Urme de om pe asfalt

Cred că ciudat. Da, ciudat și fără sens. Așa aș fi descris până nu demult
postmodernismul. Auzisem vag termenul, de fiecare dată în contexte pretențioase
și în formulări ambigue. În poezii, căci ele m-au interesat, îl găseam de-a dreptul
inutil, stângaci; efectiv nu-l puteam justifica. Dar, până la urmă, ce-i ăla sens? Cum
adică fără înțeles?

Îi vedeam pe artiștii postmoderniști ca pe niște dubioși fără talent care

defăimau prin acțiunea lor tot ce îmi închipuiam eu despre artă. Parcă toate anti-
talentele de pe planetă s-ar fi vorbit și ar fi scornit un fel de mișcare nefirească și
disgrațioasă; un fel de democratizare a artei. Fiecare face artă cum îl taie capul,
cum poate, mai degrabă cum nu poate aș fi zis eu, mânjindu-mi percepția curată
despre artă și artist.

Am avut totuși aplecarea de a mă documenta. “Și în lipsa de talent trebuie

să fie cumva, într-un fel talent. Dă-i lipsei de sens o șansă și sigur va căpăta
unul”, mi-am spus. Am citit, așadar, câte ceva despre fenomen. Am realizat rapid
că tabloul nu era așa de nepătruns cum îmi propusesem eu să cred. A început cu
Alice. Da, cu Alice. Tânăra bălaie, creația lui Lewis Carroll. Când am aflat despre
asocierea dintre frumoasa operă și acest curent bizar mi-am schimbat brusc și
iremediabil optica. Mereu mi-a plăcut ceva, nu pot încă spune precis ce, la nebunul
acela de pălărier. La scurt timp am citit ceva ce m-a intrigat. Se spunea într-o carte
că postmodernismul este un curent non-antropocentric. Vechile repulsii începeau
să reapară. “Nu e omul măsura tuturor lucrurilor ?” „Ba cu siguranță e.”, îmi
ziceam convins aprobându-mă prin mișcări afirmative de cap. “Dar...este oare
omul propria sa măsură?” Mișcările afirmative ale capului meu s-au scurtat și au
lăsat loc îndoielii să se strecoare în axa judecății mele.

Eram în pragul renunțării. Nu mi se părea că ar trebui să-mi bat capul cu

postmoderniștii mai mult decât și l-ar fi bătut ei cu mine. Dar venea metroul. Am
coborât în goană în pasajul de la universitate. Am nimerit pe niște scări rulante care
nu se mișcau; care dacă s-ar fi mișcat ar fi urcat. Acum când mă gândesc îmi dau
seama că asta ar putea fi o scenă din operele postmoderniste. Realizam, ajuns în
pasaj, că nu știam încotro să apuc. Bânguiam ca prin beznă. Nu găseam intrarea la
metrou nu fiindcă nu erau indicatoare care să-mi îndrume pașii ci pentru că erau
prea multe. Eram cam cum sunt acum când scriu acestea. Cum ar spune
postmoderniștii: “Sunt atunci.” Mă agitam în spațiul acela de sub oraș. Și ceilalți se
agitau. Dar ei se agitau...calm. Haosul lor era ordonat.

Știam că l-am pierdut. Fără să fi avut vreodată emoția proprietății aveam

sentimentul de pierdere. Resemnat, mi-am odihnit ochii pe un afiș. Spun acum că i-
am odihnit dar în fapt vederea acelui afiș numai liniște nu-mi transmitea. Niște
păpuși dezmembrate și zdrențuite întinse pe asfalt. Imaginați-vă... ba nu; vă arăt:

“O campanie de prevenire a accidentelor rutiere.”, mă gândeam. Această

impresie n-a durat, însă, mult. A zăbovit stingheră în mintea mea cam cât ai aștepta
601 la universitate, ai urca în el, ai merge până la Grozăvești, ai coborî, ai urca
până la etajul 3 în căminul C, te-ai schimba, ai bea un ceai, ai deschide o carte și ai
citi “...fotografia reprezintă amânarea reprezentării tocmai în momentul producerii
ei.” Fix atât a durat.

Frământat de gânduri postmoderniste am făcut ce ar face oricine; am sunat-o

pe mama. Are o autoritate și o stăpânire a sitiației, a oricărei situații, care pe mine
mă fascinează și mă inspiră. Și când pierde controlul este tot în control. M-a sfătuit
să nu mă stresez cu lucruri care-mi sunt necunoste. Și am ascultat-o. Am împărțit
necunoscutul în cunoscute. Ca un postmodernist în devenire, am luat din
necunoscut ce cunoșteam și am început să filtrez. Abia târziu mi-am dat seama că
am pornit de la cunoscutul din necunoscut și am ajuns nu să adun cunoaștere ci să
sporesc necunoscutul. Când părea că mă afund în ceață s-a aprins becul. Intrase
mama. Tot ea m-a luminat. Atinsă de facilolele firave aruncate din tavan, poza pe
care o țineam în mână mi-a apărut în altă lumină. Spațiul deschis descris,
deschiderea generală, atât a perspectivei cât și a fotografiei în ansamblu, tratarea
temei morții fac toate trimitere la postmodernism și la esența lui. Nici măcar nu
trebuie să fie terminată, închisă. Opera postmodernistă este caracterizată de o
permanent deschidere, de posibilitatea intervenției. Iar reprezentarea specifică
fotografiei sfidează timpul aduce trecutul în prezent refuzând perspectiva oricărui
viitor. Ca și cum ai repeta un cuvânt nu ca să nu-l uiți ci ca să ți-l amintești.
Autorul nu mai dă viață operei ci o omoară, permanentizând-o.

Florin Pîndaru, CRP III