Calitatile sunt cele mai importante pentru ca, pe masura ce le imparti, cresc.

Inteligenta este o calitate, imparti

inteligenta, creste inteligenta. Bunatatea e o calitate. Imparti bunatate creste bunatate. Intelepciunea e o calitate.
Imparti intelepciune, creste intelepciune. Omenia e o calitate.

Valorile sunt perisabile. Calitatile sunt nemuritoare.

Nu mai avem puterea sa ne schimbam cu usurinta decat daca ne dorim foarte tare. O gasca domestica, daca se
straduieste in fiecare dimineata si munceste mult pana slabeste si isi intareste muschii, poate zbura, dar e un efort pe
care nu toata lumea e dispus sa-l faca.

Ca sa te schimbi, sa te dezvolti, sa te transformi, sa devii zburator e un efort adevarat. E mai confortabil, mai caldut sa
te taraii cu burta pe pamant si sa te faci ca din cand in cand vrei sa zbori.

N-ati vazut nici o floare facand bani. Ceea ce este adevarat si realmente pretios in Universul asta e gratis. Aerul e
gratis, frumusetea naturii e gratis, bunatatea oamenilor e gratis, intelepciunea e gratis. Dar noi invatam sa cumparam
placeri, care nu sunt gratis.

Raul este ca o pata pe harta: daca harta este cat pata atunci harta devine neagra, dar daca harta creste, devine
imensa, pata respectiva devine nesemnificativa. Depinde de noi sa crestem, sa devenim noi mari, distingandu-ne
constiinta, distingandu-ne personalitatea si atunci, in istoria noastra, acel punct care inseamna raul nu va mai conta
prea mult.

A fi talentat (gifted) nu tine numai de bagajul nativ, ci tine de modul de hranire a acestor daruri, pe care daca le hranesti,
cresc. Cresc in tine, cresc in cei din jur. Se transmit, se duc mai departe.

“Oamenii au nevoie de crize pentru a se trezi. Doar in mijlocul unei mari crize omul se schimba. Criza ne pune in fata o
alegere: fie ne schimbam in totalitate si re-devenim oameni, fie continuam ca si pana acum si ne indreptam spre
distrugere.“Acesta este marele moment istoric pe care il traieste omenirea, moment in care omenirea descopera
puterea de a da si de a lua”

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă pentru fiica sa Margareta

Să trăieşti Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită!

Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi
al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la
împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine
înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru El.

Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la
capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... ATÂŢIA CÂT MERITĂ.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori
am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi
mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste
murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptura.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare
că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vină.
Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al
minciunii. Fii aspră cu tine, dreapta cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori
deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta:

“Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină,
că o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci
cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţişez cu drag,

A. Vlahuţă

Oamenii sunt frumosi cand zambesc. Oamenii sunt frumosi cand canta. Oamenii sunt frumosi cand scriu. Oamenii sunt
frumosi cand iubesc. Oamenii sunt frumosi cand viseaza si implinesc vise. Veti fi doi oameni frumosi daca va veti
indragosti de cele mai frumoase creatii ale oamenilor: cuvintele, muzica, iubirea si locurile minunate de pe Pamant.

Veti creste si veti afla ca oamenii sunt atat de rai pe cat de buni stiu sa fie. Si oricat si-ar dori sa va fereasca mama si
tata de rautatea oamenilor, ne va fi totusi peste puteri. Veti vedea ca in lumea asta oamenii se vand pentru un pumn
de bani, se cumpara pentru o secunda de placere, se urasc pentru o palma de pamant, se scuipa pentru un loc mai in
fata, se injura pentru un somn mai linistit. Ati venit intr-o lume in care poti castiga averi peste noapte si poti pierde
totul intr-o clipa. Noi doi suntem paznicii vostri, dar nu vom fi tot timpul in preajma voastra. Marile alegeri le veti face
singure. Dar atunci sa nu uitati ca lucrurile cele mai de pret nu sunt in niciun caz cele care pot fi divizate in unitati de
masura: centi, metri patrati, kilograme, cai putere, carate. Fericirile sunt ascunse in lucruri imposibil de masurat. Si-
am ajuns iar sa va vorbesc despre iubire, cuvinte, muzica. Si inca un lucru rar: respect.

Nu s-a nascut inca omul perfect. Fiecare dintre noi e pictat din lumini si umbre. Viata o sa va invete ce inseamna
compromisul. Orice om e o proportie intre credinta si compromis. Dar oricate compromisuri ati face in viata, sa nu
vina ziua in care sa va compromiteti. Pentru ca ziua aceea va fi cea in care v-ati pierdut de tot credinta.

Tatal vostru o sa va arate lumea, cu bune si rele, dar n-o sa va oblige. Nici eu nu am fost un prunc care sa asculte
sfaturi. Mai degraba am facut pe dos fata de cum am fost strunit. Eu doar o sa incerc sa va fac sa aveti incredere in
voi. Si sa va iubiti pe sine cu masura. In scrisoarea catre fiica lui, Mimilica, Alexandru Vlahuta o indemna sa se certe de
cate ori se simte egoista si se simte muscata de sarpele rautatii, al invidiei si al minciunii: „Fii aspra cu tine, dreapta cu
prietenii si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desteptaciunea te indeamna sa strigi
«Uitati-va la mine!»“ Maica-mea, bunica voastra, cand am plecat din casa parinteasca mi-a spus in vorbe mult mai
simple: „Du-te unde vrei, fa ce vrei, dar pe unde mergi sa nu ma faci de rusine!“

De la Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta:

Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea
satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de!
norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-
ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-
ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat
şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi…Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de
câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai
des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de
necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.
Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare
încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început
să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al
minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori
deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău
aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai
puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi
mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă

De la Constantin Noica către fiul său Rafail

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de
ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste masură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de
ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, şi tot ce urcă e sacru.
Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din
somn şi animalitate. Dobitoacele şi firea se primenesc. Ce e cu putinţă invadează, cu bogăţia lui, lumea lui ce este – şi
omul însuşi, care populează lumea cu noi şi stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă faptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ţi spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă şi mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevarată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui
Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie.
Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe “fă ce vrei” de “iubeşte”. Ea şi-a luat toate libertăţile şi
face tot ce-i place; dar nu iubeşte întotdeauna. Aşa cum artistul modern adesea nu iubeşte cuvântul sau materia în care
lucrează şi acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuşi, care-şi iubea materia şi o mângăia, făcea din ea
aceea ce trebuie şi este – omul modern trăieşte scandalul libertăţilor şi al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvăţăm dragostea, ai putea spune aşadar; şi cum orice dragoste adevarată este, până la urmă, dragoste cătră
Dumnezeu, să-l restituim credinţei. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezminţirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să
spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaşte şi fă ce vrei. De vreo trei veacuri aşa simte omul modern, şi nu-i rămâne decât să-
şi ducă vorba până la capăt, aşadar să intre în ordinea cunoaşterii.

Cunoaşterea a pus într- adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori
religioasă – şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanţele anorganice, aşa cum reface
societatea; sau dublează realităţile cu “izotopii” lor şi lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea:
dacă vrea face şi arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, şi atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de
dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă
nelinişte decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însufleţit de o mens irrequieta.
Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puţin.

Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamană cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândeşte-te aşa,
concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-şi pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii
– oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăţi? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot –
câteva sticluţe cu acizi nucleici, şi câteva calculatoare, şi câteva pile electrice sau mai ştiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar
întreba: ce sunt astea? Şi Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Şi ar putea să nu se mai urce nici el,
Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Şi ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării şi a
înfrăţirii, între noi şi cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii.

Ştiu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrăţea cu oamenii, se înfrăţea cu firea, şi putea
prelua, în creşterea lui spirituală, până şi materia lipsită de simţire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-
mi plac pentru limba lor românească fără pereche, şi găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul,
rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi
suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl ţineai”.

Ce minune de gând şi de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoaşterii,
nu omul singuratic şi nu cu lacrimile sale, ca un pom totuşi ţine stâlpii lucrurilor şi-i preia în creşterea sa.

Este o altă înfrăţire, cu lucrurile şi cu oamenii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în
care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi iţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a
dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă
dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într-o lume gata facută – şi care nu mai are ce face.

Pentru că aveţi ce face. Aveţi, tocmai pe linia cunoaşterii. Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici
marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţa este de vreo 2500 de ani lotul gândirii
filosofice. Fiinţa istorică, la rândul ei, o caută iarăşi alţii (ai citit vreuna din admirabilele cărţi ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune
sărmana psihologie, sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-
a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veţi consimţi voi să vedeţi în teologie o ştiinţă a omului? Veţi înţelege să faceţi din comunităţile voastre de dragoste
comunităţi de cunoaştere? Veţi consimţi să nu spuneţi nu unei lumi care urcă, sau să spuneţi, ca vechii greci, un nu care
să fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi
într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul
a făcut bucuria, şi a văzut că era bună.

Dar nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă
sunt strâmbătaţi în jurul tău, dacă sunt adevăruri neştiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale, dacă
nu te desfeţi cu joaca asta extraordinară a umanităţii din veacul nostru cu fluizii electrici şi cu undele – dacă nu ştii tot şi
nu iubeşti tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire şi cunoaştere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Şi-ţi spun numai: bucură-
te şi fă ce vrei!

De la B.P. Haşdeu către fiica sa Julia

Schimb epistolar între B.P. Haşdeu şi fiica sa, Julia, după ce soţia acestuia, Iulia, a decis să se despartă de el pentru o
vreme din cauza unei scrisori în care era anunţată că soţul o înşală. Aceasta a plecat cu fiica lor în Paris. În total sunt
câteva sute de scrisori, trimise între ani 1881-1888, publicate de Paul Cornea în Documente şi manuscrise literare,
volumul 3. Scrisorile sunt semnate „Iubitorul Bogdan” sau „Iubitorul soţ şi tată”.

Bucureşti, 11 septembrie 1881: Nu aş vrea să se zică în Bucureşti că ai fugit de la studii mai grele la studii mai uşoare.
Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele.

Bucureşti, 4 octombrie 1881: în Paris vei fi auzit deja vechiul proverb: noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobleţea
sângelui, care este ceva foarte secundar, dar natura te-a înzestrat până la vârf cu nobleţea mai superioară a inteligenţei
şi această nobleţe te obligă a mări mereu, pe fiecare zi, reputaţia ce ţi-ai făcut-o aşa zicând din leagăn.

Bucureşti, 3 martie 1882: Să te sileşti să înveţi bine, să te porţi bine, să nu uiţi niciodată că te cheamă Haşdeu, iar deviza
familiei noastre trebuie să fie: patrie, onoare şi ştiinţă.

Bucureşti, 4 iunie, 1885: Nu vreau, însă, ca Lilicuţa să se scoale pe la 3 dimineaţa, să-şi strice ochii şi sănătatea, de care
are atâta trebuinţă în viitor. Abuzul de studiu e tot aşa de rău, şi chiar mai periculos decât orice abuz.

Bucureşti, 31 decembrie 1887: Dacă Lilicuţa mă iubeşte câtuşi de puţin, dacă ea ţine la liniştea mea, dacă – în fine – nu
vrea să vă readuc imediat la Bucureşti, trebuie să poarte flanela şi să nu abuzeze de muncă, să nu se scoale prea de
dimineaţă. Tocmai vârsta de 18 ani şi tocmai în Paris sunt tot ce poate fi mai periculos când cineva nu se păzeşte.
Flanela, picioare incălţate cald, o cer în modul cel mai imperios. Apoi văz că voi nu mai întrebaţi pe doftor? Sunt atât de
îngrijorat, atât de izbit, încât numai prin cele de mai sus, cuvinte amare şi necioplite, am putut să încep răspunsul meu la
o scrisoare lungă, drăgălaşă, plină de fapte şi de spirit, pe care am primit-o după multă aşteptare. Scriind încă tremură
mâna ca la un beţiv şi trebuie să mă odihnesc o clipă.

Bucureşti, 1888: Lilicuţa ştie destulă şi prea multă carte. Lucrul cel mai bun ar fi să vă întoarceţi în România unde aerul de
ţară şi chiar undeva la ţară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează
nemic. Eu n-am nici o diplomă.

De la Lev Tolstoi către fiul său Ilya, când acesta din urmă se pregătea să se căsătorească, 1882

Stimate prieten Ilya,

Există întotdeauna cineva sau ceva care mă împiedică să-ţi răspund la cele două scrisori pe care mi le-ai trimis și care
sunt atât de importante și dragi mie. Mai întâi a fost Baturlin, apoi sănătatea șubredă, insomnia, apoi sosirea lui D.,
prietenul lui H., despre care ţi-am mai scris. El e acum la un ceai cu doamnele și vorbește cu ele, fără să se înțeleagă cu
adevărat între ei; așa că i-am lăsat singuri și am venit să scriu cât de puțin pot din scrisoarea pentru tine.

Chiar presupunând că S. A. cere prea mult de la tine, nu e nimic rău în a avea răbdare; mai ales că ai timp să-ţi întărești
convingerile și credința. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă nu faci asta, e periculos să te aventurezi departe de
țărm fără să vezi celălalt mal.

Primul ţărm este o viață cinstită și bună, spre deliciul tău și profitul altora. Dar există o viață rea, de asemenea – o viață
atât de zaharisită, atât de comună tuturor, încât, urmând-o, nici măcar n-o vei conștientiza și poate o să suferi doar în
conștiința ta, dacă ai una; dar dacă părăseşti țărmul cel rău și nu vei ajunge la țărmul adevărat, vei suferi amarnic din
pricina singurătăţii, reproșându-ți mereu că ți-ai părăsit semenii. Şi îţi va fi rușine.

Pe scurt, ce vreau să spun este că nu trebuie sub nicio formă să te arunci în apă dacă nu știi să înoţi. Fiecare trebuie să fie
sincer și să-și dorească să fie bun din toată fiinţa lui. Simţi că poți fi așa? Ştim cu toții ce-ar spune Prinţesa Marya
Alexevna despre căsătoria ta: dacă tinerii se căsătoresc fără avere, asta înseamnă copii, sărăcie, plictiseală într-un an sau
doi; în zece ani, certuri. Cu alte cuvinte – iadul. Prinţesa Marya Alexevna este o femeie dreaptă și vorbeşte ca un învățat,
însă ea nu știe că tinerii se căsătoresc și dintr-un alt motiv, unul numai de ei știut și pe care Prinţesa Marya Alexevna nu-l
dibuie, unul ce nu are legătură cu rațiunea sau intelectul, un motiv ce conferă vieţii culoare și care, odată dus la bun
sfârșit, este mai emoționant și mai profund decât oricare altul. Dacă acesta este motivul, pentru Dumnezeu, căsătorește-
te odată, și contrazice vorbele Prinţesei Alexeevna. Dacă nu, în proporţie de 99 la sută, mariajul nu va aduce nimic bun în
afară de nefericiri.

Îţi vorbesc din adâncul inimii mele. Primeşte-mi cuvintele în străfundul inimii tale și cântărește-le bine.

Pe lângă dragostea de fiu, îţi port acea dragoste pe care o ai pentru un om aflat la răscruce de drumuri.

Te sărut pe tine, pe Lyolya, pe Noletchka și pe Seryozha, în cazul în care s-a întors. Suntem cu toții în viață și bine.

De la J.R.R. Tolkien (dându-se drept Moș Crăciun) către fiii săi, 1925

Cliff House

La capătul lumii

Lângă Polul Nord

Crăciun 1925

Băieţii mei dragi,

Sunt îngrozitor de ocupat în acest an – tremur când mă gândesc ce mă așteaptă anul ăsta – și nu sunt nici foarte bogat.
De fapt, s-au întâmplat lucruri groaznice, unele daruri s-au pierdut, Ursul Polar nu m-a ajutat şi a trebuit să-mi mut
reşedinţa chiar înainte de Crăciun, deci îţi poţi imagina ce haos este aici. Şi înţelegi de ce am o nouă adresă și de ce nu
pot scrie decât o singură scrisoare pentru voi doi. Totul s-a întâmplat așa: într-o zi cu mult vânt din noiembrie anul trecut,
sania s-a împotmolit și s-a blocat. I-am spus Ursului Polar să nu se urce să o scoată din nămeți, dar s-a urcat. Aceasta a
alunecat și a căzut pe acoperișul casei mele. Ursul Polar a căzut prin horn și a ajuns în sala de mese cu mantia mea peste
el, iar toată zăpada a căzut în casă, s-a topit și a stricat totul. Am fugit jos, în pivniță, unde am strâns cadourile din acest
an, iar Ursul Polar şi-a rupt piciorul. El este bine acum, dar am fost atât de supărat pe el încât a spus că nu va încerca să
mă mai ajute vreodată. Mă gândesc că orgoliul său este rănit, dar își va reveni până la următorul Crăciun. Îţi trimit o
poză a accidentului și a noii mele case de pe stânci, mai sus de Polul Nord. Dacă John nu poate înţelege scrisul meu
tremurat de om bătrân (1925 de ani) trebuie să-l pună pe tatăl său să-i citească. Când va învăța Michael să citească și să
scrie el scrisorile pentru mine? Multă dragoste pentru voi doi și pentru Christopher, al cărui nume seamănă cu al meu.

Asta e tot. La revedere.

Moș Crăciun

De la Anne Sexton către fiica sa de 15 ani, Linda, 1969

Miercuri – 2:45 P.M.

Dragă Linda,

Sunt în zbor spre St. Louis pentru a ţine o prelegere. Citeam o poveste din New Yorker care m-a făcut să mă gândesc la
mama mea şi fiind singură, am şoptit „ştiu, Mamă, ştiu”. (Am găsit un stilou!) Şi m-am gândit la tine – într-o zi poate o să
iei avionul și o să fii și tu singură, eu poate o să fiu moartă şi tu o să-ți dorești să-mi vorbeşti.

Iar eu vreau să-ţi răspund. (Linda, poate nu se va întâmpla cât vei zbura cu avionul, poate se va întâmpla la masa din
bucătărie, în timp ce-ți bei ceaiul într-o după-amiază când tu o să ai 40 de ani. Sau oricând altcândva.) Vreau să îţi spun.

În primul rând, te iubesc.

2. Nu m-ai dezamăgit niciodată.

3. Ştiu. Și eu am trecut prin asta, şi eu aveam 40 de ani şi o mamă moartă de care aveam încă nevoie.

Ăsta este mesajul meu către Linda cea de 40 de ani. Indiferent ce se va întâmpla, tu ai fost întotdeauna micuţa mea atât
de deosebită, Linda Gray. Viaţa nu e uşoară. E îngrozitor să fii singur. Ştiu asta. Acum o ştii şi tu – oriunde ai fi, Linda,
vorbeşte-mi. Să știi că am avut o viaţă bună – lucrurile pe care le-am scris sunt triste – dar am trăit la maximum. Și tu
Linda – trăieşte intens! Până la sfârşit. Te iubesc, Linda cea de 40 de ani şi iubesc ceea ce faci, ceea ce eşti – Fii propria ta
femeie. Fii a celor pe care îi iubeşti. Vorbeşte cu poeziile mele şi vorbeşte cu inima ta – Eu sunt în ambele: dacă ai nevoie
de mine. Am minţit, Linda. Mi-am iubit mama şi ea m-a iubit pe mine. Nu m-a ţinut niciodată în braţe, dar mi-e dor de ea,
de aceea trebuie să neg că am iubit-o vreodată – sau ea pe mine! Prostuţa de Anne! Deci asta e!

Pupici,

Mama

De la Edgar Rice Burroughs către fiica lui Joan, 1941

Edgar Rice Burroughs

Tarzana, California

1298 Kapiolani Boulscrisorevard

Honolulu T H

24 ianuarie 1941

Dragă Joan,

Scrisoarea ta din data de 14 a fost foarte binevenită, așa cum sunt toate scrisorile tale, de altfel. Deși ai trimis-o cu
avionul, trebuie să fi venit cu barca; de opt zile sunt aici și nu a sosit niciun avion. Trebuia să aterizeze unul astăzi, dar
ziarul de dimineaţă spune că va sosi mâine, așa că eu sunt sigur că scrisoarea ta nu ajunge cu avionul ăsta. Repede,
Watson, acul!

Sunt bucuros că ți-a plăcut THE DEPUTY SHERIFF. Am scris-o în vara anului 1930 si am bătut la ușa fiecărei reviste de prin
SUA, dar nimeni n-a vrut s-o cumpere. Cred că Ralph a reușit într-un final să o publice într-o revistă, am uitat care.
Întotdeauna mi-a plăcut, dar n-am putut înțelege de ce nu se vinde. Cred că problema era că tot ce-şi doresc ceilalţi de la
mine sunt chestii extrem de inventive. Dacă cineva mi-ar spune cuvinte atât de frumoase despre ce scriu așa cum ai
făcut-o tu, m-aş tulbura şi mi-ar veni să plâng. Am avut atât de multe refuzuri în ultima vreme și mi-au fost atât de
insultate lucrările, încât mi-am pierdut încrederea în mine. Sunt al naibii de supărat când aud oameni cerându-şi scuze
pentru că mi-au citit povestirile sau când spun că erau nevoiți să le citească copiilor lor sau că n-au mai citit o carte de ani
buni. Ar trebui să mă amuze, dar cred că mi-am pierdut simțul umorului. Cred că o să-i răspund următorului cu o replică
politicoasă de genul: “Auzi tu, avorton penibil ce ești, dacă ai avea măcar deșteptăciunea unui pițigoi sașiu, ti-ai fi ținut
gura aia proastă în loc să acuzi literatura ce a însuflețit sute de milioane de oameni de-a lungul unui sfert de secol!” Nu
crezi că s-ar opri? Sau aș fi prea politicos?

Am început o altă poveste cu nătărăul de Venus, THE WIZARD OF VENUS. Acest tip este un fel de hipnotizator, și i-a făcut
pe fiecare din valea lui să creadă că le-a transformat prietenii și rudele în zandars (porci Amtorian). O familie își ține fiica
într-un staul din spatele castelului. Cu scuzele de rigoare față de Merlin, legenda Arthuriană, și față de Mark Twain.

Este ceva în scrisoarea ta ce nu înțeleg – Oh! Tocmai mi-am dat seama. „M.A.S.” – Mutual Admiration Society. Mi-a luat
ceva să-mi dau seama. A trecut mult timp de când n-am mai auzit cuvântul ăsta. Mi-aș dori să mă întorc ca să pot să te
văd mai des. Sunt sigur că ciudatul ăsta de Burroughs te va face din nou să râzi.

Ai mai lucrat la vreun film? A obținut Jim jobul de instructor de zbor? Aşa sper. Mi-aş dori ca Hulbert să facă ceva cu
cântatul lui. În curând, o să aibă barba lungă și albă și va trebui împins pe scenă într-un cărucior cu rotile; și am înțeles că
în starea asta, succesul te cam ocolește. Întotdeauna va exista pericolul ca atunci când atinge o notă înaltă, să-i cadă
proteza în barbă.

Da, Pacificul e o băltoacă, iar în momentul de față eu nu am de gând să sar peste băltoace.

Voi termina acum cu această nebunie. Multă dragoste, dragă; transmite-i salutări lui Jim și sărută copiii din partea mea.

Întotdeauna,

(Semnat, „Papa”)

Un alt scriitor care pretinde a fi Moș Crăciun – scrisoarea lui Mark Twain către fiica lui Susie de 3 ani, 1975

Palatul Sf. Nicolae.

De pe Lună.

Dimineața de Crăciun.

Draga mea Susie Clemens,

Am primit și am citit toate scrisorile pe care tu și sora ta mai mică mi le-aţi scris cu ajutorul mamei şi dădacelor voastre;
le-am citit, de asemenea, pe cele pe care voi, oameni mici, mi le-aţi scris cu propriile mâini – pentru că, deși nu ați folosit
toate literele alfabetului popoarelor cultivate, aţi folosit literele pe care toți copiii din toate țările de pe pământ și din
stelele sclipitoare le folosesc; si cum toți cei cu care lucrez sunt copii, veți înțelege că eu pot citi cu ușurință literele
zimțate și fantastice pe care le-ați folosit tu și sora ta cea mică. Dar nu am putut descifra scrisorile pe care le-ați dictat
mamei şi dădacelor pentru că eu sunt străin și nu pot citi bine în engleză. Vei vedea că nu am făcut nici o greșeală cu
privire la lucrurile pe care tu și surioara le-aţi vrut – Am coborât pe horn la miezul nopții când dormeaţi şi le-am așezat eu
singur pe toate – și v-am sărutat pe amândouă pentru că sunteţi copii buni, bine pregătiţi, manierați, cei mai ascultători
copii pe care i-am văzut vreodată. Dar în scrisoarea pe care ați dictat-o au existat unele cuvinte pe care nu le-am înțeles
și unul sau două lucruri pe care nu ți le-am adus pentru că nu le-am mai avut pe stoc. Ultimul mobilier de bucătărie
pentru păpuşi tocmai a plecat către o fetiță foarte săracă din Steaua Nordului, în țara cea rece mai sus de Carul Mare.
Mama ta îţi poate arăta steaua şi tu vei spune: „Fulg Mic De Zăpadă, (acesta este numele fetiței) mă bucur că ai primit
mobila pentru că tu ai nevoie de ea mai mult decât mine”. Asta este, trebuie să-i scrii o scrisoare cu mâna ta și Fulg Mic
De Zăpadă îţi va trimite un răspuns. Dacă doar îi vorbești, ea nu te va auzi. Asigură-te că nu-i vei scrie mult și că
scrisoarea va fi uşoară pentru că distanța este mare și poştaşului îi va fi greu.

Au fost câteva cuvinte în scrisoarea mamei tale pe care nu le-am descifrat. Am înţeles că vrei un „cufăr plin cu haine de
păpuşi”. Asta era? Voi suna la soneria ușii de la bucătărie la ora nouă dimineața ca să te întreb. Dar nu trebuie să mă
vadă nimeni și nu trebuie să vorbesc cu nimeni, în afară de tine. Când sună soneria, George trebuie să se lege la ochi să-
mi deschidă ușa. Apoi, el trebuie să se întoarcă în sala de mese și să ia bucătarul cu el. Trebuie să-i spui lui George să
meargă în vârful picioarelor și să nu vorbească – în caz contrar, el va muri într-o zi. Apoi, trebuie să mergi până în camera
copiilor și să te urci pe un scaun sau pe patul unei doici și să pui urechea la tubul care duce până jos în bucătărie, iar
atunci când o să mă auzi că fluier, trebuie să vorbeşti prin tub și să spui „Bine ai venit, Moş Crăciun!”. Apoi voi întreba
dacă ai vrut cufărul sau nu. Dacă vei spune că asta ai dorit, te voi întreba ce culoare doreşti să fie. Mama ta te va ajuta
să numeşti o culoare frumoasă și apoi trebuie să-mi povestești în detaliu tot ceea ce trebuie să conțină. O să-ți spun „La
revedere și un Crăciun fericit micuței mele Susie Clemens”, iar tu trebuie să spui „La revedere, bunule Moș Crăciun, îţi
mulțumesc foarte mult și te rog să-i spui lui Fulg Mic De Zăpadă ca mă voi uita la steaua ei în seara asta și ea trebuie să
se uite jos, aici – voi fi chiar la fereastră; și în toiul nopții mă voi uita la steaua ei și voi spune <<Știu și eu pe cineva acolo
sus și îmi place de ea.>>” Atunci trebuie să mergi jos în bibliotecă și să-l pui pe George sa închidă toate ușile care dau în
salon, și toată lumea trebuie să rămână locului o vreme. Voi merge pe Lună și voi lua lucrurile pe care ţi le doresti și, în
câteva minute, le voi da drumul în jos pe coșul șemineului din salon – dacă într-adevăr ceea ce vrei e un cufăr, nu-l pot
lăsa pe hornul din odaia copiilor pentru că e prea mare și nu încape.

Oamenii pot vorbi între ei dacă doresc, până când vor auzi pașii mei în salon. Apoi, spune-le să tacă o vreme până mă
întorc înapoi pe horn. Poate că nu veți auzi paşii mei deloc – deci poti sa te duci din când în când să tragi cu ochiul prin
gaura cheii și vei vedea cadoul pe care ți-l dorești chiar sub pian – căci acolo îl voi așeza. Dacă las urme de zăpadă,
spune-i lui George să curețe pentru că nu am timp să mai fac și astfel de lucruri. George nu trebuie să folosească o
mătură, ci o cârpă – altfel el va muri a doua zi. Trebuie să-l urmăreşti pe George și să nu-l laşi să facă greșeala asta. Dacă
cizmele mele lasă pete de noroi pe marmură, George nu trebuie să le curețe niciodată. Lasă-le acolo în amintirea vizitei
mele și ori de câte ori te uiţi în jos sau o arăți cuiva, să-ţi aminteşti că trebuie să fii fată cuminte. Dacă se va întâmpla să
fii neascultătoare și cineva te va întreba despre urma lăsată de cizma bătrânului Moș Crăciun pe marmură, ce îi vei
spune, draguţă?

La revedere pentru câteva minute până când ajung din nou aici și sun la uşa bucătăriei.

Dragul tău,

Moș Crăciun,

Pe care unii oamenii îl numesc „Omul din Lună”

De la Kurt Vonnegut către fiica lui, Nanny – 1972

Dragă Nanno,

Cred că știi că eu când eram student, nu le-am prea scris părinților mei. Ai spus tot ceea ce contează cu adevărat în prima
ta scrisoare – că mă iubești foarte mult. Mark mi-a scris recent același lucru. Asta mă va ajuta ani de zile de acum
înainte. Cred că eu mă abțineam să le spun asta părinților mei. Sau le-am spus-o atât de des că n-a mai avut sens. Același
lucru, oricum.

Promit să-ţi urmez sfatul, să încerc din nou să pictez. Am renunţat la asta destul de ușor când spiritul care sălășluia în
mine a decis să mă ghideze în altă parte. Pe atunci, tot ce realizam părea să ia formă sub ochii mei în câteva clipe. Apoi
observam cât de murdar eram tot, ca la grădiniță.

Cele mai multe scrisori de la un părinte către copii conțin sfaturi care nu sunt altceva decât visele ratate ale părintelui.
Sfatul meu pentru tine este să plătesti pe cineva să te învețe să vorbeşti o limbă străină, să se întâlnească cu tine de două
sau trei ori pe săptămână și să vorbiţi. De asemenea, învață să cânti la un instrument muzical. Dar cum eu sunt încă viu,
sfatul ăsta nu are de fapt niciun sens. Căci dacă ar fi fost cu adevărat folositor, l-aș urma chiar eu.

Un lucru uimitor ce mi s-a întâmplat când eram ca tine a fost relația cu o femeie de vârsta la care sunt eu acum. Nu știa
ce să facă cu viața ei și i-am spus că ar putea măcar să învețe să cânte la pian. Dar apartamentul meu nu era suficient de
mare pentru un pian, iar eu prea leneș să mă mut. Edith are o soluție pentru oamenii leneşi: să se însoare cu cineva cu
energie debordantă.

Mă duc în Anglia o săptămână luna viitoare – merg la lansarea filmului Slaughterhouse-Five (Abatorul -Cinci). O să mă
gândesc la tine cu mult drag, la cât de timizi eram unul cu celălalt, cât de încurcați ne purtam. A fost frumos. Cred că ar fi
fost penibil dacă ne-am fi purtat ca un tată cu fiica lui dintr-un serial TV.

Nu-mi răspunde la această scrisoare.

Ţine-mă minte cu drag.

Cu dragoste,

Scrisoarea-emotionanta-a-lui-charlie-chapline-catre-fiica-sa-geraldine

”Fiica mea,

S-a lăsat seara. Este noaptea de Crăciun. Toate războaiele fără nume din micul meu castel s-au potolit. Nu vreau să-i
trezesc pe fratele și sora ta. Chiar și mama ta doarme. Dar unde ești tu? (…) Știi, oare, câte nopți am stat lângă patul tău
când erai mică și îți spuneam basme despre frumoasa din pădurea adormită, despre dragonul care nu doarme niciodată?
Și când somnul îmi învingea bătrânii ochi râdeam de el și îi ziceam: “Pleacă de aici, somnul meu e țesut din visurile fiicei
mele!”

Am ce văzut visuri ai, Geraldine, ți-am văzut viitorul, și-am văzut destinul. Am văzut o fată dansând pe scenă, o zână care
plutește pe cer. Am auzit pulicul spunând: ”O vedeți pe fata aceasta? Este fiica unui bufon bătrân. Îi mai știți numele? Îl
chema Charlie.”Da, eu sunt Charlie! Sunt bufonul acela bătrân! Azi este rândul tău. Dansează! Eu am dansat în pantaloni
zdrențăroși, dar tu dansezi în rochie de mătase, ca o prințesă. Dansurile și aplauzele te vor înălța la cer. Zboară! Zboară
acolo! Dar vino și cu picioarele pe pământ! Trebuie să vezi viața oamenilor, viața dansatorilor de pe stradă, care
dansează tremurând de frig, înfometați. Am fost ca ei, Geraldine. În acele nopți magice când tu adormeai legănată de
poveștile mele, eu stăteam treaz.

În lumea în care trăiești, nu există numai dansuri și muzică, Geraldine! La miezul nopții, când părăsești sala de spectacol,
poți uita de admiratorii bogați, dar nu uita să întrebi șoferul taxiului, care te va duce acasă, de soția sa. Și dacă este
însărcinată. Iar dacă nu are bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niște bani în buzunar. Mergi din când în când cu
metroul sau cu autobuzul, mergi și cunoaște-ți orașul.

Fii mai atentă în jurul tău, la oameni! Privește văduvele și copiii orfani. Spune-ți măcar o dată pe zi: “Sunt ca ei”. Da, ești
ca ei, fiica mea! Mai mult decât atât. Arta, înainte să dea aripi omului pentru a-și lua zborul, îi rupe picioarele. Și dacă va
veni ziua când te vei simți mai presus decât publicul, părăsește scena. Ia primul taxi și mergi prin periferiile Parisului. Îl
știu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai grațioase, mai mândre. Nu vei
avea parte de reflectoarele orbitoare ale teatrului tău. Reflectorul lor este luna.

Uită-te cu atenție! Nu dansează mai bine decât tine? Recunoaște, fetița mea! Întotdeauna se va găsi cineva care
dansează, joacă mai bine decât tine! Dar ține minte: în familia lui Charlie Chaplin nu a certat nimeni șoferul de taxi, nu a
râs nimeni de săracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, tu îți continui viața.

Am stat foarte mult într-un circ și tot timpul îmi făceam griji pentru cei care fac echilibristică. Și trebuie să-ți spun că
oamenii cad cel mai des pe pământul tare, mai des decât artiștii de pe sârmă. Poate la vreo petrecere fastuoasă vei fi
fermecată de strălucirea unui diamant (…) Poate, într-o zi te va cuceri chipul frumos al unui prinț. În acea zi vei fi acel
echilibrist pe sârmă, iar căderea va fi inevitabilă. Dorința mea este să înțelegi cu adevărat ce am vrut să-ți spun. Charlie a
îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme sau mai târziu erochiile albe, de scenă, vor fi înlocuite de haine de doliu, pe care le
vei îmbrăca pentru a veni la mormântul meu. Nu vreau să te întristez. Uită-te însă în oglindă din când în când: acolo vei
vedea trăsăturile mele, în venele tale curge sângele meu. Chiar și atunci când sângele nu-mi va mai curge prin vene, să
nu uiți că Charlie a fost tatăl tău. Nu am fost un înger, dar am încercat să fiu om. Încearcă și tu!
Te sărut, Geraldine! Al tău, Charlie. Decembrie 1965”.

Iata scrisoarea lui Charlie catre fiica sa Geraldine:

“Fetița mea,
Sunt tatăl tău, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Știi tu, oare câte nopți am stat lângă patul tău când erai mică și îți
povesteam basme despre frumoasa adormită, despre dragonul care nu doarme niciodată? Și când somnul îmi biruia ochii
bătrâni râdeam de el și îi ziceam: “Pleacă! Somnul meu e țesut din visurile fiicei mele!”
Ți-am văzut visurile, Geraldine, ți-am văzut viitorul, ziua ta de azi. Am văzut o fată dansând pe scenă, o zână alunecând
pe cer. Auzeam cum vorbea publicul: “Vedeți fata aceasta? Este fiica unui bufon bătrân. Mai țineți minte? Îl chema
Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon bătrân! Astăzi este rândul tău. Dansează! Eu am dansat în pantaloni rupți,
largi, dar tu dansezi în costum de mătase, de prințesă. Aceste dansuri și furtuna de aplauze te vor înălța la cer. Zboară!
Zboară acolo! Dar coboară și pe pământ! Trebuie să vezi viața oamenilor, viața dansatorilor de pe stradă, care dansează
tremurând de frig și de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. În acele nopți magice când tu adormeai legănată de poveștile
mele, eu stăteam treaz.
Dupa numele tău – Geraldine – urmează familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat
oamenii. Dar eu am plâns mai mult decât au râs ei. Geraldine, în lumea în care trăiești, există nu numai dansuri și
muzică! La miezul nopții, când ieși din sala imensa, poți să uiți de admiratorii bogați, dar nu uita să întrebi șoferul
taxiului, care te va duce acasă, de soția sa. Și dacă este însărcinată și nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i
niște bani în buzunar. Am dat ordin la bancă să-ți plătească aceste cheltuieli. Dar celorlalți plătește-le exact cât le
datorezi. Din când în când mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos și cunoaște orașul.
Privește mai atent la oameni! Uită-te la văduve și copii orfani. Măcar o dată pe zi vorbește-ți așa: “Sunt la fel ca ei”. Da,
ești una cu ei, fetița mea! Mai mult decât atât. Arta, înainte să dea aripi omului, ca el să zboare în sus, îi rupe picioarele.
Și dacă va veni ziua când te vei simți mai presus decât publicul, părăsește scena imediat. Cu primul taxi mergi prin
periferiile Parisului. Îl știu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai
grațioase, cu mai multa mândrie. Acolo nu va fi nici urmă de reflectoarele orbitoare ale teatrului tău. Reflector pentru
dânsele este luna.
Uită-te bine! Nu dansează ele mai bine decât tine? Recunoaște, fetița mea! Întotdeauna se va găsi acela care dansează,
joacă mai bine decât tine! Și ține minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care să fi certat șoferul de taxi sau să râdă
de săracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trăi.Am petrecut foarte mult timp la circ și tot timpul îmi
făceam griji pentru echilibriști.
Și trebuie să-ți spun că oamenii cad cel mai des pe pământul tare, mai des decât echilibriștii de pe sârmă. Poate la vreo
petrecere selectă te va orbi strălucirea vreunui diamant. În acel moment el va deveni acea sârmă periculoasă și căderea
este inevitabilă. Poate, într-o bună zi, o să te cucerească chipul frumos al unui prinț. În acea zi vei deveni un echilibrist
lipsit de experiență, iar aceștia cad de fiecare dată. Nu îți vinde inima pentru aur și bijuterii. Află că cel mai mare diamant
este soarele. Din fericire el strălucește pentru toți. Când va veni vremea și te vei îndrăgosti, iubește acea persoană din
toata inima. I-am spus mamei tale să-ți scrie despre asta. Ea înțelege dragostea mai mult decât mine și e mai bine ca ea
să discute despre acest lucru cu tine. Munca îți este grea, știu asta.
Corpul îți este acoperit de o bucată de mătase. Pentru arta poți să apari pe scena și dezbrăcat, dar să te întorci de acolo
trebuie nu numai să fii îmbrăcat, dar și mai curat. Sunt bătrân și poate, cuvintele mele sună amuzant. Dar, dupa mine,
trupul tău dezgolit trebuie să aparțină numai celui care îți iubește sufletul dezgolit. Nu este grav, dacă părerea ta în
aceasta privință este alta. Nu-ți fie frică, acești zece ani nu te vor îmbătrâni. Dar oricum , vreau ca tu să fii ultimul om
care va deveni locuitor al insulei goilor. Știu că tatii și copiii duc o luptă veșnică. Lupta cu mine, cu gândurile mele, fetița
mea! Și cum nu au căzut lacrimi din ochii mei pe această scrisoare, vreau să cred, ca aceasta noapte de Crăciun este
noaptea minunilor.
Îmi doresc să se întâmple o minune și tu să înțelegi cu adevarat ce am vrut să-ți spun. Charlie a îmbătrânit, Geraldine.
Mai devreme sau mai târziu în loc de rochia alba de scenă va trebui să îmbraci veșminte de doliu ca să vii la mormântul
meu. Acum nu vreau să te întristez. Dar din vreme în vreme uită-te în oglindă – acolo vei vedea trăsăturile mele. În venele
tale curge sîngele meu. Chiar și atunci când sângele se va opri în vasele mele, vreau ca tu să nu îl uiți pe tatăl tău. Nu am
fost un înger, dar întotdeauna am încercat să fiu om. Încearca și tu!
Al tău,
Charlie