Sunteți pe pagina 1din 10

INSTITUTUL DE ŞTIINŢE PENALE

ŞI CRIMINOLOGIE APLICATĂ
FACULTATEA CRIMINOLOGIE ŞI DREPT

REFERAT
TEMA: Istoricul Medicinii Legale si Toxicologia

Autor: Student Fisiticanu Alexei


Profesor Cheianu Silvia,
Prof.universitar.

Chişinău 2014
CUPRINS

Nr. Denumirea Pagina


1 Istoricul Medicinii Legale 2
2 Notuni generale de toxicologie 6
3 Clasificarea toxinelor, tipuri 7

ISTORICUL MEDICINII LEGALE

În decursul timpului evoluţia medicinei legale a fost condiţionată de evoluţia sistemului de


justiţie pe de-o parte şi de evoluţia medicinei pe de altă parte. Dispoziţii cu caracter medico-legal există
în legislaţia lui Hamurabi cu 2000 de ani î. H., când texte exprese obligau la efectuarea unor constatări
în caz de moarte violentă sau vătămări corporale.
În Grecia antică contribuţii la dezvoltarea elementelor medicinei legale au avut-o Hipocrates (al
II-lea) referitor la avort, graviditate, gravitatea leziunilor corporale, Herophil, care efectua autopsii în
public şi Erasistrate, considerat părintele anatomiei patologice. Din această perioadă datează şi noţiunea
de mitridatism referitoare la rezistenţa la otrăviri.
Romanii rezolvau, în legi speciale, inclusiv probleme medico-legale. Amintim: Lex Aquilia
privind responsabilitatea medicului, Lex Pompeea privind intoxicaţiile, Lex Scantinia privind
perversiunile sexuale. Nu poare fi uitata activitatea deosebită a medicului Antistus care a autopsiat
corpul lui Iulius Cezar, afirmând că din cele 22 de plăgi doar una era letală. Galenus studiază elementele
simulării şi diferenţele între plămânul respirat şi nerespirat al nou-născuţilor, iar în Codul lui Justinian se
reglementează rolul medicilor în procesul de judecată.
Prima lucrare medico-legală apare la chinezi în anul 1247, scrisa de Sun-Tzi si intitulata “Cum
se spală nedreptatea”, in care sunt descrise autopsia, diferenţierea traumatismelor mortale de cele
nemortale, asfixiile, moartea subită, moartea survenită în tratamentele cu acupunctură.
Dezvoltarea specialităţii medico-legale are loc insa în Europa, prin Ambroise Paré în sec.al XVI-
lea, care publică primele tratate despre plăgi mortale, asfixii, intoxicaţii şi Paulo Zacchia, în sec.al XVII-
lea (“Despre rapoartele medico-legale” respectiv “Chestiuni medico-legale”).
Inca din 1532, “Constitutio Criminalis Carolinae” preciza obligaţia judecătorului de a solicita
medicul pentru demonstrarea otrăvirilor, leziunilor corporale, a problemelor referitoare la avort,
infanticide, statuind si reguli privind redactarea rapoartelor medico-legale. Din anul 1544 datează
certificatul care confirmă identificarea cadavrului lui Francisco Pizzaro.
Denumirea de medicină legală se apreciază a fi utilizată începând cu anul 1700, iar cursuri de
medicină legală încep la Copenhaga în 1740, la Academia din Dijon-Franţa, la Universitatea din Praga
în 1784, Viena 1818 (Institut Medico-Legal condus de Josef Bernt, apoi de Peter Franck), Glasgow
1839. În 1799 in Germania se înregistrează oficial specialitatea de medicină legală, iar în 1862 cea de
stomatologie medico-legală, sub conducerea lui Pfefferman, apoi a lui Oskar Amoedo. În Rusia, în 1828
apare Statutul medicinei legale, şi în 1829 volumul “Reguli pentru examinările judiciare”. În aceasta
perioadă, în Germania, Bohn tratează despre felul cum trebuie examinate leziunile mortale şi descrie
tehnica autopsiilor.
În sec. al XIX-lea, odată cu dezvoltarea criminalităţii, au apărut ample tratate de medicină legală,
dintre care menţionăm pe cele ale lui Tardieu, Brouardel, Lacassagne în Franţa şi Venşovici în Rusia.
În România, primele dispoziţii cu caracter medico-legal apar în 1500 în “ Pravila de la Ieud”
respectiv Psaltirea Scheiană, unde este stipulat aportul medicului în procesul de judecată. Urmeaza apoi
pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, unde sunt descrise aprecierea leziunilor în răniri şi otrăviri,
deflorarea şi violul, aberaţiile sexuale, alienaţia mintală, divorţul pentru impotenţă, perversiune sau
nebunie, pruncuciderea în cazul naşterii de malformaţi monstruoşi, medicii otrăvitori. În 1777 este
înregistrat primul post de vraci orăşenesc (de poliţie) la Iaşi, remunerat din veniturile mănăstirii. La 22
iunie 1811 divanul Moldovei hotărăşte ca pe viitor persoanele otrăvite sau cele decedate prin morţi
violente să fie autopsiate de medic. Primul Certificat Medico-Legal, semnat de medicii Filiti, Darvari şi
Caracas, dateaza din anul 1812.
Gh. Atanasovici a fost primul profesor de medicină legală numit în 1861 la Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. Un an mai tîrziu a fost numit medic legist al capitalei şi membru în consiliul
superior. A funcţionat ca profesor până în anul 1867, când a demisionat şi a fost numit din nou în 1869
până în 1877. Dintre lucrările sale menţionăm “Expertizele medico-legale”.
În perioada 1867-1868 medicina legală a fost predată de dr. Neculae Negură iar toxicologia de
dr. Dimitrie Sergiu.
În 1879 a fost numit profesor de psihiatrie şi medicină legală Alexandru Şuţu care a cerut
Ministerului de Justiţie să oblige pe medicul legist şef al capitalei să permită studenţilor la medicină să
asiste la necropsii. Dintre lucrările sale amintim “Studii medico-legale”, “Lecţie de deschidere la cursul
de medicină legală” şi “Mania morală în raport cu responsabilitatea legală”.
În 1890 dr. Mina Minovici ocupă postul de medic şef al capitalei devenind în acelaşi timp şi
asistent al prof. Şuţu la catedra de psihiatrie şi medicină legală. În 1897 este numit profesor suplinitor la
disciplina de medicină legală care devine de sine stătătoare iar în 1899 este confirmat ca profesor titular.
Prof. Mina Minovici a organizat medicina legală în România pe baze ştiinţifice. În 1892
înfiinţează Morga Oraşului în Bucureşti care se transformă în 1899 în “Institutul medico-legal” pe care
îl conduce până în 1932. Dintre lucrările sale menţionăm “Tratatul de medicină legală” care a fost
premiat de Academia Română.
Fratele acestuia, Nicolae Minovici a fost conferenţiar de medicină legală la Facultatea de
Medicină din Bucureşti din 1915 iar în perioada 1919-1932 a fost profesor de medicină legală la
Universitatea din Cluj unde a organizat şi creeat o adevărată şcoală de medicină legală. Dintre lucrările
acestuia se remarca: “Studiu asupra spânzurării”, Manualul tehnic de medicină legală”, “Autopsia
medico-legală”.
Catedra de medicină legală din Cluj a fost condusa de Mihail Kernbach care a funcţionat ca
profesor până în 1951.
Un alt frate Minovici – Ştefan contribuie la înfiinţarea în 1898 a Facultăţii de Farmacie din
Bucureşti iar din 1924 conduce catedra de chimie organică publicând numeroase studii de toxicologie de
interes medico-legal.
La catedra de medicină legală a Facultăţii de Drept din Iaşi este numit în 1866 prof. Ion Ciurea
care, în perioada 1882-1891, funcţionează ca profesor de medicină legală la Facultatea de Medicină
fiind urmat apoi de profesorul George Bogdan până în 1930. Din 1919, ca asistent universitar la catedra
de medicină legală activeaza dr. Maria Cicherschi Ropală - prima femeie medic legist din Europa.
Un nume ilustru în medicina legală românească este cel al profesorului Ion Moraru - autorul a
peste 350 de lucrări publicate în ţară şi străinătate şi a unor lucrări de referinţă în domeniul medicinii
legale şi anatomiei patologice. Amintim “Medicina Legala” publicată în 1967 şi “Tratatul de anatomie
patologică” în 3 volume din anul 1980 alături de “Introducere în genetica moleculară”, prima lucrare
modernă de genetică din România.
După 1989, prof. Vladimir Beliş este cel care a condus şi îndrumat medicina legală românească.
Director al Institului Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici” Bucureşti, autor a peste 180 de
lucrări ştiinţifice, sub redacţia domniei sale apărând, în 1995, ultimul Tratat de Medicină Legală,
membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membru al numeroase Academii
Internaţionale de profil, prof. Vladimir Beliş a marcat destinul profesional al multor generaţii de medici
legişti aflaţi acum în activitate în întreaga ţară.

În decursul timpului evoluţia medicinei legale a fost condiţionată de evoluţia sistemului de


justiţie pe de-o parte şi de evoluţia medicinei pe de altă parte. Dispoziţii cu caracter medico-legal există
în legislaţia lui Hamurabi cu 2000 de ani î. H., când texte exprese obligau la efectuarea unor constatări
în caz de moarte violentă sau vătămări corporale.
În Grecia antică contribuţii la dezvoltarea elementelor medicinei legale au avut-o Hipocrates (al
II-lea) referitor la avort, graviditate, gravitatea leziunilor corporale, Herophil, care efectua autopsii în
public şi Erasistrate, considerat părintele anatomiei patologice. Din această perioadă datează şi noţiunea
de mitridatism referitoare la rezistenţa la otrăviri.
Romanii rezolvau, în legi speciale, inclusiv probleme medico-legale. Amintim: Lex Aquilia
privind responsabilitatea medicului, Lex Pompeea privind intoxicaţiile, Lex Scantinia privind
perversiunile sexuale. Nu poare fi uitata activitatea deosebită a medicului Antistus care a autopsiat
corpul lui Iulius Cezar, afirmând că din cele 22 de plăgi doar una era letală. Galenus studiază elementele
simulării şi diferenţele între plămânul respirat şi nerespirat al nou-născuţilor, iar în Codul lui Justinian se
reglementează rolul medicilor în procesul de judecată.
Prima lucrare medico-legală apare la chinezi în anul 1247, scrisa de Sun-Tzi si intitulata “Cum
se spală nedreptatea”, in care sunt descrise autopsia, diferenţierea traumatismelor mortale de cele
nemortale, asfixiile, moartea subită, moartea survenită în tratamentele cu acupunctură.
Dezvoltarea specialităţii medico-legale are loc insa în Europa, prin Ambroise Paré în sec.al XVI-
lea, care publică primele tratate despre plăgi mortale, asfixii, intoxicaţii şi Paulo Zacchia, în sec.al XVII-
lea (“Despre rapoartele medico-legale” respectiv “Chestiuni medico-legale”).
Inca din 1532, “Constitutio Criminalis Carolinae” preciza obligaţia judecătorului de a solicita
medicul pentru demonstrarea otrăvirilor, leziunilor corporale, a problemelor referitoare la avort,
infanticide, statuind si reguli privind redactarea rapoartelor medico-legale. Din anul 1544 datează
certificatul care confirmă identificarea cadavrului lui Francisco Pizzaro.
Denumirea de medicină legală se apreciază a fi utilizată începând cu anul 1700, iar cursuri de
medicină legală încep la Copenhaga în 1740, la Academia din Dijon-Franţa, la Universitatea din Praga
în 1784, Viena 1818 (Institut Medico-Legal condus de Josef Bernt, apoi de Peter Franck), Glasgow
1839. În 1799 in Germania se înregistrează oficial specialitatea de medicină legală, iar în 1862 cea de
stomatologie medico-legală, sub conducerea lui Pfefferman, apoi a lui Oskar Amoedo. În Rusia, în 1828
apare Statutul medicinei legale, şi în 1829 volumul “Reguli pentru examinările judiciare”. În aceasta
perioadă, în Germania, Bohn tratează despre felul cum trebuie examinate leziunile mortale şi descrie
tehnica autopsiilor.
În sec. al XIX-lea, odată cu dezvoltarea criminalităţii, au apărut ample tratate de medicină legală,
dintre care menţionăm pe cele ale lui Tardieu, Brouardel, Lacassagne în Franţa şi Venşovici în Rusia.
În România, primele dispoziţii cu caracter medico-legal apar în 1500 în “ Pravila de la Ieud”
respectiv Psaltirea Scheiană, unde este stipulat aportul medicului în procesul de judecată. Urmeaza apoi
pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, unde sunt descrise aprecierea leziunilor în răniri şi otrăviri,
deflorarea şi violul, aberaţiile sexuale, alienaţia mintală, divorţul pentru impotenţă, perversiune sau
nebunie, pruncuciderea în cazul naşterii de malformaţi monstruoşi, medicii otrăvitori. În 1777 este
înregistrat primul post de vraci orăşenesc (de poliţie) la Iaşi, remunerat din veniturile mănăstirii. La 22
iunie 1811 divanul Moldovei hotărăşte ca pe viitor persoanele otrăvite sau cele decedate prin morţi
violente să fie autopsiate de medic. Primul Certificat Medico-Legal, semnat de medicii Filiti, Darvari şi
Caracas, dateaza din anul 1812.
Gh. Atanasovici a fost primul profesor de medicină legală numit în 1861 la Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. Un an mai tîrziu a fost numit medic legist al capitalei şi membru în consiliul
superior. A funcţionat ca profesor până în anul 1867, când a demisionat şi a fost numit din nou în 1869
până în 1877. Dintre lucrările sale menţionăm “Expertizele medico-legale”.
În perioada 1867-1868 medicina legală a fost predată de dr. Neculae Negură iar toxicologia de
dr. Dimitrie Sergiu.
În 1879 a fost numit profesor de psihiatrie şi medicină legală Alexandru Şuţu care a cerut
Ministerului de Justiţie să oblige pe medicul legist şef al capitalei să permită studenţilor la medicină să
asiste la necropsii. Dintre lucrările sale amintim “Studii medico-legale”, “Lecţie de deschidere la cursul
de medicină legală” şi “Mania morală în raport cu responsabilitatea legală”.
În 1890 dr. Mina Minovici ocupă postul de medic şef al capitalei devenind în acelaşi timp şi
asistent al prof. Şuţu la catedra de psihiatrie şi medicină legală. În 1897 este numit profesor suplinitor la
disciplina de medicină legală care devine de sine stătătoare iar în 1899 este confirmat ca profesor titular.
Prof. Mina Minovici a organizat medicina legală în România pe baze ştiinţifice. În 1892
înfiinţează Morga Oraşului în Bucureşti care se transformă în 1899 în “Institutul medico-legal” pe care
îl conduce până în 1932. Dintre lucrările sale menţionăm “Tratatul de medicină legală” care a fost
premiat de Academia Română.
Fratele acestuia, Nicolae Minovici a fost conferenţiar de medicină legală la Facultatea de
Medicină din Bucureşti din 1915 iar în perioada 1919-1932 a fost profesor de medicină legală la
Universitatea din Cluj unde a organizat şi creeat o adevărată şcoală de medicină legală. Dintre lucrările
acestuia se remarca: “Studiu asupra spânzurării”, Manualul tehnic de medicină legală”, “Autopsia
medico-legală”.
Catedra de medicină legală din Cluj a fost condusa de Mihail Kernbach care a funcţionat ca
profesor până în 1951.
Un alt frate Minovici – Ştefan contribuie la înfiinţarea în 1898 a Facultăţii de Farmacie din
Bucureşti iar din 1924 conduce catedra de chimie organică publicând numeroase studii de toxicologie de
interes medico-legal.
La catedra de medicină legală a Facultăţii de Drept din Iaşi este numit în 1866 prof. Ion Ciurea
care, în perioada 1882-1891, funcţionează ca profesor de medicină legală la Facultatea de Medicină
fiind urmat apoi de profesorul George Bogdan până în 1930. Din 1919, ca asistent universitar la catedra
de medicină legală activeaza dr. Maria Cicherschi Ropală - prima femeie medic legist din Europa.
Un nume ilustru în medicina legală românească este cel al profesorului Ion Moraru - autorul a
peste 350 de lucrări publicate în ţară şi străinătate şi a unor lucrări de referinţă în domeniul medicinii
legale şi anatomiei patologice. Amintim “Medicina Legala” publicată în 1967 şi “Tratatul de anatomie
patologică” în 3 volume din anul 1980 alături de “Introducere în genetica moleculară”, prima lucrare
modernă de genetică din România.
După 1989, prof. Vladimir Beliş este cel care a condus şi îndrumat medicina legală românească.
Director al Institului Naţional de Medicină Legală “Mina Minovici” Bucureşti, autor a peste 180 de
lucrări ştiinţifice, sub redacţia domniei sale apărând, în 1995, ultimul Tratat de Medicină Legală,
membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi membru al numeroase Academii
Internaţionale de profil, prof. Vladimir Beliş a marcat destinul profesional al multor generaţii de medici
legişti aflaţi acum în activitate în întreaga ţară.
2. Notiuni generale de toxicologie

Este stiinta care se ocupa de cunoasterea toxicelor, modul lor de actiune si mijloacele de
prevenire si combatere a intoxicatiilor induse de acestea.
toxicon=otrava (gr) toxon=arc
Se ocupa de s. toxice, de originea acestora, proprietatile fizice, chimice, biologice, de
modalitatile si mecanismul de actiune, de izolare, identificare, dozare si masurile de combatere a
actiunilornocive. Pt a apara animalele trbuiesc cunoscute:

1) originea substantelor: sintetice/naturale, daca sunt elaborate de


pante(alcaloizi)/animale(veninuti)/mucegaiuri(micotoxine), /bacterii(nutret).
2) propietatile toxinelot, pt a intelege soarta lor in organism si pt a stabili metodologia de analiza.
3) mecanimele de actiune toxica, pt punerea in evidenta a receptorilor biochimici sau morfologice
care duc ala leziuni biochimice sau alterari histologice.
4) izolarea, identificarea si supravegherea mediului, cat si pt a stabilii circuitul toxineor in oraganism.
5) stabilirea masurilor de combatere a nocivitatii toxicelor oprin tratare si masuri de profilaxie, prin
fixarea pragului de toxicitate si a concentratiei admise.
Toxic.
Totul este otrava, numai doza face ca s. sa nu fie. Este o s. care patrunsa in organism in cantitate
suficineta determina tulburari ale functiilor fiziologice si/sau leziuni care pot duce la
imbonlaviri(moarte); este orice substanta care patrunzand in organismiul viu, pe orice cale, o data sau de
mai multe ori (la intervale foarte apropiate) in cantitati mari sau mici, provoaca trecator sau durabil,
printr-o actiune ficzico-chimica, tulburari mau mult sau mai putin grave uneia sau mai multor functiuni
putand provoca chiar moartea. Toxicele pot fi de origine exo/endogena.
Toxina.
Este o s. organica, mai frecvent de natura proteica, cu actiune toxicam produsa de organisme animale
sau vegetale.
Toxicoza.
Este exprimare clinica a unei stari de intoxicatie.
Toxicologia se poate studia d.p.d.v : fiziologico-medical -> daca se studiaza aspectul asupra
organismelor vii;
chimic->daca se cerceteaza toxicul se identifica si se determia cantiatea lui. medico-legal ->
intoxicatiile provocate sau intentionate.
Relatia toxic-medicament-aliment
Orice molecula instabila termodinamic, la o t0 care depaseste 0 absolut, prezinta o reactivitate
care in anumite conditii se poate exprima prin toxicitate. Sfera notiunii de toxic s-a largit foarte mult
cuprinzand pe langa sunstante toxsice cunoscute, si s. folosite in domenii variare, inclusiv medicamente.
Asemanarea dintre toxic si medicament a fost observata in antichitate (grecii la care farmacon insemna
toxic, cu sens atat de medicament cat si de otrava)
Al Birumi(in Cartea Dorgurilor): Tot ce se absoarbe se imparte in aliment si otravuri, iar intre
cele 2 categorii se afla medicamentele care sunt vatamatoare fata de aliment si benefice fata de otravuri.
Exista alimente medicamentoase si se medicamente toxice, de aceea toxicologia este un
domeniu complex care necesita ample investigatii si conexiuni cu alte domenii care se impune ca
necesitate, avand nevoie de un studiu permanent. Necesita colaborarea stransa intre 2 factori: chimistul
toxicolog si medicul veterinar de medicina legala.
CLASIFICARE TOXINELOR:
Dupa efectele produse de toxice in organism
1) Toxicele care produc moarte prin anoxie:
1)a) Toxice care determina anoxie prin combinarea cu Hb, sau prin transformarea acesteia intr-un
compus incapabil de a transporta O2 (CO, cianura, nitriti/nitrati, clorati.
1)b) care blocheaza enzimele respiratiei celulare (cinauri)
1)c) care distrug organele hematoformatoare (s. radioactive).

2) Toxicele corozive a caror actiune se exercita la nivelul suprafetelor de contact si asupra organelor de
excretie: gazele iritante (NH3), s. alcaline caustice, aiczii corozivi, metalele grele.

3) Toxicele protoplasmatice si parenchimatoase. Actioneaza asupra celulelor si asupra capilarelor


sangvine producand degenerescenta si tendinta la hemoragii: P, CCl4.
Dupa natura fizica sau chimica a toxicului:
1) Tx anorganice: metale, metaloizi, acizi minerali, baze.
2) Tx organice: hidrocarburi, aclcooli, fenoli, acizi organi, esteri, pesticide organice, micotoxine.
3) Alcaloizi
4) S. organice nealcalozidice: glicozizi, compusi cianogenetice, saponine, fitotoxine.
Dupa orginea s. toxice:
1) Tx de origine minerala.
2) Tx de origine vegetala.
3) Tx sintetice.
Dupa provenienta si domeniu de utilizare a toxicului:
1) Pesticide
2) Ingrasaminte chimice
3) Medicamente
4) Plante toxice
5) Poluanti industriali
6) Furaje cu micotoxie
7) Toxine animale

Etiologia intoxicatiilor:
Intoxicatiile pot fi ACCIDENTALE (ce apar in conditii naturale, sau in conditii create de om) si
PROVOCATE (intentionate).
- Itx accidentale care apar in conditii naturale.
Apar sub actiunea s toxice acare se gasesc in mod obisnuit in natura, fara ca omul sa fi
contribuit in vreun fel la raspandirea lor.(produse de minerale din natura, cu plante toxice, cu veninuti
animale(himenoptere, reptile).
Toxicele minerale pot fi ingerate odata cu apa de baut(se solubilizeaza usor florurile, nitarii,
saurile de fier) sau indirect prin plantele in care se acumuleaza(seleniu, Cu, molibdeu). In cazul
plantelor, intoxicatiile sunt cronice, iar in cazul apei sunt acute/subacute.
- Itx accidentale ce apar in conditii create de om.
Se datoreaza: poluarii industriale, poluarii cu pesticide, ingrasaminte chimice(pe baza de N, P,
K), medicamente, aditivilor furajeri(ureea la rumegatoare provoaca mortalitate de 100% in 2 ore),
consevarea necorespunzatoare a hranei(cand pot aparea micotoxine).
Itx propriu-zise se datoreaza de obicei neatentiei, nestiintei si imprudentei. Itx medicamentose
se pot datora erorii mdicului(iatropatie) prin cantitati de s.a. ce depasesc dozle maxime terapeutice sau
prin prescrierea unor medicamente ce contin s.a. cu efect cumulativ sau medicamente care au efecte
sinergice, cau care le potenteaza pe altele. Se mai pot datora efectelor adverse si intoxicatiile alimentare.
Factorii care influenteaza toxicitate
Gradul de toxicitate al unei s este dependent de numeroase cconditii numite factori de toxicitate;
ei sunt dependenti de s sau de organismul animal.

A) Factori dependenti de s.
1. natura chimica. Toxicitatea unor s variaza in functie de starea in care se gasesc: organica sau
anorganica( compusii organici ai arsenului sunt mai putin toxici decat cei anorganici; acidul arsanilic si
arsanilatii sunt organici iar acidul arsenios si arsenati sun anorganici). Compusii trivalenti ai
arsenului sunt mai toxic decat cei pentavalenti. Gruparile chimice confera caracter hidro/liposolubil si
implicit tipul de actiune biologica. Toxicitatea este mai mare/mica in functie de masa atomica si
masa moleculara, fiind proportionala cu aceasta. Substituiera unor atomi/grupari de atomi intr-o
molecula, in transfera aceteaia proprietatile si mai ales toxicitatea (CH4 este relativ inert, in schimb
diclor/triclormetan sunt anestezice iar CCl4 este puternic tx. Introducera in molecula a unor grupari
NO2 cu atomi de H duce la cresterea toxicitatii unui compus.) Scaderea toxicitatii se poate produce in
cazul fixarii unui atom de H pe o amina tertiara si => aminoxidul cu toxicitate scazuta. Stereoionizarea
determina variatii in timpul actiunii toxice..

SUBSTANŢE TOXICE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Substanţa toxică reprezintă obiectul de studiul al toxicologiei şi poate fi definită drept orice compus
chimic capabil să producă alterări structurale şi funcţionale la diferite niveluri de organizare a materiei
vii, alterări care se exprimă pe plan clinic printr-o stare patologică, care poate să fie reversibilă sau nu.
Această definiţie se referă la compuşii chimici exogeni, care pătrund în organism din mediul
exterior şi care poartă denumirea de xenobiotice. În principiu, conceptele de substanţă toxică şi de
otravă sunt sinonime, dar în realitate primul are un caracter general, în timp ce al doilea este utilizat
atunci când folosirea compusului este intenţionată, în special în scop criminal.
Cea mai veche clasificare a substanţelor toxice datează din vremea lui Dioscorides, care le clasifica după
originea lor în substanţe vegetale, animale sau minerale. În zilele noastre, se disting trei grupe de
substanţe toxice în funcţie de origine:
Compuşi organici de sinteză:
o Poluanţi din aer, apă, alimente: CO, oxizi de azot, oxizi de sulf, hidrocarburi, particule, deşeuri
industriale, pesticide, fertilizanţi o Aditivi alimentari: conservanţi, antioxidanţi, coloranţi
o Substanţe chimice din mediul de muncă: metale grele, fluoruri, monoxid de carbon, hidrocarburi,
alcooli, esteri, compuşi organometalici, nitro- şi aminoderivaţi o Droguri: deprimante ale SNC,
stimulante, halucinogene, etc.
o Medicamente
o Pesticide
o Solvenţi: hidrocarburi alifatice, hidrocarburi halogenate, alcooli
alifatici, glicoli, hidrocarburi aromatice
o Hidrocarburi aromatice policiclice
o Cosmetice
- Toxine naturale:
o Micotoxine: aflatoxine, tricocetene, etc
o Toxine microbiene: toxina botulinică, toxina tetanică, etc.
o Toxine din plante (fitotoxine): alcaloizi, glicozide, etc.
o Toxine animale: veninuri de şerpi, veninuri din insecte.

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII


Substanţe anorganice: metale
Alte criterii de clasificare ţin cont de organul ţintă asupra căruia acţionează
substanţa, de mecanismul de acţiune, sau de toxicitatea compuşilor. Astfel, în
Uniunea Europeană, substanţele toxice sunt clasificate în 4 clase de toxicitate, pe
baza valorii dozei medii letale (DL50) determinate la şobolani (Tabel II.1.):
Tabel II.1.: Clasele de toxicitate în Uniunea Europeană
Intervalul DL50 (mg / kg)
Clasa de toxicitate DL50 ≤ 25
Foarte toxice 25 < DL50 ≤ 200
Toxice 200 < DL50 ≤ 2000
Dăunătoare 2000 < DL50
Neclasificate

INTOXICAŢII: DEFINIŢIE, CLASIFICARE


Intoxicaţia este răspunsul organismului la pătrunderea unei substanţe toxice.
Ea reprezintă o stare patologică, reversibilă sau nu, care se traduce printr-o modificare a structurilor
celulare sau a metabolismului celular.
Intoxicaţiile se pot clasifica după două criterii principale:
? criteriul clinico-evolutiv
⇒ - intoxicaţii acute
- intoxicaţii cronice
- criteriul social-juridic
⇒ - intoxicaţii voluntare = intenţionate
- intoxicaţii involuntare = accidentale
1. Clasificarea conform criteriului clinico-evolutiv
1.1. Intoxicaţiile acute apar în urma pătrunderii în organism a substanţei toxice în doză relativ mare, o
singură dată sau de mai multe ori într-un interval de 24 de ore. Simptomatologia apare în general brusc,
este bine conturată şi evoluează rapid. Există însă şi substanţe toxice cum ar fi fosforul, taliul sau
paraquatul, în cazul cărora simptomatologia nu se instalează decât după câteva zile sau săptămâni
de la absorbţie. Evoluţia poate conduce la decesul intoxicatului sau la recuperarea
• TOXICOLOGIE GENERALĂ
totală sau parţială a acestuia. În ultimul caz pot să rămână sechele sau leziuni persistente.
Dependent de doza absorbită şi de modul de evoluţie, intoxicaţiile acute pot
fi subclasificate la rândul lor în:
- intoxicaţii supraacute
- intoxicaţii acute propriu-zise
- intoxicaţii subacute
Intoxicaţiile supraacute survin în urma absorbţiei unor doze mai mari decât dozele letale,
simptomatologia fiind aproape instantanee şi apărând la câteva minute sau ore de la expunere. De cele
mai multe ori aceste intoxicaţii sunt letale.
Intoxicaţiile subacute survin în urma absorbţiei unor doze mici de substanţă toxică, simptomatologia
este moderată, apare după o perioadă de latenţă, iar uneori
este subclinică, fără manifestări evidente, chiar dacă se produc perturbări la nivele biologice distincte.
Intoxicaţiile acute sunt în ţările dezvoltate una din principalele cauze de spitalizare a persoanelor sub 30
de ani. Se constată că frecvenţa acestor intoxicaţii este de peste 50% la sexul feminin, că grupa de vârstă
cea mai afectată este cea sub 13-14 ani, că peste 80% din intoxicaţii se produc la domiciliu şi peste 70%
sunt accidentale. Clasele de substanţe implicate în producerea intoxicaţiilor pot să difere
de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de industrializare sau caracteristicile culturale. Astfel, în ţările
dezvoltate sunt mai frecvente intoxicaţiile cu medicamente (analgezice, antidepresive, sedative-
hipnotice, stimulante şi droguri, medicamente cardiovasculare), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare
se întâlnesc mai ales intoxicaţii cu produse agricole (pesticide, ciuperci otrăvitoare) sau produse
industriale (alcool metilic, produse petroliere) şi menajere (sodă caustică, detergenţi, decapanţi, solvenţi,
etc.).
1.2. Intoxicaţiile cronice se produc în urma absorbţiei repetate de doze mici de substanţă toxică.
Acţiunea toxică se datorează fie acumulării substanţei în organism, la nivelul diferitelor organe sau
ţesuturi, fie sumării efectelor lezionale în decursul timpului, cu apariţia unor stări patologice.
Modificările care apar sunt adesea latente (subclinice), dar pot să devină manifeste în cazul scăderii
condiţiei fiziologice generale sau a mobilizării substanţei toxice din depozite, când se produce o
intoxicaţie acută prin creşterea nivelelor sanguine ale toxicului. Cauzele cele mai frecvente ale
intoxicaţiilor cronice sunt utilizarea necorespunzătoare a medicamentelor, produselor industriale şi
pesticidelor, contaminarea mediului şi toxicomaniile.