Morfologia dintilor, arcadelor si a tesuturilor de sustinere si importanta lor in ocluzologie.

Introducere in studiul ocluzologiei: introducere, conceptia sistemica in ocluzologie, notiunea

de sistem stomatognat.
Introducere in studiul ocluzologiei
• Ocluzologia: ştinţa care care se ocupă de studiul (ocluziei) mofologiei, funcţiei şi
disfuncţiei sistemului de ocluzie în scopul cunoaşterii, menţinerii sau restabilirii
echilibrului perturbat al acestui sistem.
• Gnatologie: studiul tuturor ţesuturilor care participă la realizarea ocluziei plus
sistemul nervos, glandele, dinţii, parodonţiu, musculatura, ATM.
• Sistem stomatognat( aparatul dento- maxilar): totalitatea ţesuturilor care alcătuiesc
structura feţei.
• Ocluzie: raport de contact dintre dinţii celor două arcade în poziţii ce pot fi statice sau
dinamice.
• Poziţiile statice: sunt cele care apar în finalul actului masticator( IM, RC, cap la cap în
propulsie).
• Poziţiile dinamice: apar în timpul alunecării dinţiilor între ei( propulsie, lateraliate,
poziţii intermediare între propulsie şi lateralitate).
• Sisteme de ocluzie: reprezintă totalitatea ţesuturilor care participă la realizarea
ocluziei: dinţii, parodonţiul, musculatura, ATM.

Morfologia dintelui
• Odonţiu
– Smalţ
– Dentină
– Pulpa dentară
• Parodonţiu
– Cement
– Periodonţiu
– Os alveolar
– Mucoasa gingivală
Smalţul
• Este format din celule ameloblaste, de origine ectodermică. El acoperă în totalitate
coroana anatomică a dinţilor, avînd grosimi diferite în diversele zone ale dintelui.
Deoarece este un ţesut acelulat, nu are capacitate de refacere în caz de distrucţie
Dentina

• Face parte din complexul pulpo-dentinar. Ea constitue cea mai mare parte din structura
dintelui. La nivelul coroanei, dentina este acoperită de smalţ, iar la nivelul rădăcinii de
cement.
• În interior, dentina formează pereţii cavităţii pulpare. Spre deosebire de smalţ, dentina
se formează continu şi după erupţia dintelui, toată viaţa, dacă pulpa rămâne vie. În
toată masa dentinei sunt tubuli dentinari, mici canale care se extind în toată masa
dentinei.
Pulpa dentară
• Tesut conjunctiv vascularizat si inervat, situat in cavitatea centrala a dintelui,
endodontiul. Pulpa dentara, denumita impropriu nerv dentar, asigura formarea
dentinei, precum si nutritia, sensibilitatea si apararea dintelui. Se distinge pulpa
camerala, situata in centrul coroanei, de pulpa radiculara, localizata in centrul fiecarei
radacini.
Parodonţiul
• "in jurul dintelui". Acesta consta din ansamblul dinte – mucoasa – os si legatura dintre
ele, care se face prin ligamentele periodontale.
• totalitatea elementelor de susţinere şi acoperire a dintelui
Parodonţiul marginal
Cuprinde totalitatea ţesuturilor care asigură menţinerea şi susţinerea dinţilor în oasele
maxilare. De sus în jos, parodonţiul marginal se întinde de la marginea gingivală până în
apropierea apexului. Parodonţiul marginal are două componente principale:
• parodonţiul superficial sau de înveliş
- gingie cu epiteliul gingival
- corionul gingival
- ligamentele supraalveolare
• parodonţiul profund
- cementul radicular
- desmodonţiul
- os alveolar
Gingia
Porţiunea mucoasei masticatorii care acoperă extremitatea coronară a osului alveolar. Gingia
se împarte în trei zone:
• marginea gingivală liberă
• papila interdentară
• gingia fixă
marginea gingivală liberă -porţiunea coronară a gingiei care corespunde peretelui extern al
şanţului gingival.
Papila interdentară ocupă spaţiul interdentar, de obicei de sub punctul de contact. Forma
normală este de piramidă.
Gingia fixă aderă ferm de dinte şi osul alveolar.
Santul gingival
• Şanţul gingival este spaţiul dintre suprafaţa dintelui şi epiteliul care căptuşeşte
marginea gingivală de la creasta acesteia până la epiteliul joncţional (epiteliul
sulcular). Adâncimea şanţului gingival, măsurată clinic cu sonda parodontală, variază
între 1 şi 3 mm.
Parodonţiul Cimentul

• Acoperă rădăcina anatomică a dintelui. Este un ţesut dur, format din celule care poartă
numele de cementoblaşti. Este mai puţin dur ca dentina, fiind permeabil pentru unele
materiale.
• La nivelul liniei cervicale, cementul se întâlneşte cu smalţul. De cele mai multe ori
smalţul acoperă cimentul.
Coroana/radacina _ cinic/anatomic
• Coroana şi rădăcina dinţilor pot fi considerate din punct de vedere anatomic sau clinic.
• Coroana anatomică a unui dinte este cuprinsă de porţiunea acoperită de smalţ.
• Coroana clinică a unui dinte este reprezentată de porţiunea vizibilă în cavitatea
bucală.
• Rădăcina anatomică este porţiunea dintelui acoperită de ciment.
• Rădăcina clinică este porţiunea de rădăcină inclusă în alveolă şi acoperită
parţial de fibromucoasă.
• Zona de unire dintre cele două componente poartă numele de colet.
Morfologia dintilor
cuspizii:
oral( lingual ) şi vestibular
• fiecare cuspid are un versant intern şi unul extern ce formează aria ocluzală (până la
ecuatorului dintelui)
reperul pentru versantul extern şi intern este axul lung al dintelui.
Versanti/ pante
• fiecare versant cuspidian este împărţit la rândul său în două pante:
– o pantă mezială;
– o pantă distală;
• cele două pante ale fiecărui cuspid sunt despărţite de o muchie longitudinală care
porneşte din vârful cuspidului şi se termină la nivelul conturului maxim (pe versantele
externe) sau la nivelul şanţului principal M- D (pe versantul intern)
Crestele marginale
• se găsesc la extremităţiile proximale ale feţei ocluzale;
• fiecare creastă marginală este alcătuită din două versante:
– intern;
– extern;
• cele două versante ale crestei marginale sunt despărţite de o coamă cu o direcţie V- O.
Fose, fosete, santuri
• d.p.d.v. al funcţionalităţii, importanţă prezintă fosetele centrale ale molarilor în care
articulează numai cuspizii D-V ai molarilor şi fosetele marginale;
• importanţă deosebită – fosetele dintre crestele marginale:
Fosetele dintre crestele marginale
• sunt realizate din versantele externe ale crestelor marginale de la 2 dinţi vecini,
delimitate spre colet de aria de contact (contact interdentar). Acestea se numesc nişe
masticatorii = ambrazuri.
Ambrazuri
• Feţele meziale şi distale ale dinţilor stabilesc arii de contact interdentar. Datorită
convexităţii feţelor proximale, în jurul ariei de contact apar spaţii triunghiulare, numite
ambrazuri. Vârful ambrazurii se află la nivelul ariei de contact. Se formează astfel 4
ambrazuri:
• ambrazurile ocluzale sunt spaţii deschise spre ocluzal formate de versanţii externi ai
crestelor marginale. Vârful lor se află la nivelul ariei de contact. Ambrazura ocluzală
face parte din suprafaţa ocluzală triturantă. Se mai numeşte nişă masticatorie.
• ambrazura cervicală, este triunghiul interdentar, deschis spre cervical, creează spaţiu
pentru gingia interdentară;
• ambrazura vestibulară este deschisă spre vestibular;
• ambrazura orală este deschisă spre oral.
Dintii frontali
Prezintă importanţă:
• Marginile incizale ale frontalilor inferiori
• Cingulum
• Foseta infracingulară
• Zona din faţa palatinală de la cingulum la marginea incizală – pantă palatinală

Morfologia arcadelor
• Între dinţii maxilari şi cei mandibulari sunt rapoarte variate care asigură desfăşurarea
normală a funcţionării ADM (dintre care masticaţia este cea mai importantă).
 • Aceste rapoarte se numesc relaţii intermaxilare.

• În cadrul lor, momentele în care apar contacte dento-dentare numite relaţii ocluzale
ocupă o parte semnificativă.
• Analiza relaţiilor ocluzale se impune în cadrul oricărui tratament stomatologic, în
cadrul căruia se intervine la nivel ocluzal şi mai ales în tratamentele protetice (care
modifică relieful ocluzal).
• Tulburările la nivelul relaţiei ocluzale au consecinţe asupra dinţilor, muşchilor şi
ATM.
Relaţii Fundamentale mandibulo-craniene
• Relaţia de Postură Mandibulară
• Relaţia Centrică
• Relaţia de Oclzie
Relaţia de Postură Mandibulară
• Reprezintă poziţia mandibulei în raport cu maxilarul, în faza de repaus fără contact
dento-dentar
• Ea este menţinută de tonicitatea muschulaturii mobilizatoare a mandibulei ce
exercită o acţiune antigravitaţională, înpiedicând mandibula să coboare sub
acţiunea greutăţii ei
• Această relaţie se întâlneşte când pacientul este relaxat, în ortostatism sau aşezat,
cu capul nesprijinit
• Mai există şi o poziţie de repaus mandibular, care se caracterizează prin cea mai
redusă activitate musculară, intre cele două poziţii
Relaţia Centrică
• Este un raport osos mandibulo/cranian şi se defineşte prin poziţia cea mai
înaltă,simetrică, cea mai posterioară şi neforţată a condililor în cavitatea glenoidă.
• Poziţia cea mai înaltă = condiţia de bază, deoarece are cea mai bună poziţie pentru
sprijin, ( nu alunecă pe pantă )
Referitor la poziţia cea mai posterioară dar neforţată se cunoaşte faptul că masticaţia se
realizează prin diferite mişcări ( multe antero-posterioare ) → poziţia „cap la cap“
• Altă denumire : Poziţie ligamentară
- deoarece ligamentele articulaţiei sunt cele care fixează foarte ferm condilii în
relaţie centrică.
• De asemenea : Poziţie terminală:
- deoarece este mişcarea terminală în timpul anumitor acte funcţionale ( masticaţia
alimentelor dure, deglutiţia )
IMPORTANŢA RELAŢIEI CENTRICE:
• 1) RC este o poziţie constantă tot timpul vieţii, nefiind condiţionată de prezenţa
dinţilor →există deci şi în edentaţii parţiale sau totale Aceştia nu o influenţează
când avem ocluzie centrică.
• În condiţiile în care apare un obstacol la nivelul ocluziei → interferenţă sau contact
prematur → nu-şi mai poate găsi potiţia normală deoarece mandibula este dirijată
pe alte poziţii.
• Binenţeles fiind un corp rigid poziţionează nefuncţional şi condilii → dacă se
îndepărtează obstacolul se revine la normal.
• 2) RC este o poziţie diagnostică
- de la care porneşte orice analiză ocluzală
- Dacă poziţia de RC este modificată, orice altă examinare ocluzală este lipsită de
sens deoarece porneşte de la o poziţie modificată
 • 3) RC este o poziţie funcţională
• - pentru că intervine şi în timpul masticaţiei, şi anume, atunci când se
încearcă masticaţia alimentelor dure, cu consistenţă mărită, deci atunci când
condilii au nevoie de un sprijin ferm.
• Marea majoritate a autorilor susţin că RC este poziţia în care se efectuează
deglutiţia = act fiziologic foarte frecvent în timpul alimentării, dar şi în timpul
somnului, pentru înghiţirea salivei care este secretată permanent.
4) RC este o poziţie care poate fi determinată, înregistrată şi transferată în laborator.
• Această proprietate a relaţiei centrice este salvatoare atunci când nu putem folosi
PIM.
• Este singura posibilitate atunci când stabilim relaţiile intermaxilare.
• Această afirmaţie trebuie înţeleasă sub 2 aspecte:
-mandibula poate să fie poziţionată în RC, iar această poziţie poate fi
materializată prin stabilirea axei balama terminale,
- poziţia astfel determinată poate fi înregistrată şi ulterior transferată la
nivelul unui ocluzor sau articulator.

Înregistrarea relaţiei centrice

Înregistrarea RC se poate face în 2 scopuri:
• examinarea clinică de depistare a contactelor premature;
• scopul transferării sale în laborator pentru realizarea lucrărilor protetice
În scop clinic
• Hârtia de articulare
• Ceara de ocluzie
• Înregistrarea cu şabloane de ocluzie
TEHNICI DE DETERMINARE A RC
1) TEHNICA UNIMANUALĂ
• Capul în poziţie verticală fără extensie sau fără flexie.
• Trebuie să existe un climat de bună dispoziţie pentru înlăturarea stresului.
• Pacientul este aşezat pe fotoliul stomatologic, iar medicul cuprinde cu dreapta
mentonul osos strict, să nu ajungă pe părţile moi ale planşeuluicu policele şi unghia
plasată pe marginea incizală a inferiorilor.
• Cu mâna stângă înconjură capul pacientului şi plasează policele şi indexul pe faţa
vestibulară a dinţilor cuspidaţi maxilari.
• lejeritate a mandibulei, care se lasă dirijată de mâna operatorului.
• Nu se depăşeşte amplitudinea mişcării de 20mm.
• La această amplitudine a deschiderii la nivelul condililor se produce rotaţie pură care
în jurul axei balama terminale se face întotdeauna cu poziţia condililor în RC.
• În cadrul acestei metode putem face determinarea astfel încât pacientul să poate
deschide gura mai mult de 2cm. Acest lucru presupune ca mişcarea să nu se mai facă
în jurul axei balama terminale ci în jurul unor axe de rotaţie ce presupune translaţia →
deci condilul nu se găseşte în RC ci undeva pe partea tuberculului articular.
• În momentul în care noi ridicăm mandibula va trebui să efectuăm şi o uşoară retruzie a
sa şi cam la 2cm latitudine va trebui să simţim la nivelul mâinii un mic şoc, semn că
am intrat în axa balama terminală → am plasat condilii în RC.
• Trebuie să simţim şocul deoarece în conducerea dirijată a mandibulei vom acţiona pe
mişcarea limită posterioară de închidere ce se face în 2 timpi ( vezi diagrama
POSSELT ).
• Vom examina cu hartie de articulaţie raporturile dintre dinţi.
Diagrama lui Posselt

METODA BIMANUALĂ A LUI DAWSON

• Este puţin diferită deoarece pacientul este aşezat în poziţie culcată → fotoliul întins,
capul pacientului în uşoară extensie.
• Medicul se plasează pe scaun la capul pacientului acţionând cu 2 mâini:
• - cu ambele police plasate pe menton, iar celelalte 4 degete pe baza mandibulei,
porţiunea inferioară.
• - el trebuie să facă mişcări de închidere-deschidere a mandibulei dar acţionează
diferit la nivelul policelui şi bazei mandibulei.
• - cele 4 degete de la baza mandibulei ridică în sus policele presează mentonul
în jos şi înapoi.
• Se împinge în jos şi înapoi deoarece după DAWSON poziţia condilului este susţinută
doar de ligamente în cavitatea glenoidă, şi pentru că mişcarea trebuie făcută în plan ║
cu ligamentele ext ale articulaţiei
Situaţii în care este necesară poziţionarea mandibulei în RC
• La orice examen clinic pentru a verifica modul în care angrenează dinţii când plasăm
condilii în RC. Se face analiza ocluziei în RC;
• Pentru depistarea contactelor premature în RC;
• Pentru adaptarea intraorală a oricărei restaurări: obturaţie, coroană, proteza fixă;
• În cazul restaurărilor protetice atunci când IM a dispărut sau nu poate fi folosită, în
această situaţie ocluzia se reface în RC;
• Când urmărim refacerea ocluziei în RC (este cazul unei disfuncţii mandibulo-craniene
generată de o ocluzie instabilă.

Transferul RC
 • se transportă modelele fixate între ele fie cu ceară, fie cu şabloane;
• modelele se montează în ocluzor sau articulator;
• iniţial înainte de determinarea RC se va monta în aparat modelul maxilar, pe baza
determinării, înregistrării şi transferului axei balama terminale.

Intercuspidarea Maximă

• Cea mai frecventă poziţie funcţională mandibulo-craniană

• În I.M. Sunt înregistrate numărul maxim de contacte dento-dentare stabile
şireproductibile

• Este poziţia utilizată în cele mai multe situaţii clinice , pentru înregistrarea şi
transmiterea în laborator a rapoartelor celor două arcade

Relaţia de Oculzie
• Tipuri de ocluzie:
1. Ocluzie centrică
2. Ocluzie de intercuspidare maximă
3. Ocluzie habituală
Relaţia de ocluzie- ocluzia de intercuspidare maximă
1. Ocluzia de intercuspidare maximă;

Definiţie:
- prin IM se întelege contactul maxim care se realizează între dinţii celor 2 arcade;
- este cea mai frecventă poziţie funcţională mandibulo-craniană cu contact dento-dentare;
- IM asigură stabilitatea ocluziei;
- Ocluzia de intercuspidare maximă ideală se stabileşte între cuspizii de sprijin şi fosetele
centrale ale antagoniştilor/ ambrazuri.
- Este posibil ca intercuspidarea maximă să se petreacă în două poziţii, care nu trebuie
confundată însă cu intercuspidarea maximă.ex: propulsia forţată a mandibulei când există
anomalii cu ocluzie distalizată.
- în IM se încheie majoritatea ciclurilor funcţionale prin care se realizează incizia şi
masticaţia alimentelor;
Există mai multe aspecte clinice ale ocluziei în IM:
2. Ocluzia centrică;

- înţelegem contact maxim între dinţii celor 2 arcade realizat între cuspizii de sprijin şi
fosetele centrale şi marginale ale antagoniştilor;
- reprezintă ocluzia cea mai bine echilibrată unde mandibula ocupă o poziţie simetrică faţă
de maxilar;
- termenul se referă strict la rapoartele dento-dentare;
- la nivel ocluzal cuspizii de sprijin trebuie să articuleze în centrul dinţilor antagonişti sau
de-a lungul unei linii imaginare care uneşte centrul dinţilor cuspidaţi. Astfel se realizează
ocluzia centrică.
- termenul de ocluzie centrică creează confunzii, adică alţii consideră că ar fi PIM când
condilii sunt în RC, ceea ce semnifică că termenul este corelat cu IM şi RC.
3. Ocluzia habituală (de obişnuinţă);

Dawson o numeşte centrică habituală sau de obişnuinţă = contact maxim între dinţii celor 2
arcade se realizează prin devierea mandibulei la stânga, dreapta sau înainte, faţă de maxilar.
Caracteristici:
- cauza: iniţial nu putem vorbi de ocluzie habituală, ci de ocluzie centrică, care la un
moment dat trece: (contact prematur în IM care a acţionat o perioada de timp mai lungă şi
care cu mult timp înainte a provocat devierea mandibulei, iar pacientul şi-a găsit o alta
poziţie de IM care să ocolească acest obstacol). Cauza este reprezentată de un obstacol
(contact prematur) care a împiedicat mandibula în IM.
- ocluzia centrică presupunea contacte simetrice atât în stânga cât şi în dreapta aparatului
stomatognat. La apariţia contactului prematur, mandibula va devia (lateral, stânga sau
dreapta) pentru a găsi alte contacte multiple pentru masticaţie;
- aceste reflexe sunt conştiente, apoi devin inconştiente şi se numesc engrame (reflexe);
- aceste noi engrame sunt asimetrice datorită mandibulei care este deviată şi duc la o
abrazie dentară asimentrică şi la formarea altor stopuri ocluzale care nu mai sunt atât de
bine tolerate de ţesuturile care realizează ocluzia;
- în cazul unor reactivităţi, cele 4 structuri acţionează prin mijloace de adaptare:
dinţii – suferă abrazie asimetrică care duce la devierea liniei mediane, lucru constatat
la examenul clinic;
parodonţiul – reacţionează prin neostructură osoasă - ↑ rezistenţa din jurul dinţilor
care suferă presiuni în afara axului lor, tabla osoasă de la nivelul parodonţiului se
adaptează prin îngroşare, spongioasa îşi întăreşte structura osoasă.
- la Rx – lamina dura îngroşată şi o condensare osoasă a spongioasei alveolare;
musculatura – se adaptează datorită apariţiei noilor engrame; s-a realizat un anumit
stereotip ce compensează bine masticaţia;
ATM – se poate adapta prin rezorbţie şi atrofie, la nivel condilian pentru noua poziţie.
Pacientul nu acuză discomfort, se adaptează.
- ocluzia habituală este ireversibilă; nici măcar protetic nu mai riscăm să refacem ocluzia
centrică – nu mai restabilim RC. Datorită faptului că este ireversibilă dar bine tolerată,
este considerată ocluzie funcţională.
- condiţia este ca ocluzia habituală să fie adaptată funcţional, să nu deranjeze;
- obiectiv, nu trebuie să avem modificări patologice: traumă parodontală, dureri musculare;
- ocluzia habituală dacă trece în ocluzie decompensată – tratamentul disfuncţiei cranio-
maxilare sau mandibulo-craniană – trebuie reabilitată.
4. Ocluzia de necesitate;
Intercuspidarea de necesitate se caracterizează prin apariţia recentă a unui contact prematur în
IM sau RC; ex. o obturaţie înaltă;
Caracteristic este că:
- apare imediat după ce s-a aplicat o obturaţie, o lucrare protetică;
- pacientul acuză disconfort în timpul închiderii gurii, prezentând devierea mandibulei;
- este reversibil după înlăturarea obstacolului.
5.Ocluzia funcţională – normală
Nu impune prezenţa unei ocluzii normale, iar IM nu este de tip ideal. Diagnosticul de ocluzie
funcţională se poate realiza atuci când se îndeplinesc trei condiţii:
- prezenţa stabilităţii funcţionale prin stopuri ocluzale stabile;
- masticaţia, fizionomia sunt bine tolerate de pacient;
- lipsa semnelor de suferinţă.
6. Ocluzia după conceptul ortodontic (Angle);
Diagnosticul folosit în literatura americană este cel de ocluzie neutrală, ocluzie distală,
ocluzie mezializată
7. Ocluzia artificială

- ocluzia restabilită cu ajutorul lucrărilor protetice;

- = ocluzie terapeutică sau organică;
- este reprezentată de relieful ocluzal al lucrărilor protetice, dar şi de ocluzia naturală care a
suferit remodelări coronare prin şlefuiri selective;
- remodelarea coronară (= corono-plastia = reşapare coronară = şlefuiri selective);
Modalităţi de refacere a ocluziei artificiale în ocluzie de IM
- în parodontopatii care au ajuns în stadiul de migrări dentare – remodelare coronară;
- când individul prezintă ocluzie centrică, refacerea unei edentaţii prin proteze fixe seva
face tot în ocluzie centrică cu refacerea stopurilor ocluzale funcţionale de tip cuspid –
fosetă;
- când individul prezintă ocluzie habituală, refacerea ocluzală prin punte se face în ocluzie
de IM pe care o are, adică ocluzie habituală;
- trebuie realizate contacte funcţionale cuspid –fosetă.

Aspecte practice stricte

- fazele clinice de importanţă maximă în realizarea stopurilor ocluzale funcţionale în
realizarea unei punţi;
- se respectă principiul de modelare a reliefului ocluzal prin modelarea contactelor cuspid –
fosetă. Aceasta este preluată de contacte funcţionale ce au existat;
- în condiţiile când nu a avut stopuri ocluzale la dinţii stâlpi şlefuirea se realizează a.î.
tehnicianul să realizeze stopuri funcţionale.

Noţiuni anatomice de structură ATM

Elemente componente:
• Elemente craniene:
Cavitatea glenoidă;
Tuberculul articular;
• Elemente mandibulare:
Condilul mandibular;
• Elemente comune:
Meniscul;
Capsula;
Ligamentele proprii
Ligamentele extracapsulare
Cavitatea glenoidă
• Localizată pe faţa internă a osului temporal între tuberculul zigomatic posterior şi
anterior;
• Aplatizarea cavităţii glenoide se datorează tuberculului zigomatic anterior ca urmare a
mişcării atipice de propulsie a mandibulei;
Tuberculul zigomatic anterior = tubercul articular
– prezintă 2 versanţi: anterior şi posterior;
– prezintă 1 pol inferior
suprafaţa articulară este reprezentată de versantul posterior.
– lungimea pantei tuberculului articular este de 9mm;
 – înclinaţia pantei 5 - 55º, în condiţii normale aprox. 33 º;
– trebuie luată în considerare când modelăm înclinaţia cuspizilor
Condilul:
Se întinde în cavitatea glenoidă în cele 2/3 ale sale până la scizura lui Glasser;
Prezintă 2 versante: anterior şi posterior;
Nu toate zonele condilului sunt suprafeţe articulare;
Suprafeţele articulare sunt:
- versantul anterior integral;
- versantul posterior parţial – numai porţiunea superioară.
Meniscul:
• meniscul sau discul este situat între cavitatea glenoidă şi condil;
• scopul este de tampon între cele 2 suprafeţe osoase şi pentru a realiza congruenţa între
cele 2 suprafeţe;
• este inserat puternic la condil. Condilul se mişcă întotdeauna cu discul.
• pe menisc se inseră un muşchi – muşchiul pterigoidian lateral sau extern, respectiv
fascicolul superior.
• Fascicolul inferior se inseră pe colul condilului.
• se inseră posterior de menisc – muşchiul care provoacă propulsia mandibulei, având
fibre orizontale.
Capsula articulară Ligamentele
• Capsula înveleşte structurile articulare
• Ligamentele: există lig. proprii ale ATM: ligamente laterale externe şi interne.
• Ligamentul lateral extern se inseră pe versantul extern al condilului şi pe col, cealaltă
inserţie facându-se pe eşancrura zigomei.
• Ligamentele asigură funcţionalitatea adică mişcarea de rotaţie şi translaţie
Ligamentele ATM
ligament capsular
ligament lateral
ligament stilomandibular
ligament sfenomandibular

STOPURILE OCLUZALE
• = contactele ce se realizează între anumite grupuri de cuspizi şi fosete sau creste
marginale ale dinţilor care în momentul închiderii gurii stopează prin contactele
realizate de aceste elemente.
• În ocluzologie se cunosc 3 categorii de cuspizi de sprijin: grupul I, II. III
• Gr. I = cuspizii V ai dinţilor de la nivelul mandibulei
• Gr.II = marginile incizale ale Ic inf şi cuspizii caninului inferior
• Gr. III = cuspizii palatinali ai PM si M superiori
• Fiecare din acestă grupă realizează stopuri ocluzale cu dinţii antagonişti. Contactele cu
antagonişti se fac fie la nivelul crestelor marginale, fie la nivelul fosetelor (rol
important – fosetele centrale ale M)

• Grupa I a cuspizilor de sprijin articulează preponderentcu foseta dintre crestele

marginale ale dinţilor antagonişti sau cu foseta mezială a dintelui omolog cu
excepţia cuspizilor centrovestibulari ai M1 şi distovestibulari ai M2 şi M3 , ce
articulează cu foseta centrală.
Grupa I este considerată cea mai valoroasă dintre cele trei grupe din mai multe motive:
 • cuspizii vestibulari mandibulari sunt mai voluminoşi decât cei palatinali (gr III), sunt
mai robuşti, mai rezistenţi
• forţele de ocluzie care se exercită în timpul masticaţiei sunt preluate prin intermediul
acestor cuspizi şi transmise în axul lung al dintelui. De aceea rezistenţa lor este
durabilă în timp, aceste forţe fiind stimulente pt parodonţiu şi întreţin o stare de
sănătate a parodontiului.
• la nivelul fosetelor dintre crestele marginale, atât procesele carioase , cât şi abrazia, au
efecte distructive mai reduse.
Grupa II a cuspizilor de sprijin este reprezentată de marginile incizale ale incisivilor frontali
mandibulari şi cuspizii caninilor inferiori.
• Marginile incizale şi cuspizii C, trebuie să articuleze cu fosetele de sub cingulum şi cu
crestele marginale ale frontalilor superiori.
• S-a dovedit că prin lipsa grupului de dinţi din zonele laterale, masticaţia este posibilă.
Apare ulterior mezio-versiunea dinţilor superiori.
• Sunt destul de rare situaţiile când se articulează sub cingulum.
• Gradul de acoperire este diferit
• Plasarea pe poziţia secundară se datorează faptului că la 21,7 % din populaţie
marginea liberă a dinţilor frontali mandibulari articulează cu faţa palatinală a
antagoniştilor în altă zonă decât strict cea infracingulară, nerealizându-se practic
adevărate stopuri ocluzale.
În acelaşi timp, susţinerea ocluziei numai de grupul al II lea nu rezistă o perioadă lungă de
timp, abraziunea, îmbolnăvirea parodontală sau alte fenomene patologice modificând aceste
stopuri ocluzale.
Grupa III a cuspizilor de sprijin este reprezentată de cuspizii palatinali ai dinţilor cuspidaţi .
Aceştia ca şi Grupa I articulează fie cu foseta dintre crestele marginale (ambrazura ocluzala,
versantele ext ale crestelor marginale sau nişa masticatorie) şi fosetele centrale (în principal).
Grupa III a cuspizilor de sprijin, prezintă stopuri ocluzale, mai puţin stabile decât Grupa I
datorită raporturilor inconstante de la nivelul PM şi a cuspizilor D-P de la nivelul M.
Raporturile care se realizează sunt la nivelul fosetelor centrale (în principal) şi la
nivelul fosetelor dintre crestele marginale (în mai mică măsură) la nivelul PM şi la nivelul
cuspizilor distopalatinali şi raportat la nivelul fosetelor centrale
Simpla enunţare a fosetelor care participă la realizarea acestor ocluzale justifică prin
localizarea mai frecventă a cariilor şi abraziunii, clasificarea lor pe locul al 3 lea.
Dinţii laterali maxilari migrează mai frecvent decât omologii lor mandibulari, datorită
structurii osoase mai spongioase
Cunoaşterea importanţei fiecărui grup de stopuri îşi găseşte raţiunea în faptul că atunci
când se impune îndepărtarea prin şlefuire a unor contacte ocluzale defectuoase, se recomandă
protejarea cuspizilor „de sprijin“, retuşul ocluzal interesând fosetele antagoniste, binenţeles
atunci când cuspizii de sprijin nu disjuncţionează planul de ocluzie, prin migrări.
! Când conflictul ocluzal se produce între un cuspid de grup I şi unul de grup III,
retuşul se va adresa în primul rând cuspidului de grup III.
De altfel, cuspizii palatinali ai premolarilor maxilari pot realiza 3 posibilitati de angrenaj:
• absenţa contactului cu antagoniştii.
• Articulează cu fosetele distale ale premolarilor inferiori,
• Articulează mai rar cu fosetele dintre crestele marginale ale premolarilor şi molarului
prim.
Importanţa stopurilor ocluzale
• Se face IM în care contactele dento-dentare sunt în numărul cel mai mare. IM este cea
mai stabilă poziţie funcţională a ADM şi încheie fiecare ciclu masticator.
 • În IM forţa de masticaţie este maximă
• La pacienţii cu dinţii laterali pierduţi, masticaţia se face cu stopurile de gradul II (dinţii
frontali) cu mişcări multe şi eficienţă redusă.
• Păstrează DVO
• Abraziunea dinţilor este uniformă
• Transmiterea forţelor se face în axul dinţilor – menţine stabilitatea ADM.
Stopuri ocluzale
• Funcţionale
• Nefuncţionale.

Funcţionale
Contact tripodic ( contact versant cuspid- versant fosetă):
• Presupune că un cuspid cu morfologie primară, neabrazat, să fie situat în dreptul
fosetei centrale, care şi ea are 3 feţe neabrazate .
• Contactul se realizează în numai 3 puncte (ex: 3 bile pe masă şi a 4-a deasupra)
• Acest tip de contact este cel mai funcţional.
• Din păcate el este foatre greu de realizat şi mai ales de corectat în lucrările protetice
fixe.
Contact vârf cuspid – fund fosetă:
• Este specific adultilor.
• Odată cu vârsta apare abrazia. Suprafeţele convexe se abrazează, foseta se deschide şi
cuspidul de sprijin se subţiază usor.
• Acest contact presupune existenta unui cuspid de dimensiuni mici şi a unei fosete
destul de largi, astfel încât vârful cuspidului să articuleze cu fundul fosetei.
• Acest contact se referă atât la fosetele centrale cât şi la cele de la nivelul fosetelor
marginale.
• Eficienţa masticatorie este maximă (presiune minimă→eficienţă maximă). – este cel
mai funcţional contact, dar este foarte greu de realizat protetic şi de corectat.
Marginile incizale în foseta de sub cingulum

Contacte ocluzale nefuncţionale

Vârf cuspid – versant fosetă
• Acest contact se referă la contactul doar într-un singur punct şi nu în 3,
• contactul se realizează cu vârful cuspidului , această forţă fiind traumatizantă.
• instabil, derapează mandibula
Contact versant cuspid – versant fosetă
• acelaşi fenomen:
• Forţele sunt transmise paraaxial cu apariţia forţelor orizontale.
• Parodonţiul este strivit şi traumatizat.
Contact vârf cuspid - vârf cuspid
Aici, forţele orizontale nu apar aşa puternice ca în contactele precedente, dar apare
ocluzia instabilă.
• Pacientul nu are siguranţă în poziţionarea mandibulei în PIM.
• Din această cauză mandibula işi găseşte un drum diferit→ apare ocluzie atipică, cu
abrazie atipică şi se dezvoltă o parafuncţie.
Contact în suprafaţă
• Apare datorită unei abrazii patolologice ce duce la dispariţia cuspizilor şi apariţia unui
contact între suprafeţe plane.
• Este un contact ocluzal nefuncţional cu toate că ocluzia în acest caz este stabilă,
neprovocând deplasarea mandibulei
• Motivul pt care este considerat contact nefuncţional, este acela că suprasolicită
sistemului dento-maxilar pt masticaţie. Suprafeţele plane au randament masticator
minim dar efort funcţional maxim.
• Efortul funcţional se extinde la nivelul musculaturii care este obligată să-şi mărească
funcţia pt a realiza masticaţia.
• Mărind funcţia musculară, parodonţiul tuturor dinţilor este suprasolicitat → cedează.
• Acesta este principalul mecanism prin care contactul în suprafaţa este nefuncţional.
• În plus mai apare un al 2-lea mecanism, mărirea ariei de ocluzie.
• Se cunoaşte faptul că dinţii prezintă un ecuator anatomic pe la ½ a dinţilor laterali.
• Odată cu abrazia, aria ocluzala devine >prin apropierea de ecuatorul dintelui.
Inocluzia – lipsa contactelor
• este reprezentată de anomalii Clasa II Angle → inocluzia sagitală,
• Ex. ocluzia deschisă din zona frontală ce poate fi deschisă în sens vertical sau sagital

PLANUL DE OCUZIE
• suprafaţa ce se formează prin unirea marginii incizale şi a vârfurilor cuspidiene. (vf
cuspidiene se referă atât la cuspizii V cât şi la cei O)
• suprafaţa care se formează în momentul contactului dintre ariile ocluzale la dinţii
maxilari şi mandibulari
Caractere
• este un plan real; la acest nivel se întâlnesc dinţii celor două arcade
• se referă la dentaţia naturală sau arcade artificiale realizate prin lucrări protetice
• este un plan curb căruia i se pot descrie 3 curburi:
Curbura sagitală ( curba lui Spee )
• prin care se înţelege linia ce se formează prin unirea vf cuspizilor V în plan sagital.
• Caracteristicile curbei sagitale:
• este o curbă cu concavitarea în sus la mand şi convexitatea în jos la maxilar.
• adâncimea curburii este diferită, începând de la o adâncime minimă, uneori chiar
dreaptă, până la o adancime mare.
• Adancimea este în concordanţa cu gradul de acoperire al incisivilor şi cu caracterul
ghidajului anterior

Curbura transversala (c. lui Wilson)

• este curbura care uneşte vf cuspizilor V cu cei orali ai fiecărui dinte atât în hemiarcada
stg, cât si în cea dr, şi care se prelungeşte spre linia mediană.
• curbura lui Wilson prelungită la niv liniei mediane formează un unghi cu vf în jos.
Aceasta se datorează poziţiei cuspizior Palatinali maxilari şi Vestibulari mandibulari
care sunt implantaţi într-o poziţie mai înaltă faţă de cuspizii de echilibru sau de ghidaj.
• importanţa curburii transversale este deosebită în studiul ghidajului lateral.
Curbura incizală
• este curbura ce uneşte marginile incizale ale I superiori.
• în mod normal este curba cu concavitatea îndreptată în sus deoarece prin unirea marg
incizale ale I se realizează aceasta curbă întrucât incisivii laterali sunt plasaţi mai sus
decat incisivii centrali.
• De fapt doar I centrali ating planul de ocluzie, iar I laterali sunt mai sus cu 1.5 mm.
Mişcarea de deschidere a gurii
 Se face cu trei forţe principale:
• Gravitaţia
• Contracţia muşchilor suprahioidieni (în principal muşchiul digastric)
• Contracţia fascicolului inferior al muşchiului pterigoidian extern
MIŞCĂRILE MANDIBULEI (GHIDAJELE)
1. Ghidajul anterior:
Definiţie:
• reprezintă mişcarea de alunecare a I inf pe faţa P a I sup, pornind de la IM până la
poziţia cap la cap în propulsie;
• suprafaţa pe care se face ghidajul se numeşte “ suprafaţă de ghidaj “.
• suprafaţa de ghidaj poate fi foarte scurtă sau mai lungă în funcţie de gradul de
supraacoperire.
• deoarece mişcarea de propulsie este realizată de incisivi, la care participă uneori şi
caninii, această mişcare poartă numele de ghidaj anterior.
Aspecte normale:
• în zona frontală, ghidajul trebuie făcut pe cel puţin 2 dinţi frontali. Cu cât ghidajul
se face pe mai mulţi dinţi, cu atât aceştia sunt mai protejaţi de forţele ce acţionează în
timpul inciziei. Ideal –pe toţi 6 dinţii.
• odată cu aprecierea numărului de dinţi participanţi la ghidaj se stabileşte caracterul
ghidajului.
• acesta se poate face scurt, preponderent pe verticală, datorită lipsei treptei
sagitale,
• sau preponderent pe orizontală, datorită unei trepte sagitale mari.
• după ce am analizat caracterele ghidajului incizal trebuie să studiem zona laterală;
• în zona laterală trebuie să se producă dezocluzia tuturor dinţilor imediat ce începe
ghidajul → dezocluzie imediată şi totală a dinţilor cuspidaţi.
• Spaţiul de dezocluzie se numeşte fenomenul Cristhensen.
Caracteristicile ghidajului anterior:
dependent de 2 factori: supraacoperire frontală şi marimea treptei sagitale.
• Supraacoperirea frontală ( over-bite )
reprezintă gradul de deplasare a mandibulei în sens vertical;
poate fi diferită în funcţie de particularităţile individuale.Ea poate fi mică, medie, totală.
Schematic:
Normal – Iinf sunt acoperiţi pe înălţimea 1/3;
Mediu – Iinf sunt acoperiţi 1/2;
Supraacoperire totală – Iinf sunt acoperiţi complet 3/3;
Ocluzie cap la cap – nu există ghidaj anterior – dinţii laterali suferă pentru că în orice
poziţie ei vor veni în contact, nu se produce dezocluzia – suferă ţesutul parodontal
• normal – se produce dezocluzia (sunt protejaţi dinţii laterali), dinţii frontali sunt
solicitaţi.
• totală – permite mandibulei o deplasare amplă în jos. Suprafaţa de ghidaj este lungă –
I sunt traumatizaţi.
• dacă supraacoperirea este mică ghidajul de acoperire se poate realiza doar pe
întindere foarte mică pe verticală. La aceasta se mai adaugă ocluzia labiodontă.
• gradul de acoperire imprimă gradul de mişcare → la supraacoperire totală →
mişcare amplă pe verticală: supraacoperire mare cu retruzia incisivilor inferiori →
parodontopatie şi migrări.
• supraacoperirea mică este mai puţin traumatizantă pt dinţii frontali, pe când cea mare
este foarte traumatizantă, mergând în timp până la pierderea dinţilor.
 • supraacoperirea mică prezintă în schimb un alt dezavantaj pentru dinţii laterali: în
condiţiile unei reabilitări protetice prin punte, aceasta va fi foarte pretenţioasă
deoarece trebuie realizată o intercuspidare foarte mică pentru a nu apărea interferenţe
în zona laterală.
• Mărimea treptei sagitale (overjet)
imprimă gradul de mişcare al mandibulei în sens sagital, adică gradul de propulsie: 1,5-2-
3mm e considerată normală.
Definiţie: Treapta sagitală = distanţa dintre marginea incizală V a inferiorilor şi marginea
incizală P a superiorilor.
în mod normal avem treaptă sagitală mică la I de 1.5 – 2 –> 3 mm.
pe aceasta treaptă, propulsia mandibulei este minimă. Apar situaţii în care treapta sagitală se
măreşte mai mult sau mai puţin, adăugând până la 10 mm → protruzie de sugere – clasa 2
Angle – deplasarea sagitală a mandibulei este foarte puternică.
treapta sagitală este 0 – Isup plasaţi în retruzie. În acest tip de ocluzie, trauma este
mare, persoana îşi va pierde dinţii prin parodontopatie;
treapta sagitală se masoară cu ocluzometrul, cu un simplu compas sau cu un aparat special.
Din analiza celor 2 factori importanţi, trebuie să constatăm caracterul ghidajului
anterior – se realizează predominant spre orizontală, verticală – ghidaj normal.
Aspecte patologice a mişcărilor de propulsie:
• se caracterizează prin obstacole fie la nivelul zonei frontale, fie la nivelul zonei
laterale, obstacole care împiedică ghidajul.
• Frontal:
• în cazul în care ghidajul anterior se realizează prin contactul unui singur incisiv
maxilar cu antagoniştii săi, se vorbeşte despre o interferenţă în propulsie pe partea
lucrătoare = interferenţă lucrătoare activă;
• INTERFERENŢA → este un obstacol care împiedică realizarea unui ghidaj
funcţional.
• interferenţa în propulsie înseamnă obstacolul ce apare în timpul mişcării de propulsie;
• în afară de interferenţele părţii active apar şi contactele premature, numai când un
incisiv intră în contact cu antagonistul său.
• deci, dacă în poziţia cap la cap, contactul se face pe un singur incisiv, atunci se
numeşte interferenţă în propulsie în poziţia cap la cap = contact prematur în
propulsie pe partea lucrătoare.
Felul în care se se examinează ghidajul este împotriva mişcării reale ce se petrece în
timpul masticaţiei
• Zona laterală:
• în timpul ghidajului anterior se întâmplă să nu se producă dezocluzia zonei laterale –>
apar obstacole care perturbă puternic mişcările normale ale mandibulei, motiv pentru
care aceasta face mişcări atipice cu devierea sa → aceasta se numeşte interferenţă
pasivă, sau interferenţă în propulsie pe partea nelucrătoare (francezii o mai
denumesc interferenţă propulsivă inactivă ).
• se întâmplă ca incisivii să nu poată realiza poziţia „cap la cap” - datorită unui contact
prematur în propulsie pe partea nelucrătoare.
Corelaţia între ghidajul anterior şi alte structuri
• Ghidajul anterior trebuie corelat în mod obligator cu înclinarea pantei articulare de la
nivelul ATM, cu înălţimea cuspizilor şi cu adâncimea curburii sagitale.
• s-a făcut o corelaţie între ghidajul anterior şi panta articulară; tuberculului articular
are o înclinaţie aprox. 33°;
 • Deci, între înclinarea pantei palatinale a incisivilor maxilari şi înclinarea pantei
articulare trebuie să existe o corelaţie funcţională, dar nu o egalitate matematică, ->
rolul primordial al înclinaţiei ghidajului anterior în fiziologia mişcării de propulsie.
corelaţia cu înălţimea cuspizilor
• înălţimea cuspizilor este un parametru greu cuantificabil datorită diferenţelor de
mărime relativă a dinţilor, de la un subiect la altul. Din acest motiv, măsura înălţimii se
apreciază prin unghiul de înclinare al versantelor cuspidiene (pante cuspidiene) faţă de
planul orizontal convenţional.
• înălţimea cuspizilor este direct proporţională cu cea a pantelor cuspidiene.
• în supraacoperire mare, cuspizii dinţilor naturali sunt pronunţaţi; în restaurări trebuie
ţinut cont.
corelaţia cu curba sagitală Spee
• o curbă Spee accentuată – acoperire mare şi dezocluzie imediată;
• o curbă Spee dreaptă este asociată cu supraacoperire minimă;
De retinut:
• când se realizează ghidajul anterior, la toate restaurările din zona frontală trebuie să
existe contacte pe cel puţin 2 dinţi şi să nu existe interferenţe laterale;
• restaurările edentaţiei frontale sunt cele mai dificile, pentru că pot provoca iatrogenia;
• funcţiile sistemului stomatognat (masticaţie, fizionomie, fonaţie) sunt foarte greu de
realizat;
• fizionomie – modelajul corect poziţionat al curburii V;
• fonaţia – restabilirea marginii incizale a I.
Mecanismul de închidere a gurii
• Are loc prin contracţia de fiecare parte a muşchilor ridicători : temporal, maseter,
pterigoidian intern.
• Când gura se închide, condilul e condus postero-superior şi discul vine anterior pentru
a menţine interpunerea lui între condil şi eminenţă, sub acţiunea extensiei anterioare.
• Nu are loc contracţia fascicolului superior al muşchiului pterigoidian extern. El nu se
contractă în închiderea normală, ci numai la sfârşitul mişcării de strângere puternică a
dinţilor.

TEST 1

Mişcarea de lateralitate
Tipuri de ghidaj, aspecte normale;
Aspecte patologice ale ghidajului lateral.

Tipuri de ghidaj, aspecte normale;

Poate fi realizată în 3 modalităţi considerate normale:

1. Ghidajul canin,
2. Ghidajul antero-lateral,
3. Ghidajul lateral de grup.

1. GHIDAJUL CANIN:
- este traseul pe care îl parcurge mandibula atunci când caninul inferior alunecă pe faţa
palatinală a celui superior pornind de la poziţia de PIM până la cap la cap. Acest ghidaj
este foarte bine tolerat funcţional.
- pentru a se putea realiza trebuie să existe ocluzie I Angle ( caninul inferior să fie situate cu
½ înaintea celui superior, numai aşa poate aluneca integral pe suprafaţa celui superior).
- d.p.d.v. funcţional şi al funcţiei de automenţinere→ ghidajul canin este considerat cel mai
funcţional → cea mai bună protecţie a dinţilor laterali.
- caninul este un dinte foarte rezistent, capabil să suporte forţele în mişcarea de lateralitete,
din următoarele motive:
- prezintă o rădăcină lungă şi puternică,
- osul alveolar este rezistent în această zonă deoarece pe aici trece un stâlp de rezistenţă
osoasă.
- parodonţiul are sensibilitate proprioceptivă foarte fină, motiv pentru care la orice
suprapresiune
caninul îşi dozează forţa prin reflexe nervoase, contracţia musculară diminuă.
- este situat la distanţă de punctual de sprijin al mandibulei ( muşchiul maseter, temporal
şi
pterigoidian intern) este situate posterior faţă de canin.

Aspecte normale:
- pe partea lucrătoare să se producă dezocluzie totală şi imediată, ocluzia să se facă doar pe
canin;
- pe partea nelucrătoare să se facă dezocluzia dinţilor cuspidaţi; Aici trebuie să apară
fenomenul Christensen bilateral.
- absenţa interferenţelor pe partea activă a dinţilor ce conduc ghidajul;
- absenţa contactului prematur atât pe partea activă cât şi pe partea pasivă.

Aspecte patologice :
Pe partea lucrătoare:
1. Pe hemiarcada activă putem întâlni obstacole între un dinte maxilar şi unul mandibular, în
timp ce caninul alunecă pe suprafaţa de ghidaj → numite interferenţe în lateralitae pe
partea lucrătoare sau interferenţă laterală activă.
2. La nivelul părţii lucrătoare în afară de interferenţă → apare contact prematur în
lateralitete de partea lucrătoare → apare în momentul în care cei 2 canini nu se pot atinge
cu toate că sunt situaţi în acelaşi plan vertical.
Pe partea nelucrătoare: aceleaşi situaţii:
1. Când caninul alunecă în ghidaj → apare un obstacol în hemiarcada inactivă → interferenţă
în lateralitate pe partea nelucrătoare.
2. La fel putem avea contact prematur în lateralitate pe partea nelucrătoare
! DINŢII TREBUIE SĂ FIE ÎN CONTACT ÎN MOMENTUL ÎNCEPERII
GHIDAJULUI.

DECI PE PARTEA ACTIVĂ:

Interferenţe în lateralitate pe partea activă:
 Pot să apară între versantul intern al cuspidului vestibular maxilar şi versantul extern
al cuspidului vestibular mandibular,
 Sau între versantul extern al cuspidului palatinal şi versantul intern al cuspidului
lingual.
Contactul prematur:
 Apare în zona lucrătoare pe cuspizii omonimi ( numai unul vine în contact ):
- fie palatinal superior → lingual inferior sau vestibular superior → vestibular
inferior.
 - Ex: cuspizii vestibulari pot venii în contact când se face tratament cu punte → cuspidul
vestibular inferior este prea înalt.

PE PARTEA INACTIVĂ:
Interferenţe în lateralitate pe partea nelucrătoare
 Pot să apară între versantul intern al cuspidului palatinal şi versantul intern al cuspidului
vestibular.
Contactul prematur
 Apare între cuspizii de sprijin : palatinal superior şi vestibular inferior.
Această examinare a mişcării de lateralitate prezintă importanţă deosebită atât pentru
identificare interferenţelor şi a contactelor premature cât şi pentru verificarea corectitudinii în
diferite faze de lucru.
Ex concret : - la proba punţii de schelet metalic înainte de fabricarea faţetelor.
- la acrilat macheta.

2. GHIDAJUL ANTERO-LATERAL
- este realizat pe canin + unul sau mai mulţi dinţi (incisivi).

Aspecte normale: aceleaşi ca la ghidajul canin:

1) - la nivelul părţii lucrătoare să se producă dezocluzia imediată a tuturor dinţilor
cuspidaţi, cu excepţia celor care conduc ghidajul.
- la nivelul părţii nelucrătoare → dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi.
2) absenţa interferenţelor pe partea activă şi pasivă.
3) absenţa contactului prematur pe partea activă şi pasivă.

Aspecte patologice:
1) la nivelul părţii lucrătoare → interferenţe + contacte premature
2) la nivelul părţii nelucrătoare → interferenţe + contacte premature.

Avantajele ghidajului antero-lateral:

- forţele se distribuie şi pe alţi dinţi faţă de canin,
- de asemenea prezintă avantajul → ghidajul lateral nu este pierdut deoarece se păstrează la
nivelul incisivilor pentru refacerea ghidajului.

3. GHIDAJUL LATERAL DE GRUP:

- caracteristica acestei forme de ghidaj → se realizează pe toţi dinţii cuspidaţi la nivelul
părţii active (lucrătoare) cu sau fără participarea caninului.
- în regiunea laterală este obligatorie dezocluzia;

Aspecte normale:
1) La nivelul părţii lucrătoare trebuie să participe la ghidaj toţi dinţii laterali.
2) Trebuie să se realizeze ghidajul între versantul intern al cuspidului vestibular maxilar
şi versantul intern al cuspidului vestibular mandibular.
3) La nivelul părţii nelucrătoare → obligatoriu dezocluzia tututror dinţilor.

Aspecte patologice:
1) La nivelul părţii lucrătoare vom avea atunci când un dinte înafară de canin, şi un alt dinte
→ interferenţă.
2) La nivelul părţii nelucrătoare → interferenţă în lateralitate pe partea nelucrătoare sau
contact prematur în lateralitate pe partea nelucrătoare.

Cauza obstacolelor, interferenţelor şi a contactelor premature:

- anomalii de poziţie;
- după tratament ortodontic;
- în parodontopatiile care merg cu migrări ale dinţilor postextracţionali;
- iatrogenia – de la o simplă obturaţie la marile reabilitări;

Importanţa practică a ghidajului lateral

- în realizarea punţilor atunci când caninul este inclus ca şi dinte stâlp în punte, ori de câte
ori este posibil se va realiza ghidaj canin;
- ghidajul antero-lateral se recomandă când caninul are valoare parodontală scăzută;
- ghidajul de grup se recomandă când se imobilizează dinţii în parodontopatii;
- forţele care se transmit să se facă pe mai mulţi dinţi.

Teorii cu privire la ocluzie

Teoria gnatologică;
Teoria funcţionalistă;
Teoria şcolii româneşti;
Teoria miocentrică;
Principiile ocluziei funcţionale

Există mai multe concepţii:

Teoria gnatologică
- acceptată şi azi cu mici ajustări;
- elaborată în 1926 de Mc Collum;
- această teorie apreciază că ocluzia este funcţională când îndeplineşte următoarele condiţii:
1. IM să coincidă cu RC atunci când există la nivelul ocluziei Poin-Centric;
2. Contactele ocluziei să fie de tip tripodic;
Termenul „tripodic” trebuie înţeles în 2 sensuri:
- versantele cuspizilor de sprijin intră în contact cu versantele din apropierea fosetelor -> 3
puncte;
- contactul care se realizează tot în 3 puncte şi anume la nivelul versantelor cuspizilor de
sprijin.
3. Deglutiţia se realizează în RC;
4. Realizarea protecţiei ocluzale mutuale;
Prin termenul „ocluzie mutuală” înţelegem că atunci când la nivelul părţii lucrătoare este
contact, la nivelul părţii nelucrătoare dinţii nu sunt în contact.
Când partea activă este zona frontală, dinţii laterali să nu vină în contact, să se realizeze
dezocluzia.
Când partea dreaptă este în contact partea opusă să prezinte dezocluzie. Astfel unde există
dezocluzie, dinţii sunt protejaţi pentru că muşcătura nu este antrenată să realizeze o contracţie,
fiind relaxată.
 Această teorie a fost ajustată pe parcurs pentru că iniţial ei susţineau teoria ocluziei de
balans sau teoria echilibrată balansată.
În mişcările de propulsie + lateralitate să existe contact şi la nivelul părţilor nelucrătoare
a.î. la mişcarea de propulsie când I ajung cap la cap -> M3 să aibă contact -> mandibula mai
bine sprijinită.
În mişcarea de lateralitate să existe contact între cuspizii omonimi (V-V, P-L).
La nivelul părţii de balans să existe contact între cuspizii de sprijin (Vinf, Pmax).
Aceasta a fost abandonată deoarece este în tensiune - > defavoare în vederea
funcţionalităţii.
5. În protruzia mandibulei, să nu existe contacte la nivelul dinţilor laterali.
6. Dezocluzia la nivelul părţii inactive la mişcarea de lateralitate.
7. Mişcarea de lateralitate se face întotdeauna cu conducere canină.

Teoria funcţională.
- s-a dezvoltat în paralel cu teoria „1”;
- a fost elaborată în anul 1929 Schuyler;
- susţine teoria protecţiei ocluzale mutuale;
- în condiţii normale mişcarea de lateralitate nu trebuie să se realizeze strict prin ghidaj
canin; se pot folosi toate 3 ghidajele;
- admit long-centric şi wide centric.
Scoala Românească (Ene)
- susţine ocluzia funcţională ;
- o ocluzie normală, respectiv ocluzia funcţională să prezinte stabilitate ocluzală, o
masticaţie satisfăcătoare şi absenţa semnelor de suferinţă dentare, articulare, musculare,
odontale, parodontale.

Teoria miocentrică Jackelson

- apreciază că ocluzia „adevărată” este anterioară RC pentru că ridicarea mandibulei se face
cel mai confortabil de muşchi, ajungând în IM.
- în această poziţie muşchii sunt contractaţi cu uşurinţă realizând engrame (mişcări
inconştiente);
- triturarea alimentelor se face prin mişcări verticale;
- mişcările de lateralitate se fac fără contacte dentare;
- mişcarea mandibulei este ghidată de forma şi consistenţa alimentului.

Principii ocluzale funcţionale

- sistematizate de 3 autori sub forma a 5 puncte ce pot fi considerate postulate.

1. Stopuri ocluzale stabile, multiple şi simultane când mandibula este plasată în RC

sau IM;
2. Ghidaj anterior armonizat cu mişcări funcţionale ale mandibulei şi cu
posibilităţile ATM;
3. Dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi când mandibula efectuează mişcări de
propulsie;
4. Dezocluzia dinţilor cuspidaţi de pe partea nelucrătoare când mandibula face
mişcări de lateralitate;
 5. Absenţa interferenţelor pe partea lucrătoare în mişcarea de lateralitate indiferent
de tipul ghidajului.

1. Stopuri ocluzale stabile, multiple şi simultane, când mandibula este

plasată în RC sau IM
- apar 3 noţiuni: stabile, multiple şi simultane;

a. Stabile
- prin stopuri ocluzale stabile înţelegem că este necesar ca, cuspizii de sprijin să găsească
întotdeauna un locaş confortabil pentru realizarea contactelor dento-dentare. Aceste
contacte să se facă dintr-o dată, musculatura relaxată, fără a fi concentrată pe direcţiile pe
care le parcurge mandibula dinţii să se întâlnească întotdeauna în aceeaşi poziţie,
contactele să se facă cu siguranţă fără să devieze mandibula stânga, dreapta;
- aceasta poate fi realizată când există stopuri ocluzale funcţionale – cuspid-fosetă; tripodic;
- dacă există acest tip de contacte -> ocluzia va avea un prognostic bun, sigur şi de lungă
durată pentru că forţele masticatorii se transmit în axul lung al dinţilor;
- ATM nu este şocată sau deplastă;
- dacă nu există contacte funcţionale, atunci prognosticul este rezervat.

b. Multiple
- să existe cât mai multe contacte dento-dentare, pe toţi dinţii;
- cu cât sunt mai mulţi dinţi în contact, cu atât presiunea ce o va suporta fiecare dinte este
mai mică, abrazia va fi uniformă, iar dezvoltarea musculară va fi armonioasă;

c. Simultane
- să se facă deodată (contactele dento-dentare), pe toţi dinţii;
- dacă există un anumit grup care se face mai repede -> contacte premature.
2. Ghidaj anterior armonizat cu mişcări funcţionale ale mandibulei şi cu
posibilităţile ATM
- ghidajul anterior, musculatura, ATM să fie în corelaţie;
- în faza incipientă a dentaţiei permanente se face o strânsă corelaţie între aceste 3
elemente;
- astfel, dacă se stabileşte o ocluzie în zona frontală – musculatura din copilărie se va adapta
cu mişcări pe verticală la nivelul articulaţiei;
- mult timp nu apare atrofia care să distrugă aceste structuri.

3. Dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi când mandibula efectuează

mişcări de propulsie;
- aceasta există în condiţiile unei ocluzii funcţionale;
- în restaurările protetice se respectă acest principiu şi orice lucrare protetică să refacă
această funcţie, să existe dezocluzia dinţilor cuspidaţi după restaurare;
- ghidajul anterior să fie în corelaţie obligatorie între gradul de cuspidare şi adâncimea
curbei sagitale (Spee), direcţia şi nivelul planului de ocluzie;
- fiecare restaurare protetică tine seama de aceste corelaţii.

4. Dezocluzia dinţilor cuspidaţi de pe partea nelucrătoare când

mandibula face mişcări de lateralitate;
- fără excepţie la nivelul dinţilor laterali trebuie să existe dezocluzie pe partea nelucrătoare;
- obligatoriu ocluzia pe partea nelucrătoare pentru că nu este pe partea lucrătoare.
- forţele musculare sunt contractate pe partea activă şi nu pe cea inactivă;
- condilul pe partea nelucrătoare este orbitant (ieşit din cavitatea glenoidă, fiind pe partea
tuberculului articular); aceast aeste o poziţie labilă pentru condil şi orice şoc care apare
datorită unor contacte dentare ce îl traumatizează;
- ocluzia trebuie examinată pentru a vedea dacă este realizată;
- în mişcările de lateralitate curbura implicată în mod hotărâtor este curbura transversală
care are o conformaţie cunoscută. La maxilar cu concavitatea în jos şi la mandibulă invers.
- cunoscând caracteristicile curburilor, mandibula în mişcarea de lateralitate realizează
aceeaşi traiectorie a curburii;
- dinţii O şi V trebuie să fie înscrişi pe aceeaşi curbură;
- dacă se realizează dinţi cuspidaţi exageraţi, această mişcare va produce obstacole (vezi
mişc. lat.);
- cuspizii de sprijin maxilari şi mandibibulari sunt modelaţi exagerat (contact prematur în
zona laterală – pe partea nelucrătoare);
- acest aspect negativ se poate realiza şi în cazul în care se montează dinţii (fie se ridică
prea mult cuspizii V, etc).

5. Absenţa interferenţelor pe partea lucrătoare în mişcarea de

lateralitate indiferent de tipul ghidajului.
Argumente:
- pe partea lucrătoare se exercită forţe puternice în timpul masticaţiei;
- dacă acestea se exercită numai pe 1 dinte care prezintă interferenţă -> dintele va fi
traumatizat la nivelul parodontal. Trebuie să evităm prezenţa unei interferenţe.

Etiologia disfuncţiei ocluzale

Patologia netratată a ADM;
Iatrogenia

Disfuncţia ocluzală

- prin disfuncţie ocluzală înţelegem abateri de la morfologia normală a ocluziei care au

generat tulburări funcţionale, care pot fi asociate sau nu cu semne obiective de boală, de
suferinţă a ţesuturilor.

Etiologia:
Disfuncţia ocluzală are cauze variate:
- cariile netratate în funcţie de localizarea lor produc migrări dentare, traumatisme
parodonţiului;
- extracţiile dentare – provoacă cele mai mari perturbări - > migrări dentare la nivelul
dinţilor vecini breşei, antagoniştii, extruzii, mezioversiuni, etc.
- anomaliile dento-maxilare clasa 2+3 Angle – perturbă stopurile ocluzale cu apariţia
stopurilor nefuncţionale, perturbă ghidajele, provoacă modificări dinamicei mandibulare.
- traumatisme ale feţei care interesează arcada mandibulară, geşit consolizată.
- tulburări de erupţie – dinţii care erup excesiv, care străpung planul de ocluzie, care nu
ajung planul de ocluzie din cauza spaţiului;
- parafuncţii + bruxismul;
- disfuncţia mandibulo-craniană poate fi generată şi de alte cauze:
- structurile oaselor;
- musculatura;
- articulaţii;
- defecţiuni osoase.
Iatrogenia:
- poate fi întâlnită la toate manoperele pe care le face medicul dentist;
- tratamentele protetice necorespunzătoare;
- tratamentele chirurgicale grşit consolizate;
- tratamentele ortodontice.