Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.

)
Aristotel s-a născut la Stagira (motiv pentru care i se mai spune Stagiritul), un oraș
din peninsula Chalcidica, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul
regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru
Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.
Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17
ani intră în Academia lui Platon, unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev apoi ca
profesor.După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind
consilierul tiranului Hermias. De fapt este începutul unei serii de călătorii pentru
cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă.
În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația
tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în istorie ca Alexandru cel Mare).
Opera lui Aristotel îmbrăţişează toate domeniile: logică, ştiinţe ale naturii ca fizica,
astronomia, biologia; psihologie, metafizică, etică, politică, fără a uita retorica şi
celebra sa poetică. El a întemeiat studiul logicii formale, îmbogăţind aproape
fiecare ramură a filozofiei, şi a adus numeroase contribuţii la dezvoltarea ştiinţei.
A scris despre etică şi metafizică, despre psihologie şi economie, despre teologie şi
politică, despre retorică şi estetică, despre educaţie, poezie, tradiţii barbare şi
constituţia atenienilor. Unul din proiectele sale de cercetare l-a constituit studiul
comparativ al constituţiilor unui mare număr de state.

Probabil cea mai importantă dintre toate a fost lucrarea lui despre teoria logicii, în
general Aristotel fiind considerat întemeietorul acestei ramuri a psihologiei. Şi într-
adevăr tocmai logica sa în gândire i-a permis lui Aristotel să aprofundeze un număr
atât de mare de domenii ale cunoaşterii.
Unele dintre ideile lui Aristotel par extrem de reacţionare potrivit standardelor
actuale. De exemplu, el a afirmat că sclavia era în concordanţă cu legea naturală şi
a susţinut inferioritatea firească a femeilor. (Desigur, ambele idei reflectau opiniile
dominante ale epocii în care a trăit.)

Totuşi, multe dintre părerile lui Aristotel sunt surprinzător de moderne, ca de

exemplu: „Sărăcia generează crimele şi revoluţia", şi „Toţi cei care au meditat
asupra artei guvernării omenirii sunt convinşi că soarta imperiilor depinde de
educaţia tinerilor." (Bineînţeles, în epoca în care a trăit Aristotel nu exista educaţie
publică.)

În ultimele secole, influenţa şi reputaţia lui Aristotel au scăzut considerabil. Cu

toate acestea, el a exercitat o înrâurire puternică, de foarte lungă durată care îl
îndrituieşte să fie considerat una dintre cele mai importante personalităţi care au
influenţat evoluţia omenirii.
Dupa Aristotel, adevarul este concordanta dintre gândire si realitate; falsul
dimpotriva, apare atunci când realitatea se reflecta în gândire deformat, gresit.
Legatura dintre idei în procesul rationarii noastre, în procesul demonstratiei, nu
este, dupa Aristotel ,o legatura arbitrara, ci este determinata de legatura dintre
obiecte însesi. De aceea , legile si regulile logicii au o baza obiectiva în legaturile
existentei însasi.
Aristotel a dezvaluit legile necesare ale gândirii, independente de vointa si de
dorinta oamenilor si a caror respectare este obligatorie în procesul demonstratiei, în
procesul dovedirii adevarului. Creând logica, Aristotel a tins sa apere principiile
cunoasterii stiintifice împotriva sofisticii diferitelor scoli socratice din timpul lui.
Teoria lui Aristotel despre natura umană este influenţată de concepţia
sa teleologică,conform căreia natura nu creează nimic fără un scop. Din acest punct
devedere, şi existenţa omului deţine un scop, şi anume acela de a trăilaolaltă cu semenii săi în
vederea unei vieţi bune. Însă o viaţă bună, încare actele morale şi cele intelectuale sunt posibile,
nu se poate obţine,după Aristotel, decât în măsura în care oamenii sunt parte
importantă aunui stat, adică a unei comunităţi de fiinţe cu simţirea binelui şi a răului,a
dreptului şi a nedreptului.

Fin observator al psihologiei oamenilor, Aristotel a analizat in profunzimediscursurile oratorilor

vremii, scotand in evidenta tehnicile discursului, metodele deconvingere si modurile in care se
ajunge la influenta dorita a publicului.In acest sens si scop, scrie “Retorica”, o lucrare cu
puternice tendinte practicesi pedagogice.Compusa din 3 carti, lucrarea mentionata este
structurata astfel:
prima carte ofera o imagine de ansamblu, prezentand s
c o p u r i l e retoricii si o definitie a acesteia, precum si o detaliere a contextelor majore si a
tipurilor de discurs.
-a doua carte prezinta in detaliu cele trei mijloace de persuasiune pecare trebuie sa se bazeze un
orator: ethos, cand pentru a convinge seface apel la caracterul vorbitorului, pathos, cand
succesul eforturilor de a convinge depinde de starea emotionala a auditoriului si
logos, persuadarea prin folosirea argumentului general din discursul insine, sustinut
de logica.
-a treia carte introduce elemente de stil, precum alegerea cuvintelor,metafore si structurarea
frazei si organizare.
Retorica, spune Aristotel, este puterea de a vedea, in fiecare caz, posibilelemodalitati de a
convinge. Cu toate acestea, contexte diferite necesita tehnici diferite.Potrivit lui Aristotel,
retorica distinge trei genuri care corespund celor treiclase de auditori ai discursurilor: spectatori,
judecatori ai trecutului, judecatori aiviitorului. Ca spectator, auditorul nu poate decat sa
aprecieze talentul oratorului. Ca judecator, judecata sa poarta fie asupra trecutului, fie
asupra viitorului.Drept urmare, distingem ca si genuri de discursuri oratorice,
genuldeliberativ, judiciar si demonstrativ.Timpurile acestor trei genuri sunt diferite: deliberam
ceea ce se cuvine facutin viitor, judecam in legatura cu trecutul, laudam sau blamam actiuni
prezente.Scopurile fiecarui gen se constituie intr-o tripla diferentiere: deliberativul arein vedere
utilul sau daunatorul, judiciarul vizeaza dreptul sau nedreptul, iar demonstrativul tinteste spre
nobil sau rusinos.
Una dintre cele mai importante contributii ale abordarii lui Aristotel a fost ca el a
identificat retorica a fi unul dintre cele 3 elemente-cheie ale filozofiei, impreuna cu
logica si dialectica. Potrivit lui Aristotel, dialectica este un instrument de dezbatere
filosofica, iar retorica un instrument pentru dezbaterea practica, un mijloc de a
convinge un auditoriu, folosind cunostinte veridice pentru a rezolva probleme
practice.

Tot Aristotel este cel care a circumscris retorica la „arta convingerii” și a făcut enumerarea genurilor
retorice, printre care enună genul juridic cu valorile sale juridice, genul deliberativ al vieții politice și cel
epidictic al vieții private. Necesitatea și importanța retoricii rezidă în momentele simple dar concludente
din cotidian, cum sunt de exemplu dezbaterile parlamentare sau pledoariile juridice. Nevoia de a
convinge nu dispare, deoarece nu pot dispare din viața umană situațiile controversate și controversele.

În zilele noastre, retorica juridic presupune o elocvență nouă, poate antitetică multor forme trecute, dar
importantă și necesară afirmării sale.

Importana însușirii tehnicii retorice rezidă și din cunoaterea regulilor de construcție a discursului juridic,
a regulilor de retorică, a procedeelor oratorice elementare. Această însușire a tehnicii retorice permite
rezolvarea rapidă a problemelor ridicate de pledoarie, evitarea pierderii de timp prin inventarea
mijloacelor de mult cunoscute, evitarea unor greșeli de exprimare care pot avea consecințe grave, îl
ajută pe orator (nefiind o metodă constrângătoare) prin regulile sale să-i pună în valoare calitțile, să-i
corecteze greșelile, să-i dezvolte capacități native.