petrecut evenimente deosebite. Ca şi temǎ, am rugat-o sǎ-şi
administreze sugestiile învǎţate şi în timp ce se relaxeazǎ singurǎ.
A opta şedinţǎ. Pacienta era veselǎ deoarece, înainte cu o zi, fiica sa o
anunţase cǎ va deveni bunicǎ şi mi-a zis „Acum sunt mai convinsǎ ca oricând cǎ nu o sǎ
mai beau!”. Mi-a spus cǎ a reuşit sǎ se relaxeze şi administrându-şi sugestii, cǎ şi-a
propus sǎ îşi însuşească antrenamentul pentru a-l putea exersa şi dupǎ externare. Am
observat o dozǎ de optimism în atitudinea ei, era machiatǎ şi parfumatǎ. Exerciţiul de
relaxare a decurs bine. Nu i-am mai vorbit despre temǎ deoarece am vrut sǎ verific
dacǎ ceea ce mi-a spus în timpul şedinţei este adevǎrat.
A noua şedinţǎ. Mi-a zis, fǎrǎ sǎ o întreb, cǎ a reuşit sǎ se relaxeze singurǎ
mai mult faţǎ de celelalte dǎţi. Am apreciat-o şi am încurajat-o sǎ continue fiindcǎ
acest lucru îi este benefic. Relaxarea a decurs normal.
 A zecea şedinţǎ. Am discutat despre tehnica de relaxare pe care o face
singurǎ, mi-a spus cǎ observǎ progrese reale în starea pe care şi-o induce, cǎ se simte
mai bine de când face acest lucru. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost
necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde
pacienta a obţinut scorul 16. I-am spus acesteia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor
depresive, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ
antrenamentul autogen al lui Schultz singurǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea
antrenamentului care a decurs bine. I-am urat pacientei succes, am felicitat-o cǎ va
deveni bunicǎ şi i-am spus cǎ având aceeaşi atitudine va putea sǎ depǎşeascǎ
problemele şi sǎ îşi atingǎ scopurile.

Pacientul 3
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 3 este femeie, are 45 de ani, a terminat liceul pedagogic, este
pensionatǎ pe caz de boalǎ, a fost învǎţǎtoare. Locuieşte împreunǎ cu soţul care a fost
diagnosticat în urmǎ cu şase ani cu cancer pulmonar. La aflarea acestei veşti pacienta a
început sǎ consume alcool abuziv. Înainte consuma ocazional, la petreceri, iar înainte
de internare ajunsese sǎ consume în jur de 500ml de vodcǎ pe zi. Are doi copii, ambii
sunt plecaţi din ţarǎ de doi ani. Pentru ea, alcoolul a fost un mijloc de rezolvare a
problemelor cu care se confrunta, un mecanism de apǎrare împotriva gândului cǎ soţul
ei va muri. „Când beam, nu mai ştiam de mine, nu mai ştiam de nimic”. Când a
început sǎ bea, o fǎcea pe ascuns, sǎ nu o vadǎ nimeni; dupǎ ce au plecat copiii însǎ,
consuma în faţa soţului fǎrǎ nici o jenǎ. A realizat creşterea cantitǎţii şi frecvenţei
consumului de alcool, a conştientizat cǎ a devenit dependentǎ şi s-a hotǎrât sǎ apeleze
la clinica de dezintoxicare, atât pentru sǎnǎtatea proprie, cât şi pentru cǎ a rugat-o
soţul şi copiii. Viaţa profesionalǎ începuse sǎ fie afectatǎ de consumul abuziv de alcool,
în sensul cǎ nu mai dǎdea acelaşi randament ca înainte şi nu era etic sǎ se afişeze în
faţa copiilor în stare de ebrietate, astfel s-a pensionat. Are probleme cardiace, cu
ficatul şi cu stomacul. Este vizitatǎ de soţul ei şi vorbeşte adesea cu copiii la telefon. Îşi
doreşte sǎ se însǎnǎtoşeascǎ pentru a-l putea îngriji pe soţ şi pentru a putea merge în
vizitǎ la copii.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
Alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 9, se
observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 este reprezentativ
pentru alcoolici. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacienta prezintǎ
simptome depresive. Astfel, obţinând scorul 28, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre
severǎ. Se reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în
urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
 Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI:
tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, nehotǎrâre,
autoacuzare, sentimentul pedepsei, sentimente de culpabilitate, dar şi pe cele pe care
le-a menţionat în interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea, cǎ nu mai fǎcea
curat în casǎ (şi-a angajat o menajerǎ), se simţea inutilǎ. I-am explicat conceptul
„depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a
diverse psihoterapii, propunându-i relaxarea.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacienta a înţeles şi s-a arǎtat interesatǎ de acest tip de terapie. Am
rugat-o sǎ se concentreze şi i-am spus cǎ numai astfel poate obţine relaxarea. Am
asigurat-o cǎ va fi un exerciţiu care îi va face plǎcere şi totodatǎ îi va fi util. Dupǎ ce am
fǎcut exerciţiul de relaxare, bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz, am discutat
cu pacienta despre senzaţiile pe care le-a trǎit în timpul relaxǎrii, dacǎ i-a plǎcut, cum
se simte acum. Mi-a mǎrturisit cǎ a fost ceva nou pentru ea, cǎ a simţit greutate şi
cǎldurǎ în membre, cǎ s-a detensionat fizic, dar cǎ „toate încurajǎrile dinspre sfârşit
sunt baliverne”. Am discutat despre acest aspect şi i-am explicat cǎ aceste sugestii, prin
repetare, pǎtrund în subconştient, au rol de întǎrire a eului, lucru de care are şi ea
nevoie. Deoarece am observat cǎ a reţinut anumite sugestii administrate în timpul
terapiei, am sfǎtuit-o sǎ se relaxeze şi ea de douǎ ori pe zi.
A cincea şedinţǎ. Mi-a spus cǎ s-a relaxat singurǎ, a reuşit, doar cǎ de
fiecare datǎ adormea şi se mai trezea dupǎ câteva ore şi cǎ îi place cǎ se trezeşte
odihnitǎ. I-am spus cǎ este îmbucurǎtor acest lucru, mai ales cǎ atunci când încearcǎ sǎ
se relaxeze „mai uitǎ de probleme”. Am întrebat-o dacǎ vrea sǎ ştie mai multe despre
acest tip de terapie şi s-a arǎtat interesatǎ de lecturarea unei cǎrţi de specialitate. Am
trecut la exerciţiul de relaxare, iar dupǎ terminarea lui pacienta a fǎcut comparaţie cu
şedinţa precedentǎ, spunând cǎ de aceastǎ datǎ s-a relaxat mai mult decât data trecutǎ.
Printr-o discuţie mai amǎnunţitǎ despre problemele sale am ajuns la concluzia cǎ
pacienta este foarte motivatǎ sǎ devinǎ mai optimistǎ, mai încrezǎtoare în forţele
proprii, practic sǎ scape de stǎrile depresive: „Soţul meu are nevoie de o persoanǎ
puternicǎ, nu de cineva care sǎ se vǎicǎreascǎ toatǎ ziua. Trebuie sǎ mǎ schimb!”. Spre
sfârşitul şedinţei mi-a zis cǎ vrea sǎ mai încerce sǎ se relaxeze singurǎ pâna la
urmǎtoarea întâlnire, fapt ce denotǎ dorinţa sa de a-şi însuşi tehnica de relaxare şi
totodatǎ încrederea pe care o are în acest tip de terapie.
A şasea şedinţǎ. Mi-a relatat cǎ face progrese, cǎ se poate concentra asupra
corpului mai mult ca la început, cǎ a citit cartea „pe nerǎsuflate” şi i s-a pǎrut foarte
interesantǎ, credibilitatea în tehnicile de relaxare crescând. Antrenamentul a decurs
bine, pacienta mi-a zis cǎ se simte mai bine şi mai odihnitǎ, cǎ doarme mai bine
noaptea de când a început terapia. A rǎmas aceeaşi temǎ, sǎ se relaxeze.
A şaptea şedinţǎ. A zis cǎ vede un progres în relaxare, cǎ decurge mai bine,
chiar şi atunci când o face singurǎ. M-a întrebat cum ar putea reţine mai bine
sugestiile pe care i le dau şi am procedat la fel ca şi cu ceilalţi pacienţi, am rugat-o s ǎ-şi
noteze pe o foaie anumite sugestii, cele care crede cǎ ar putea-o ajuta cel mai mult, şi
apoi sǎ le repete de fiecare datǎ când simte nevoia, fie în stare de veghe, fie în timpul
relaxǎrii. Am mai vorbit despre problemele sale, despre stǎrile depresive, a arǎtat mai
mult optimism, o altă atitudine. Gândeşte realist, ştie cǎ trebuie sǎ lupte mult pentru a
scǎpa atât de gândirea vicioasǎ cât şi de patima sa pentru alcool şi cǎ acest lucru
depinde numai de ea şi de voinţa sa. De asemenea spune cǎ acum ea ar trebui sǎ fie „un
stâlp” pentru soţul ei şi nu o „povarǎ”. Vrea sǎ scape de sentimentul de inutilitate şi de
culpabilitate pe care le resimte când se gândeşte la boala soţului ei. Dupǎ aceste
discuţii s-a desfǎşurat exerciţiul de relaxare care a decurs într-un mod firesc, fǎrǎ
aspecte semnificative. Dupǎ acest exerciţiu pacienta mi-a relatat cǎ s-a concentrat mai
mult pe sugestiile care vizeazǎ întǎrirea eului, deoarece îşi doreşte acest lucru mai mult
ca orice. La sfârşitul şedinţei mi-a spus cǎ s-a gândit cǎ s-ar putea relaxa mai bine dacǎ
şi-ar înregistra pe o casetǎ audio exerciţiul de relaxare fǎcut de ea pe care sǎ-l asculte
de câte ori simte nevoia. I-am spus cǎ dacǎ ea simte cǎ acest lucru o ajutǎ, sǎ-l facǎ, dar
sǎ-mi aducǎ şi mie caseta pentru a verifica sugestiile pe care şi le dǎ, tonalitatea pe care
o foloseşte.
A opta şedinţǎ. Mi-a adus caseta, am ascultat-o şi am observat cǎ îşi repetǎ
de multe ori „Voi avea tot mai multǎ încredere în forţele proprii, fǎrǎ tensiune, fǎrǎ
teama de a greşi. Zi dupǎ zi mǎ voi simţi tot mai independentǎ, tot mai stǎpânǎ pe
mine, voi putea sǎ stau pe propriile picioare, voi fi independentǎ, încrezǎtoare în
forţele proprii, voi putea face faţǎ cu bine oricǎrei dificultǎţi”. Am întrebat-o ce o
determinǎ sǎ-şi administreze aceste sugestii mai insistent decât celelalte şi mi-a
rǎspuns cǎ atunci când se gândeşte cǎ va rǎmâne fǎrǎ soţul ei crede cǎ va avea o
recǎdere, cǎ nu ştie dacǎ va putea suporta acest lucru, mai ales cǎ nu sunt nici copiii
lângǎ ea. I-am explicat cǎ majoritatea oamenilor se confruntǎ cu astfel de situaţii şi cǎ
fiecare trebuie sǎ gǎseascǎ resurse pentru a depǎşi aceste momente. De asemenea, sǎ se
gândeascǎ la faptul cǎ soţul ei nu îşi doreşte sǎ redevinǎ alcoolicǎ sau sǎ fie nefericitǎ. I-
am spus cǎ este bine cǎ ştie de ce are nevoie, cǎ acest fapt constituie un pas important
cǎtre vindecarea sa. Am trecut apoi la relaxare, pacienta s-a simţit bine, şi mi-a spus
iarǎşi cǎ se simte mai odihnitǎ şi mai liniştitǎ.
A noua şedinţǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ se relaxeazǎ mult mai bine dacǎ
ascultǎ caseta decât dacǎ se antreneazǎ fǎrǎ ea. Pacienta şi-a adus aminte cǎ e
penultima şedinţǎ şi m-a rugat sǎ-i recomand un terapeut deoarece îşi doreşte ajutor
de specialitate în continuare. Am fǎcut acest lucru dupǎ care am reluat exerciţiul de
relaxare, pacienta s-a obişnuit cu acest exerciţiu şi la întrebarea dacǎ şi l-a însuşit a
rǎspuns afirmativ.
A zecea şedinţǎ. Am discutat despre tehnica de relaxare pe care o face
singurǎ, mi-a spus cǎ se simte mai bine de când face acest lucru şi cǎ e hotǎrâtǎ sǎ-l
continue ca şi pânǎ acum. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacienta a
obţinut scorul 19. I-am spus acesteia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ
acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ antrenamentul
autogen al lui Schultz singurǎ, dar cǎ mai trebuie sǎ lucreze, sǎ persevereze pentru a
obţine vindecarea, fapt de care este conştientǎ. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea
antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe, durerile de
stomac şi de ficat nu mai sunt atât de supǎrǎtoare, cǎ somnul este mai odihnitor.
 Pacientul 4
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 4 este bǎrbat, are 37 de ani, a terminat Facultatea de Automaticǎ şi
Calculatoare, a lucrat într-o companie multinaţionalǎ pe poziţia Project Manager, dar
şi-a pierdut locul de muncǎ datoritǎ alcoolismului în urmǎ cu patru luni. Locuieşte
singur, în apartament proprietate personalǎ, este divorţat de trei ani, motivul
despǎrţirii fiind faptul cǎ şi-a neglijat soţia datoritǎ faptului cǎ a pus cariera pe primul
plan. Înainte consuma alcool ocazional, la peterceri, la conferinţe, dar dupǎ ce l-a
pǎrǎsit soţia a început sǎ bea din ce în ce mai mult, deoarece nu mai avea cu cine sǎ
împǎrtǎşeascǎ bucuriile sau eşecurile din plan profesional. Înainte de internare
ajunsese sǎ consume o sticlǎ de wiski pe zi, începea de dimineaţǎ, întârzia la serviciu,
eficacitatea la locul de muncǎ scǎdea pe zi ce trece, a fost ameninţat cu concedierea şi
când a încercat sǎ renunţe şi-a dat seama cǎ nu mai poate, cǎ s-a instalat dependenţa.
A continuat sǎ bea, a rǎmas fǎrǎ bani, a apelat la ajutorul mamei care l-a îndrumat sǎ
cearǎ ajutor de specialitate, aceasta şi datoritǎ faptului cǎ tatǎl lui a murit datoritǎ
aceleiaşi probleme. Pacientul consuma alcool la început din plǎcere, mai apoi acesta s-
a transformat într-o modalitate de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, într-
un refugiu „Când beam, uitam de tot ce mi s-a întâmplat”. Nu era violent dupǎ ce
consuma. Nu suferǎ de boli la nivel somatic. Este vizitat de mama lui şi de un prieten
din copilǎrie care nu este consumator. Îşi doreşte sǎ devinǎ „ceea ce a fost odatǎ”.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 7, se
observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ
simptome depresive. Astfel, obţinând scorul 22, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre
severǎ. Se reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în
urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în
BDI: tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, nehotǎrâre,
autoacuzare, sentimente de culpabilitate, dar şi pe cele pe care le-a menţionat în
interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea, cǎ nu-i mai pǎsa de cum aratǎ,
absenţa libidoului, sentimente de singurǎtate, lipsa sensului vieţii. I-am explicat
conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu
ajutorul a diverse psihoterapii, astfel i-am propus terapia sugestivă.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacientul a fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se
concentreze şi am început exerciţiul de relaxare. În timpul desfǎşurǎrii acestuia, la
început am observat la pacient o stare de agitaţie, nelinişte însǎ nu atât de mari încât
sǎ întrerup exerciţiul, apoi dupǎ ce am aprofundat starea de relaxare, pacientul a reuşit
sǎ se mai destindǎ. Dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am
discutat despre trǎirile pe care le-a avut şi mi-a zis cǎ i-a fost un pic teamǎ, dar cǎ s-a
liniştit şi în cele din urmǎ a reuşit sǎ se destindǎ şi de asemena, i-a plǎcut. Am mai
vorbit despre utilitatea acestei terapii, iar la sfârşitul şedinţei i-am dat ca temǎ sǎ se
relaxeze singur de douǎ ori pe zi.
 A cincea şedinţǎ. Pacientul şi-a fǎcut tema, în sensul cǎ a încercat sǎ se
relaxeze, dar a spus cǎ efectele obţinute au fost mai slabe decât cele pe care le-a avut
relaxarea fǎcutǎ de mine, totuşi nu se poate elibera de gânduri. I-am explicat cǎ
însuşirea acestei tehnici presupune mai mult exerciţiu, mai multe repetǎri si l-am
sfǎtuit sǎ persevereze. Am continuat cu exerciţiul de relaxare şi, la sfârşitul acestuia am
vorbit cu pacientul despre cum s-a simţit în starea pe care i-am indus-o, mi-a zis cǎ
mai bine decât data precedentǎ şi „parcǎ am dormit câteva ore. Sunt mult mai
odihnit”. De asemenea mi-a zis cǎ seara, înainte de culcare, de când îşi face tema,
adoarme mai uşor şi nu mai viseazǎ sticle de wiski (coşmarurile sale).
A şasea şedinţǎ. Pacientul mi-a zis cǎ s-a relaxat de mai multe ori deoarece
este foarte plictisit şi îl apasǎ tot felul de gânduri referitoare la slujba sa şi am discutat
despre acest aspect, concluzionând cǎ este capabil sǎ lucreze atunci când nu se aflǎ în
stare de ebrietate. I-am spus cǎ i-aş putea aduce o carte cu care sǎ-şi ocupe timpul, o
carte care sǎ-l ajute sǎ înţeleagǎ terapia de tip sugestiv, lucru care l-a bucurat. Dupǎ
exerciţiul de relaxare pacientul nu mi-a relatat lucruri semnificative.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre relaxarea pe care o practicǎ singur, a
zis cǎ se simte mai bine de când practicǎ acest exerciţiu, cǎ simte cǎ are puterea
necesarǎ sǎ o ia de la capǎt. Am trecut la antrenamentul autogen, care s-a desfǎşurat
normal în ciuda faptului cǎ în ziua respectivǎ a fost agitaţie în secţie, ceea ce
demonstreazǎ cǎ pacientul a învǎţat sǎ facǎ abstracţie de factorii perturbatori. La
sfârşitul şedinţei i-am dat pacientului cartea.
A opta şedinţǎ. Am discutat pe marginea celor citite de el, relatându-mi cǎ a
fost foarte uimit sǎ audǎ cǎ hipnoza se foloseşte „şi pe post de anesteziant” şi chiar şi în
alcoolism. Apoi mi-a relatat cǎ este bucuros cǎ a reuşit sǎ-şi pǎstreze cel mai bun
prieten, cǎ mama lui este lângǎ el chiar dacǎ a dezamǎgit-o. Am observat o atitudine
mai optimistǎ, mi-a zis cǎ i-a revenit pofta de mâncare şi de asemenea cǎ este dornic sǎ
aibǎ o ocupaţie care sǎ-i distragǎ atenţia de la gândurile sale. A conştientizat faptul cǎ
este o persoanǎ bine pregǎtitǎ în domeniul sǎu şi cǎ este aproape imposibil sǎ nu îşi
poatǎ gǎsi un loc de muncǎ. Exerciţiul de relaxare a decurs bine.
A noua şedinţǎ. Am discutat despre sentimentul de singurǎtate pe care l-a
acuzat în primele şedinţe şi a spus cǎ situaţia în care se aflǎ nu este tocmai roz, dar cǎ
aceasta se poate remedia, „Nu sunt atât de bǎtrân încât sǎ nu-mi pot întemeia o familie
şi încǎ arǎt bine pentru un bǎrbat de vârsta mea, am forţǎ de muncǎ şi aş putea
întreţine o familie. Majoritatea foştilor mei colegi nu aveau copii, fiindcǎ nu le
permitea timpul”. Astfel, am observat cǎ optimismul se menţine, l-am încurajat şi apoi
am trecut la exerciţiul de relaxare care s-a dovedit a fi eficient. A conştientizat cǎ
relaxarea l-a ajutat pânǎ acum şi şi-a propus sǎ se foloseascǎ de ceea ce a învǎţat în
timpul acestei terapii de fiecare datǎ când se va simţi trist sau la capǎtul puterilor.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a
obţinut scorul 15. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ
acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ antrenamentul
autogen al lui Schultz singur. Apoi am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului
care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se simte mai stǎpân pe el şi cǎ
este convins cǎ dacǎ a reuşit sǎ-şi controleze corpul va putea sǎ-şi rezolve şi celelalte
probleme.

Pacientul 5
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
 Pacientul 5 este bǎrbat, are 39 de ani, are studii medii şi este vânzǎtor de
credite într-un magazin de bunuri de consum de un an. Locuieşte împreunǎ cu soţia şi
copilul lor. A început sǎ consume alcool în mod abuziv când soţia sa a fost promovatǎ
(în urmǎ cu patru ani) deoarece se simţea inferior ei pe plan profesional, dar şi pentru
cǎ ea era plǎtitǎ mai bine. acest lucru a dus şi la concedierea lui deoarece începuse sǎ
bea chiar şi în timpul serviciului. L-a afectat mult acest lucru, a început sǎ bea din ce în
ce mai mult ajungând la doi-trei litri de vin pe zi. Cu timpul, soţia a început sǎ-i
reproşeze faptul cǎ este mai tot timpul beat, cǎ nu poate avea grijǎ de copil în aceastǎ
stare şi cǎ nu îşi cautǎ de lucru. Pânǎ la urmǎ a fost angajat la locul actual de muncǎ,
dar a continuat sǎ bea deoarece se instalase dependenţa. Certurile cu soţia au devenit
din ce în ce mai dese, aceasta spunându-i cǎ dacǎ nu renunţǎ îl va pǎrǎsi, fapt ce l-a
determinat sǎ-şi ia concediu medical pentru a se interna la clinica de dezintoxicare
unde, dupǎ un examen medical complex s-a constatat cǎ nu suferǎ de boli la nivel
somatic. Nu se manifesta violent dupǎ ce consuma. Este vizitat de soţia lui care îl
sprijinǎ. Îşi doreşte sǎ depǎşeascǎ aceste probleme, sǎ se bucure de familia sa.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 7, se
observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ
simptome depresive. Astfel, obţinând scorul 25, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre
severǎ. Se reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în
urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în
BDI: tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, dificultǎţi
în muncǎ, scǎderea în greutate, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are
o imagine de sine scǎzutǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ
acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-
am gândit la relaxare.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacientul a fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se
concentreze şi am început exerciţiul de relaxare. Pe parcursul exerciţiului pacientu a
reuşit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am
discutat despre trǎirile pe care le-a avut şi mi-a zis cǎ s-a simţit un pic stânjenit la
început, dar în cele din urmǎ a reuşit sǎ se destindǎ, sǎ se concentreze asupra
sugestiilor administrate. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit
despre utilitatea ei , iar la sfârşitul şedinţei i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de
douǎ ori pe zi.
A cincea şedinţǎ. Subiectul şi-a fǎcut tema, adicǎ a încercat sǎ se relaxeze şi
a reuşit sǎ îşi menţinǎ atenţia centratǎ asupra propriului corp timp de aproximativ
cinci minute. I-am spus cǎ este un început bun, cǎ dupǎ o perioadǎ mai lungǎ în care va
exersa acest antrenament, va reuşi sǎ se destindǎ pentru mai mult timp şi cu mai puţin
efort. Am vorbit despre relaţia lui maritalǎ, despre faptul cǎ îşi doreşte sǎ scape de
patima pentru alcool pentru a avea o viaţǎ de familie liniştitǎ, normalǎ. Pacientul
realizeazǎ cǎ soţia lui îl iubeşte şi îşi doreşte acelaşi lucru, dar cǎ nu mai are voie sǎ o
dezamǎgeascǎ, deoarece i-a fǎcut foarte mult rǎu, chiar dacǎ neintenţionat. Se simte
vinovat de acest lucru şi se dispreţuieşte pentru asta, afirmând cǎ „soţia mea meritǎ pe
cineva mai bun”. L-am îndrumat sǎ aibǎ o discuţie cu soţia sa despre toate gândurile
care îl macinǎ şi apoi sǎ afirme asemenea lucruri, doar dacǎ aceasta i le confirmǎ, altfel
acestea nu îşi au rostul, nu fac decât sǎ adânceascǎ starea de depresie. Dupǎ aceastǎ
discuţie am trecut la exerciţiul de relaxare, pacientul s-a destins şi era mai vioi decât la
începutul acestei şedinţe. I-am recomandat sǎ continue sǎ se relaxeze şi singur.
A şasea şedinţǎ. Mi-a povestit cǎ a discutat cu soţia sa şi aceasta l-a asigurat
cǎ îl iubeşte, cǎ nu-şi doreşte alt bǎrbat, decât pe el, dar cu condiţia sǎ renunţe la alcool
pentru cǎ dacǎ mai continuǎ nu face decât sǎ distrugǎ tot (familia şi fiecare membru al
ei în parte). I-a vorbit despre toate gândurile lui referitoare la pǎrerile ei despre el la
care ea a replicat „Sunt nişte tâmpenii! Cum poţi sǎ crezi aşa ceva?”. Dupǎ aceastǎ
discuţie a devenit mai motivat sǎ renunţe la alcool şi este mai optimist deoarece are
sprijinul soţiei sale. Şi-a fǎcut şi tema, a reuşit sǎ se relaxeze, nu mai mult ca data
trecutǎ însǎ mai bine. Am trecut la antrenament care a decurs conform expectaţiilor.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat cu pacientul despre faptul cǎ în BDI a scorat
cu punctaj maxim itemul „Mi-am pierdut orice interes faţǎ de ceilalţi oameni” şi mi-a
spus cǎ nu-i mai place sǎ se întâlneascǎ cu vechii prieteni, cǎ preferǎ sǎ stea singur
deoarece îi este ruşine pentru ceea ce a ajuns, un alcoolic. I-am spus cǎ evitarea
situaţiilor nu duce la rezolvarea problemelor, uneori chiar le amplificǎ, iar oamenii
care îi sunt prieteni cu adevǎrat nu îl blameazǎ pentru cǎ şi-a fǎcut rǎu singur, ci
încearcǎ sǎ-l ajute. Exerciţiul de relaxare s-a realizat în condiţii bune, pacientul a reuşit
sǎ obţinǎ starea de bine, de calm, de linişte. A rǎmas aceeaşi temǎ.
A opta şedinţǎ. Am discutat despre sugestiile pe care i le administrez în
timpul şedinţelor deoarece mi-a zis cǎ îi par a fi utile şi a încercat sǎ le repete şi el în
timp ce se relaxa singur. A zis cǎ simte o schimbare de când a început terapia, cǎ are
mai multǎ încredere în el şi în viitorul lui. Apoi am trecut la exerciţiul de relaxare,
pacientul s-a simţit bine şi mai revigorat.
A noua şedinţǎ. Pacientul era entuziasmat cǎ urma sǎ se externeze curând
deoarece se simte bine, mai stǎpân pe sine şi a zis cǎ va continua sǎ-şi facǎ exerciţiul şi
acasǎ. Am discutat cu el despre momentul care i-a declanşat alcoolismul, faptul cǎ
soţia lui are o slujbǎ mai bunǎ şi câştigǎ mai bine ca el, spunându-mi cǎ s-a hotǎrât sǎ
vadǎ partea bunǎ a lucrurilor şi cǎ acest lucru nu mai constituie o problemǎ deoarece a
discutat cu soţia şi despre acest aspect. Îşi doreşte sǎ fie promovat la locul de muncǎ
actual şi va face tot ce-i stǎ în putere sǎ obţinǎ acest lucru. Aceastǎ conversaţie m-a
determinat sǎ cred cǎ nu mai are stǎri depresive atât de persistente, cǎ i-a revenit pofta
de viaţǎ şi este mai optimist. Am fǎcut exerciţiul de relaxare şi pacientul a fost foarte
mulţumit.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a
obţinut scorul 16. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ
de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obţinut un scor pentru depresie uşoarǎ cǎtre
moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ îşi doreşte sǎ
exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz şi acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la
exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se
simte mai stǎpân pe el şi cǎ este convins cǎ dacǎ a reuşit sǎ-şi controleze corpul va
putea sǎ-şi rezolve şi celelalte probleme încetul cu încetul.
 Pacientul 6
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 6 este bǎrbat, are 35 de ani, are studii superioare şi este inginer la o
organizaţie de prestǎri servicii. A început sǎ consume alcool în urma unei decepţii în
dragoste, în urmǎ cu 7 ani. Înainte de a deveni alcoolic era o persoanǎ sociabilǎ, bea
ocazional. A încercat sǎ renunţe la alcool de mai multe ori, reuşind sǎ ajungǎ la
abstinenţǎ pentru maxim douǎ luni. În urmǎ cu un an şi-a fǎcut o iubitǎ şi a
conştientizat cǎ are o problemǎ realǎ în ceea ce priveşte consumul de alcool. Pentru a-
şi ascunde acest viciu, bea fǎrǎ a fi vǎzut, iar dimineaţa, pentru a putea sǎ funcţioneze
nrmal pe parcursul zilei, consuma 100 ml de coniac. Pe parcursul întregii zile a ajuns
sǎ consume aproximativ un litru de tǎrie. Are o relaţie bunǎ cu familia de origine şi cu
logodnica sa; nici un membru al familiei sale nu a fost alcoolic. Este vizitat de
logodnica sa şi de pǎrinţi şi îşi doreşte sǎ renunţe la alcool pentru totdeauna şi sǎ-şi
întemeieze o familie. Faptul cǎ este alcoolic nu i-a afectat viaţa profesionalǎ, a reuşit sǎ
obţinǎ un concediu medical pe periada în care stǎ internat şi participǎ la grupul de
Alcoolici Anonimi. Nu s-a manifestat niciodatǎ violent dupǎ ce consuma bǎuturi
alcoolice. Este pasionat de internet, calculatoare şi lecturǎ. Pacientul are [probleme cu
stomacul, are un ulcer perforat datorat atât abuzului de alcool, cât şi a alimentaţiei
necorespunzǎtoare.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 6, se
observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ pacientul prezintǎ
simptome depresive. Astfel, obţinând scorul 24, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre
severǎ. Se reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în
urma aplicǎrii tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în
BDI: tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, scǎderea în
greutate, autoacuzare, sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine
scǎzutǎ. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie
poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacientul a fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se
concentreze şi am început exerciţiul de relaxare. Pe parcursul exerciţiului pacientu a
reuşit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am
discutat despre trǎirile pe care le-a avut şi mi-a zis cǎ la început i-a fost un pic teamǎ,
dar în cele din urmǎ a reuşit sǎ se destindǎ, sǎ se concentreze asupra sugestiilor
administrate. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit despre
utilitatea ei , iar la sfârşitul şedinţei i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori
pe zi.
A cincea şedinţǎ. Subiectul şi-a fǎcut tema, a încercat sǎ se relaxeze şi a
reuşit sǎ îşi menţinǎ atenţia centratǎ asupra propriului corp timp de aproximativ cinci
minute. I-am spus cǎ este un început bun, cǎ dupǎ o perioadǎ mai lungǎ în care va
exersa acest antrenament, va reuşi sǎ se destindǎ pentru mai mult timp şi cu mai puţin
efort. Am vorbit despre relaţia lui amoroasǎ, despre faptul cǎ îşi doreşte sǎ scape de
patima pentru alcool pentru a avea o viaţǎ de familie. Am trecut la exerciţiul de
relaxare şi dupǎ cele douǎzeci de minute pacientul a spus cǎ se simte mai odihnit, cǎ
este mai destins. Mi-a zis cǎ ar vrea sǎ afle mai multe despre terapia sugestivǎ şi i-am
promis cǎ îi voi aduce o carte la urmǎtoarea întâlnire. Pacientul mi-a relatat cǎ a
cunoscut oameni care îl înţeleg la grupul de AA şi cǎ este mulţumit de faptul cǎ a fǎcut
pasul cǎtre internare. Spre sfârşitul şedinţei i-am spus cǎ ar fi bine sǎ continue sǎ se
relaxeze singur.
A şasea şedinţǎ. Pacientul mi-a relatat cǎ îşi doreşte foarte mult sǎ „scape de
alcool”, însǎ îi este teamǎ cǎ va eşua iar, aşa cum a fǎcut de atâtea ori de când a încercat
singur, cǎ se simte limitat deoarece „alcoolul este mai puternic decât el”. I-am sugerat
sǎ se gândeascǎ asupra efectelor nefaste pe care le are alcoolul atunci când este
mahmur. Pacientul prezenta un mare interes asupra efectelor pe care le are alcoolul
consumat în mod abuziv asupra sistemului nervos, asupra proceselor psihice. I-am dat
informaţii referitoare la acest aspect, dupǎ care am trecut la exerciţiul de relaxare care
a decurs bine. De asemenea, pacientul a spus cǎ de când a început terapia, nu mai are
coşmaruri şi se odihneşte mult mai bine, „simt cǎ dorm iar!”. La sfârşitul şedinţei i-am
dat subiectului cartea promisǎ.
A şaptea şedinţǎ. Am avut o discuţie cu subiectul pe seama cǎrţii pe care i-
am dat-o, mi-a relatat cǎ l-a ajutat sǎ-şi facǎ exerciţiul de relaxare singur mai bine, cǎ
are o mai mare încredere în acest tip de terapie. Am vorbit despre relaţia cu pǎrinţii,
mi-a povestit cǎ îi este teamǎ sǎ nu-i dezamǎgeascǎ şi cǎ lupta pe care o duce împotriva
alcoolului o duce atât pentru bunǎstarea lui, dar mai ales pentru a putea sǎ-şi priveascǎ
pǎrinţii în ochi iar, pentru ca ei sǎ poatǎ fi mândri din nou de el. Din ceea ce a relatat
pacientul, am observat cǎ datoritǎ alcoolismului are o stimǎ de sine scǎzutǎ, ceea ce m-
a determinat sǎ cred cǎ exerciţiul de relaxare care se centreazǎ mult pe întǎrirea eului
şi a personalitǎţii îl va ajuta. I-am explicat acest lucru dupǎ care am trecut la
antrnamentul autogen, pacientul s-a simţit bine, nu au avut loc evenimente deosebite.
L-am rugat sǎ se relaxeze în continuare şi pentru aceasta l-am pus sǎ-şi noteze
sugestiile care crede cǎ îl ajutǎ cel mai mult şi sǎ le repete zilnic de fiecare datǎ când se
simte trist.
 A opta şedinţǎ. Pacientul mi-a înapoiat cartea pe care a citit-o şi am discutat
despre dispoziţia pe care a avut-o în ultimele zile. Mi-a spus cǎ este mai relaxat, cǎ îl
ajutǎ mult şi întâlnirile de la grup şi cǎ nu se mai considerǎ „atât de pǎcǎtos, de
marginalizat” şi cǎ a început sǎ-şi repete sugestiile scrise. Am observat şi o atitudine
mai optimistǎ, pacientul era mai zâmbǎreţ. Astfel, am trecut la exerciţiul de relaxare şi
pacientul s-a simţit bine şi mai revigorat.
A noua şedinţǎ. Am discutat despre relaxarea pe care o face singur şi mi-a
relatat cǎ pentru prima datǎ a reuşit sǎ-şi administreze sugestiile şi în timp ce era
relaxat, cǎ simte cǎ are din ce în ce mai mult control asupra propriului trup şi cǎ vrea sǎ
practice acest exerciţiu în continuare deoarece îi face bine. Exerciţiul de relaxare a
decurs bine, pacientul reuşind sǎ se destindǎ.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacientul a
obţinut scorul 14. I-am spus acestuia cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ
de la depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obţinut un scor pentru depresie uşoarǎ cǎtre
moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ îşi doreşte sǎ
exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz şi acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la
exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se
simte mai stǎpân pe el şi cǎ este convins cǎ dacǎ a reuşit sǎ-şi controleze corpul va
putea sǎ-şi rezolve şi celelalte probleme.
 Pacientul 7
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 7 este femeie, are 42 de ani, a absolvit postliceala de asistente
medicale, în prezent este pensionatǎ pe caz de boalǎ deoarece a suferit un accident (în
urmǎ cu patru ani) şi nu mai era aptǎ de muncǎ. Locuieşte împreunǎ cu familia sa,
soţul, fiica şi fiul. A început sǎ consume alcool în mod abuziv la scurt timp dupǎ
evenimentul nefericit deoarece se simţea inutilǎ, întreţinutǎ, nu mai avea satisfacţii
deoarece nu-şi mai putea ajuta copiii financiar. Înainte consuma ocazional, iar în
ultimul timp ajunsese la jumǎtate de litru de tǎrie pe zi pentru a mai uita de probleme,
de faptul cǎ „sunt o povarǎ pentru familia mea”. Au început certurile între ea şi ceilalţi
membri ai familiei, acestea datorându-se consumului abuziv de alcool, faptului cǎ nu
îşi mai îndeplinea rolul de mamǎ şi de soţie. A încercat sǎ renunţe la alcool, dar a
observat cǎ nu mai poate şi a vorbit cu familia sa despre acest lucru, astfel au ajuns la
concluzia cǎ trebuie sǎ urmeze o curǎ de dezintoxicare. Nu s-a manifestat niciodatǎ
violent, nu are antecedente în familie în ceea ce priveşte consumul abuziv de alcool. Îşi
doreşte o viaţǎ de familie liniştitǎ, fǎrǎ certuri, sǎ redevinǎ o mamǎ şi o soţie bunǎ. Este
vizitatǎ de familie şi beneficiazǎ de tot suportul acesteia. Nu este diagnosticatǎ cu boli
cronice.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 10, se
observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome
depresive. Astfel, obţinând scorul 26, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se
reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii
tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI:
tristeţea, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, autoacuzare, sentimente de
culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine scǎzutǎ şi din interviul preliminar am
observat cǎ pacienta se dispreţuieşte, nu se mai îngrijeşte, nu mai are poftǎ de viaţǎ. I-
am explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie poate fi
ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.
Deoarece a lucrat în mediul spitalicesc, este încrezǎtoare în psihoterapie şi totodatǎ
receptivǎ la acest tip de intervenţie.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacienta a fost de acord cu acest tip de terapie spunându-mi cǎ simte
nevoia sǎ se relaxeze deoarece în ultimul timp este tensionatǎ, stresatǎ, agitatǎ. Am
rugat-o sǎ se concentreze şi am început exerciţiul de relaxare. Pe parcursul exerciţiului
pacienta a reuşit sǎ se relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate
antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe care le-a avut şi mi-a zis cǎ la început
s-a simţit stânjenitǎ şi încordatǎ, dar cǎ în cele din urmǎ a reuşit sǎ se destindǎ, sǎ se
concentreze asupra sugestiilor administrate. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de
terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârşitul şedinţei i-am dat ca temǎ sǎ
se relaxeze singurǎ de douǎ ori pe zi şi observând cǎ vrea sǎ aibǎ o imagine de
ansamblu asupra terapiei sugestive, i-am oferit o carte pentru a se putea informa şi de
asemenea pentru a-i întǎri încrederea în efectul acesteia.
A cincea şedinţǎ. Subiectul a încercat sǎ se relaxeze şi a reuşit sǎ îşi menţinǎ
atenţia centratǎ asupra propriului corp pentru câteva minute. I-am spus cǎ este un
început bun, cǎ dupǎ o perioadǎ mai lungǎ în care va exersa acest antrenament, va
reuşi sǎ se destindǎ pentru mai mult timp şi cu mai puţin efort. Am vorbit despre
relaţia conjugalǎ, despre relaţia pe care o are cu copiii, şi totodatǎ despre relaţia
familialǎ, activitǎţile pe care le desfǎşoarǎ împreunǎ, comunicare, sprijinul pe care şi-l
oferǎ unul altuia. Astfel am observat cǎ sunt o familie închegatǎ, problema acuzatǎ
fiind doar abuzul de alcool al pacientei. Mi-a spus cǎ a citit cartea şi cǎ este mai
încrezǎtoare în faptul cǎ acest tip de terapie o poate ajuta. Am trecut la exerciţiul de
relaxare şi dupǎ cele douǎzeci de minute pacienta a spus cǎ se simte mai liniştitǎ, cǎ
este mai destinsǎ, cǎ a reuşit pe parcursul antrenamentului sǎ-şi elibereze mintea de
gândurile cotidiene. Spre sfârşitul şedinţei i-am spus cǎ ar fi bine sǎ continue sǎ se
relaxeze singurǎ.
A şasea şedinţǎ. Am abordat problema care a declanşat abuzul de alcool,
accidentul în urma cǎruia a rǎmas cu o deficienţǎ motorie; am discutat despre faptul cǎ
alcoolul nu reprezintǎ o modalitate de rezolvare a problemei, lucru de care pacienta
este conştientǎ. Am mai discutat despre exerciţiul de relaxare pe care îl desfǎşoarǎ
singurǎ şi mi-a relatat cǎ nu reuşeşte sǎ-şi administreze sugestii deoarece când
încearcǎ sǎ facǎ acest lucru, nu se mai poate destinde, ba dimpotrivǎ, este mai
tensionatǎ. I-am spus cǎ îşi poate administra sugestiile aşa cum şi le aduce aminte, nu
neapǎrat în ordinea şi pe cele care i le dau eu. De asemenea i-am sugerat sǎ îşi noteze
pe o foaie sugestiile care îi par a fi cele mai utile şi sǎ le repete şi în stare de veghe,
deoarece în acest mod le reţine mai uşor şi la un moment dat îi vor reveni în minte fǎrǎ
sǎ depunǎ efort prea mare. Am observat cǎ pacienta este preocupatǎ de acest aspect,
ceea ce denotǎ un grad de implicare mare din partea ei şi totodatǎ faptul cǎ se poate
adapta la situaţii dacǎ este impulsionatǎ. Am trecut la exerciţiul de relaxare care a
decurs bine, la sfârşitul acestuia am observat o stare de voioşie, de bine, de revigorare
a pacientei.
A şaptea şedinţǎ. Pacienta mi-a spus cǎ şi-a repetat sugestiile notate în
şedinţa precedentǎ, cǎ acum îi vin în minte mult mai uşor şi fǎrǎ sǎ se gândeascǎ
neapǎrat cǎ trebuie sǎ şi le administreze, vin ca de la sine. Am discutat despre starea sa
de dispoziţie din ultimele zile, despre vizitele pe care le-a primit, despre relaţiile pe
care le are cu ceilalţi pacienţi. Am observat o ameliorare în starea sa de dispoziţie,
pacienta comunicǎ mai mult şi mai deschis cu cei din jurul ei, se implicǎ în organizarea
unor activitǎţi cu care sǎ-şi ocupe timpul. Exerciţiul de relaxare s-a desfǎşurat normal,
fǎrǎ evenimente deosebite.
A opta şedinţǎ. Am discutat cu pacienta despre relaţiile sale interpersonale
şi mi-a zis cǎ acestea s-au deteriorat în timp datoritǎ abuzului de alcool, dar cǎ îşi
doreşte sǎ reia legǎtura cu fostele prietene, sǎ vorbeascǎ mai mult cu copiii. Am
discutat despre „meseria” sa de casnicǎ şi am ajuns la concluzia cǎ nu trebuie sǎ facǎ
din asta o dramǎ deoarece astfel îşi ajutǎ familia foarte mult şi ca şi casnicǎ îi poate
mulţumi prin numeroase modalitǎţi. Am trecut la exerciţiul de relaxare care a decurs
bine, pacienta a spus cǎ de când a început terapia, se odihneşte mult mai bine şi nu
mai este atât de abǎtutǎ.
A noua şedinţǎ. Am discutat despre exerciţiul de relaxare pe care îl practicǎ
singurǎ şi mi-a relatat cǎ reuşeşte sǎ-şi administreze sugestiile şi în timp ce se
relaxeazǎ, cǎ simte cǎ are din ce în ce mai mult control asupra propriului corp şi cǎ vrea
sǎ practice acest exerciţiu în continuare deoarece îi face bine. Exerciţiul de relaxare a
decurs bine, pacienta reuşind sǎ se destindǎ.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, unde pacienta a
obţinut scorul 18. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la
depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obţinut un scor pentru depresie uşoarǎ cǎtre
moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ îşi doreşte sǎ
exerseze antrenamentul autogen al lui Schultz şi acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la
exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se
simte mai stǎpânǎ pe ea şi cǎ este convinsǎ cǎ dacǎ a reuşit sǎ-şi controleze corpul va
putea sǎ-şi rezolve şi celelalte probleme.
 Pacientul 8
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 8 este bǎrbat, are 45 de ani, este absolvent de şcoalǎ profesionalǎ,
având meseria de lǎcǎtuş mecanic, în prezent lucreazǎ la o firmǎ de construcţii.
Locuieşte împreunǎ cu familia (soţia şi fiul lor). Consumǎ alcool de la vârsta de 17 ani,
dar în limite normale. Odatǎ cu trecerea timpului cantitatea de alcool ingeratǎ a
crescut; la început consuma bere şi vin, dar de aproximativ şase ani bea numai tǎrie.
Consuma zilnic atât în timpul serviciului, cât şi dupǎ terminarea programului, dar şi
acasǎ. Acest lucru a dus la certuri frecvente cu soţia care l-a rugat mai întâi sǎ se lase,
iar apoi vǎzând cǎ nu a fǎcut acest lucru a început sǎ-i reproşeze cǎ nu-şi mai
îndeplineşte rolurile de soţ şi tatǎ, cǎ „are în cap numai bǎuturǎ”, „cǎ în loc sǎ aducǎ
banii în casǎ îi duce la cârciumǎ”. În cele din urmǎ soţia a plecat împreunǎ cu copilul la
pǎrinţii ei. Subiectul realizând cǎ se aflǎ într-o situaţie delicatǎ, cǎ şi-a neglijat familia,
cǎ este pe cale sǎ o piardǎ, a încercat sǎ renunţe la consum însǎ nu a reuşit, şi şi-a dat
seama cǎ este alcoolic. Nici un membru al familiei sale nu este alcoolic. Deoarece nu
vrea sǎ-şi piardǎ familia, a hotǎrât sǎ se interneze pentru a scǎpa de aceastǎ
dependenţǎ, acesta fiind singurul care ar putea-o aduce înapoi pe soţia lui. Este
diagnosticat cu ulcer duodenal.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 10, se
observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome
depresive. Astfel, obţinând scorul 24, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se
reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii
tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
 Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în
BDI: tristeţea, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, autoacuzare, sentimente
de culpabilitate, insomnii, nehotǎrâre. I-am explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi
faptul cǎ acest tip de depresie poate fi ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar
cǎ eu m-am gândit la relaxare.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacientul a prezentat interes faţǎ de acest tip de terapie spunându-mi
cǎ simte nevoia sǎ se relaxeze deoarece în ultimul timp este tensionat, stresat, agitat.
Astfel, l-am rugat sǎ se concentreze asupra sugestiilor pe care i le administrez, dupǎ
care am început exerciţiul de relaxare. Pe parcursul exerciţiului pacientul a reuşit sǎ se
relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat
despre trǎirile pe care le-a avut şi mi-a zis cǎ la început s-a simţit stingher şi un pic
speriat, dar cǎ în cele din urmǎ a reuşit sǎ se destindǎ. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest
tip de terapie, am mai vorbit despre utilitatea ei , iar la sfârşitul şedinţei i-am dat ca
temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.
A cincea şedinţǎ. Subiectul a încercat sǎ se relaxeze, dar nu a reuşit pentru
cǎ îl invadau tot felul de gânduri. I-am spus cǎ acest exerciţiu necesitǎ un grad mare de
concentrare asupra corpului şi nu asupra gândurilor. Am discutat despre frǎmântǎrile
sale dupǎ care am trecut la exerciţiul de relaxare, pacientul reuşind sǎ se concentreze
mai mult şi, în consecinţǎ sǎ fie mai relaxat. Mi-a relatat cǎ se simte mai vioi, mai
energic, mai bine. Spre sfârşitul şedinţei i-am spus pacientului sǎ încerce sǎ mai
practice şi singur antrenamentul.
A şasea şedinţǎ. Pacientul mi-a relatat cǎ a reuşit sǎ-şi menţinǎ atenţia
concentratǎ asupra propriului corp pentru câteva minute, însǎ nu s-a simţit la fel de
bine cu dupǎ relaxarea din timpul şedinţei. Am discutat despre relaţia sa familialǎ de
dinaintea începerii consumului abuziv de alcool, mi-a relatat cǎ era un soţ şi un tatǎ
bun şi iubitor, un „om de casǎ, om de familie”, cǎ-i plǎcea sǎ-şi petreacǎ timpul liber
alǎturi de familie, „cǎ nu înţelege cum alcoolul a putut sǎ-l schimbe atât de mult”. Am
observat cǎ subiectul se simte foarte vinovat de tot ce s-a întâmplat şi cǎ îşi doreşte o
schimbare în viaţa sa, cǎ este motivat sǎ renunţe la alcool. Am trecut la exerciţiul de
relaxare care a decurs bine, dupǎ care l-am rugat pe pacient sǎ-şi noteze sugestiile
pentru întǎrirea eului pe o foaie şi sǎ le repete de fiecare datǎ când se simte copleşit de
gânduri.
A şaptea şedinţǎ. Am vorbit cu pacientul despre exerciţiul de relaxare pe
care îl desfǎşoarǎ singur şi mi-a relatat cǎ simte progrese şi cǎ sperǎ sǎ obţinǎ aceleaşi
stǎri de bine ca cele din timpul şedinţelor de terapie. De asemenea mi-a spus cǎ a
început sǎ meargǎ la asociaţia AA din cadrul spitalului, şi observând cǎ existǎ oameni
care au reuşit sǎ renunţe la alcool, este mai încrezǎtor în şansa lui de vindecare. Am
observat o atitudine mai optimistǎ, cǎ este mai încrezǎtor în forţele proprii. A zis cǎ la
aceastǎ schimbare contribuie şi faptul cǎ îşi repetǎ constant sugestiile învǎţate.
Exerciţiul de relaxare a decurs normal.
A opta şedinţǎ. Pacientul era foarte bine dispus deoarece înainte cu o zi îl
vizitase soţia pentru prima oarǎ de când este internat. Au avut o discuţie în urma
cǎreia pacientul a înţeles cǎ şi soţia lui îşi doreşte sǎ se reîntoarcǎ acasǎ dacǎ el reuşeşte
sǎ renunţe la consum. Astfel, pacientul a devenit şi mai motivat şi a zis cǎ vrea „sǎ nu-şi
mai plângǎ de milǎ” şi „sǎ lupte pânǎ la capǎt”, sǎ renunţe definitiv la alcool. Am trecut
la exerciţiul de relaxare care s-a desfǎşurat firesc.
A noua şedinţǎ. Am vorbit despre exerciţiul de relaxare pe care îl desfǎşoarǎ
singur, mi-a zis cǎ reuşeşte sǎ-şi menţinǎ atenţia concentratǎ asupra corpului timp de
aproximativ zece minute, cǎ îşi poate administra sugestiile şi cǎ se simte mai odihnit,
cǎ doarme mai bine şi cǎ durerile de stomac nu mai sunt atât de puternice. Am trecut
la exerciţiul de relaxare, pacientul s-a destins, s-a simţit bine. I-am recomandat sǎ
exerseze antrenamentul autogen şi dupǎ externare.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, la care pacientul
a obţinut scorul 17. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la
depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obţinut un scor pentru depresie uşoarǎ cǎtre
moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine sǎ continue
exersarea antrenamentul autogen al lui Schultz şi acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la
relaxare care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se simte mai
încrezǎtor în forţele proprii şi cǎ se simte mai puternic în lupta împotriva alcoolului.
 Pacientul 9
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 9 este bǎrbat, are 38 de ani, are studii superioare, profesia de
economist. A avut propria afacere, însǎ, în urmǎ cu 5 ani, a dat faliment. Din cauza
acestui lucru au început certurile cu soţia lui şi dupǎ un an au divorţat. Între timp s-a
angajat la o firmǎ pe poziţia de contabil. Datoritǎ divorţului şi a falimentului a început
sǎ consume bǎuturi alcoolice în mod abuziv, mai întâi bere şi vin, apoi tǎrie. În ultima
vreme consuma zilnic, nu-şi mai îndeplinea atribuţiile la locul de muncǎ, îşi neglija
alimentaţia, vestimentaţia. A fost avertizat cǎ va fi concediat, nu a ţinut seama de acest
lucru şi de aceea a rǎmas fǎrǎ serviciu. Deoarece a rǎmas fǎrǎ un loc de muncǎ, fǎrǎ nici
un venit a apelat la ajutorul fratelui sǎu care ia oferit tot sprijinul de care a avut nevoie,
însǎ la un moment dat a realizat cǎ este acoolic şi la îndrumat sǎ solicite ajutor de
specialitate. Pacientul a realizat cǎ este pe punctul de a pierde tot, chiar şi pe fratele
sǎu, şi a hotǎrât sǎ se interneze la clinica de dezalcoolizare. A fost diagnosticat cu ulcer
gastroduodenal. Nu are antecedente de alcoolism în familie. Îşi doreşte sǎ renunţe la
alcool pentru a avea o viaţǎ normalǎ.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientului un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 11 se
observǎ cǎ pacientul este alcoolic deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome
depresive. Astfel, obţinând scorul 27 prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se
reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii
tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în
BDI: tristeţea, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, autoacuzare, sentimente
de culpabilitate, insomnii, nehotǎrâre, se simte pedepsit, prezintǎ iritabilitate. I-am
explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie poate fi
ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacientul a prezentat interes faţǎ de acest tip de terapie spunându-mi
cǎ simte nevoia sǎ se relaxeze deoarece în ultimul timp este tensionat, stresat, agitat.
Astfel, l-am rugat sǎ se concentreze asupra sugestiilor pe care i le administrez, dupǎ
care am început exerciţiul de relaxare. Pe parcursul exerciţiului pacientul a reuşit sǎ se
relaxeze, iar dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat
despre trǎirile pe care le-a avut şi mi-a zis cǎ la început s-a simţit ciudat, dar apoi s-a
simţit bine şi s-a relaxat. Mi-a relatat cǎ i-a plǎcut acest tip de terapie, am mai vorbit
despre utilitatea ei , iar la sfârşitul şedinţei i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de
douǎ ori pe zi.
A cincea şedinţǎ. Am discutat despre problemele financiare cu care se
confruntǎ pacientul şi în urma unei conversaţii mai amǎnunţite am concluzionat cǎ
existǎ şanse de remediere deoarece are o pregǎtire profesionalǎ, beneficiazǎ de
sprijinul fratelui, singura problemǎ pe care trebuie sǎ o depǎşeascǎ fiind alcoolul. Am
vorbit despre exerciţiul de relaxare pe care îl realizeazǎ şi mi-a relatat cǎ nu prea
reuşeşte sǎ-şi ia gândul de la probleme, dar cǎ încearcǎ şi în ultima zi a reuşit sǎ se
relaxeze câteva minute. Apoi am trecut la exerciţiul de relaxare şi am observat cǎ în
timp ce-i administram sugestiile „Când expiri, elimini toate grijile, toate gândurile
rele, toate problemele. Devii calm, liniştit şi relaxat, calm, liniştit şi relaxat. Inima bate
liniştit, foarte liniştit, liniştit şi egal. Inima bate de la sine, bate ritmic, egal şi liniştit.
Eşti calm, liniştit şi relaxat. O linişte plǎcutǎ te împresoarǎ, calmul te inundǎ tot mai
mult, eşti foarte calm şi liniştit. Simţi o linişte şi o pace interioarǎ profundǎ. Întregul
corp este destins şi relaxat. O cǎldurǎ plǎcutǎ îţi cuprinde tot corpul” pacientul se
încrunta. La sfârşitul exerciţiului am discutat despre acest aspect şi mi-a zis cǎ „vreau
sǎ simt asta”, şi cǎ în timp ce se relaxeazǎ singur tocmai asupra acestor sugestii se
concentreazǎ. Astfel, i-am propus sǎ-şi noteze sugestiile care simte el cǎ îl ajutǎ cel mai
mult şi sǎ le repete şi în stare de veghe.
A şasea şedinţǎ. Subiectul mi-a vorbit despre ceea ce îl motiveazǎ sǎ
renunţe la consumul de alcool şi l-am sfǎtuit sǎ îşi canalizeze toatǎ energia asupra
acestor scopuri. De asemenea am discutat despre antrenamentul practicat de el singur
şi mi-a relatat cǎ se autosugestioneazǎ mult mai uşor în timpul relaxǎrii de când a
reţinut sugestiile notate. Am trecut la exerciţiul de relaxare care a decurs bine,
pacientul s-a destins, a spus cǎ se simte mai bine, mai odihnit şi cǎ simte cǎ ar putea sǎ
o ia de la capǎt.
A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre mariajul sǎu şi mi-a zis cǎ „divorţul a
pus capac la tot”, se simte vinovat pentru acest lucru deoarece nu a putut face faţ ǎ
eşecului financiar, tocmai de aceea a fost distrus şi cǎsnicia. Am vorbit despre acest
sentiment de culpabilitate pe care îl resimte şi am încercat sǎ-i arǎt cǎ într-o relaţie nu
poate fi vinovat doar unul dintre parteneri. Pe mǎsurǎ ce povestea aceste probleme
realiza cǎ în anumite situaţii ar fi avut nevoie de sprijinul soţiei, însǎ aceasta îi reproşa
tot timpul eşecul financiar în loc sǎ îi fie alǎturi, sǎ treacǎ împreunǎ peste acest hop. În
timpul exerciţiului pacientul s-a relaxat, a reuşit sǎ facǎ abstracţie de factorii
perturbatori, sǎ fie receptiv la sugestii.
A opta şedinţǎ. Subiectul mi-a relatat cǎ dupǎ fiecare exerciţiu de relaxare
pe care îl face singur se simte mai odihnit, mai calm, mai liniştit, eliberat de gândurile
care îl mǎcinau, iar dupǎ antrenamentul pe care îl practicǎ seara doarme mult mai
bine, trezindu-se mult mai odihnit. Am discutat despre relaţia pe care o are cu fratele
lui, mi-a zis cǎ îl viziteazǎ şi îl susţine, cǎ este sigur cǎ îi va fi alǎturi dupǎ externare şi cǎ
vrea sǎ-l rǎsplǎteascǎ pentru tot ceea ce a fǎcut pentru el, acesta fiind unul din
scopurile sale principale. Exerciţiul de relaxare a decurs bine, iar apoi am vorbit
despre schimbǎrile pe care le resimte datoritǎ acestui tip de terapie; mi-a spus cǎ îi
pare a fi eficientǎ, cel puţin în cazul lui dǎ roade, în sensul cǎ i-a ameliorat durerile de
stomac, doarme mai bine, este mai încrezǎtor în viitorul sǎu, acum poate vedea
„luminiţa de la capǎtul tunelului”, se simte mai puternic.
A noua şedinţǎ. Pacientul a spus cǎ simte un real progres în exerciţiul de
relaxare pe care îl desfǎşoarǎ singur, cǎ efectele acestuia sunt destul de apropiate cu
cele pe care le are în timpul şedinţelor, diferenţa constând în faptul cǎ antrenamentul
pe care îl practicǎm împreunǎ este mai complex şi dureazǎ mai multe minute. L-am
apreciat pentru conştienciozitatea de care a dat dovadǎ pe tot parcursul terapiei şi
pentru rezultatele sale, pentru faptul cǎ se implicǎ în procesul sǎu de recuperare.
Exerciţiul de relaxare s-a desfǎşurat firesc.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, la care pacientul
a obţinut scorul 16. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la
depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obţinut un scor pentru depresie uşoarǎ cǎtre
moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine sǎ continue
exersarea antrenamentul autogen al lui Schultz şi acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la
relaxare care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se simte mai
încrezǎtor în forţele proprii şi cǎ se simte mai puternic în lupta împotriva alcoolului.
 Pacientul 10
 Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la
problemele cu care se confruntǎ (alcoolismul şi depresia), istoricul bolii, relaţiile
interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.
Pacientul 10 este femeie, are 36 de ani, are studii medii, a lucrat într-un salon
de înfrumuseţare şi în prezent este şomerǎ. Locuieşte singurǎ în apartament,
proprietate personalǎ, este divorţatǎ şi nu are copii. A început sǎ consume alcool dupǎ
ce a aflat cǎ soţul ei are o amantǎ pentru care a pǎrǎsit-o. Au divorţat în urmǎ cu doi
ani şi deoarece se simţea singurǎ, abandonatǎ, la capǎtul puterilor a început sǎ bea din
ce în ce mai mult, ajungând la doi litri de vin pe zi. Mai târziu, deoarece începuse sǎ se
ducǎ la serviciu în stare de ebrietate a fost concediatǎ. A schimbat mai multe locuri de
muncǎ, dar de fiecare datǎ a fost concediatǎ din acelaşi motiv, consumul de alcool.
Pǎrinţii sǎi au observat cǎ are o problemǎ în ceea ce priveşte consumul abuziv de
alcool, i-au propus sǎ se mute la ei o perioadǎ, însǎ ea a refuzat. Totuşi, vǎzând cǎ nu
mai poate face faţǎ nici cheltuielilor şi nici singurǎtǎţii cu care se confruntǎ, le-a cerut
ajutorul acestora şi au hotǎrât cǎ cea mai bunǎ soluţie este sǎ se interneze într-un
centru de dezalcoolizare. Nimeni din familia sa nu s-a confruntat cu aceastǎ tulburare,
pacienta nu are probleme de sǎnǎtate. Îşi doreşte sǎ renunţe la consumul de alcool
pentru a avea o viaţǎ normalǎ, pentru a-şi putea întemeia o familie.
 Interviul de evaluare: a treia şedinţǎ
I-am dat pacientei un chestionar pentru evaluarea alcoolismului – Testul de
autoadministrare pentru verificarea alcoolismului (SAAST- Self-Adimnistered
alcoholism Screening Test). În urma rezultatului obţinut la chestionar, respectiv 7, se
observǎ cǎ pacienta este alcoolicǎ deoarece un scor mai mare de 3 indicǎ prezenţa
alcoolismului. Apoi i-am dat BDI-ul pentru a observa dacǎ prezintǎ simptome
depresive. Astfel, obţinând scorul 28, prezintǎ depresie moderatǎ cǎtre severǎ. Se
reţine scorul obţinut la BDI pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ în urma aplicǎrii
tehnicilor de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate.
Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în BDI:
tristeţea, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, se simte pedepsitǎ,
sentimente de culpabilitate, faptul cǎ are o imagine de sine scǎzutǎ şi din interviul
preliminar am observat cǎ pacienta nu se mai îngrijeşte, nu mai are poftǎ de viaţǎ. I-
am explicat conceptul „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie poate fi
ameliorat cu ajutorul a diverse psihoterapii, dar cǎ eu m-am gândit la relaxare.
 Terapia: a patra şedinţǎ
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum
ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât
şi a clientului. Pacienta a fost de acord cu acest tip de terapie, spunându-mi cǎ e
dispusǎ sǎ facǎ orice pentru a ieşi din aceastǎ stare. Dupǎ ce i-am explicat cǎ trebuie sǎ
se concentreze asupra sugestiilor pe care i le administrez am început exerciţiul de
relaxare. A durat ceva pânǎ a gǎsit o poziţie confortabilǎ, a fost agitatǎ, însǎ pe parcurs
a reuşit sǎ se destindǎ puţin. Am discutat despre aceste aspecte, mi-a spus cǎ a fost o
situaţie ineditǎ pentru ea, cǎ la început a fost cam dificil sǎ-şi menţinǎ o poziţie anume,
dar cǎ pe parcurs s-a liniştit şi nu a mai fost încordatǎ. I-am recomandat sǎ încerce sǎ
se relaxeze singurǎ pentru a-şi descoperi propriul corp, poziţia în care se relaxeazǎ cel
mai bine şi pentru a învǎţa sǎ-şi menţinǎ atenţia centratǎ asupra propriului corp.
 A cincea şedinţǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ a încercat sǎ se relaxeze, cǎ a gǎsit
o poziţie în care se simte confortabil, dar cǎ nu poate sǎ îşi menţinǎ atenţia centratǎ pe
propriul corp pentru foarte mult timp deoarece este distrasǎ de numeroase gânduri.
Am discutat despre aceste gânduri ale sale şi mi-a spus cǎ cel mai apǎsǎtor lucru
pentru ea e faptul cǎ soţul a pǎrǎsit-o pentru o femeie mai tânǎrǎ, cǎ nu se mai crede o
femeie atrǎgǎtoare şi cǎ nu se mai îngrijeşte. Am ajuns la concluzia cǎ acesta este un
comportament neadecvat, cǎ nu face decât sǎ se rǎzbune pe ea însǎşi pentru greşeala
fostului soţ. Am trecut la exerciţiul de relaxare şi la sfârşitul acestuia pacienta mi-a
spus cǎ s-a simţit mai bine decât data trecutǎ, cǎ este mai liniştitǎ şi mai detensionatǎ.
Am rugat-o sǎ mai exerseze şi singurǎ de douǎ ori pe zi.
A şasea şedinţǎ. Am vorbit despre eşecul profesional care s-a datorat
consumului de alcool, pacienta mi-a spus cǎ înainte de a începe sǎ consume era o
coafezǎ bunǎ, cǎ îi plǎcea ceea ce fǎcea, era satisfǎcutǎ de rezultatele pe care le avea. Ea
realizeazǎ cǎ dacǎ renunţǎ la consum se poate reangaja şi îşi doreşte acest lucru. Am
observat o atitudine pozitivǎ faţǎ de acest aspect al vieţii sociale şi cǎ este dornicǎ sǎ
lucreze. Apoi am trecut la exerciţiul de relaxare, de aceastǎ datǎ pacienta spunându-mi
cǎ s-a concentrat mai mult asupra sugestiilor de întǎrire a eului şi s-a imaginat a fi mai
puternicǎ, mai încrezǎtoare în forţele proprii, mai puţin depresivǎ. De aceea i-am
sugerat sǎ-şi repete aceste sugestii cât mai des pentru a putea sǎ şi le administreze şi în
timp ce se relaxeazǎ singurǎ.
A şaptea şedinţǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ îşi repetǎ sugestiile notate ori de
câte ori o copleşesc gândurile, astfel reuşind sǎ le înlǎture. Am discutat despre relaţia
ei cu pǎrinţii şi am observat cǎ beneficiazǎ de tot suportul acestora şi cǎ le este
recunoscǎtoare. Exerciţiul de relaxare a decurs bine, pacienta afirmând cǎ în timpul
exerciţiului a avut o stare de bine, s-a relaxat, s-a detensionat, a fǎcut abstracţie de
factorii perturbatori şi mi-a spus cǎ de când practicǎ acest antrenament reuşeşte sǎ
aibǎ stǎrile menţionate mai sus de mai multe ori pe parcursul unei zile.
A opta şedinţǎ. Pacienta mi-a relatat cǎ face progrese în ceea ce priveşte
relaxarea pe care o desfǎşoarǎ singurǎ, cǎ acum exerciţiul dureazǎ mai mult timp faţǎ
de primele încercǎri şi cǎ în urma acestuia obţine efectele scontate. Am discutat despre
viaţa socialǎ a pacientei şi a spus cǎ îi place sǎ relaţioneze cu oamenii în general, cǎ
profesia sa îi oferǎ aceastǎ oportunitate, de aceea este nerǎbdǎtoare sǎ se angajeze. De
aici am observat cǎ pacienta şi-a recǎpǎtat pofta de viaţǎ, relaţioneazǎ şi cu celelalte
paciente, este mai bine-dispusǎ, are o atitudine mai optimistǎ faţǎ de viitor. Am trecut
la exerciţiul de relaxare pe parcursul acestuia nu am observat nimic deosebit.
A noua şedinţǎ. Am discutat despre problema pe care o are cu alcoolul,
despre efectele negative ale consumului abuziv, pacienta mi-a spus cǎ acum
conştientizeazǎ cǎ bǎutura nu i-a adus nici un beneficiu, ba dimpotrivǎ doar necazuri.
De asemenea mi-a zis cǎ realizeazǎ cǎ va duce o luptǎ continuǎ cu alcoolul, cǎ vor mai
exista tentaţii, mai ales atunci când se va confrunta cu diverse obstacole, însǎ de
fiecare datǎ îşi va aduce aminte de „chinurile prin care a trecut ca sǎ scape de
dependenţǎ, de efortul depus” şi nu ar vrea sǎ mai treacǎ prin astfel de situaţii. I-am
recomandat sǎ se foloseascǎ şi de aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ pe care a învǎţat-o ori de
câte ori tentaţia va apǎrea. În timpul antrenamentului, pacienta a reuşit sǎ se relaxeze.
A zecea şedinţǎ. Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o
reevaluare a stǎrilor depresive; aceasta s-a fǎcut cu ajutorul BDI-ului, la care pacienta
a obţinut scorul 18. I-am spus cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ de la
depresia moderatǎ cǎtre severǎ a obţinut un scor pentru depresie uşoarǎ cǎtre
moderatǎ, cǎ acest tratament este eficient şi i-am spus cǎ este bine sǎ continue
exersarea antrenamentul autogen al lui Schultz şi acasǎ. Apoi am trecut ca de obicei la
relaxare care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma acestor şedinţe se simte mai
încrezǎtoare în forţele proprii şi cǎ se simte mai puternicǎ în lupta împotriva
alcoolului.
 La sfârşitul terapiei fiecărui pacient i s-a cerut numărul de telefon pentru a
putea fi contactat la trei săptămâni după externare în vederea unui interviu cu privire
la depăşirea perioadei critice.

Interpretarea datelor. În urma celor zece şedinţe susţinute cu fiecare din cei
zece pacienţi s-ar puea extrage mai multe observaţii. Astfel, în primele două şedinţe
care au constituit interviul preliminar, un numitor comun pentru fiecare pacient l-a
reprezentat faptul că a existat o comunicare deschisă ce pune în evidenţă dorinţa lor
de a renunţa la consumul de alcool. Toţi cei zece pacienţi şi-au expus problemele cu cât
mai multe amănunte, dat fiind că interviul a fost bazat pe întrebări deschise. În urma
chestionarelor aplicate pe parcursul celei de-a treia şedinţe nu au fost ridicate obiecţii.
Rezultatele aplicării chestionarului pentru alcoolism a demonstrat faptul că cei zece
subiecţi suferă de această adicţie şi de asemenea rezultatele obţinute la chestionarul
BDI au indicat depresie moderată către severă.
Soluţia care li s-a propus pentru remedierea tulburării afective,
antrenamentul autogen al lui Schultz, a întâmpinat atât reţineri, cât şi sentimente de
aprobare. Aceste reţineri constau în faptul că ei nu înţelegeau utilitatea şi nu vedeau
efectele acestei metode. În momentul în care s-a început punerea în practică a
antrenamentului, s-au observat reacţii diferite, însă pe parcursul exerciţiului pacienţii
au reuşit să se relaxeze. Până în momentul celei de-a patra şedinţe pacienţii au fost
rugaţi să se relaxeze singuri şi fiecare şi-a asumat acest rol, chiar dacă nu toţi au reuşit
să atingă rezultatul scontat.
În principiu, primele trei şedinţe au fost mai anevoioase deoarece s-a încercat
stabilirea unei alianţe terapeutice. Odată depăşită această piedică s-a remarcat o
cursivitate în desfăşurarea următoarelor şedinţe, pacienţii au început să întrevadă
rostul acestor exerciţii.
S-a observat că reticenţa resimţită la început dispăruse, în sensul că pe
parcursul demersului terapeutic pacienţii au reuşit să se relaxeze mai uşor, mai bine,
atât în cadrul şedinţelor, cât şi în restul timpului. La sfârşitul terapiei pacienţii au fost
reevaluaţi prin aplicarea aceluiaşi chestionar BDI, iar rezultatele arată că trecuseră
către o depresie uşoară către moderată.

Seria 1= nivelul depresiei la începutul terapiei.

Seria 2= nivelul depresiei la sfârşitul terapiei.
 IV. Concluzii

Având în vedere că acest studiu de caz este realizat pe zece pacienţi internaţi
într-un centru de dezintoxicare se presupune din start că există o voinţă din partea lor
pentru a renunţa la consumul de alcool. Tocmai de aceea aceste rezultate nu ar putea fi
generalizate.
Conform primei ipoteze cum că pacienţii alcoolici au stări depresive, s-au
identificat la fiecare pacient stări depresive. În aceste condiţii se poate spune că
ipoteza a fost demonstrată, în consecinţă s-a trecut la demonstrarea celei de-a doua
ipoteze. Din rezultatele reevaluării obţinute la sfârşitul terapiei se poate observa că
într-adevăr în urma asimilării antrenamentului autogen al lui Schultz, stările
depresive sunt mai rare şi mai puţin intense.
 Cea de a treia ipoteză a fost confirmată, chiar dacă pe termen scurt, deoarece
la trei săptămâni după externare toţi pacienţii au fost contactaţi telefonic pentru a afla
în ce fel au depăşit perioada critică. Toţi pacienţii au descris această perioadă ca fiind
foarte dificilă, dar în momentele în care simţeau nevoia să consume alcool sau erau
cuprinşi de o stare de depresie încercau să reia tehnicile de relaxare însuşite în timpul
terapiei.
Această lucrare ar putea constitui un punct de plecare pentru o cercetare mai
elaborată şi desfăşurată pe o perioadă mai îndelungată pentru a se dovedi dacă aceste
concluzii pot fi generalizate şi la categoria de alcoolici neinstituţionalizaţi.
 V.Bibliografie

1. Albu, M. – Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Ed. Clusium, Cluj-

Napoca, 1988;
2. American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders (DSM.IV-R), Washington D.C., 1994;
3. Arseni, C.; Golu, M.; Dănăilă, L. – Psihoneurologie, Ed. Academiei, Bucureşti,
1983;
4. Chabrol, H. – Les toxicomanies de l’ adolescent, Ed. Presse, Paris, 1992;
5. Chiriţă, R. şi V.; Papari, A. – Manual de psihiatrie clinică şi psihologie
medicală, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna; Constanţa, 1992;
6. Cristea, D. – Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti,
2001;
7. Dafinoiu, I. – Sugestie şi hipnoză, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1996;
8. Dafinoiu, I.; Vargha, J.L. – Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iaş, 2005;
9. Enăchescu, C. – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;
10. Filimon, L. – Experienţa depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia,
Bucureşti, 2002;
11. Freud, S. – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
12. Golu, M. – Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti 1993;
13. Golu, M. – Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002;
14. Holdevici, I.; Vasilescu, I. P. – Hipnoza şi forţele nelimitate ale psihismului
uman, Editura Aldomars, Bucureşti, 1991;
15. Holdevici, I. – Psihoterapia – un tratament fără medicament, Editura Ceres,
1993;
16. Holdevici, I. – Sugestiologie şi terapie sugestivă, Ed. Victor, Bucureşti, 1995;
17. Holdevici, I. – Autosugestie şi relaxare, Ed. Ceres, Bucureşti, 1995;
18. Holdevici, I. – Elemente de psihoterapie, Ed. a III-a revizuită şi adăugită,
Editura All, Bucureşti, 1997;
19. Holdevici, I. – Psihoterapia Tulburărilor anxioase, Editura Ceres, Bucureşti,
2000;
20.Holdevici, I. – Ameliorarea performanţelor îndividuale prin tehnici de
psihoterapie, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2000;
21. Holdevici, I. – Psihoterapii scurte, Editura Ceres, Bucureşti, 2000;
22. Holdevici, I. – Hipnoza clinică, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000;
23. Holdevici, I. – Gândirea pozitivă – Ghid practic de psihoterapie raţional
emotivă şi cognitiv-comportamentală, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2000;
24. Holdevici, I. – Psihoterapia anxietăţii, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2000;
25. Holdevici, I. – Psihoterapia cazurilor dificile; Abordări cognitiv-
comportamentale, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2003;
26. Holdevici, I. – Hipnoterapia: teorie şi practică, Ed. Dual Tech, Bucureşti,
2004;
27. Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul
stresului pentru un stil de viaţă optim, Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti,
2005;
28.Iamandescu, I. B. – Manual de psihologie medicală, Ed. Infomedica, Bucureşti,
1995;
29. I.C.D. 10 – Clasificarea tulburărilor mentale si de comportament, Editura
ALL, 1994
30.Iluţ, P. – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997;
31. Ionescu, G. – Psihoterapia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
32. Ionescu, G. – Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed. Asclepios,
Bucureşti, 1995;
33. Iovu, M. – Droguri legale, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003;
34. Luban-Plozza, B., Iamandescu, I. B. – Dimensiunea psihosocială a practicii
medicale, Ed. Infomedica, Bucureşi, 2002;
35. Mihai, S. L. – 14 paşi în lumea drogurilor, Ed. Universităţii Bucureşti,
Bucureşti, 2005;
36. Popescu-Neveanu, V. – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981;
37. Porot, A. şi M. – Toxicomaniile, Ed. Ştiinţifică , Bucureşti, 1999;
38.Postel, J. – Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică, Ed. Univers
Enciclopedic, trad. Leonard Gavriliu, Bucureşti, 1998;
39. Predescu, V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, volumul I şi II, Bucureşti, 1989-1997;
40.Prelipceanu, D. – Psihiatrie-note de curs, Ed. Info Medica, Bucureşti, 2003;
41. Răşcanu, R. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitară,
Bucureşti, 1994;
42. Răşcanu, R. – Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Ştiinţifică şi
Tehnică, Bucureşti, 1996;
43. Răşcanu, R. – Elemente de psihologie a comunicării, Ed. Universitară,
Bucureşti, 1995;
44.Răşcanu, R. – Alcool şi droguri-virtuţi şi capcane pentru tineri, Ed.
Universităţii, Bucureşti, 2004;
45. Şchiopu, U.; Verzea E. – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1997;
46.Tihan, E. şi L.; Drăgulănescu, C.; Oprea, C. – Modificări neuropsihice induse de
consumul de droguri. Evaluare şi managementul de caz, Ed. Focus, Bucureşti,
2004;
47. Tudose F. şi C.; Dobranici, L. – Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi,
Ed. Info Medica, Bucureşti, 2002;
48.Zamfirescu, V. D. – Introducere în psihanaliza freudiană şi post freudiană, Ed.
Trei, Bucureşti, 2003;
49.Zlate, M. – Eul şi personalitatea, ediţia a III-a, Ed. Trei, Bucureşti, 2002.
 VI. Anexe

Anexa 1
Antrenamentul autogen al lui Schultz aplicat în şedinţele de
psihoterapie.
„Aşeazǎ-te într-o poziţie cât mai comodǎ. Aminteşte-ţi de faptul cǎ te poţi
mişca oricând, îţi poţi schimba oricând schimba poziţia pentru a te simţi cât mai
comod. Asiguraţi-vǎ de faptul cǎ aveţi spatele şi capul sprijinite. Acum lasǎ-ţi ochii sǎ
se închidǎ uşor, poţi lǎsa ca zgomotele din jurul tǎu sǎ treacǎ pe lângǎ tine fǎrǎ a te
influenţa. O linişte plǎcutǎ te înconjoarǎ. Eşti calm, liniştit şi relaxat, calm, liniştit şi
relaxat. Fruntea devine tot mai destinsǎ, muşchii feţei sunt tot mai destinşi şi relaxaţi.
Îţi simţi capul limpede, liber şi uşor. Eşti liniştit şi relaxat. Braţele devin grele, foarte
grele, grele, grele ca de plumb. O greutate ca de plumb îţi cuprinde umerii, braţele,
mâinile şi ajunge pânǎ la degete. Braţele devin grele, tot mai grele, din ce în ce mai
grele, grele ca de plumb. Eşti calm, liniştit şi relaxat. Plexul solar este cuprins de o
cǎldurǎ plǎcutǎ, abdomenul este foarte liniştit şi relaxat. Plexul solar este cald şi
relaxat. Muşchii abdomenului sunt destinşi, orice tensiune dispare. Eşti calm, liniştit
şi relaxat. O cǎldurǎ plǎcutǎ îţi cuprinde întregul corp. Picioarele sunt grele, foarte
grele, foarte grele, ca de plumb. O greutate puternicǎ îţi inundǎ picioarele care sunt
grele, tot mai grele, grele ca de plumb. Liniştea şi greutatea te împresoarǎ, eşti calm,
liniştit şi relaxat, calm, liniştit şi relaxat. Întregul corp este destins şi relaxat.
Respiraţia devine liniştitǎ şi rarǎ. Respiri liber, de la sine aerul ce te înconjoarǎ.
Respiri calm, liniştit, fǎrǎ efort. Respiri foarte calm şi liniştit. Inspiri un aer calm,
liniştitor şi plǎcut. Inspiri un aer calm, liniştit şi plǎcut. Când expiri, elimini toate
grijile, toate gândurile rele, toate problemele. Devii calm, liniştit şi relaxat, calm,
liniştit şi relaxat. Inima bate liniştit, foarte liniştit, liniştit şi egal. Inima bate de la sine,
bate ritmic, egal şi liniştit. Eşti calm, liniştit şi relaxat. O linişte plǎcutǎ te împresoarǎ,
calmul te inundǎ tot mai mult, eşti foarte calm şi liniştit. Simţi o linişte şi o pace
interioarǎ profundǎ. Întregul corp este destins şi relaxat. O cǎldurǎ plǎcutǎ îţi cuprinde
tot corpul. Eu voi numǎra acum pânǎ la 10 şi pe mǎsurǎ ce numǎr te vei cufunda întro
stare de relaxare tot mai profundǎ, mai adâncǎ, mai plǎcutǎ. Când voi ajunge cu
numǎrǎtoare pânǎ la 10, vei fi profund relaxat. Acum încep sǎ numǎr: 1- relaxarea
devine mai profundǎ, tot mai profundǎ; 2,3- cu fiecare expiraţie te relaxezi tot mai
mult, din ce în ce mai mult, te cufunzi într-o stare de relaxare foarte plǎcutǎ; 4,5- te
relaxezi tot mai mult pe mǎsurǎ ce numǎr; 6,7- vocea mea te relaxeazǎ tot mai mult,
din ce în ce mai mult, chiar dacǎ îţi vorbesc eşti tot mai relaxat; 8,9- continuǎ sǎ te
relaxezi, când voi ajunge cu numǎrǎtoarea la 10 vei fi foarte relaxat; 10-eşti profund
relaxat, adânc relaxat.Eşti atât de destins, de relaxat încât mintea ta devine tot mai
receptivǎ la ceea ce îţi voi spune. În cursul acestei relaxǎri te vei simţi tot mai puternic,
tot mai eficient, tot mai stǎpân pe tine. Eşti tot mai puternic, tot mai eficient, tot mai
stǎpân pe tine.
Te vei simţi tot mai vioi, tot mai alert, tot mai energic, mai puţin obosit, tot
mai puţin descurajat, tot mai puţin depresiv. Cu fiecare zi ce trece vei deveni tot mai
interesat de ceea ce se întâmplǎ în jur, astfel încât mintea ta va fi distrasǎ de la propria
persoanǎ şi de la problemele care te frǎmântǎ. Te vei gândi tot mai puţin la tine însuţi,
la dificultǎţile tale, vei fi tot mai puţin preocupat de propriile trǎiri, vei deveni tot mai
puţin îngrijorat, tot mai puţin agitat, tot mai puţin deprimat, vei fi capabil sǎ gândeşti
clar sǎ te concentrezi tot mai bine. Îţi vei concentra tot mai mult atenţia asupra a ceea
ce faci, iar memoria ta se va îmbunǎtǎţi. Vei deveni capabil sǎ vezi lucrurile din
perspectiva lor realǎ fǎrǎ a le permite sǎ ia proporţii. De la o zi la alta vei deveni tot mai
relaxat, te vei enerva tot mai puţin. Cu fiecare zi ce trece vei deveni şi vei r ǎmâne tot
mai relaxat, tot mai puţin încordat fizic şi psihic. Devii şi rǎmâi tot mai relaxat, tot mai
puţin încordat fizic şi psihic. Tot mai încrezǎtor în tine, în posibilitǎţile tale de a duce la
bun sfârşit ceea ce ai de fǎcut. Vei avea tot mai multǎ încredere în forţele proprii, fǎrǎ
încordare, fǎrǎ teama de a greşi. Zi dupǎ zi te voi simţi tot mai independent, tot mai
stǎpân pe tine, vei putea sǎ stai pe propriile picioare, vei fi independent, încrezǎtor în
forţele proprii, vei putea face faţǎ cu bine oricǎrei dificultǎţi. Zi dupǎ zi te vei simţi tot
mai bine, tot mai încrezǎtor în forţele proprii, cu un sentiment de bunǎstare şi
siguranţǎ personalǎ. Cu fiecare şedinţǎ de relaxare te vei simţi tot mai fericit, tot mai
încrezǎtor, tot mai mulţumit, tot mai optimist. Vei fi tot mai capabil sǎ te bazezi pe tine
însuţi, sǎ-ţi susţii pǎrerile, judecǎţile, opiniile, sǎ stai pe propriile tale picioare. Vei
simţi tot mai puţinǎ nevoie sǎ te bazezi pe alţi oameni, sǎ depinzi de altcineva. (o
pauzǎ)
Voi începe sǎ numǎr de la 10-1. Când voi ajunge cu numǎrǎtoarea la 1 îţi vei
reveni complet, te vei simţi bine, înviorat, odihnit. 10- vei reveni curând din relaxare;
9- revii încet la normal; 8,7- picioarele nu mai sunt grele; 6- corpul nu mai e greu, te
simţi uşor ca un fulg, eşti odihnit; 5,4- îţi revii tot mai mult; 3- în curând îţi vei reveni
complet, vei fi odihnit, dar vioi şi alert; 2- ochii se deschid încet; 1- ţi-ai revenit
complet, te întinzi foarte bine: spatele, mâinile.

Anexa 2

Beck Depression Inventory

(B.D.I)

1.Tristeţe
Nu mǎ simt trist.
Mǎ simt trist.
Sunt trist şi nu pot scǎpa de tristeţe.
Sunt atât de trist tot timpul şi nu mai pot suporta.

2.Pesimism
Viitorul nu mǎ descurajeazǎ.
Mǎ simt descurajat când mǎ gândesc la viitor.
Simt cǎ nu am ce aştepta de la viitor.
Simt cǎ viitorul e fǎrǎ speranţǎ.

3.Sentimentul eşecului
Nu am sentimentul eşecului sau al ratǎrii.
Simt cǎ am avut mai multe insuccese decât majoritatea oamenilor.
Dacǎ mǎ privesc în oglindǎ, vǎd o grǎmadǎ de eşecuri.
Mǎ simt complet ratat.

4.Nemulţumire
Lucrurile îmi fac aceeaşi plǎcere ca înainte.
Nu mǎ mai bucur de lucruri sau întâmplǎri ca înainte.
Nu mai obţin o satisfactie reala din nimic.
Sunt nemulţumit şi totul mǎ plictiseşte.

5.Vinovǎţie
Nu mǎ simt în mod special vinovat de ceva.
Mǎ simt vinovat o bunǎ parte a timpului.
Mǎ simt vinovat în cea mai mare parte a timpului.
Mǎ simt tot timpul vinovat.

6.Sentimentul pedepsei
Nu mǎ simt pedepsit cu ceva.
Mǎ gândesc cǎ s-ar putea sǎ fiu pedepsit.
Aştept sǎ fiu pedepsit.
Simt cǎ sunt pedepsit.

7.Neplǎcere faţǎ de sine

Nu sunt dezamǎgit de mine.
Mǎ simt dezamagit de mine însumi.
Sunt dezgustat de mine.
Mǎ urǎsc.

8.Autoacuzarea
Nu simt cǎ sunt mai rǎu decât alţii.
Mǎ critic pentru slǎbiciunile şi greşelile mele.
Mǎ blamez tot timpul pentru greşelile mele.
Mǎ dezaprob pentru tot ce se întâmplǎ rǎu.

9.Autoagresiune
Nu am idei de sinucidere.
Am idei de sinucidere dar nu vreau sǎ le pun în practicǎ.
Mi-ar plǎcea sǎ mǎ sinucid.
M-aş sinucide dacǎ aş avea ocazia.

10. Plâns
Nu plâng mai mult decât de obicei.
Acum plâng mai mult ca înainte.
Plâng tot timpul.
Obişnuiesc sǎ plâng, dar acum nu mai pot nici dacǎ aş vrea.

11. Iritabilitate
Nu sunt mai nervos ca înainte.
Acum mǎ enervez mai uşor ca înainte.
Acum sunt nervos tot timpul.
Lucrurile care mǎ enervau înainte nu mǎ mai iritǎ deloc.

12. Retragere socialǎ , izolare

Nu mi-am pierdut interesul faţǎ de oamenii din jur.
Oamenii ceilalţi mǎ intereseazǎ mai puţin ca înainte.
Mi-am pierdut interesul faţǎ de majoritatea celorlalţi oameni.
Mi-am pierdut orice interes faţǎ de ceilalţi oameni.

13. Nehotǎrâre
Mǎ decid la fel de uşor ca înainte.
Trebuie sǎ fac un efort sǎ mǎ decid.
Am dificultǎţi mai mari ca înainte când iau o decizie.
Nu mai pot lua nici o decizie.

14. Modificǎri în imaginea despre sine

Cred cǎ nu arǎt mai rǎu ca înainte.
Sunt supǎrat cǎ arǎt mai bǎtrân şi mai neatractiv.
Simt cǎ modificǎri permanente ale aspectului meu mǎ fac neatractiv.
Cred cǎ sunt urât şi neatragǎtor.

15. Dificultǎţi în muncǎ

Cred cǎ pot lucra tot atât de bine ca înainte.
Trebuie sǎ fac un efort suplimentar când încep sǎ lucrez.
Mǎ strǎduiesc din greu pentru a face ceva.
Nu pot lucra absolut nimic.

16. Tulburǎri de somn

Dorm tot atât de bine ca de obicei.
Nu mai dorm atât de bine ca de obicei.
Mǎ trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât înainte şi nu mai pot adormi decât greu.
Mǎ trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte şi nu mai pot adormi.
17. Fatigabilitate
Nu mǎ simt mai obosit ca de obicei.
Acum obosesc mai uşor ca înainte.
Obosesc fǎrǎ sǎ fac aproape nimic.
Sunt prea obosit ca sǎ mai pot face ceva.

18. Modificǎri în sfera apetitului

Pofta mea de mâncare nu e mai scǎzutǎ/crescutǎ ca de obicei.
Apetitul meu nu mai e aşa de bun ca înainte.
Apetitul meu e mult mai diminuat/crescut acum.
Nu am deloc poftǎ de mâncare/Am o poftǎ de mâncare exageratǎ.

19. Pierdere/creştere în greutate

Nu am slǎbit/m-am îngrǎşat în ultimul timp.
Am slǎbit/m-am îngrǎşat peste 2 kg.
Am slǎbit/m-am îngrǎşat peste 5 kg.
Am slǎbit/m-am îngrǎşat peste 10 kg.

20. Preocupǎrile faţǎ de starea fizicǎ

Nu sunt preocupat sau supǎrat în legǎturǎ cu sǎnǎtatea mea mai mult ca înainte.
Sunt necǎjit de probleme de sǎnǎtate ca: dureri, înţepǎturi, furnicǎturi, tulburǎri ale
stomacului sau constipaţie.
Sunt foarte necǎjit de starea mea fizicǎ şi mi-e greu sǎ mǎ gândesc la altceva.
Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizicǎ încât nu mǎ mai pot gândi la nimic.

21. Absenţa libidoului

Nu am observat modificǎri recente ale interesului meu faţǎ de sex.
Sexul opus mǎ intereseazǎ mai puţin ca înainte.
 Sexul opus mǎ intereseazǎ mult mai puţin ca înainte.
Mi-am pierdut interesul faţǎ de sexul opus.

Anexa 3

Testul de autoadministrare pentru verificarea

alcoolismului

Pentru a ne ajuta sǎ înţelegem mai bine rezultatele examenului medical este

necesar sǎ obţinem informaţii referitoare la consumul dumneavoastrǎ de alcool. Vǎ rog
sǎ completaţi acest chestionar.
 1.Credeţi cǎ sunteţi un bǎutor normal? (adicǎ beţi în limite normale).
DA NU (1)
2.Soţia dumneavoastrǎ sau rudele apropiate s-au îngrijorat ori s-au plâns
vreodatǎ de faptul cǎ beţi?
DA (2) NU
3.Vǎ puteţi abţine sǎ consumaţi bǎuturi alcoolice atunci când vreţi?
DA NU (1)
4.Faptul cǎ beţi a creat vreodatǎ probleme între dumneavoastrǎ şi soţia/soţul,
pǎrinţii sau rudele apropiate?
DA (1) NU
5.Obişnuiţi sǎ beţi dimineaţa?
DA (1) NU
6.Ati simţit vreodatǎ nevoia sǎ renunţaţi la consumul de alcool?
DA (2) NU
7.V-a zis vreodatǎ doctorul sǎ renunţaţi la consumul de alcool?
DA (1) NU
8.Aţi fost internat vreodatǎ într-o secţie de psihiatrie?
DA NU
9.Dacǎ rǎspunsul la întrebarea 8 este DA consumul de alcool a constituit o
parte din problema pentru care v-aţi internat?
DA (1) NU

10.Aţi fost vreodatǎ arestat, chiar şi pentru câteva ore, deoarece vǎ aflaţi sub
influenţa bǎuturilor alcoolice la volan?
DA (1) NU

Scorare: pentru întrebǎrile 1 şi 3, NU este un rǎspuns pozitiv; pentru ceilalţi

itemi DA este un rǎspuns pozitiv. Se însumeazǎ scorurile de la fiecare întrebare cu
rǎspuns pozitiv (scorurile din paranteze). Un scor total mai mare de trei indicǎ faptul
cǎ subiectul este alcoolic.