Citare / Citation

Călin, R.A. (2010). Jocul de rol ca metodă de fomare a competenţelor de comunicare la

viitorii profesori, în volumul Conferinţei Internaţionale „Education, Quality, Sustainable
Development” organizată de D.P.P.D. din cadrul Universităţii Valahia din Târgovişte şi
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - Universitatea Bucureşti, 05-06.06.2009,
Valahia University Press, Târgovişte, pp. 372-379 (ISBN: 978-973-1955-61-2)

„Jocul de rol ca metodă de fomare a competenţelor de comnicare

a viitorilor profesori”

Abstract
The skills of communication are an important indicator of professional success in most areas
of activity and a predictor of social success of modern people. This study represents a theoretical
approach designed to sustain a series of best practices that are based on the role playing as active-
participatory method of training the skill of communication.
Results show that improvement and perfection of the communication skills can be achieved
through education, exercise and self-observation, taking into account indicators such as: the analysis
of communication, conduct of active listening, conduct of observation, conduct of verbal
communication, providing feedback - empathic conduct, psychomotric conduct or nonverbal conduct.

Keywords: communication, communication competence, role playing, the context of communication.

Despre competenţă
Ideea de competenţă aduce o trecere semnificativă de la ce la cum, contribuie la
realizarea unui proces de formare care implică un efort de durată, acţiuni convergente şi
sistematice. I. Jinga şi E. Istrati [1998] consideră că prin competenţă se înţelege „capacitatea
cuiva de a soluţiona corespunzător o problemă, de a lua decizii potrivite, de a practica o
profesie cu rezultate bune”.
A fi competent într-o ocupaţie înseamnă: a aplica cunoştinţe de specialitate, a folosi
deprinderi specifice, a analiza şi lua decizii, a te raporta creativ la sarcinile primite, a lucra cu
alţii ca membru al unei echipe, a comunica eficient, a te adapta la mediul de muncă specific, a
face faţă situaţiilor neprevăzute.
Profesionalizarea, ca etapă în atingerea eficienţei, presupune concentrarea pe ceea ce
face un profesionist şi nu pe ceea ce este având în vedere că rezultatele acţiunii au, pentru
evaluare şi dezvoltare, o semnifcaţie mult mai mare decât intenţiile sau calităţile personale
care au stat la baza acestora. Ca urmare, în sociologia grupurilor profesionale s-au impus
teoriile situaţionale („contingency theories”): „bunul profesionist” a început să fie considerat
ca stăpânind şi punând în practică, în situaţii cât mai diverse, anumite „întreguri” (de
cunoştinţe, atitudini, deprinderi, calităţi, abilităţi etc.) denumite ulterior „competenţe”.
În contextul demersului nostru, se porneşte de la definirea competenţei drept un întreg
structurat şi emergent de cunoştinţe şi modele de gândire, de atitudini, stări afective, valori şi
reprezentări, de comportamente, seturi acţionale şi deprinderi care determină capacitatea
unei persoane de a juca anumite roluri şi de a realiza anumite sarcini profesionale specifice,
la nivel superior de performanţă, în situaţii şi contexte profesionale diverse [Iosifescu, Ş.,
2004].
Deţinerea unor competenţe profesionale reale înseamnă capacitatea de a realiza
anumite roluri şi activităţi în mod performant şi în relaţie cu standarde profesionale
specifice în situaţii diverse. Astfel, profesionistul devine, prin definiţie, un practicant
reflexiv: el va fi capabil să reflecteze asupra condiţiilor reale de exercitare profesiunii şi să
identifice modul optim în care competenţele deţinute se transformă în comportament efectiv şi
adecvat situaţional.
I. Competentele au o triplă origine - vocaţională, formaţională şi experienţială:
anumite persoane pot deţine anumite competenţe (sau componente de competenţe - capacităţi)
din vocaţie, altele ca urmare a unui proces formativ iar altele predominant din experienţă.
Considerarea acestei triple origini are anumite consecinţe asupra modului în care va fi
concepută formarea competenţelor profesionale în general şi a celor de comunicare în special.
Astfel, Vor exista traiecte individualizate de formare - în funcţie de aptitudinile descoperite
la testarea vocaţională, de cunoaşterea deja deţinută şi de experienţa acumulată.
„Cuantumul” formării şi al experienţei va fi diferit în funcţie de calităţile personale
(„vocaţia”) necesare domeniului respectiv şi identificate prin mijloace specifice şi de
experienţa deja deţinută sau nu. Dobândirea unei experienţe minime devine necesară chiar
în timpul formării iniţiale - prin „stagii în responsabilitate”, aşa cum se practică în multe
sisteme de formare. Stagiile de acest tip asigură o componentă experienţială mult mai
consistentă. Devin necesare proceduri specifice de sprijin pentru inserţia profesională pe
post, prin monitorizarea primului/primilor ani de experienţă reală, realizându-se adecvarea
formării şi aptitudinilor identificate cu realitatea profilului de muncă, încurajându-se reflecţia
asupra acestei practici şi transferului optim de competenţe în situaţii reale.
II. Competentele au o triplă componenţă - raţională (cognitivă); afectivă şi
cultural-atitudinală; acţională (comportamental-relaţională): nu putem reduce
competenţele la entităţi ale raţiunii sau la seturi de deprinderi - ele cuprinzând şi sentimente,
motive, valori, atitudini, reprezentări, comportamente, seturi acţionale - toate integrate într-o
conduită profesională coerentă. Ca urmare, intervenţia formativă trebuie să se adreseze
tuturor acestor componente - nu numai creşterii cunoaşterii sau formării deprinderilor - şi să
cuprindă secvenţe de „ajustare atitudinală” sau de combatere a stereotipurilor şi
prejudecăţilor, de motivare şi de dezvoltare a calităţilor empatice, de educare a deontologiei
profesionale etc.
III. Competenţele sunt aplicabile situaţional - se actualizează diferit în situaţii
diferite, pentru procesul de profesionalizare, acest mod de aplicare a competenţelor având
implicaţii deosebite.
IV. Competenţa de comunicare nu poate fi disjunsă de ansamblul competenţelor
definitorii ale fiecărei profesii decât în scop didactic sau teoretico-investigativ, acestea
constituind în fapt un sistem de competenţe ale profesiei în cauză. Competenţa de comunicare
constituie o premisă a reuşitei sociale şi profesionale, fapt care nu este tangibil fără atingerea
unui nivel de dezvoltare optim al celorlalte componente ale sistemului de competenţe ale
profesiei vizate.
Acesta este cadrul în care considerăm oportună intervenţia formativă asupra
aptitudinilor de comunicare ale individului, care prin aplicaţii bazate pe jocul de rol derulate
în contexte variate, pot fi transformate în veritabile competenţe de comunicare cu un
remarcabil impact adaptativ.

Despre comunicare
Interesul sporit pentru comunicare în lumea contemporană are o explicaţie pragmatică.
Omul social, viitorul specialist, trebuie să poată comunica pentru a se realiza ca personalitate.
Demersul nostru de cercetare a fost focalizat pe maniera optimă de valorioficare a
oportunităţilor conferite de jocul de rol, ca metodă activ-participativă, în formarea
competenţelor de comunicare la individul activ, motivat şi performanţial.
În aceste condiţii, funcţiile comunicării se extind deopotrivă pe un palier extrem de
larg, comunicarea conjugându-se cu integralitatea tuturor proceselor sociale. Pentru a avea
însă un instrument de lucru util, vom porni de la cele trei funcţii pe care ni le propun Т.
Gamble şi М. Gamble [1986, p. 237]: înţelegere şi cunoaştere; dezvoltarea unor relaţionări
consistente cu ceilalţi; dimensiunea de influenţă şi persuasiune a comunicării.
 Principiile comunicării sunt prezente în majoritatea studiilor despre comunicare,
evidenţiându-se în acest sens, că aceasta este inevitabilă, este un proces circular şi continuu,
implică o dimensiune a conţinutului şi o dimensiune a relaţionărilor, reprezintă un cumul de
factori verbali, nonverbali, de context etc., este simetrică şi complementară. Astfel, sensul
plenar al comunicării îl reprezintă nu atât simpla transmitere de informaţii şi nici circulaţia
informaţiilor, cât mai ales implicarea activă într-o căutare continuă a interlocutorului şi
împărtăşirea stărilor de spirit.
Procesele de comunicare se întemeiază pe fenomene de interacţiune şi sunt
determinate de acestea, implicând o influenţă reciprocă. Este oarecum impropriu să vorbim
despre emiţător şi receptor pentru că cei doi termeni ai relaţiei sunt de fapt doi locutori care
simultan transmit şi receptează semnale. Deliberat sau involuntar, conştient sau nu, orice
comportament al individului are valoare de mesaj şi, ca atare, are o finalitate explicită sau
implicită. Comunicarea presupune o interacţiune de tip feedback, nota de reciprocitate
specifică actului de comunicare fiind tocmai ceea ce o deosebeşte de informare (aceasta
desemnând actul de a face cunoscut, de a transmite un mesaj care să fie receptat de
destinatar).
Orientările actuale insistă asupra importanţei interacţiunii locutorilor. Chiar dacă în
momente reale comunicarea pare unidimensională, aceasta se referă la un flux informaţional
principal. În acelaşi timp însă funcţionează o conexiune inversă (feedback-ul) prin care
emiţătorul este informat permanent despre efectele comunicării asupra partenerului: sunt
„citite” reacţiile celuilalt, iar acesta „citeşte” atitudinea primului cu privire la reacţia lui şi
fiecare dintre locutori îşi adaptează conduita comunicaţională ulterioară, în funcţie de ceea ce
receptează. Devine evidentă, în acest context, importanţa surprinderii elementelor de
concordanţă/discrepanţă dintre mesajul transmis şi receptat pe canalul verbal şi nonverbal.
Astfel, Albert Mehrabian preciza că din impactul total al comunicării, 7% este verbal, 38%
este vocal şi 55% este facial [apud. Pânişoară, I.-O., 2004, pag. 78]. Legătura dintre
comunicarea verbală şi cea nonverbală este mult mai profundă decât pare la prima vedere,
dacă adăugăm, spre exemplu incidenţa contextului asupra comunicării nonverbale (privitul în
ochi al unei persoane, într-un autobuz sau la o masă de pocker, diferă complet din cauza
contextelor diferite, aşa cum are semnificaţii diferite de la un popor la altul şi de la o cultură la
alta).
Nu de puţine ori, în cadrul procesului comunicaţional se constată apariţia unor
implicaţii ale mesajului care nu pot fi direct atribuite înţelesului cuvintelor sau modului cum
au fost ele spuse, făcându-se referirea mai degrabă la un nivel sugerat decât la unul clar,
direct; astfel, în cazul comunicării trebuie operată distincţia pe intervalul a trei paliere: ceea
ce a fost spus, cum a fost spus şi de ce.

Competenţa comunicativă
Am optat în definirea conceptului de referinţă pentru un ansamblu de capacităţi
cognitive, afective, motivaţionale, de aptitudini lingvistice şi socioculturale, de abilităţi de
relaţionare verbală, de comportamente în funcţie de situaţie, care interacţionează cu
trăsăturile de personalitate şi implică comunicarea din perspectiva lingvistică, psihosocială
şi pragmatică.
Comunicarea se înscrie în categoria abilităţilor sociale, fiind un potenţial mijloc de a
promova relaţii sociale şi interindividuale armonioase, însă poate fi şi o sursă de presiune,
influenţă şi manipulare. Abilitatea de a comunica presupune o împletire armonioasă a
capacitaţii lingvistice şi a celei social-comunicaţionale.
Totodată, competenţa comunicativă înseamnă atât cunoaşterea regulilor
comunicaţionale, cât şi abilităţi de implementare, cunoaşterea fiind necesară în urmărirea
realizării unei relaţii competente. În timp ce un număr de abilităţi pot creşte şansa cuiva de a
intra într-o relaţie competentă [V.P. Check, D. Perlman şi M.M. Malamuth, apud. S. Marcus,
1999, p. 104], prezenţa lor nu o garantează.
 În demersul cu caracter reflexiv asupra comunicării, destinat (auto)formării
competenţelor de comunicare, factorii comunicării eficiente trebuie să întrunească anumite
condiţii. Astfel, pentru factorii de emisie sunt importante: conţinutul relevant al mesajelor,
informaţie bine structurată şi organizată, selectată în funcţie de particularităţile grupului
destinatar şi de timpul afectat momentelor expunerii; argumentare logică, limbaj corect şi
riguros, nivel de conceptualizare adecvat; modul de prezentare: coerenţă logică, strategie de
abordare variată, adecvată conţinutului şi scopului, alternarea strategiilor (inductivă,
deductivă, analogică), implicare afectivă prin exprimarea interesului, preocupării; stil
stimulator, incitant, antrenant, atrăgător al exprimării verbale pentru a crea o ambianţă
favorabilă comunicării; concordanţă între exprimarea verbalizată şi limbajul trupului; empatie
pentru a putea imprima circulaţiei informaţionale sensul dorit; tact în comunicare pentru a
preveni distorsiunile: mod politicos de adresare, incitant, stimulator pentru a capta atenţia şi
bunăvoinţa locutorului de a asculta şi de a participa activ la comunicare.
Calitatea ascultării este dată de ansamblul mijloacelor de comunicare verbală şi
nonverbală utilizate de individ ca iniţiator al comunicării. Ambianţa favorabilă ascultării nu
înseamnă intimitate, care ar scădea efectele autorităţii, şi nici intimidare, care ar determina
stări de refuz şi ostilitate, orgoliu rănit. Individul trebuie să se implice cu seriozitate şi politeţe
în actul comunicării, fără excese de afect şi fără simularea pasiunii pentru ceea ce face, pentru
că locutorul sesizează orice artificiu de acest gen şi pune la îndoială credibilitatea nu numai a
celor spuse, ci însăşi autoritatea emitentului. Prezenţa fizică, ţinuta vestimentară îngrijită,
lipsită de ostentaţie, dar cochetă, de bun gust contribuie la ambianţa agreabilă a comunicării.
La rândul ei, buna receptare a mesajului este dependentă de: dispoziţia fizică şi psihică
a ascultătorilor; starea de sănătate, pe cât se poate apropiată de un optim fizico-psihic care să
permită perceperea, prelucrarea, asimilarea şi redarea informaţiei; o anumită experienţă de
cunoaştere, de cultură generală şi de specialitate, un repertoriu comun care să asigure o
concordanţă cât mai bună între mesajul transmis de individ şi cunoştinţele proprii ale
locutorului; un anumit grad de concordanţă între modul de gândire al emiţătorului şi cel al
receptorului.
Eficienţa comunicării depinde şi de o serie de factori tehnici. Mediul fizic, igiena
condiţiilor de mediu - lumină, căldură, absenţa zgomotelor perturbatorii - şi condiţiile estetice
- locaţia, ambianţa plăcută etc. - crează o atmosferă stenică şi un tonus ridicat, favorabile
actului comunicării.
În comunicarea iniţiată, mesajul trebuie să fie corect, să aibă relevanţă, forţă şi
intensitate, să fie persuasiv pentru a induce comportamentul intenţionat, să îmbine adecvat
comunicarea verbală cu cea paraverbală şi cu cea nonverbală. Conţinutul şi obiectivele
urmărite prin emiterea mesajului determină folosirea unor anumite metode: expunere,
conversaţie euristică, problematizare etc.. Pentru a asigura eficienţa emiterii de mesaje,
important este tactul comunicativ, constând în utilizarea unui limbaj adecvat, accesibil şi
pertinent, nuanţat expresiv, menit să atragă şi să menţină atenţia, să trezească interesul
locutorului şi să asigure un climat socio-afectiv agreabil. Limbajul paraverbal, ca şi cel
nonverbal contribuie la susţinerea şi întărirea mesajului verbal sau, dimpotrivă, la subminarea
lui.
În ceea ce priveşte capacitatea de receptare, prima impresie ar fi că aceasta vizează
doar receptorul. Având însă în vedere caracterul bilateral al comunicării, simultaneitatea şi
alternanţa rolurilor de emiţător şi receptor, capacitatea de recepţie este tot aşa de importantă
pentru fiecare din cei doi locutori. Eficienţa receptării mesajului depinde, pentru ambii
locutori, de capacitatea fiecăruia de a percepe şi de a asculta şi se evidenţiază prin activismul
ascultării şi deprinderea de a asculta.
O importanţă deosebită în activitatea specifică o are capacitatea empatică a
individului. Calitatea de a fi empatic constituie o premisă a optimizării relaţiilor cu locutorii şi
o condiţie a comunicării eficiente. Empatia este o modalitate spontană şi rapidă de pătrundere
în starea de spirit a locutorului. „Înţelegând intenţiile, trăirile şi gândirea celorlalţi, evident cu
aproximaţia permisă de acest tip de cunoaştere, avem posibilitatea unei anticipări relativ
corecte a comportamentului partenerului, fapt extrem de important în stabilirea unor relaţii
interpersonale dezirabile” şi, în consecinţă, „să ne fixăm o strategie proprie de comportament”
faţă de aceştia [Marcus, S., David, T., Predescu, A., 1987, p. 25]. Ca orice capacitate,
capacitatea empatică are un potenţial psihofiziologic înnăscut dar se realizează şi se dezvoltă
în procesul cunoaşterii interpersonale şi, dacă subiectul îşi propune, prin antrenare
autodirijată. Lipsa capacităţii empatice determină o interpretare subiectivă a realităţii
individuale şi grupale şi duce la întreprinderea unor măsuri întâmplătoare. Competenţa
empatică este solicitată în toate momentele comunicării şi în toate sensurile acesteia: de la
individ spre locutor şi invers.

Competenţa de comunicare - Operaţionalizarea conceptului -

Pe cale de consecinţă, în urma studiilor cu caracter exploratoriu efectuate, s-a constatat
că în demersul formativ al competenţelor de comunicare bazat pe jocul de rol se impune a fi
avute în atenţie: 1) Analiza contextului comunicării; 2) Conduita de sensibilizare, întărire şi
motivare a celuilalt; 3) Conduita de ascultare activă; 4) Conduita de observare; 5) Conduita de
comunicare verbală; 6) Formularea şi adresarea de întrebări; 7) Oferirea de feedback –
Conduita empatică; 8) Conduita psihomotrică; 9) Conduita nonverbală.

Despre jocul de rol

Orientarea modernă asupra formării profesionale presupune accentuarea caracterului
activ şi interactiv al acesteia. Punctul de plecare în demersul aplicativ al conţinuturilor teoretice
anterior sitetizate îl reprezintă aprecierea conform căreia interpretarea unui rol străin sau diferit de
experienţa actuală a individului, tocmai cu scopul de a învăţa rolul social necunoscut, de a se familiariza
cu prerogativele lui, de a conştientiza dificultăţile unor situaţii sociale concrete cu care se va confrunta
în viitoarea sa activitate, de a dezvolta gradul de spontanietate şi adaptabilitate socială, sunt de natură a-i
facilita achiziţia acelor competenţe (inclusiv competenţa comunicaţională) care constituie imaginile
componente ale tabloului unui „profesionist“ al domeniului în care acesta activează.
Jocul de rol este o metodă activă de formare, bazată pe activităţi de simulare a unor
relaţii, activităţi, funcţii, profesiuni, statusuri sociale, fenomene, stări de lucruri, toate acestea
fiind urmate de analiza reprezentărilor, a comportamentelor şi a atitudinilor observate în
timpul simulării. Participanţii sunt în situaţia de a deveni actori ai vieţii sociale şi
profesionale, pentru care se pregătesc, formându-şi competenţe, abilităţi, atitudini,
comportamente şi convingeri.
Ca structură formativă, jocul de rol prezintă marele avantaj că îi apropie şi mai mult pe
participanţi de comunicarea reală şi activitatea socio-pofesională ulterioară. În acest fel,
indivizii vor fi obişnuiţi să întreprindă o analiză, să imagineze alternative de soluţionare a unei
situaţii care reclamă luarea de măsuri eficiente, să adopte decizii optime, deprind modalităţi
practice de acţiune în contexte concrete şi îşi formează competenţele de comunicare. În cadrul
jocului de rol, participanţii sunt antrenaţi în operaţiuni diverse: să observe, să analizeze, să
sintetizeze, desprinzând caracteristici generale, determinaţii şi relaţii funcţionale în interiorul
acestora, maniere de comportament adaptate unor situaţii concrete de viaţă. Jocul de rol
favorizează dezvoltarea capacităţii de anticipare, de a lua decizii valabile, de a acţiona rapid şi
adecvat în situaţii excepţionale; cultivă capacitatea de apreciere a valabilităţii practice a
soluţiilor, contribuie la formarea unor capacităţi caracteristice unui bun organizator şi bun
comunicator. Această viziune fortifică şi competenţa de comunicare prin abordarea
componentei procedurale în situaţii contextuale (teoria contextual-dinamică a situaţiilor de
comunicare).
Caracterul aplicativ al activităţilor formative în baza jocului de rol prin maniere
comportamentale situaţionale şi verbalizate fortifică, în mare măsură, consolidarea
competenţei comunicative şi ameliorează înţelegerea mesajului. Cercetarea întreprinsă a
abordat cu claritate procesul de formare şi dezvoltare calitativă a competenţei de comunicare
prin aplicarea jocului de rol în contexte ce se situează cât mai aproape de realitatea pe care
participantul o va întâlni în calitate de practicant al oricărei profesii, rezultând o posibilă
schemă integratoare la nivelul formării competenţei comunicative, bazată pe operaţionalizarea
conceptului şi etapizarea intervenţiei formative, capabilă să elucideze atât la nivel teoretic, cât
şi la cel practic complexitatea comunicării, adecvarea la acest sistem a diverselor aplicaţii ce
se fac în activităţile de formare.

Jocul de rol ca metodă activ-participativă în formarea competenţelor de

comunicare
Jocul de rol, ca metodă activă în formarea adolescenţilor/adulţilor, este de natură să asigure
formarea şi integrarea sistemului de competenţe comunicative în activitatea specifică, practică, a
individului. Jocul de rol devine astfel instrumentul ideal de sondare atât a capacităţii de transpunere în
„pielea” altuia, cât şi a capacităţii de relaţionare interumană. Acesta contribuie la adaptarea reciprocă a
membrilor grupului, la ameliorarea climatului social al acestuia, la reintegrarea în comunicare a unor
sentimente şi comportamente perturbatoare; el permite activizarea, stimulează curiozitatea şi mai ales
interesul pentru implicarea şi participarea directă; favorizează învăţarea socială anticipată a rolurilor, a
comportamentelor individuale sau colective de grup eficiente; creează o stare de efervescenţă şi de
destindere în grup; contribuie la sesizarea unor fenomene psihosociale cu mare importanţă în dinamica
concretă interrelaţională, cum ar fi fenomenul influenţei, adaptabilităţii, puterii, dependenţei, subapreciate
până la acel moment; ascute spiritul de observaţie; permite membrilor grupului care asistă
(observatorilor) să se proiecteze în rolurile interpretate de colegii lor, să se compare şi astfel să se
înţeleagă, deci să se autocunoască mai bine; sensibilizează şi pregăteşte pentru viaţa de grup; facilitează
contactele interpersonale; în sfârşit, jocul de rol dă posibilitatea creării unor situaţii extrem de vii, care cu
greu pot fi obţinute printr-o altă tehnică; alături de valenţele sale formative prin excelenţă, dispune şi de
importante efecte terapeutice (corijează stările de anxietate sau de frustrare).

Concluzii
Pornind de la concluzia de interes ştiinţific conform căreia este absolut necesară
realizarea acordului între componentele cognitiv-teoretică şi cea practic-acţională în formarea
profesională, evidenţiem în continuare câteva raţiuni care stau la baza considerării jocului de
rol ca metodă activ-formativă esenţială:
1. Formarea ţine cont de contextul acţional ulterior, de profilul şi domeniul de
activitate specifică;
2. Dobândirea deprinderilor/competenţelor operaţionale se realizează maximal prin
aplicarea concretă a elementelor de ordin teoretic-cognitiv;
3. Deţinerea unor competenţe comunicaţionale adaptate contextului acţional concret
devine cheia succesului într-un climat social în care individul este în permanenţă pus în situaţia de a se
adapta unor condiţii, mijloace şi tehnologii particulare, aflate în concordanţă cu evoluţia de ansamblu a
societăţii moderne;
4. Competenţele de comunicare pot fi ameliorate, perfecţionate prin învăţare, exersare
şi autoobservare. Totodată, în scopul accelerării dobândirii unor competenţe de comunicare
specifice, se impune cu necesitate expunerea indivizilor sau a aspiranţilor la o profesie la
situaţii problematice/aplicative practice concrete, asociată cu asistarea sub coordonare şi
îndrumare activă, în scop formativ;
5. În activitatea practică, o importanţă majoră o reprezintă adecvarea
comportamentelor paraverbale;
6. Competenţele de comunicare constituie o premisă a succesului în cariera
profesională, care nu este tangibil fără atingerea unui nivel de dezvoltare optim al celorlalte
componente ale sistemului de competenţe ale profesionistului dintr-un domeniu.

Bibliografie
1. Abric, J. C., (2002) - Psihologia comunicării. Teorii şi metode – Iaşi, Polirom.
2. Agabrian, M., (2000) - Comunicarea. O abordare practică – Cluj-Napoca, Editura Star.
3. Barker, L., (1984) - Communication - New York, Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs.
4. Bloomfield, L., (1970) - Language - Paris, Hayot.
5. Călin, M. (1999) - Procesul instructiv-educativ. Instruirea şcolară - Bucureşti, E.D.P..
6. De Vito, J. (1988) - Human comunication. The Basic Course - Fourth Edition.
7. Gamble, T., Gamble, M. (1986) - Introducing Mass Communication - McGraw Hill.
8. Goffman, E, (1993) - The interaction order - America Sociologcal Rewiew, nr. 48.
9. Habermas, J. (1983) - Cunoaştere şi comunicare - Bucureşti, Editura Politică.
10. Hymens, D. (1994)- Vers la competence de communication - Paris, ESF.
11. Iosifescu, Ş., (2004) - Sistemul de competenţe manageriale ale profesorului – Teză de
doctorat, Bucureşti.
12. Jinga, I., Istrati, E. (1998) - Manual de pedagogie - Bucureşti, ALL Educaţional.
13. Marcus, S., David, T., Predescu, A., (1987) - Empatia şi relaţia profesor-elev, Bucureşti,
Ed. Academiei.
14. Marcus, S., (1997) - Empatie şi personalitate - Ed. ATOS, Bucureşti.
15. Peretti, De A., (1991) - Organiser des formation - Paris, Hachette.
16. Pânişoară, I.-O. (2004) - Comunicarea eficientă - Iaşi, Polirom.
17. Slama-Cazacu, T. (2000) - Strategii comunicaţionale şi manipularea – Iaşi, Polirom.
18. Stanton, N. (1995) - Comunicarea - Bucureşti, Ştiinţă & Tehnică.