Spectrofotometria, în toate formele ei, este o tehnică deosebit de utilă pentru studiul structurii

compuşilor chimici, se bazează pe proprietatea substaţelor de a absorbi selectiv radiaţiile

electromagneticeşi este folosită pentru identificareaşi determinarea cantitativă a acestora.
Domeniile de aplicare ale spectrofotometriei în IR sunt multiple ca de exemplu determinarea
distanţei interatomice, a grupărilor funcţionale, a structurii cristaline, a ramificaţiilor scurte din
polimeri, a ordinei conformaţionale, a izomerilor, în cazul urmăririi procesului de reacţie, a
mecanismelor de cataliză, a reacţiilor cinetice etc.

Fig 1 Domenii ale spectrului infrarosu

Sursele de radiatii. O sursa de infrarosu este formata dintr-un fir incandescent care emite radiatii
de toata frecventele conform legii radiatiei corpului negru. Cantitatea de energie corespunzatoare
fiecarui frecvente creste o data cu temperatur sursei; suprafata sursei nu are vreo importanta, cu
conditia ca imaginea sursei de fanta de intrare sa fie mai mare ca aceasta in orice conditii de
lucru. Pentru majoritatea domeniului de infrarosu, energia sursei este proportionala cu puterea
a 4 a frecventei.

Aparatura utilizată în spectrofotometria în IR

În spectrofotometria în IR se folosesc spectrofotometre dispersive şi nedispersive.

Spectrofotometrele nedispersive (simple) permit analiza cantitativă a moleculelor organiceprin

spectrofotometrie de absorbţie, emisie sau reflexie. Nu permit obţinerea unui spectru, deci sunt
inutile în scop calitativ. Se folosoesc doar pentruanalize de amestecuri cunoscute, ca de exemplu
în cazul unor procese industriale sau în controlulmediului.

Spectrofotometrele dispersive pot fi:

- cu reţea sau cu prisme – analiza calitativă şi cantitativă

 - cu transformată Fourier – analiza calitativă şi cantitativă (rezoluţie mai bună şi
viteză deachiziţie mai mare). Din punctul de vedere al numărului de canale, spectrofotometrele
în IR pot di moonocanalsau cu dublu canal. Acestea descompun radiaţia pe o reţea de difracţie
sau pe o prismă optică.

Spectrofotometrele mono canal folosesc acelaşi canal pentru radiaţia de referinţă (de obiceiaer)şi
pentru proba de analizat. Radiaţia IR provenind de la sursă trece pe rând prin referinţă (aer)şi
respective probă. Se compară intensitatea radiaţiei luminoase după ce trece prin
probă cuintensitatea radiaţiei luminoase după ce trece prin referinţă

Spectrofotometrele cu dublu canal folosesc un canal pentru radiaţia de referinţă (care deobicei
trece prin aer) şi un canal pentru proba de analizat. Radiaţia IR provenind de la
sursă trecesimultan prin cele două canaleşi se compară intensitatea celor două radiaţii luminoase.

Schema de principiu a unui spectrofotometru în infraroşu este prezentată în figura următoare:

Fig.2 Schema de principiu a unui spectrofotometru în infraroşu

Fig.3 Schema unui spectrofotometru cu dublu canal

Oglinzile. Lentilele prezinta dezavantaje serioase in spectrometrele in infrarosu destinate unui
interval larg de frecventa si din acest motiv toate focalizarile de radiatii se efectueaza cu oglinzi.
Oglinzile trebuie sa fie argintate pe partea din fata si , de obicei, se obtin prin evaporarea unui
strat reflectat subtire de aluminiu sau de alt metal pe o suprafata de sticla de forma dorita .
Dimensiunea oglinzilor e importanta in cazul in care la detector trebuie sa ajunga un procent cat
mai mare de radiatii. Oglinda - collimator trebuie sa fie de aceeasi dimensiune ca fata prismei si
sa aibe o distanta focala scurta , in concordanta cu calitatea optica si tipul de spectrometru.
Aceasta conditie asigura o putere de convergenta maxima a radiatiilor ca fiind controlata de
deschidere. Toate oglinzile vor avea o deschidere atat de larga incat sa nu piarda radiatii la
capetele sale.

Fantele. De obicei fantele sunt doua lame inguste verticale , desii unele scheme de spectrometre
folosesc o usoara curba pentru a reduce aberatiile imaginii.Deschiderea fantei este variabila si de
cele mai multe ori fantele separate al unui spectometru sunt cuplate intre ele si deci pot fi
actionate de la un singur buton de control.

Prismele. Scopul prismei este de a selecta frecventa radiatiei necesare pe baza devierii diferite a
radiatiei de o anumita frecventa; rediatia cu frecventa apropiata, nedorita, este focalizata pe
peretele optic si inconjoara fanta de iesire. Alegerea materialului prismei este conditionata de
frecventele la care se efectueaza masuratorile. Este essential ca prisma sa fie transparenta la
radiatia dorita. Mai este de dorit ca sistemul sa aiba o rezolutie adecvata pentru rezolvarea
benzilor invecinate. Conform condiitlor exacte, rezolutia poate fi limitata de cea a inerenta
prismei, de pierderea de energie care ajunge la detector la largimi efective mici ale fantelor, sau
datorita ambelor acestor cauze. Prin urmare, spectrometrele cu retea au devenit in scurt timp mai
raspandite. Retelele utilizate in infrarosu pot avea pana la 20 cm2 si 300- 3000 linii pe cm. Daca
lumina incidenta cade sub o incienta normala, radiatia cu frecventa v cm-1 etse reflectata cu un
unghi θ fata de normala, dat de:

sin θ=n/vd,

in care n esre ordinal retelei si d- distanta in cm dintre doua linii adiacente ale retelei.

Probele. Pentru absorbtia in infrarosu, se pot folosi conditii foarte variate pentru probe.
Gazele si lichidele volatile se masoara in cuve pentru gaze de circa 10 cm lungime la o pesiune
de cativa mm Hg. Cuvele speciale cu reflexii interne multiple au parcursuri efective pana la 40 m
si sunt utilizabile la materiale cu presiuni mici de vapori.

Pentru lichide se folosesc cuve inguste cu ferestre de clorura de sodium la distante de

circa 0,1 mm. exista cuve mai inguste sau mai largi, deoarece lichidele viscoase, nevolatile, se
pot depune pe una dintre placi.
 Pulberile solide prezinta dificultati mai mari din cauza pierderilor de radiatie prin
dispersie. Aceasta pierdere este aproximativ proportionala cu puterea a patra a frecventei si este
neglijabila sub 1000 cm-1. ea este proportionala si cu puterea a patra a diferentei indicelui de
refractie dintre particulele solide si mediul inconjurator. De aceea, dispersia este redusa daca
aerul inconjurator este inlocuit cu oricare alt lichid transparent. Sub 1300 cm -1 se foloseste de
exemplu o parafina lichida - nujol-, iar peste aceasta valoare , cel mai bun este un compus
halogenat ca hexaclorbutadiena. Acestea absorb in alte domenii si deci se va obtine doar un
spectru partial, desi domeniile desi domeniile acoperite de parafina nu sunt importante.

Solidele si lichidele pot fi deasemenea studiate in solutie. Deoarece niciun solvent nu este
transparent pe intregul domeniu, sunt necesari o serie de solventi. Sulfura de carbon, se poate
utilize in afara domeniului 1400-1700 cm -1, iar tetracloretilena este un solvent complementar,
relative transparent in acest interval. Compusii mai polari au benzi de absorbtie mai intense si
sunt mai putin aplicabili, desi acest dezavantaj este partial compensate de solubilitatea marita a
majoritatii lor.daca benzile solventului nu sunt prea intense , este posibil sa se introduca
solventul pur in fasciculul de comparatie al unui spectrometru cu dublu fascicul si astfel sa se
compenseze absorbtia solventului din spectrul inregistrat. Dispozitivul experimental

Spectometrul de baza. Numeroase detalii influenteaza proiectarea fiecarui instrument in parte,

insa componentele esentiale sunt indicate in fig. 1. Radiatia unei surse termice N este focalizata
prin proba S si fanta de intrare a spectrometrului F. Radiatia este transformata intr-un fascicul
parallel de oglinda-colimator C, traverseaza prisma P si este refocalizata si receptionata de
detectorul D. Aceasta este transmisa unui calculator si inregistrata sub forma unui spectru. Intr-
un asemenea instrument, absortia reprezinta raportul dintre valoarea semnalului in prezenta
probei si cea in absenta sa. Frecventa in infrarosu este determinat de unghiul prismei si poate fi
variata rotind prisma in jurul axei verticale.

Fig.4
Mod de lucru:

Identificarea compusilor cu ajutorul spectrelor de infrarosu este atat de sigura si comoda , incat
inlocuieste metodele mai vechi bazate pe punctele de topire, indici de refracte etc. principalul sau
avntaj consta in certitudinea concluziei chiar la materiale partial impure. Principalul dezavantaj
se refera la spatial necesar pentru desfasurarea tuturor detaliilor unui spectru. Exista intotdeauna
mici diferente rezultate din utilizarea unor spectrometer diferite precum si a unor conditii diferite
de preparare a probei, insa acestea nu sunt suparatoare.

Dupa umplerea celulei IR cu o proba solida, si se indeplinesc toti pasi putem trece la prelucrarea
datelor.

Fig.5 Prelucrarea datelor

In urma analizei s-au obtinut urmatoarele rezultate:

- lungimea de unda la care absoarbe gruparea C = O din actetaul de metil este de 1735 cm 1

- lungimea de unda la care absoarbe gruparea C - o din acetatul de metil este de 1250 cm-1
si de 1050 cm -1

Concluzii:

Principalele avantaje ale spectroscopiei IR sunt:

- identificarea poate fi facuta in cateva minute

- analiza se efectueaza pe cateva miligrame de material

- metoda este precisa chiar in prezenta unor cantitati mici de impuritati care pot fi si ele
identificate

- este posibila identificarea grupelor chimice dintr-o molecula, prin absortia la anumite
frecvente, lucru dificil de obtinut printr-o alta metoda.

Bibliografie:

1. L. Savici, "Aparate de analiza fizico-chimica", Ed tehnica, Bucuresti

2. Margareta Avram , Gh. D. Mateescu, " Spectroscopia in infrarosu", Ed tehnica, Bucuresti

1966

3. D. H. Wiffen , "Spectroscopia", Ed Stiintifica, Bucuresti 1970

4. www.wikipedia.com