Sunteți pe pagina 1din 16

32

FENOMENE DE TRANSPORT MEMBRANAR

1. Structura membranei celulare


2. Mecanisme de transport membranar. Microtransportul
3. Mecanisme de macrotransport
4. Receptori şi traductori de informaţie în membranele biologice

1. Structura membranei celulare


Membranele celulare sunt structuri stabile având o grosime de cca. 6-9 nm, formate în
principal din lipide şi proteine şi care sunt caracterizate prin fluiditate şi permeabilitate selectivă
faţă de diferitele molecule aflate în vecinătate. Datorită acestor proprietăţi ele nu reprezintă
simple bariere care separă două medii cu proprietăţi diferite, ci structuri active care asigură:
transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe supramoleculare, dintr-o parte în alta
a lor; traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli (mecanici, electrici,
electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care îi conţin; interconversia
diferitelor forme de energie, prin enzimele sau complexele enzimatice pe care le conţin.
În compoziţia unei membrane celulare intră trei tipuri de lipide: fosfolipide, steroli şi
glicolipide. Fosfolipidele, compuşii majoritari ai membranei (cu o pondere de cca. 70-75%),
sunt de două tipuri: fosfogliceride şi fosfosfingolipide. Caracterul fluid al unei membrane
celulare se datorează în principal flexibilităţii fosfolipidelor, care determină o mişcare continuă a
acestor molecule în planul membranei. Ele prezintă capacitatea de difuzie laterală rapidă. Spre
deosebire de moleculele lipidice, majoritatea proteinelor membranare nu pot difuza liber în
membrană, fiind ancorate de anumite structuri intracelulare (de exemplu citoscheletul) sau de
matricea extracelulară, care le limitează foarte mult deplasarea în spaţiul intramembranar.
Totuşi, o parte a proteinelor membranare sunt libere să se deplaseze în interiorul membranei, în
mod similar fosfolipidelor, dar difuzia lor este mult mai lentă.
Marea majoritate a lipidelor conţinute de diverse membrane celulare sunt gliceride; ele
derivă din molecula de glicerol, care prezintă trei grupări hidroxil (OH). În cazul celulelor
eucariote, două dintre aceste grupări OH sunt legate fiecare la câte un lanţ de acizi graşi (lanţ
hidrocarburic), printr-o reacţie de condensare care duce la formarea unei legături esterice între
glicerol şi acidul gras respectiv. La fosfogliceride, al treilea hidroxil al glicerolului se leagă la o
grupare fosfat (PO4¯) în urma unei reacţii de condensare între glicerol şi acidul fosforic (H3PO4).
Gruparea fosfat se poate lega în continuare fie la una din următoarele patru grupări polare:
colina, etanolamina, serina sau inositol, fie la un atom de hidrogen, rezultând cele cinci tipuri de
fosfogliceride: fosfatidilcolina (lecitina) (Fig. 1), fosfatidiletanolamina, fosfatidilserina,
fosfatidilinositol şi acidul fosfatidic. Toate aceste modificări determină structura specifică
fosfolipidelor, care au un capăt polar, hidrofil şi două lanţuri hidrocarburice nepolare, hidrofobe.
Fosfolipidele sunt, de aceea, molecule amfifile (prezintă atât caracter hidrofil cât şi caracter
hidrofob). Capătul polar al fosfolipidelor are o sarcină electrică netă negativă.

Fig. 1 Structura fosfatidilcolinei.

Într-o soluţie apoasă, fosfolipidele formează de la sine structuri complexe cum ar fi


micelele şi bistraturile (Fig. 2), în care lanţurile hidrofobe se dispun spre interior, iar capetele
CURS DE BIOFIZICĂ 33

hidrofile spre exterior, într-un aranjament care în acest fel minimizează energia liberă a
sistemului apă-lipide. Lipidele care au lanţuri hidrocarburice scurte, conţinând 2 până la 4 atomi
de carbon, sunt solubile în apă. Pe măsură ce lanţurile hidrofobe devin mai lungi, lipidele încep
să se autoorganizeze spontan în micele. Atunci când lipidele au în jur de 10 atomi de carbon în
lanţurile hidrocarburice, ele formează bistraturi semi-stabile, în care pot rămâne capturate
molecule de apă. Stabilitatea bistratului lipidic creşte odată cu lungimea lanţurilor
hidrocarburice, în timp ce permeabilitatea bistratului scade. În general, lanţurile lipidelor aflate
în componenţa membranelor celulare conţin 16-20 atomi de carbon.

Fig. 2 Structuri formate de lipide în soluţie. A, bistrat. B, micelă. Adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lipid_bilayer_and_micelle.svg).

Odată format, bistratul lipidic este stabilizat prin acţiunea unor forţe de slabă intensitate.
Astfel, forţe de tip van der Waals apar în urma apropierii spaţiale a lanţurilor de acizi graşi,
determinată de împachetarea compactă a lipidelor din bistrat. De asemenea, apar legături de
hidrogen şi atracţii electrostatice (legături ionice) între grupările hidrofile ale fosfolipidelor şi
moleculele soluţiei apoase. Spunem că repulsia hidrofobă determină formarea bistratului lipidic,
iar celelalte forţe slabe îl stabilizează. Structura bistratului se schimbă odată cu modificarea
temperaturii (Fig. 3). La temperaturi scăzute, lanţurile hidrocarburice ale lipidelor sunt strâns
împachetate şi membrana devine rigidă (se solidifică). Odată cu creşterea temperaturii, lanţurile
lipidice devin din ce în ce mai dezordonate, fluiditatea creşte, iar membrana începe să se
topească.

Fig. 3 Membrană rigidă (A) şi fluidă (B). Adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lipid_bilayer_and_micelle.svg).

Dacă o moleculă lipidică este plasată într-o soluţie apoasă, moleculele de apă din jur nu
vor putea forma legături de hidrogen cu lipidul. De aceea, pentru a minimiza energia liberă a
sistemului, moleculele de apă vor tinde să formeze cât mai multe legături între ele şi vor avea
mai puţină libertate de mişcare, ceea ce duce la ordonarea moleculelor de apă într-o structură de
tip cristalin, numită clatrat. Un clatrat are în general forma unui poliedru cu 12 sau 16 feţe
pentagonale, în centrul căruia se află molecula hidrofobă. În schimb, în cazul în care lipidele
sunt suficient de numeroase pentru a se produce separarea celor două faze (apă/lipide) prin
formarea unor structuri lipidice compacte (micele, bistraturi), realizarea clatraţilor nu va mai fi
posibilă şi moleculele de apă vor deveni mai dezordonate.
34

Dintre sterolii membranari (care au o pondere de 20-25% în compoziţia membranei),


colesterolul prezintă cel mai important rol, atât din punct de vedere structural cât şi funcţional.
Este un sterol (lipid non-glicerid, o combinaţie între un steroid şi un alcool) cu caracter puternic
hidrofob, ce se găseşte în componenţa membranelor celulare, în toate ţesuturile organismului.
Colesterolul reglează fluiditatea membranară în mod bidirecţional, stabilizând-o pe intervale mai
mari de temperatură. Astfel, la temperaturi scăzute, colesterolul reduce gradul de împachetare a
lipidelor şi membrana rămâne fluidă la temperaturi mai scăzute decât în absenţa colesterolului
(scade temperatura de topire). La temperaturi ridicate, efectul dominant al colesterolului este de
a stabiliza structura membranei, astfel încât temperatura de topire creşte. De asemenea,
colesterolul reduce permeabilitatea membranei la ionii de hidrogen (H+) şi de sodiu (Na+).
Circa 1-10% din fosfolipidele şi proteinele membranare leagă chimic (prin legături
covalente) lanţuri de oligozaharide (carbohidraţi formaţi din 3-6 monozaharide cum ar fi
glucoza, galactoza sau acidul sialic), formând astfel glicolipide şi respectiv glicoproteine. Faţa
exterioară a membranei plasmatice este bogată în glicolipide, ale căror lanţuri hidrofobe sunt
încorporate în regiunea hidrofobă a membranei, iar capetele hidrofile sunt expuse mediului
extracelular. Acestea, împreună cu carbohidraţii ataşaţi la unele proteine integrale, participă la
procesele de recunoaştere celulară controlate de sistemul imunitar al organismului.
Proteinele membranare pot fi:
a) proteine intrinseci (sau integrale);
b) proteine extrinseci (sau periferice).
Proteinele integrale sunt amfifile şi reprezintă o proporţie de 70% din proteinele
membranare. Aceste proteine au un caracter predominant hidrofob, datorat resturilor nepolare
ale proteinei (aminoacizilor hidrofobi). De aceea, proteinele intrinseci sunt înglobate în bistratul
lipidic sau, de cele mai multe ori, străbat membrana de la o faţă la alta. În multe cazuri, ele
prezintă porţiuni elicoidale (alfa-helixuri) multiple care traversează membrana de mai multe ori.
Regiunile hidrofile ale unei astfel de proteine rămân expuse la soluţia apoasă de pe o parte sau
alta a membranei. Proteinele intrinseci sunt puternic legate de membrană, având un rol important
în menţinerea stabilităţii membranelor.
Proteinele periferice nu au regiuni hidrofobe, ele asociindu-se frecvent cu diverse
proteine integrale sau cu regiuni hidrofile de la suprafaţa membranei. De aceea, proteinele
extrinseci sunt legate relativ slab de membrană.
Fluiditatea membranară este esenţială pentru funcţionarea corectă a proteinelor integrale.
Ea este determinată în principal de compoziţia lipidică a membranei şi se modifică în funcţie de
proporţia lipidelor ale căror lanţuri de acizi graşi sunt saturate sau nesaturate. Membrana celulară
este o structură dinamică, similară unui fluid vâscos, în care moleculele pot executa mişcări de
translaţie şi rotaţie, cum ar fi:
- translaţie în stratul în care se află (difuzie laterală);
- rotaţie în jurul propriei axe;
- flexie (îndoire);
- basculare dintr-un monostrat în celălalt (tranziţii rotaţionale).
Tranziţiile rotaţionale sunt foarte rare; proteinele integrale în special nu efectuează astfel
de tranziţii. La temperatura normală a organismului, vâscozitatea unei membrane celulare este
de cca. 100 de ori mai mare decât cea a apei, astfel încât un fosfolipid se deplasează cu 1 µm în
interiorul membranei în cca. 1 minut.
Prin structura sa, bistratul lipidic reprezintă deci o barieră pentru moleculele hidrofile,
cum ar fi proteinele, zaharurile, acizii nucleici, diferiţi ioni sau molecule polare. În prezent este
unanim acceptat modelul mozaicului fluid proteolipidic al membranei (Fig. 4), propus de
Nicolson şi Singer în 1972. Într-adevăr, diverse studii efectuate cu ajutorul microscopului
CURS DE BIOFIZICĂ 35

electronic au arătat că membranele celulare sunt bistraturi lipidice în care sunt încorporate
integral sau parţial proteine, glicoproteine şi lipoproteine.

Fig. 4 Model al membranei celulare. Adaptat după Wikimedia Commons


(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cell_membrane_detailed_diagram_en.svg).

Studii recente indică existenţa în membrană a unor microdomenii (raft-uri sau plute
lipidice) bogate în colesterol, fosfosfingolipide, glicolipide şi anumite proteine membranare.
Aceste microdomenii, care prezintă un grad ridicat de ordonare şi compactare comparativ cu
restul membranei, plutesc liber în bistratul membranar, sunt foarte stabile şi joacă un rol
important în derularea unor procese metabolice şi în organizarea unor structuri specializate ale
membranei, cum ar fi caveolele.

2. Mecanisme de transport membranar. Microtransportul


Un rol important al unei membrane celulare este acela de a menţine o frontieră
permanentă între mediul intern şi mediul exterior structurii celulare respective. În acest fel
compoziţia mediului intern este strict controlată de permeabilitatea selectivă a membranei şi de
diverse procese de transport prin membrană. Ca un caz particular, prezenţa în sânge a
fosfolipazelor (enzime care degradează fosfolipidele) poate induce hemoliza – pierderea
integrităţii structurale a membranei plasmatice eritrocitare, urmată de liza hematiei şi
descărcarea conţinutului eritrocitar în sânge.
Bistratul lipidic oferă o barieră energetică foarte înaltă pentru moleculele de dimensiuni
mari, ca şi pentru moleculele mici, hidrofile. În schimb, bariera energetică este joasă pentru
moleculele hidrofobe aflate în mediul apos şi cu cât o moleculă este mai hidrofobă, cu atât ea va
intra mai uşor în membrană. Totuşi, odată intrată în regiunea hidrofobă a membranei, o moleculă
nepolară va avea de trecut o barieră energetică relativ înaltă pentru a putea părăsi membrana.
Capacitatea membranelor celulare de a permite unor molecule hidrofile să traverseze
membrana se datorează atât existenţei unor proteine membranare integrale (care fie pot forma
canale sau pori în interiorul membranei, fie transportă ele însele molecule hidrofile de pe o parte
pe alta a membranei), cât şi permeabilităţii intrinseci a membranei faţă de anumite molecule.
În general, un bistrat lipidic intact este permeabil la molecule hidrofobe (inclusiv gaze:
O2, CO2) şi molecule polare mici, neionizate (de exemplu H2O) şi nu este permeabil faţă de
molecule polare de dimensiuni mari (de exemplu zaharuri) şi ioni (indiferent de mărimea lor).
În afara speciilor moleculare, prin membrana celulară pot fi transportate şi complexe
supramoleculare ori chiar particule. Astfel se pot distinge două feluri principale de transport
membranar, microtransport şi macrotransport. În cazul microtransportului, transportul
36

diverselor molecule prin membrana celulară se poate realiza fie fără consum de energie
metabolică (transport pasiv), fie cu consum de energie celulară metabolică (transport activ).
Transportul pasiv
În procesele de transport pasiv moleculele transportate se deplasează prin mişcări de
agitaţie termică precum şi prin mişcări determinate de forţele de atracţie sau respingere
electrostatică între moleculele respective şi moleculele membranei sau ale mediilor apoase; ca
urmare, moleculele transportate se deplasează în sensul gradientului potenţialului lor
electrochimic (dacă potenţialul electric este acelaşi pe ambele feţe ale membranei, moleculele se
vor deplasa în sensul gradientului de concentraţie). Prin transport pasiv sistemul are tendinţa de
a ajunge la echilibru termodinamic. Pentru transportul unei specii ionice, dacă în expresia
diferenţei de potenţial electrochimic notăm c1 = cin, c2 = cex, V1 = Vin, V2 = Vex obţinem:
∆W = Win - Wex = RT ln cin/cex + zF (Vin - Vex)
Dacă ∆W > 0 – ionii au tendinţa de a părăsi celula.
Dacă ∆W < 0 – ionii au tendinţa de a pătrunde în celulă, dacă membrana este permeabilă
pentru aceştia.
Transportul unei specii ionice încetează la echilibru, când ∆W = 0. În acest caz
potenţialul de membrană, E, satisface ecuaţia Nernst:
E = Vin - Vex = (RT/zF) ln cex/cin
Există trei mecanisme distincte de transport pasiv:
- difuzie simplă prin dizolvare în bistratul lipidic;
- difuzie facilitată - este mediată de proteine membranare, fie constitutive, fie inserate;
- difuzie prin pori formaţi prin extracţia unor componente membranare.

Difuzia simplă a moleculelor prin dizolvare în bistratul lipidic se datorează


permeabilităţii intinseci a acestuia faţă de anumite tipuri de molecule şi ioni (discutate mai sus)
şi constă în traversarea bistratului fără ajutorul proteinelor membranare. Prin agitaţie termică
(Fig. 5), o moleculă aflată într-unul din mediile extramembranare poate depăşi barierele
energetice impuse de diversele regiuni hidrofile/hidrofobe ale membranei, trecând în spaţiul
intramembranar. Deoarece însă ciocnirile moleculare sunt aleatoare, traiectoria moleculei
prezintă numeroase deflexii; molecula poate fie să traverseze membrana, fie să se întoarcă în
mediul iniţial. Fluxul net de substanţă care traversează membrana prin difuzie simplă are sensul
gradientului de potenţial electrochimic, deoarece moleculele care vor difuza dinspre mediul cu
concentraţie mai mare spre mediul cu concentraţie mai mică vor fi mai numeroase decât cele
care traversează membrana în sens invers. Schimbul gazos la nivelul alveolelor pulmonare este
un exemplu de transport pasiv realizat prin difuzia simplă a moleculelor de CO2 şi O2 prin
dizolvare în membrană.

Fig. 5 Difuzia simplă a unei molecule prin bistratul lipidic. Adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lipid_bilayer_and_micelle.svg).
CURS DE BIOFIZICĂ 37

Difuzia facilitată reprezintă transportul prin membrană al unor molecule care sunt
insolubile în bistratul lipidic, realizat prin intermediul unor proteine, care pot fi proteine aflate în
constituenţa membranei sau pot fi proteine endogene sau exogene care se inserează în bistratul
lipidic. În procesul de difuzie facilitată nu se consumă energie; deplasarea moleculei transportate
se face în sensul gradientului său electrochimic.
Difuzia facilitată se poate realiza în două moduri:
1. prin proteine formatoare de canale (proteine-canal sau canale membranare) sau de pori;
2. prin proteine transportoare.
La rândul lor, proteinele transportoare sunt de două tipuri:
a) transportori intrinseci care trec molecula hidrofilă de pe o parte pe alta a membranei printr-un
mecanism de tip ping-pong ce implică o modificare în propria conformaţie a proteinei uniport;
b) transportori mobili în bistratul lipidic (transportori difuzibili).
1. Difuzia facilitată prin canale permite un transport extrem de rapid prin membrană.
Canalele membranare joacă de aceea un rol extrem de important în procesele de semnalizare
celulară, în care viteza de transmitere a informaţiei este un element critic. Un canal membranar
este o proteină integrală complexă care formează o cale de trecere pentru ioni sau molecule mici,
insolubile în matricea lipidică a membranei. Canalele pot fi ionice (transportă ioni) sau
moleculare (transportă molecule mici, precum apa). În general, canalele membranare sunt
selective: ele prezintă o mare specificitate pentru anumiţi ioni sau molecule, nepermiţând altor
tipuri de ioni sau molecule să le traverseze. Aminoacizii hidrofobi ai unei proteine-canal se
orientează spre regiunea lipidică hidrofobă a membranei, în timp ce aminoacizii hidrofili ai
proteinei se orientează spre interiorul canalului, pentru a putea interacţiona cu molecula hidrofilă
care traversează membrana prin canal. Există deci în structura canalului o anumită regiune,
numită filtru, care determină proprietăţile selective ale canalului.
Canalele membranare pot fi cu poartă (se deschid intermitent) sau fără poartă (sunt
deschise permanent).
De exemplu, membrana neuronală conţine canale ionice de K+ fără poartă, care au rol în
menţinerea potenţialului de repaus. De asemenea, numeroşi ionofori sunt proteine formatoare de
canale fără poartă (ionoforii sunt specii moleculare care leagă ioni în mod reversibil). Un
exemplu este antibioticul gramicidina, care formează canale ce transportă ioni Na+, pentru care
prezintă două situsuri de legare.
Canalul acvaporin (Fig. 6), care este un canal cu poartă, este foarte selectiv pentru
moleculele de apă, acestea orientându-se în câmpul electric produs de atomii aflaţi în peretele
interior al canalului. În schimb, ionii pozitivi (cum ar fi H3O+, Na+) sunt respinşi de sarcinile
pozitive aflate în regiunea centrală internă a proteinei-canal (în filtru). Canalul se închide în
condiţii de anoxie indusă de excesul de apă, precum şi în cazul în care conţinutul intracelular de
apă este deficitar, având un rol esenţial în menţinerea echilibrului osmotic.

Fig. 6 Canal pentru apă (acvaporin). Adaptată după Wikimedia Commons


(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:2625_Aquaporin_Water_Channel.jpg).

Activitatea unui canal cu poartă este discontinuă: perioadele în care canalul este deschis
alternează cu perioade de inactivitate, în care canalul este închis. Deschiderea şi închiderea
38

canalului au loc în urma unei modificări conformaţionale care este comandată printr-un
mecanism specific, sensibil la un stimul ce poate fi de tip:
- electric, respectiv prin modificarea potenţialului membranar (de exemplu, canalele de
+ +
Na , K operate electric din membrana axonală);
- chimic - canalul este operat de ligand (de exemplu, receptorul nicotinic de acetilcolină
ori canalele de Na+, Ca2+ controlate de c-GMP în membrana celulelor fotoreceptoare) sau suferă
modificări chimice ale unor resturi de aminoacizi (cum este cazul canalului acvaporin);
- mecanic (de exemplu, canalul de K+ de la polul apical al stereocililor celulelor ciliate
din organul lui Corti este activat prin presiune);
- termic (deschiderea canalului este stimulată de căldură sau de frig);
- electromagnetic (lumina) - canalul se deschide în urma absorbţiei unui foton, cum este
cazul unor rodopsine care funcţionează ca şi canale ionice (canalorodopsinele).
În structura unui canal ionic cu poartă (Fig. 7) se disting câteva domenii caracteristice:
filtrul ionic, vestibulul, poarta şi senzorul. În vestibul ajung numai ionii selectaţi în filtru; filtrul
nu permite trecerea moleculelor mari, cum ar fi de exemplu glucoza. Poarta se închide sau se
deschide în funcţie de reacţia senzorului la diferitele semnale recepţionate. Senzorul poate fi o
regiune distală a proteinei-canal, aflată în contact cu mediul apos de pe una din feţele
membranei, sau o regiune internă a proteinei. Semnalele la care este sensibil senzorul pot fi
chimice, electrice, mecanice, termice sau electromagnetice.

Fig. 7 Structura unui canal ionic activat chimic. Filtrul de selectivitate (F) nu permite ionilor de dimensiuni mari
(cercuri goale) să treacă, dar permite trecerea altor ioni (cercuri pline). Odată trecuţi de filtru, ionii ajung în vestibul
(V) şi pot trece de cealaltă parte a membranei doar dacă poarta (P) este deschisă. Poarta este controlată de legarea
ligandului (L) de senzor (S). Preluat după Octavian Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Canalele ionice pot fi inhibate cu blocanţi specifici cum ar fi diverse toxine (în cazul
canalului de Na+ blocantul specific este tetrodotoxina). Asemenea experimente de inhibiţie
permit studierea proprietăţilor canalelor.
Difuzia facilitată mediată de proteine formatoare de pori: anumite virusuri produc
holine şi viroporine, proteine care se inserează în plasmalemă ca proteine transmembranare
(integrale) ce formează pori în membranele celulelor eucariote, favorizând astfel infecţia celulei
gazdă. Porii sunt structuri pasive neselective, ceea ce contează este diametrul speciilor
transportate. Transportul prin pori nu implică modificări conformaţionale în structura porului, nu
prezintă mecanisme de reglare. Există de asemenea toxine formatoare de pori (α-hemolizina,
antrax), al căror efect cito-letal se datorează efluxului de ioni, aminoacizi, nucleotide şi alte
molecule de mici dimensiuni, precum şi influxului de apă, care induc dezechilibre osmotice şi
dereglează sinteza proteică şi diverse procese de semnalizare celulară.
În difuzia facilitată mediată de transportori intrinseci cu două stări conformaţionale
T1 şi T2 (uniporteri sau transportori uniport), molecula transportată (substratul S) se leagă la
CURS DE BIOFIZICĂ 39

proteină pe una din feţele membranei (Fig. 8A). Se produce în urma legării o modificare
conformaţională în configuraţia T2 şi situsul de legare este expus părţii opuse cu scăderea
afinităţii pentru specia respectivă şi eliberarea acesteia. În numeroase tipuri celulare,
mecanismul principal prin care se realizează influxul de glucoză este difuzia facilitată mediată
de transportorii pentru glucoză din familia GLUT.
Difuzia facilitată mediată de transportori difuzibili implică proteine transportoare mai
mici, liposolubile, care pot circula fără dificultate în bistratul lipidic (Fig. 8B). Acestea prezintă
un situs de legare specific pentru specia transportată (S). Atunci când situsul este expus pe una
din feţele membranei, o moleculă S se leagă la transportor şi este inclavată în interiorul hidrofil
al transportorului. Proteina îşi expune regiunile hidrofobe spre exterior şi traversează bistratul
lipidic, eliberând molecula S pe cealaltă faţă a membranei. Transportorii difuzibili transportă în
general ioni, de aceea se mai numesc ionofori transportori. Un exemplu este antibioticul
valinomicină, care la fiecare ciclu transportă un ion K+, atingând o viteză de transport prin
membrană de 104 ioni K+/s pentru fiecare moleculă de valinomicină.

A. S B.
S Transportor

T1 T2
Transportor

Fig. 8 Difuzia facilitată mediată de transportori intrinseci cu două stări conformaţionale T1 şi T2 (A) şi de
transportori difuzibili (B). Adaptată după
https://d2gne97vdumgn3.cloudfront.net/api/file/Fdd09cxMT02TIUM7zpiq şi
https://en.wikipedia.org/wiki/Ionophore#/media/File:Jonofory.png).

Între transportori şi canale există câteva deosebiri importante:


- transportorii au o specificitate mai mare; aceştia pot distinge între speciile levogire şi
dextrogire, astfel încât în celulă pot pătrunde numai glucoza dextrogiră şi aminoacizii levogiri.
Pot transporta mii de molecule/s;
- canalele au o viteză mult mai mare de transport al ionilor (milioane sau chiar sute de milioane
de ioni/s). Atunci când au loc procese care necesită modificări foarte rapide ale concentraţiei sau
compoziţiei ionice (de exemplu în producerea influxului nervos) canalele ionice sunt mai
adecvate pentru transportul speciilor implicate în aceste procese;
- transportorii se găsesc în număr mult mai mare decât canalele;
- anumiţi transportori pot participa la transportul activ secundar.
Difuzia prin pori formaţi prin extracţia unor componente membranare. Anumiţi
detergenţi folosiţi în studii de permeabilizare celulară au afinitate mare pentru colesterol
(digitonina) sau pentru proteinele membranare (Triton X-100). Având în acelaşi timp o afinitate
şi mai mare pentru apă, aceşti detergenţi extrag componentele respective din membrană,
conducând la apariţia unor pori membranari neselectivi, cu diametre de cca. 1-2 nm. Aceştia
permit ca, prin difuzie, să se egalizeze concentraţiile citosolice şi extracelulare ale speciilor
ionice sau moleculare cu dimensiune mai mică decât diametrul porului.
Transportul activ
Există două tipuri de transport activ: primar şi secundar.
În procesele de transport activ primar sunt implicate proteine membranare integrale cu
proprietăţi enzimatice, care transportă ioni sau molecule împotriva gradientului lor de
concentraţie, de potenţial electric sau de presiune osmotică, adică în sens opus tendinţei naturale
40

de creştere a entropiei care să ducă la anularea acestor gradienţi. Astfel de proteine se numesc
pompe membranare. Transportul activ primar este posibil numai prin cuplarea sa energetică cu
reacţii care furnizează energie liberă (reacţii exergonice); este de aceea un proces endergonic
(consumator de energie). Reacţiile exergonice care furnizează energia necesară funcţionării
pompelor membranare sunt în general reacţii metabolice; există însă şi pompe care utilizează
energia luminii. Astfel, se poate face o primă clasificare în: 1) pompe ionice activate de lumină
(proteine retinale cum ar fi bacteriorodopsina BR sau halorodopsina, proteine Fotoredox) şi 2)
ATP-aze. La rândul lor, ATP-azele sunt grupate în mai multe familii: familia FoF1 (F-ATP-aze-
care activează sinteza ori hidroliza ATP în funcţiile de condiţiile mediului şi V-ATPaze – care
controlează acidifierea conţinutului diferitelor vezicule - acestea se găsesc în sistemul vacuolar
al eucariotelor), familia ATP-azelor de tip P conţinând proteine care produc diverşi gradienţi
transmembranari şi familia transportorilor ABC unii dintre aceştia fiind în acelaşi timp şi canale.
Din categoria pompelor ionice activate de lumină, cea mai cunoscută este
bacteriorodopsina aflată în membranele unor bacterii şi aparţinând familiei proteinelor retinale
care au drept cromofor retinalul. Sub acţiunea luminii, care induce o reacţie de fotoizomerizare a
retinalului, bacteriorodopsina suferă o modificare conformaţională în urma căreia este translocat
un proton din citoplasmă în exteriorul celulei.
Majoritatea pompelor ionice funcţionează pe principiul utilizării energiei moleculei de
ATP pentru a transporta anumiţi ioni împotriva gradientului electrochimic între cele două feţe
ale membranei; molecula de ATP se leagă la molecula pompei ionice şi este hidrolizată la ADP
(Fig. 9), proces în care este eliberată o parte din energia chimică a ATP-ului.

Fig. 9 Reacţia de hidroliză a ATP.

Proteina care constituie pompa ionică absoarbe parţial energia furnizată prin hidroliza
ATP şi îşi schimbă conformaţia. Prin această modificare conformaţională, pompa efectuează
trecerea moleculei hidrofile de pe o parte pe alta a membranei. Energia absorbită de proteină este
în final cedată prin relaxarea structurii pompei, care revine la conformaţia iniţială şi ciclul poate
fi reluat. Energia care nu este absorbită de pompă este disipată prin încălzirea locală a mediului
apos în care se produce hidroliza ATP.
Procesul de transport activ primar este mecanismul principal prin care sunt menţinute
diferenţele de concentraţii ionice între diferitele compartimente celulare, precum şi între citosol
şi mediul extracelular. În organism, cel mai important rol în menţinerea potenţialului de repaus
la valoare constantă îl au pompele de Na+-K+ (Fig. 10, 11) care extrag trei ioni de sodiu din
celulă şi introduc doi ioni de potasiu din mediul extracelular în celulă pentru fiecare moleculă de
ATP hidrolizată.
Modul de funcţionare este descris de schema Albers-Post (Fig. 10). În conformaţia de
repaus (E1), pompa prezintă pe partea intracelulară o afinitate foarte mare pentru ionii Na+ şi
foarte mică pentru ionii K+. Ca urmare, ionii Na+ ajunşi prin difuzie din mediul intracelular la
situsurile de legare ale pompei se leagă la acestea, stimulând hidroliza moleculei de ATP (în
prezenţa Mg2+) care este legată de pompă (E1P). Ca urmare, complexul fosforilat suferă o
tranziţie conformaţională E1 - E2. În noua conformaţie (E2P), situsurile de legare ale sodiului
sunt expuse mediului extracelular, iar accesul ionilor Na+ dinspre regiunea intracelulară este
CURS DE BIOFIZICĂ 41

blocat. Tot în noua conformaţie, afinitatea pompei pentru Na+ este foarte mică, astfel încât ionii
Na+ se desprind de situsurile pompei şi difuzează în mediul apos extracelular.

Fig. 10 Schema Albers-Post.

Fig. 11 ATP-aza de Na+/K+. Adaptată după Wikimedia Commons


(https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/83/Blausen_0818_Sodium-PotassiumPump.png).

În schimb, în această conformaţie afinitatea proteinei faţă de ionii K+ este foarte mare,
ceea ce favorizează legarea rapidă a ionilor de potasiu la situsurile pompei. Prin ataşarea K+ are
loc o defosforilare (E2). Gruparea fosfat părăseşte proteina, permiţând legarea unei alte molecule
ATP în locul său. Ionii K+ legaţi la proteină sunt acum expuşi mediului intracelular. Deoarece
afinitatea faţă de K+ este din nou redusă, ionii K+ se desprind şi difuzează în mediul intracelular
iar enzima se relaxează la conformaţia iniţială E1.
O singură moleculă de Na+-K+-ATP-ază scindează în jur de 100 molecule de ATP pe
secundă, iar la fiecare ciclu de funcţionare transferă o sarcină electrică netă pozitivă spre
exterior, ceea ce contribuie la polarizarea electrică a membranei. Această proprietate defineşte
caracterul electrogenic al pompei. Pompa de Na+-K+ se găseşte în plasmalema tuturor celulelor
de origine animală. În repaus, cca. 30% din energia ATP-ului celular este consumată pentru
funcţionarea acestei pompe. În celulele nervoase, în faza de repolarizare acest consum ajunge la
70% din consumul energetic celular.
În membranele celulare există şi alte tipuri de pompe ionice. Un rol foarte important îl
are Ca -ATP-aza, care menţine o concentraţie foarte redusă de Ca2+ în citosol, de ordinul ~100
2+

nM. Pentru fiecare moleculă de ATP hidrolizată, Ca2+-ATP-aza pompează câte doi ioni de calciu
din citosol. Datorită pompelor de calciu din plasmalemă şi din membrana reticulului
endo/sarcoplasmic, gradientul ionilor de calciu este menţinut la o valoare foarte mare (2-3 ordine
42

de mărime) atât între citosol şi mediul extracelular, cât şi între citosol şi interiorul reticulului
endo- sau sarcoplasmic (în condiţii normale, concentraţia Ca2+ atât în reticul cât şi mediul
extracelular este în jur de 1 mM). Dacă funcţionarea Ca2+-ATP-azei este deficitară, celula va
avea un nivel toxic de calciu citosolic, care va declanşa apoptoza (moartea celulară programată).
O altă pompă ionică este H+-K+-ATP-aza care se găseşte în membranele plasmatice ale
celulelor mucoasei gastrice şi rinichilor, fiind implicată în secreţia gastrică şi duodenală. Aceasta
transportă 1 H+ spre exteriorul celulei contra a 1 K+ spre interiorul celulei.
În general, pompele membranare sunt reversibile. În cazul în care concentraţiile de sodiu
extracelular şi de potasiu intracelular sunt excesiv de mari, iar concentraţiile de ADP şi fosfat
intracelular (Pi) sunt suficient de mari, ciclul pompei de Na+-K+ poate funcţiona în sens invers,
iar aceasta începe să sintetizeze ATP. Un exemplu remarcabil este ATP-sintetaza, care se află în
membrana mitocondriilor, cloroplastelor sau ale bacteriilor aerobe sau fotosintetice. Această
enzimă complexă fie sintetizează ATP folosind gradientul existent de H+, fie funcţionează ca
H+-ATP-ază, producând un gradient de protoni. În cele două cazuri, deplasarea protonilor are loc
în sensuri opuse.
Cea mai largă şi diversificată familie de transportori este cea a transportorilor ABC (ATP
Binding Casette). Aceştia se găsesc în toate organismele. Pot avea ca substrat ioni anorganici,
zaharuri, aminoacizi, polizaharide complexe, peptide si chiar proteine. Unii dintre aceştia pot să
fie în acelaşi timp canale. Exemple de astfel de transportori sunt CFTR (cystic fibrosis
transmembrane conductance regulator - regulatorul conductanţei transmembranare în fibroza
chistică) şi MDR1 şi MDR2 (multiple drug resistance proteins - proteinele care determină
rezistenţa la multiple substanţe toxice). CFTR permite ionilor Cl- să iasă din celulă pe baza
gradientului lor electrochimic. Deschiderea canalului este comandată de hidroliza ATP. NaCl la
polul apical al celulelor pulmonare creează o presiune osmotică datorită căreia apa din celule
este extrasă prin canalele pentru apă – acvaporinele. Speciile ionice sunt din nou transportate în
celule prin pompa de Na+-K+, respectiv transportorul Na+, K+, 2Cl- şi circuitul se reia. În acest
fel se păstrează un echilibru hidric ce permite curăţarea de bacterii şi secreţii a lumenului
bronhiolelor. În lipsa Cl-, prin mutaţii la nivelul CFTR (nu se exprimă o fenilalanină) plămânul
este uscat şi se acumulează secreţii, mucus, prin activitatea bacteriilor. Apar infecţii şi nu se mai
pot face corect schimburile de gaze. Boala se numeşte fibroză chistică sau mucoviscidoză şi este
în prezent incurabilă, reducând considerabil speranţa de viaţă a celor afectaţi. În anumite situaţii,
celulele pot, de asemenea, să sintetizeze proteine care să formeze pompe membranare, pentru a
elimina anumite substanţe toxice sau medicamente. Prin acest mecanism, de exemplu, în
chimioterapia cancerului apare rezistenţa la medicamentele administrate. Asemenea proteine
sunt MDR1 şi MDR2. Acestea pot transporta o multitudine de molecule hidrofobe, molecule
care pot intra în celulă prin bistratul lipidic şi care pot fi toxice pentru aceasta. MDR elimină din
celulă aceste molecule. Dar asemenea molecule pot fi şi medicamentele utilizate în
chimioterapie. Celulele canceroase pot să supraexprime asemenea transportori reducând
eficienţa chimioterapiei.
În procesele de transport activ secundar sunt implicaţi transportori complecşi, care
cuplează doi gradienţi electrochimici diferiţi, astfel încât energia eliberată prin mişcarea unor
molecule de un anumit tip în sensul gradientului lor electrochimic este folosită pentru a
transporta molecule de alt tip împotriva gradientului lor electrochimic. Astfel de transportori se
numesc cotransportori, iar procesul se numeşte cotransport sau transport cuplat. Transportul
cuplat este de două feluri: simport, în care ambele tipuri de molecule sunt transportate în acelaşi
sens, şi antiport, prin care cele două tipuri de molecule sunt transportate în sensuri opuse.
Simportul este implicat, de exemplu, în transferul glucozei din intestin în sânge prin
celulele epiteliului intestinal (Fig. 12). În membrana bazală (dinspre interstiţiu) a celulelor
epiteliale se găsesc pompe de Na+-K+, care menţin o concentraţie scăzută de ioni Na+ în interior
(10-15 mM faţă de 144 mM în exterior şi 144 mM în lumenul intestinului). În membrana apicală
(dinspre lumen) se găsesc cotransportori care transferă simultan (prin simport) câte un ion Na+ şi
CURS DE BIOFIZICĂ 43

o moleculă de glucoză (sau un aminoacid) în citoplasmă; în acest proces glucoza este


transportată împotriva gradientului de concentraţie. În acest caz, cotransportul este electrogenic
deoarece are ca rezultat net transportul unei sarcini electrice pozitive dintr-o parte a membranei
în cealaltă. Concentraţia de glucoză în citoplasmă este mai mare decât în interstiţiu, iar la nivelul
membranei bazale glucoza este transportată pasiv prin difuzie facilitată. Efectul net al acestor
procese de transport este transferul transcelular de glucoză din spaţiul luminal spre sânge.
Transportul glucozei din lumen în interstiţiu este blocat dacă pompa ionică de Na+-K+ este
inhibată (de exemplu cu oligomicină sau ouabaină).

Fig. 12 Absorbţia glucozei în intestin este realizată pe baza gradientului de concentraţie al ionilor de Na+ prin
intermediul cotransportorului de Na+ şi glucoză (SGLT – sodium glucose transporter). Adaptată după Wikimedia
Commons (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Na-Glucose-Symport.svg).

În celulele nodurilor sinusal şi atrioventricular se produce de asemenea un transfer de


sarcină prin antiport electrogenic, respectiv 3 ioni Na+/ 1 ion Ca2+ (influx de sarcină netă +e
pentru fiecare moleculă cotransportoare) (Fig. 13). Prin acţiunea antiporterului Na+/Ca2+ se va
transloca deci un ion de calciu din interior în mediul extracelular pe baza energiei eliberate la
deplasarea a trei ioni Na+ în sensul gradientului electrochimic, în timp ce Na+-K+-ATP-aza din
plasmalemă pompează ionii Na+ din interior spre exterior. Se asigură astfel concentraţia scăzută
de Ca2+ în interior pe seama pompării active a Na+.

Fig. 13 Mecanismul antiport Na+/Ca2+. Adaptată după Wikibooks


(https://en.wikibooks.org/wiki/Structural_Biochemistry/Membrane_Proteins/Antiporters).
44

3. Mecanisme de macrotransport
În procesele de macrotransport substanţele intră sau ies din celulă sub forma unor
aglomerări multimoleculare. În procesele de transport membranar discutate mai sus moleculele
sau ionii erau transportaţi individual prin membrană; de aceea transportul membranar se mai
numeşte microtransport. Deşi în procesele de macrotransport diverse substanţe sunt introduse
sau scoase din celulă, aceasta nu se realizează prin traversarea propriu-zisă a membranei
plasmatice, ci prin formare de vezicule membranare care sunt înglobate sau eliminate din celulă.
Există trei tipuri de macrotransport: endocitoză, exocitoză şi transcitoză.
În procesul de endocitoză materialul extracelular este introdus în interiorul celulei, fără a
fi însă dispersat în citoplasmă (rămâne în continuare ca material extra-citoplasmatic). Cele trei
modalităţi de macrotransport prin endocitoză sunt: fagocitoza, pinocitoza şi endocitoza mediată
de receptori (Fig. 14).

Fig. 14 Endocitoza. Adaptată după Wikimedia Commons (https://commons.wikimedia.org/


wiki/File:Endocytosis_types.svg).

În fagocitoză celula înglobează particule extracelulare solide pe care le înconjoară cu


pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care apoi fuzionează în spatele lor. Se formează astfel o
vacuolă în citoplasmă, care conţine materialul ingerat. În organismul uman există celule
specializate (fagocite, macrofagi) care prin fagocitoză înglobează şi distrug diverse substanţe
toxice, reziduuri celulare apoptotice sau bacterii.
În pinocitoză celula înglobează lichid extracelular în mod similar fagocitozei.
În endocitoza mediată de receptori, anumite substanţe extracelulare se leagă la receptori
membranari specifici, care induc formarea de vezicule membranare în care este înglobat material
extracelular. De exemplu, prin acest mecanism celulele organismului preiau colesterolul
transportat de sânge. De asemenea, virusul gripal pătrunde în celule prin endocitoză mediată de
receptori.
Endocitoza prezintă avantajul de a minimiza volumul în care trebuie să acţioneze
enzimele de digestie a materialului internalizat. Acestea descompun materialul în molecule mici
prin digestie (de obicei prin hidroliză). O parte din moleculele rezultate pot permea membrana
veziculei, trecând în citoplasmă. Veziculele rezultate prin endocitoză pot de asemenea să
fuzioneze cu lizozomii în care are loc degradarea unui material bogat în lipide, proteine şi
carbohidraţi proveniţi din membranele celulare.
În procesul de exocitoză, vezicule membranare conţinând material intracelular sunt
transportate spre membrana plasmatică, fuzionează cu aceasta şi eliberează materialul în
exteriorul celulei. Prin acest mecanism se produce, de exemplu, secreţia de insulină, eliberarea
CURS DE BIOFIZICĂ 45

anticorpilor în sânge sau eliberarea de neurotransmiţători (acetilcolina, glutamatul etc.) în


terminaţiile nervoase.
În procesul de transcitoză, vezicule cu material extracelular sunt înglobate în celulă,
traversează celula fără a-şi deversa conţinutul în citoplasmă, apoi fuzionează cu membrana
plasmatică pe partea opusă a celulei şi eliberează materialul în spaţiul extracelular. De exemplu,
transcitoza prin endoteliul capilar determină trecerea proteinelor plasmatice din sânge în spaţiul
extravascular.
Membranele celulare sunt în mod continuu degradate, reciclate şi regenerate. Diversele
componente membranare circulă între diferite compartimente celulare şi suprafaţa celulei într-un
flux permanent, menţinut prin procese de endocitoză şi exocitoză. Componentele membranelor
celulare sunt sintetizate în reticulul endoplasmic, transportate ca vezicule spre aparatul Golgi
unde sunt modificate, iar apoi sunt transportate spre suprafaţa celulară. Aici veziculele îşi
eliberează conţinutul în mediul extracelular (prin exocitoză), iar compuşii membranari eliberaţi
se inserează sau se ataşează la membrană. Degradarea componentelor membranare se produce în
lizozomi, sub acţiunea unor enzime digestive. Dacă una sau mai multe enzime lizozomice
prezintă activitate defectuoasă, apar unele afecţiuni asociate cu stocarea excesivă de material
membranar în lizozomi. De exemplu, în boala Tay-Sachs (boala lizozomală), enzima
hexozaminidaza A este defectuoasă, iar glicolipidele nu mai pot fi degradate. Acumularea de
glicolipide în lizozomi induce dereglări neurologice grave şi moarte. Alte mutaţii pot determina
de asemenea stocarea proteinelor-receptor în reticulul endoplasmic. Incapacitatea de a forma
receptori în membrana plasmatică este asociată frecvent cu diverse afecţiuni cardiace.

4. Receptori şi traductori de informaţie în membranele biologice


Definiţia receptorului. Receptorii membranari sunt structuri macromoleculare aflate în
membrana celulară care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul
extracelular, numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil. În urma
interacţiunii, celula poate sintetiza o altă moleculă semnal – mesager secund – care declanşează
răspunsul celular specific. Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul receptor –
mesager prim. Dintre moleculele cu rol de mesager prim se pot menţiona: mediatorii chimici,
hormonii, antigenii, medicamentele, drogurile etc. Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt:
acidul adenozin monofosforic ciclic (c-AMP), acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP),
diacil glicerolul (DAG), inositol trifosfatul (IP3), ionii Ca2+.
Semnalizarea intercelulară se realizează prin intermediul reţelei complexe de receptori
membranari şi al liganzilor specifici ai acestor receptori, liganzi care reprezintă semnalele.
Aceasta are loc în mai multe etape: 1) sinteza moleculei semnal; 2) eliberarea moleculei semnal;
3) transportul moleculei semnal către ţintă; 4) detecţia semnalului; răspunsul celular; 5)
desprinderea moleculei semnal de receptor. Semnalele sunt de mai multe tipuri: 1) semnale
endocrine, reprezentate de hormonii produşi în glandele endocrine, secretaţi în sânge şi
distribuiţi în organism; 2) semnale paracrine, generate de celule şi care acţionează local în
vecinătate; 3) semnale de contact (necesită contactul intercelular); 4) semnale nervoase care se
transmit de-a lungul axonilor către celulele ţintă; 5) semnale autocrine (celulele secretă molecule
semnal care se leagă de receptorii proprii).
Clasificarea receptorilor membranari
1. Receptori asociaţi cu canale ionice (ionotropi sau ionotropici)
2. Receptori care acţionează prin intermediul proteinelor G
3. Receptori legaţi de enzime (sunt fie ei înşişi enzime, fie sunt asociaţi cu enzime pe care le
activează). Enzimele respective sunt, în marea lor majoritate, protein kinaze.
Receptorii din ultimele două clase mai sunt numiţi şi receptori metabotropi (sau metabotropici).
46

1. Receptorii ionotropi
Receptorii asociaţi cu canale ionice au o zonă receptoare de care se leagă mesagerul prim
şi o zonă efectoare prin care comunică senzorului canalului comanda de deschidere sau
închidere a porţii; în urma activării afectează direct activitatea celulei prin deschiderea
nemijlocită a unor canale ionice. Un exemplu de receptor ionotrop este receptorul nicotinic de
acetilcolină fomat din 5 subunităţi (Fig. 15). Prin legarea ACh de subunităţile α ale receptorului,
are loc o modificare conformaţională în urma căreia canalul interior format de cele 5 subunităţi
se deschide şi permite trecerea nestingherită a ionilor.

Fig. 15 Receptorul nicotinic de ACh. Figură adaptată după Wikimedia Commons


(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:N-ACh_receptor-scheme.jpg).

2. Receptorii care funcţionează prin intermediul proteinelor G


Receptorii care acţionează prin intermediul proteinelor G sunt receptori metabotropi care
pot determina sinteza mesagerilor secunzi prin intermediul unei proteine efectoare.
Un exemplu este cel al receptorului de epinefrină (Fig. 16). Epinefrina, mesagerul prim,
se leagă de receptorul specific (de zona receptoare a acestuia). După legare, în urma unei
modificări conformaţionale, receptorul devine apt să lege o proteină G.

Fig. 16 Receptorul de epinefrină cuplat cu proteina G. 1, Agonistul se leagă de receptor. 2, Receptorul


efectuează o tranziţie conformaţională prin care devine capabil să lege proteina G. 3, Proteina G (alcătuită din
unităţile α, β, γ) se leagă de receptor. Subunitatea α leagă GTP. 4, Subunitatea α difuzează spre efector (adenilat
ciclaza), de care se leagă. Se declanşează transformarea ATP în cAMP. Figură adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:GPCR_mechanism.png).
CURS DE BIOFIZICĂ 47

Proteina G, alcătuită din 3 subunităţi notate α, β şi γ, care în stare liberă leagă GDP,
suferă la rândul ei o modificare conformaţională în urma căreia eliberează GDP şi leagă GTP la
subunitatea α. Subunitatea α se separă de subunităţile β şi γ şi difuzează pâna când întâlneşte un
efector (zona efectoare), adenilat ciclaza. Prin legare de efector acesta se activează şi catalizează
transformarea ATP din celulă în c-AMP (mesager secund); c-AMP declanşează o serie de reacţii
enzimatice prin care este activată enzima fosforilază şi aceasta din urmă determină
transformarea glicogenului în glucoză ce este eliberată din celulă (răspunsul celular). După
activarea efectorului, subunitatea α a proteinei G, prin hidroliza GTP devine inactivă şi se
recombină cu subunităţile β şi γ, refăcând proteina G. Procesul se poate relua. Mesagerul secund
c-AMP poate activa o serie de protein kinaze care, la rândul lor, determină în ultimă instanţă
eliberarea de hormoni, neurotransmiţători etc.
Un alt exemplu este reprezentat de ciclul biochimic al rodopsinei în excitaţia vizuală.
Receptorul pentru lumină, rodopsina, leagă în urma fotoactivării traductina (proteină G) şi, în
mod analog, traductina activează o proteină efectoare (PDE). PDE converteşte c-GMP (mesager
secund) în GMP. Prin această conversie se închid canalele de Na+ şi Ca2+. Celula se
hiperpolarizează şi informaţia este transmisă creierului pe căile nervoase.

Aceste informatii sunt suplimentare


Alţi receptori folosesc drept mesageri secunzi DAG sau IP3. De exemplu, anumiţi receptori leagă molecule
semnal cum ar fi angiotensina, glucoza, ACh, epinefrina etc. şi activează apoi o proteină G care, la rândul ei,
activează o enzimă numită fosfolipaza C. Substratul acestei enzime este reprezentat de fosfolipide, în special
fosfatidil inositol 4-5 difosfat (PIP2). Enzima descompune PIP2 in inositol 1,4,5-trifosfat (IP3), eliberat in citosol, şi
diaciglicerol (DAG) care rămâne ataşat de bistratul lipidic. IP3 se leagă de un receptor specific situat în membrana
reticulului endoplasmic, receptor care este un canal de calciu. La legarea IP3 canalul de Ca2+ se deschide. La
rândul sau, calciul eliberat poate acţiona şi el ca mesager secund pentru alte procese celulare. Unul dintre acestea
este activarea, împreună cu DAG, a protein kinazei C- Ca dependente, iar aceasta poate fosforila diverse proteine.
Un alt proces declanşat de Ca2+ este activarea calmodulinei care poate apoi interacţiona cu alte proteine etc.

3. Receptori asociaţi cu enzime


În cazul acestor receptori se activează o protein kinază citoplasmatică. Activitatea celulei
este influenţată în etape: mai întâi are loc o modificare metabolică a celulei.
Aceasta poate în final să ducă la deschiderea sau închiderea unui canal ionic ori poate
modifica o altă activitate a celulei (de exemplu transcripţia unei proteine ori alt răspuns celular
specific). De exemplu, receptorul de insulină poate activa o tirozin kinază, se fosforilează alte
proteine şi în final se produce răspunsul celular care poate fi creşterea permeabilităţii pentru
glucoză (Fig. 17).

Fig. 17 Funcţionarea receptorului de insulină. Legarea insulinei de receptor (1) provoacă mai multe efecte, printre
care translocarea transportorului GLUT4 spre membrană (2), urmată de un influx crescut de glucoză în celulă (3),
sinteza de glicogen (4), glicoliza (5) şi sinteza de acizi graşi (6). Figură adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Insulin_glucose_metabolism.jpg).