ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Romanitatea românilor în sursele medievale timpurii – secolele

VII -XIII
• Etnonimul vlah­vlahi, termen de origine germanică;
• Variante: vlah, voloh, valachus, blach, olah;
• Ei înşişi s­au numit român­români.
Primele menţiuni care oferă informaţii despre romanitatea
românilor în Evul Mediu timpuriu sunt:
secolul al VII-lea
• Strategikon, tratat militar bizantin denumeşte populaţia de la nord de 
Dunăre cu termenul de „romani”;
secolul al IX-lea
• Geografia armeană – Moise Chorenati – „Ţara (...) căreia îi zic Balak” 
(Valahia);
• Oguzname – cronică turcă – „ţara vlahilor” (Ulak­ili);
secolul al X-lea
• Despre administrarea imperiului – Constantin al VII­lea Porfirogenetul –
„romani”;
• Vasile al II-lea Macedoneanul – scrisoare – „vlahi”;
secolul al XI-lea
• Podoaba istoriilor – Gardizi – românii între „Dunăre şi un munte mare”;
secolul al XII-lea
• Ioan Kynnamos: „se zice că sunt coloni veniţi de mult din Italia”;
• Gesta Hungarorum – Anonymus – informaţii despre români şi 
autonomiile locale din secolul al IX­lea în spaţiul intracarpatic – „blachi”;
secolul al XIII-lea
• Gesta Hunnorum et Hungarorum – Simon de Keza – vlahii, păstori şi 
agricultori;
• în corespondenţa – Ioniţă cel Frumos – papa Inocenţiu al III­lea – originea
latină a românilor.
Romanitatea românilor în viziunea umaniştilor
Cauzele abordării romanităţii românilor de către umanişti
• Formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova – creşte interesul 
faţă de români.
• Luptele antiotomane – „Cruciada târzie” – Ţările Române – bastioane ale 
rezistenţei antiotomane, „porţi” ale creştinătăţii.
Cei mai importanţi cronicari occidentali şi români care au
abordat problema romanităţii românilor sunt:
Secolul al XV-lea
• Poggio Bracciolini, secretar al papalităţii –sustine originea latină a 
poporului român; semnalează elementele comune limbii latine şi române;
• Flavio Biondo, umanist italian – românii „invocau cu mândrie originea lor 
romană“;
• Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II­lea) –sustine originea romană a 
poporului român;
• Antonio Bonfini, umanist italian – „românii sunt urmaşii coloniei şi ai 
legiunilor romane
din Dacia”;
Secolul al XVI-lea
• Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de origine română – Hungaria
(1536) – primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a 
românilor: „Limba moldovenilor şi a valahilor a fost cândva romană,
căci ei sunt colonii de romani… Dovadă de acest lucru e faptul că au
multe cuvinte comune cu limba romană”.
• Johannes Honterus, umanist sas originar din Braşov – hartă cu numele 
Dacia;
Secolul al XVII-lea
• Grigore Ureche, cronicar moldovean – Letopiseţul Ţării Moldovei
­ afirmă descendenţa romană: „de la Rîm ne tragem”
­ face apropieri etimologice între limba română şi latină.
­ originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor: 
• Miron Costin, cronicar moldovean – „De neamul moldovenilor şi din ce ţară
au ieşit strămoşii lor” – problema originii românilor: „Biruit-au gândul să
mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din
ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării 
Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti ... că toţi un neam şi o dată
descălecaţi sântu”. „numele vechiu şi mai dreptu este rumân, adecă
râmlean, de la Roma”.
Secolul al XVIII-lea
• Stolnicul Constantin Cantacuzino – Istoria Ţării Rumâneşti dintru
început (1716) susţine originea comună a tuturor românilor: „toţi aceştia
dintr-o fântână au izvorât şi cură “.
• Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710­1711) – Hronicul vechimei a
romano-moldovlahilor susţine originea comună a tuturor românilor;
­ Descrierea Moldovei: informaţii despre graiul moldovenilor şi despre 
„slovele” folosite, „care la început au fost latineşti”.
 Teoria autohtoniei şi teoria imigraţionistă
Contextul şi cauzele politizării ideeii romanităţii românilor
Secolul al XVIII-lea
• Lupta românilor pentru drepturi politice şi naţionale – Supplex Libellus
Valachorum (1791) – românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. 
• Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor 
ei face să crească interesul papalitaţii pentru „ritul grecilor” (ortodox), 
nelegitim în viziunea catolică.
• Renaşterea – renaşterea valorilor culturale greco­romane.
• Preocuparea umaniştilor români (cronicarii moldoveni şi munteni) de a­şi 
cerceta identitatea. 
Susţinătorii teoriei imigraţioniste în secolul al XVIII-le au fost:
• Franz Joseph Sulzer, căpitan în armata habsburgică – Istoria Daciei
transalpine (Viena, 1781­1782);
• Johan Christian Engel, istoric austriac, susţine că românii au imigrat la 
nord de Dunăre în secolul al IX­lea.
Secolul al XIX-lea • Dualismul austro­ungar (1867) lupta românilor 
pentru obţinerea de drepturi politice a crescut în intensitate.
teoria imigraţionistă sau roesleriană = sistematizarea ideilor 
imigraţioniste de
către austriacul Robert Roesler – Romänische Studien (Studii româneşti, 
Leipzig, 1871).
• TEORIA ROESLERIANĂ : poporul român şi limba lui s­au format la sud de
Dunăre, de unde o mare parte a populaţiei a emigrat la nord de fluviu.
Teoria roesleriană. Argumente:
1. dacii – exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii: 
„Dacia...viris fuerat exhausta” (Eutropius);
2. romanizarea nu ar fi fost posibilă în doar cei 165 de ani de stapânire 
romană efectivă;
3. Dacia = „terra deserta” după retragerea aureliană;
4. influenţa slavă şi religia ortodoxă popor ul român s­a format la sudul 
Dunării;
5. vocabularul comun româno­albanez poporul român a convieţuit cu 
albanezii;
6. „tăcerea surselor”: lipsesc izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor
la nordul Dunării înainte de secolul al XIII­lea.
TEORIA AUTOHTONIEI SAU CONTINUITĂŢII
• Susţine romanitatea românilor cu următoarele argumente:
1. continuitatea dacică este confirmată de:
­ dovezi logice;
­ dovezi epigrafice (inscripţii);
­ toponimia;
­ hidronimia;
­ dovezi lingvistice;
­ dovezi arheologice.
2. romanizarea nu s­a produs doar în 165 de ani, ci în trei etape;
3. Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia romană;
4. nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor în sudul 
Dunării înainte de secolul al XIII­lea;
5. asemănarea între limba română şi limba albaneză se datorează fondului 
comun tracic;
6. românii sunt menţionaţi în izvoarele istorice medievale timpurii.
Principalii susţinători ai teoriei autohtoniei sunt:
În secolul al XVIII-lea
• Şcoala Ardeleană.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea
• paşoptiştii: Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea
• Bogdan Petriceicu Hasdeu, filolog şi istoric, „Pierit­au dacii?”
• A.D. Xenopol, istoric român, autorul primei mari sinteze a istoriei 
românilor, foloseşte argumente istorice, lingvistice şi logice pentru a combate 
teoria lui Roesler.
În perioada interbelică (1918-1939)
• Primele argumente arheologice privind continuitatea dacică – arheologul
Constantin Daicoviciu.
• Vasile Pârvan, istoric român, organizează săpături arheologice scrie 
lucrarea Getica (1926).
• Gheorghe Brătianu, istoric român – „O enigmă şi un miracol istoric: 
poporul român” 
Romanitatea românilor în perioada regimului comunist.
Perioada 1948-1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej
- exagerarea rolului slavilor în etnogeneză;
- puţine consideraţii cu privire la etnogeneză: „nainte de a fi român, trebuia să fii
comunist!”;
- romanii =„cotropitori”; retragerea aureliană = „eliberare”.
Perioada 1965-1989 – Nicolae Ceauşescu
- trecutul istoric folosit în scop politic şi propagandistic;
- romanii = „asupritori”
- adevărată obsesie dacică; lucrări care susţineau că dacii sunt primul popor din lume
(protocronism);
Concluzii
• La început, istoricii susţin romanitatea românilor cu argumente de ordin logic; în secolul
al XX-lea – investigaţiile ştiinţifice conduse de istorici şi lingvişti şi cercetarea
arheologică au făcut progrese remarcabile;
• Problema romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, interferând cu
sfera politicului;
• Azi, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică.