Caracteristici ale primului razboi mondial

 O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranşeelor ca linii de
apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la graniţa cu Elveţia.
 Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea,
mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau
combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - şi a genocidului comis sub acoperirea
numeroaselor războaie civile şi conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).
 Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluţia industrială a secolului XIX-lea se traduce în
creşterea puterii distructive a armelor şi în diversificarea modalităţilor de atac aflate la dispoziţia generalilor
din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene din istorie,
iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul
acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea
finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar,
Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au
avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.
Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendenţa fascismului în Italia, a nazismului în
Germania şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea
care avea să inspire ulterior revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba. În est, căderea
Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă şi laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa
Centrală au fost înfiinţate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cauze şi responsabilităţi

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război
Mondial. Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate
cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei
şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-
Ungaria a invadat Serbia, susţinută de Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare.
 În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi
a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această
idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang
Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori suplimentari precum,
 de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, dată fiind importanţa concepţiei de a ataca primul
şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid şi
uşor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuşi, dificultăţile întâlnite
de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) şi în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus
probabilitatea că britanicii au fost naivi în privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o forţă
politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă
putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianţe cu
substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă
revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare, numite "pre-dreadnought".
Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie acerbă în construcţia vaselor între
Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte din Tripla
Înţelegere (Antanta) se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.

 Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naţionalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale
politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb,
deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât
să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
 Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate
naţiunile utilizau încă telegraful şiambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând astfel
întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

rezumat: cauze

 DEZVOLTAREA INDUSTRIEI DE ARMAMENT

 NATIONALISM EXACERBAT (ATAT LA NATIUNILE MARI DAR SI LA NATIUNILE MICI DIN CADRUL
IMPERIILOR)
 DORINTA DE REIMPARTIRE A ZONELOR DE INFLUENTA.
 COMUNICARE PROASTA INTRE MEDIILE DIPLOMATICE DATORATA MIJLOACELOR PRECARE
(TELEGRAF, SCRISORI)
Primele bătălii

Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific. În 8
august 1914, un contingent mixt, compus din unităţi franceze şi britanice, a atacat protectoratul Togo. La
10 august, forţe germane din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a ocupat Samoa germană
(30 august 1914), iar o forţă australiană (Australian Naval and Military Expeditionary Force]), la 11
septembrie, a debarcat pe insula New Britain, care era o parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni, forţele
Antantei au acceptat capitularea mai multor unităţi germane în zona Oceanului Pacific. Lupte crâncene au
continuat pe teritoriul Africii, pe parcursul întregului război.
În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au avut dificultăţi de comunicare privind intenţiile exacte ale celor
două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia austro-ungară în Serbia, dar
interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic
contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele contra Rusiei, astfel
încât Germania să poată lupta contra Franţei pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a forţat armata
austro-ungară să-şi diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind
dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914.
Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august, între elemente ale
Diviziei XXI austro-ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea şi nici un
oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei zile mai târziu, forţele
austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în timp ce Serbia
de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victorie a Aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă
imediat scopul (eliminarea Serbiei) şi, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze soldaţi pe două fronturi.
Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra
Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe Frontul de Est, contra Rusiei (care se mobiliza
mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent
să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia.
Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei neutre, cu promisiunea că, dacă acesta va
consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania i-a
declarat război, şi armata germană, după invadarea Luxemburgului, a început să treacă prin teritoriul
belgian spre Franţa. Armata germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate
că elementele principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a trimis un
contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre Belgia. Primul
soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914, lângă Mons.
Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914).
Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea
neaşteptat de rapidă a Rusiei şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia
a atacat Prusia Orientală, atrăgând forţe germane destinate Frontului de Vest. Germania a învins Rusia
 într-o serie de lupte, care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2
septembrie). Această diversiune a intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau
anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea forţelor
germane înspre Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat Puterile
Centrale să lupte pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie defensivă
favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici decât a pierdut
ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri ca Ludendorff,
care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a le dirija spre Sedan, au anihilat şansa
Germaniei de a obţine o victorie rapidă.

 AUSTRO-UNGARIA ESTE INVINSA DE SERBIA. august 1914

 GERMANIA OCUPA BELGIA SI PATRUNDE IN FRANTA.
 ANGLIA TRIMITE TRUPE IN FRANTA
 RUSIA SE MOBILIZEAZA REPEDE SI ATACA PRUSIA ORIENTALA. batalia de la Tanneberg, august
1914 Germania invinge.
 FRANTA OPRESTE INAINTAREA GERMANA. Prima batalie de pe Marna septembrie 1914

Primele etape: de la romantism la tranşee

Entuziasmul aparent pentru război captează imaginaţia multor naţiuni. Motivaţi de propagandă şi de
fervoarea naţionalistă, mulţi tineri se înrolează repede în forţele militare, căutând aventura. Nimeni nu este
pregătit pentru adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a vremii, războiul avea să fie un conflict de
scurtă durată, cu puţine bătălii crâncene şi cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi duşmanul arogant".
Armatele se văd mărşăluind victorioase în capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu bucurie, la
întoarcere, de către mândrii cetăţeni ai patriilor lor. Plecaţi pe front în august, soldaţii au credinţa că războiul
se va termina înainte de Crăciunul aceluiaşi an.
Multe figuri militare, ca Horatio Kitchener şi Erich Ludendorff, au prezis că războiul avea să dureze
mulţi ani. Alţi lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se temeau de posibilele consecinţe
economice ale unui război de lungă durată.

Începutul războiului pe Frontul de Vest

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un
număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe.
Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care
 devenise mai eficientă decât în deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu mitralierele şi
arma chimică [arme chimice], aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren
neted. Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de
acord să accepte pierderi mari.
După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie
de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita "Întrecerea la mare". Forţele
franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se întindeau de la Lorraine până
în Flandra. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile
ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine decât cele ale duşmanilor săi: tranşeele anglo-
franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" până când forţele lor o să treacă prin liniile germane.
Unii sperau că situaţia incertă va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au realizat,
pentru prima oară, o breşă de şase kilometri în liniile Aliaţilor, când soldaţii francezi s-au retras. Această
breşă a fost acoperită de soldaţi canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost capabil să iniţieze un
atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, şi eşecul Antantei în Bătălia
de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape au distrus armata franceză. Încercările zadarnice ale
francezilor de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane s-au terminat cu pierderi enorme
pentru infanteria franceză şi au cauzat acte de insubordonare, care au pus în pericol integritatea frontului
francez după Ofensiva Nivelle, în primăvara anului 1917. Noutatea revoluţiei ruse, Revoluţia Rusă din 1917,
a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată
"Internaţionala". Până la sfârşitul rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi
francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917, Imperiul Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi
decât Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.

1915. GERMANII REUSESC O BRESA IN INTERIORUL LINIILOR ALIATE.

 1916. VERDUN.
 1916 (VARA)ESEC PENTRU ALIATI PE RAUL SOMME.

Teatrele de operaţie sudice

Imperiul Otoman
 Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită alianţei secrete turco-
germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz şi mijloacele de comunicare
britanice cu India şi cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez.
 Acţiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli (1915) şi Mesopotamia, cu toate că,
iniţial, Turcia a reuşit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia, după campania
dezastruoasă din Kut (1915-16),
 forţele Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest,
în Campania Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat Ierusalimul Decembrie
1917 şi forţa (Egyptian Expeditionary Force), comandandată de generalul Edmund Allenby, a învins forţele
otomane la Megido (septembrie 1918).
 Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz.Enver Pasha, comandantul suprem al forţelor armate
turce, era un om foarte ambiţios, cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a
iniţiat o ofensivă cu 100.000 de soldaţi contra Rusiei, în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui
atac direct contra poziţiilor defensive ruse în munţi, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forţa sa la
Bătălia de la Sarikamis. Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele
victorii asupra turcilor, a forţat turcii să părăsească Armenia modernă şi, într-un mod tragic, a creat contextul
pentru deportarea şi genocidul contra armenilor din Armenia de Est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat
controlul operaţional de la Iudenici. Deţinând controlul unei părţi a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat
construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaţilor săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în
primăvara anului 1917. Totuşi, din cauza revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost iniţiată şi forţele ruse s-
au destrămat.

Teatrul italian

Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea şi planurile sale proprii
privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în teritoriul austriac . În 1902, Italia a
încheiat un pact secret cu Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară. Italia a refuzat să se
alipească forţelor germane şi austriece la începutul războiului, deoarece alianţa lor originară avea un scop
doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine
neutralitatea Italiei, cu promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul
de la Londra, în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a
declarat război şi Germaniei.
În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-
Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza
ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a schimbat puţin, în ciuda luptelor
crâncene dintre forţele austriece Kaiserschützen şi Standschützen şi forţele italiene Alpini.
Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de lângă Trieste),
însă toate au fost respinse de către forţele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt. Forţele
Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua, în primăvara anului 1916
(Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând oraşul
Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai mult de un an, în pofida mai
multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile de pe Frontul
de Răsărit (Primul Război Mondial), austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând şi forţe de asalt
germane. La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia
de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de 100 de km, ea a
reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austro-
ungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, şi, după ce a suferit o înfrângere
decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în faţa forţelor Antantei (noiembrie 1918).
Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune
acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru ţara sa. Trădarea
lor în 1915 l-a înfuriat şi mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea şi l-a condus să aleagă o strategie
defectuoasă în lupta contra acestui adversar.

România şi Italia în anii Primului Război Mondial

Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război şi
cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea negocierilor cu
Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se încheia după negocieri
îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul lucru
care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul om
politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire de armistiţiu pentru începerea tratativelor de pace
şi în actul semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale graniţelor Carpaţilor fără nici o
specificare şi fără nici o hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai
important al păcii era subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania şi
Austro-Ungaria. "Pacea" de la Bucureşti s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria
raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese şi din faptul
că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi, între care şi Fasciotti, l-
au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au cotat-o drept un exemplu de
"lăcomie şi ipocrizie a imperialismului german" şi au cerut guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va
anula prevederile ei teritoriale.

Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la Bucureşti.

 Războiul în Balcani

După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive
puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare, în octombrie1915. Armata sârbă s-a retras
în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-franceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru
a oferi asistenţă forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliaţi, guvernul pro-aliat
Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forţei aliate şi regele pro-german, Constantin, a tergiversat
intrarea Greciei în război de partea Aliaţilor până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas
într-o situaţie, practic, inertă. Doar la sfârşitul războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austro-
ungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reuşit Antanta să obţină o ruptură critică în liniile
inamicilor, forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie 1918).

Frontul de Est

Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în
Est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane: una înGaliţia, vizând Austria, şi alta
în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a avut succes, în Prusia, forţele ruse au fost
respinse de către Hindenburg şi Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg şi Bătălia de la Lacurile
Mazuriene (august şi septembrie 1914),
 august 1914Tannemberg
infrastructura economică şi militară inferioară a Rusiei neputând rezista forţelor unite ale Germaniei şi
Austro-Ungariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost respinse până în Galiţia şi, în mai, Puterile
Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturândVarşovia, la 5 august, şi forţându-i pe ruşi să
abandoneze complet Polonia, în aşa numita "Mare Retragere".

Revoluţia Rusă

Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obţinute
de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiţia de Est contra austriecilor. Situaţia
Aliaţilor s-a îmbunătăţit puţin doar în momentul când România a intrat în război, la 27 august, însă foarte
repede contingente germane au întărit forţele austro-ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost capturat de
către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situaţia internă în Imperiul Rus devenise
instabilă, deoarece ţarul era plecat pe front şi conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza
proteste din toate colţurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocraţi conservatori
a luiRasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916. .
În martie 1917, demonstraţiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea al
Rusiei şi constituirea unui guverncentrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărţea puterea cu Sovietul
din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie şi haos, pe front şi în ţară, iar
armata a devenit din ce în ce mai puţin eficientă. Războiul şi guvernul pierdeau continuu susţinerea
poporului, un fapt care a permis ascensiunea Partidului Bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluţia
Bolşvică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistiţiu şi negocieri cu
Germania. La început, bolşevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuşi de germani, însă când
Germania a reînceput războiul şi a înaintat rapid prinUcraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul
de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la război şi cedarea către
Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi Ucraina.
După ieşirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul mişcării nu
a fost să pedepsească Rusia pentru ieşirea ei din război, ci să susţină forţele ţariste în Revoluţia Rusă.
Soldaţi aliaţi au sosit în Arhangelsk şi în Vladivostok. Forţele Antantei aveau ordine să apere proviziile şi
armamentul contra soldaţilor germani; în realitate, acestea le apărau contra comuniştilor ruşi.

În tranşee

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea soartei războiului, cu toate că efectele lor nu
au fost simţite pe deplin decât în1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forţele Antantei a
început să aibă un efect puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca rezultat, în februarie 1917,
liderii militari germani au reuşit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann
-
-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele
germane au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuşi, după iulie, noul
sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine.
Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la
Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unuiConsiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile şi acţiunile
comune. Anterior, armatele Franţei şi ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.
În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistiţiu cu Rusia, permiţând, astfel, mutarea forţelor de pe
Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forţe germane ar fi putut să fie mai mari dacă
achiziţiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane şi a soldaţiloramericani pe Frontul
de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale ştiau că nu puteau
să câştige un război îndelungat, deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu, însă ele contau
pe o ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi pentru infanterie. Acţiunile Aliaţilor şi ale
Puterilor Centrale au fost accelerate şi de pericolul identificat de către Ivan Bloch în 1899, care afirmase că
un război industrial îndelungat ameninţa integritatea sistemului social şi putea să provoace revoluţii prin
toată Europa. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se temeau
de consecinţele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război

Din cauza politicii tradiţionale americane de izolare, mulţi americani considerau că SUA nu trebuie să se
implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.
La începutul anului 1917, Germania a declanşat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea
publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relaţiilor SUA
cu Puterile Centrale (3 februarie 1917).

Telegrama Zimmermann este o telegramă codată trimisă de ministrul de externe al Imperiului German,
Arthur Zimmermann, în data de 16 ianuarie 1917, ambasadorului german din Mexic, Heinrich von Eckardt,
în culmile Primului Război Mondial. Aceasta îl instructa pe ambasador cum să înainteze guvernului mexican
propunerea unei alianţe împotriva Americii. Telegrama a fost interceptată şi decodată de englezi, conţinutul
ei înlesnind intrareaAmericii în Primul Război Mondial.

Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale americane, Preşedintele, Woodrow Wilson, a
cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat
legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar
descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război şi Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă şi
completă şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale. Primii soldaţi americani au sosit în
Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul
că ofensiva submarină va încetini flota americană şi transferul soldaţilor, sperând că va reuşi să câştige
războiul înainte ca forţele americane să ajungă pe front.
Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări poziţiile
existente. Pe întregul parcurs al războiului forţele americane nu au avut destule unităţi proprii de artilerie,
aviaţie şi geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane American Expeditionary Force,
a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a întări forţele britanice sau franceze, aşa cum doreau
Aliaţii. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă de către comandanţii
francezi şi britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi
în toamna anului 1918..

Situaţia inertă pe Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operaţiunea numită Michael ca o ofensivă
generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să
despartă forţele britanice şi franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze
un atac hotărâtor înainte ca forţele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul
ofensivei, Ludendorff a făcut o greşeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în
Rusia şi mutând doar o parte mică a forţelor germane pe Frontul de Vest.
Operaţiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forţelor Marii
Britanii, pe direcţia Amiens. Intenţia lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice şi franceze în acest
punct. Forţele germane au reuşit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele militare
au fost întrebuinţate iarăşi pe Frontul de Vest.
Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane.
Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o serie
de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar pe o
perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând
punctele de comandament şi încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziţii izolate au fost, apoi,
distruse de către infanteria grea. Succesul forţelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite
"Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra oraşului, cauzând părăsirea
oraşului de către mulţi locuitori. Etapele iniţiale a ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul
Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare naţională. Mulţi germani considerau că victoria era
aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21
martie şi 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o forţă independentă, au fost alocate armatelor
franceze şi engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost creat un comandament suprem al Antantei,
iar mareşalul Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui Ferdinand Foch, numit comandant-şef al
forţelor Aliaţilor.
După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului
Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după pierderi teritoriale mici. Operaţiunele Blücher
şi Yorck au fost, apoi, iniţiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operaţiunea Marne (A
doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura oraşul Reims. Contraatacul
Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaţilor, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forţele germane s-au
retras până la poziţiile deţinute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii,
armata germană nu a mai luat niciodată iniţiativa .

Victoria Antantei

Contraofensiva Aliaţilor, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august, 1918. Bătălia de
la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, şi forţe
canadiene şi australiene - în centru. Aliaţii au utilizat tancuri de clasa Mark IV şi Mark V şi 120.000 de
soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrundă 12 km în doar şapte ore. Erich Ludendorff a numit această
zi "ziua neagră a armatei germane".
Totuşi, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unităţile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu
majoritatea tancurilor lor (cu excepţia a doar şapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a
stopat acţiunea şi a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe
Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldaţi americani au luptat, împreună cu
soldaţi ai Armatei a III-a şi IV-a britanice . Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliaţi. Armata a II-a
germană a fost forţată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Oraşul Bapaume a fost capturat în 29
august şi, la 2 septembrie, forţele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul
războiului.
La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de
soldaţi americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să captureze ţintele lor iniţiale, cu excepţia
Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistenţă puternică la Montfaucon şi nu a reuşit să
avanseze în prima zi. Acest eşec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27
septembrie; totuşi, incapacitatea Aliaţilor să cucerească oraşul în ziua anterioară a fost una din cele mai
costisitoare greşeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaţilor nu funcţionau într-un mod ideal. Multe
tancuri se stricaseră şi cele care încă funcţionau nu puteau fi întrebuinţate din cauza naturii terenului. Cu
toate că Aliaţii aveau aceste probleme, Ludendorff nu-şi făcea, încă de la începutul lunii septembrie, iluzii
despre sfârşitul războiului, afirmând că Germania are două opţiuni: distrugere totală sau un armistiţiu. El
recomandase această a doua cale şi la întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfăşurată la Spa
Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să
bombardeze forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe întregul front Meuse-Argonne.
 Presiunea din partea Aliaţilor nu s-a oprit până la sfârşitul războiului.
Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai armatei germane considerau că o înfrângere totală
era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer şi Ludendorff au decis să
iniţieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane. Ştiind că o astfel de acţiune ar fi
refuzată de către guvernul Prinţului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile
sale. Totuşi, informaţia despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulţi marinari au participat la o rebeliune şi
au fost arestaţi, pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără
sens. Ludendorff şi-a asumat răspunderea pentru acest incident şi Kaiserul l-a demis din funcţie (26
octombrie).
După sfârşitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al
Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradiţional, a hotărât să iniţieze o revoluţie politică limitată,
prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a "democratiza" Germania, însă satisfăcând
monarhiştii, prin faptul că a menţinut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze
poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, astfel micşorând probabilitatea unei insurecţii
socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917. Totuşi, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un
motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, în
special partidelor de centru, în această perioadă: partidul centrist, liberalii şi social-democraţii. Astfel, cum
Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistiţiu. Cu
5.989.758 de victime germane (1.773.700 morţi, 4.216.058 răniţi), ei au procedat exact astfel. Însă curând,
Ludendorff a trecut printr-o schimbare radicală şi a început să declare că aceleaşi partide care au căpătat
putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Aceşti politiceni au "înjunghiat Germania în
spate"--un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff şi care a fost ulterior utilizat de către mai multe grupări
naţionaliste germane, ca NSDAP.
Prinţul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început
imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie
constituţională sau abolireaa ei completă. Totuşi, decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp
Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania trebuie
să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunţat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul.
Germania imperială a murit şi o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârşitul războiului

 Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat la data de (29 septembrie
1918).
 La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman.
 În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi
termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi
Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3,

în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii
monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie,
marcând sfârşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic
(a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franţa, la ora 05.00,
într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul. La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început
să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în
ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi
semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000. George
Lawrence Price este considerat, ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora
10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea finală,
consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate
cu Austria (la St. Germain), Ungaria (Trianon), Bulgaria (Neuilly) şi Imperiul Otoman (Sèvres).