48

FENOMENE BIOELECTRICE
1. Potenţialul de repaus al celulelor
2. Potenţialul de acţiune celular
3. Propagarea potenţialelor de acţiune
4. Sinapsele neuronale
5. Bioexcitabilitatea

Prezenţa fenomenelor bioelectrice în toate tipurile de celule reprezintă o caracteristică

esenţială a lumii vii. Bioelectrogeneza reprezintă producerea de electricitate de către materia vie
şi se manifestă prin crearea şi menţinerea unor diferenţe de potenţial electric între
compartimente separate prin membrane şi/sau modificarea diferenţelor de potenţial prin
intermediul unor curenţi electrici. Aceste fenomene se datorează faptului că, atât în citoplasma
oricărei celule, cât şi în fluidele extracelulare, există numeroase specii de atomi şi molecule
ionizate, deci încărcate electric (Fig. 1). În plus, activitatea metabolică menţine diferenţe
de concentraţii ale acestor ioni, fapt de mare importanţă pentru desfăşurarea diferitelor procese
proprii sistemelor vii.

Fig. 1 Distribuţia diferită intra- şi extracelulară a speciilor ionice. Prin acţiunea ATP-azei de Na+/K+ concentraţiile
de Na+ şi K+ sunt menţinute în aşa fel încât [Na+]ex > [Na+]in (de aproximativ 10 ori) şi [K+]in > [K+]ex (de
aproximativ 20 ori). De asemenea, concentraţiile de Cl- şi Ca2+ sunt menţinute mai ridicate în exteriorul celulei faţă
de citoplasmă. Imagine adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Basis_of_Membrane_Potential2.png)

1. Potenţialul de repaus al celulelor

Existenţa unei diferenţe de potenţial electric între faţa externă şi cea internă a membranei
celulare reprezintă o caracteristică esenţială pentru funcţionarea unei celule vii. În interiorul
celulei potenţialul îşi păstrează o aceeaşi valoare care depinde de tipul de celulă. În mediul
interstiţial potenţialul va avea o altă valoare, astfel încât între cele două medii se stabileşte o
diferenţă de potenţial. Această diferenţă de potenţial se numeşte potenţial de repaus (PR) al
celulei (spre deosebire de cel din timpul activităţii). Are valori cuprinse între (-40) – (-100) mV.
Pentru a explica modul în care apare PR se vor analiza câteva sisteme bicompartimentale simple
dintre care ultimul este apropiat de sistemul citoplasmă – lichid interstiţial. În toate cazurile de
mai jos, în fiecare compartiment este introdus un electrod şi diferenţa de potenţial dintre cele
două compartimente este măsurată cu un voltmetru.
CURS DE BIOFIZICĂ 49

Cazul 1. În cele două compartimente ale sistemului (Fig. 2) se găseşte KCl în concentraţii
diferite (c1 > c2) şi aceste compartimente sunt separate printr-o membrană impermeabilă.

Fig. 2 Cazul 1, două compartimente (1 şi 2) conţinând concentraţii diferite de KCl (c1>c2) sunt separate de o
membrană impermeabilă. Preluat după Octavian Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Deşi între cele două compartimente există o diferenţă de concentraţie, difuzia nu poate
avea loc, deoarece membrana este impermeabilă. Având în vedere că în fiecare compartiment
numărul de sarcini pozitive este egal cu numărul de negative, ([K+]1 = [Cl-]1 şi ([K+]2 = [Cl-]2),
diferenţa de potenţial dintre cele două compartimente este 0.

Fig. 3 Cazul 2, două compartimente (1 şi 2) conţinând concentraţii diferite de KCl (c1>c2) sunt separate de o
membrană inegal permeabilă pentru K+ şi Cl-. Preluat după Octavian Călinescu, Curs de Biofizică Medicală
(în pregătire).

Cazul 2. În cele două compartimente ale sistemului (Fig. 3) se găseşte KCl în

concentraţii diferite (c1 > c2) şi aceste compartimente sunt separate printr-o membrană inegal
permeabilă (cu coeficienţii de permeabilitate diferiţi pentru K+ şi Cl-, PK+ > PCl-). Conform
legilor difuziei va apărea un flux de substanţă dinspre compartimentul 1 înspre compartimentul
2. Dar PK+ > PCl- şi în acest caz: JK+ > JCl-. Concentraţia ionilor de K+ va creşte în
compartimentul 2 şi acesta devine încărcat pozitiv în raport cu compartimentul 1. Apare o
diferenţă de potenţial între cele două compartimente, numită potenţial de difuzie. Potenţialul de
difuzie va accelera difuzia ionilor de Cl- şi o va frâna pe aceea a ionilor de K+. Potenţialul de
difuzie are, conform unei ecuaţii derivate din ecuaţia Planck-Henderson, expresia:

PCl − PK RT c1
∆E = E1 − E 2 = ⋅ ln
PCl + PK zF c 2

Potenţialul de difuzie scade în timp, pe măsură ce concentraţiile se egalizează. În cazul în

care PK+ = PCl- potenţialul de difuzie este nul (∆E = 0).
50

Cazul 3. Se consideră un montaj (Fig. 4) similar celui anterior, dar în care

compartimentele sunt separate printr-o membrană selectiv permeabilă, de exemplu impermeabilă
pentru Cl- (PCl- = 0). În acest caz nu pot să difuzeze decât ionii de K+.

Fig 4 Cazul 3, două compartimente (1 şi 2) conţinând concentraţii diferite de KCl (c1>c2) sunt separate de o
membrană permeabilă numai pentru K+. Preluat după Octavian Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în
pregătire).

La echilibru se stabileşte între cele două compartimente o diferenţă de potenţial dată de

relaţia lui Nernst:
∆E =
RT K+
ln + 1
[ ]
zF K 2 [ ]
Compartimentul 2 devine încărcat pozitiv în raport cu compartimentul 1. Spre deosebire
de primul caz, unde după un timp se poate ajunge la anularea diferenţei de potenţial, în acest caz
diferenţa de potenţial rămâne constantă după instalarea echilibrului pentru K+. Datorită
diferenţei de concentraţie a celor două specii ionice, în primul compartiment existând un număr
mai mare de particule capabile să se agite termic, apare şi un dezechilibru osmotic care duce la
apariţia unui flux de apă înspre compartimentul 1.
Cazul 4. Echilibrul Donnan. Se consideră un sistem bicompartimental (Fig. 5) în care, la
momentul iniţial, în cele două compartimente KCl în concentraţii diferite (c1 > c2). În plus, în
primul compartiment se găsesc anioni proteici nedifuzibili, Az-. Compartimentele sunt separate
printr-o membrană care este selectiv permeabilă numai pentru ionii de dimensiuni mici (K+, Cl-).

Fig. 5 Cazul 4, două compartimente (1 şi 2) sunt separate de o membrană selectiv permeabilă numai pentru K+ şi Cl-
Preluat după Octavian Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Deoarece, prin prezenţa macroionilor proteici, numărul de particule va fi mai mare în primul
compartiment, deci π1 > π2, apare un flux osmotic dinspre compartimentul (2) spre
compartimentul (1). Pe de altă parte, datorită AZ-, în compartimentul (1) se află mult mai multe
sarcini negative, astfel încât sunt atraşi ionii de K+ din compartimentul (2) şi respinşi ionii de Cl-
din compartimentul (1).
[K+]1 > [K+]2, [Cl-]1 < [Cl-]2
CURS DE BIOFIZICĂ 51

RT ln c1/c2 + zFE = 0

Sistemul este în echilibru când Welectrochimic este acelaşi pentru ambele tipuri de ioni, astfel încât
se stabileşte o diferenţă de potenţial numită potenţial Donnan:

RT
∆E =
K+
ln + 1 = −
[ ]
RT
ln
Cl − 1 [ ]
F K 2 [ ]
F Cl − 2 [ ]
Astfel, repartiţia inegală a ionilor difuzibili determină apariţia unui echilibru numit echilibru
Donnan caracterizat prin următoarele:

[K ] = [Cl ]
+ −
=r
[K ] [Cl ]
1 2
1) + −
2 1

2) r > 1
3) π1 > π2
Cazul 5. Se consideră un montaj (Fig. 6) analog cu cel din cazul anterior, dar care
conţine în compartimentul al doilea un ion considerat nedifuzibil prin membrană, de exemplu
Na+.

Fig. 6 Cazul 5, două compartimente (1 şi 2) sunt separate de o membrană selectiv permeabilă numai pentru K+ şi Cl-
. Compartimentul 1 conţine şi anionii proteici A-z iar compartimentul 2 conţine Na+. Preluat după Octavian
Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Acest caz este ilustrat în Fig. 7 luând ca exemplu concret distribuţia ionilor în
compartimentele intra- şi extracelular ale fibrei musculare.

Fig. 7 Distribuţia speciilor ionice în cazul unei fibre musculare. in = intracelular; ex = extracelular.

Deoarece numărul de particule în unitatea de volum este acelaşi, presiunea osmotică este
aceeaşi în ambele compartimente (izotonicitate).
52

[K ]
+
=
[Cl ]
−
= 30
[Na ] +
= 14,5
[K ] [Cl ] [Na ]
in ex ex
+ − +
ex in in

Diferenţa de potenţial, ∆E, va fi dată de relaţia lui Nernst pentru K : ∆E =

RT
ln +
K + ex
+ [ ]
F K in [ ]
+
Observaţia privind faptul că Na rămâne mult mai abundent în spaţiul extracelular faţă
de citoplasmă, deşi atât gradientul de concentraţie cât şi cel de potenţial tind să-l introducă în
celulă, a dus la ipoteza că membrana celulară ar fi impermeabilă pentru Na+. Pe baza acestei
ipoteze potenţialul de repaus a fost asimilat cu potenţialul de echilibru al K+. S-a arătat ulterior
că Na+ poate intra pasiv în celulă, dar concentraţia rămâne constantă datorită scoaterii lui active
prin pompele ionice. Se creează astfel o stare staţionară. La blocarea transportului activ cu
toxine sau după moarte Na+ intră în celulă.

Măsurarea PR
PR poate fi măsurat direct, cu ajutorul microelectrozilor de sticlă, sau indirect, prin
utilizarea unor substanţe fluorescente ionizate (de exemplu tiocianatul). Microelectrodul de
sticlă utilizează o pipetă obţinută prin tragere la cald, având vârful mai mic de 0,5 µm. Prin
străpungerea cu un asemenea microelectrod membrana celulară nu va fi lezată considerabil. De
asemenea, deoarece prin acţiunea tensiunii superficiale membrana se strânge în jurul vârfului de
sticlă, nu se va produce un contact de scurtcircuitare între citoplasmă şi fluidul extracelular.
Micropipeta este umplută cu o soluţie de electrolit (de obicei KCl, 3M) şi conţine un fir metalic
de Ag acoperit cu AgCl (electrodul propriu-zis). Se măsoară (Fig. 8) diferenţa de potenţial între
microelectrodul introdus în celulă (electrodul de lucru) şi un electrod de referinţă, nepolarizabil
(spre exemplu, un electrod de calomel sau un electrod de Ag/AgCl).

Fig. 8 Măsurarea potenţialului membranar. Preluat după Octavian Călinescu,

Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Relaţia Goldman-Hodgkin-Katz
Teoretic, potenţialul de repaus al celulei se calculează cu relaţia Goldman-Hodgkin-Katz:

RT
∑i PCi Ci+ [ ] + ∑ P [A ]
ex Ai
−
i in
∆E = ln i

F ∑ PCi Ci+ [ ] + ∑ P [A ]
in Ai
−
i ex
i i
+ -
C , A – specii de cationi, respectiv anioni, difuzibili
P – permeabilitatea membranei pentru specia respectivă.
Se poate aplica formula Goldman-Hodgkin-Katz în cazul datelor numerice din Fig. 7
pentru celula musculară. Ţinând seama de faptul că PK = PCl = 1 şi PNa = 0,02:
CURS DE BIOFIZICĂ 53

RT PK K
+
[ ] [ ]
+ PNa Na + [ ]
+ PCl Cl −
∆E = ln ex ex in
= −84 mV
F PK K +[ ] in
+ PNa [Na ]
+
in
+ PCl [Cl ]
−
ex

S-a constatat că există o destul de bună concordanţă între valoarea calculată cu relaţia
Goldman-Hodgkin-Katz şi valoarea măsurată experimental. În cazul axonului gigant de calmar
permeabilităţile sunt: PK = 1, PCl = 0,45 şi PNa = 0,04, astfel încât se poate calcula şi în acest caz
diferenţa de potenţial pentru a fi comparată cu datele experimentale.
În repaus celula se află în stare staţionară, fluxurile pasive sunt echilibrate de cele active.
Ceilalţi ioni (Ca2+, Mg2+) au pondere mai mică în calcularea potenţialului de repaus. Ca2+, însă,
joacă un rol important în contracţia musculară.

Circuitul electric echivalent pentru descrierea potenţialului de repaus celular

Bistratul lipidic se comportă din punct de vedere electric ca un izolator . Deoarece
suprafaţa bistratului este de cca. 200 de ori mai mare decât suprafaţa canalelor ionice, se poate
vorbi despre o capacitate electrică a membranei celulare. Capacitatea electrică reflectă
proprietatea membranei de a menţine o încărcare electrică de semne contrare pe cele două feţe
ale ei. Capacitatea electrică specifică a membranei, CM are valori în jur de 1 µF/cm2. Circuitul
electric echivalent asociat membranei celulare este prezentat în Fig. 9.

Fig 9 Circuitul electric echivalent pentru un fragment de membrană celulară.

Dacă se notează cu EK, ENa, ECl, potenţialele de echilibru electrochimic ale diferiţilor ioni
şi cu RK, RNa, RCl, rezistenţele canalelor specifice în serie cu E, se obţine o baterie de trei
elemente legate în paralel a cărei tensiune electromotoare echivalentă va fi:

E K E Na ECl
+ +
RK RNa RCl g K E K + g Na E Na + gCl ECl
Em = =
1 1 1 g K + g Na + gCl
+ +
RK RNa RCl

unde se notează cu g conductanţa (inversul rezistenţei): g = 1/R

Această relaţie redă mai corect decât ecuaţia Nernst valorile experimentale ale
potenţialului celular de repaus. Em tinde să devină egal cu Ei al acelui ion pentru care
conductanţa este mult mai mare decât a celorlalţi ioni (de exemplu K+). Valorile gi şi Ei se
calculează pe baza dependenţei de Pi şi ci.
54

2. Potenţialul de acţiune celular

Sistemul nervos, periferic şi central, constituie la toate metazoarele o vastă reţea de
comunicaţie în cadrul organismului, reţea în care pentru transmiterea semnalelor este utilizat un
fenomen de natură bioelectrică, influxul sau impulsul nervos. Impulsul nervos reprezintă variaţia
tranzitorie şi propagabilă a potenţialului de membrană al fibrelor nervoase, numită potenţial de
acţiune (PA), produsă de un stimul (uneori există şi o activitate celulară spontană, de exemplu în
cazul fibrelor nervoase ale nervului auditiv). Potenţialul de acţiune constă, astfel, într-o
depolarizare tranzitorie (trecătoare) a membranei celulare prin care interiorul celulei devine mai
puţin negativ decât în stare de repaus şi diferenţa de potenţial de-o parte şi de alta a membranei
celulare scade. Spre deosebire de cazul fibrelor nervoase, există şi potenţiale de acţiune
hiperpolarizante, de exemplu în celulele receptoare retiniene, în urma cărora electronegativitatea
interiorului celulei se accentuează.
Declanşarea potenţialului de acţiune se realizează, în general, prin deschiderea porţilor
unor canale cationice sau anionice (uneori prin închiderea porţilor cationice, în cazul PA
hiperpolarizante). Apar fluxuri de ioni care determină producerea unui semnal electric. Ionii
implicaţi în producerea impulsului nervos sunt în special ionii de Na+ (în faza ascendentă a PA)
şi de K+ (în faza descendentă). În celula musculară în faza ascendentă sunt implicaţi ionii de
Ca2+. În cele ce urmează ne vom referi la producerea potenţialelor de acţiune în fibra nervoasă.
Potenţialele de acţiune sunt de două feluri:
1 – potenţiale locale (de exemplu în dendrite sau în soma neuronală);
2 – potenţiale de acţiune tot sau nimic (de exemplu în axon).
Aceste potenţiale se pot măsura cu ajutorul microelectrozilor. Asemenea măsurători
experimentale se pot efectua numai în laboratoare de specialitate, dotate cu aparatură de înaltă
sensibilitate.
1. Potenţialele de acţiune locale (PA-l) se obţin la stimuli depolarizanţi de intensitate mică,
având valoarea sub cea a unei valori numită valoare prag. Aceşti stimuli sunt numiţi stimuli
subliminari (sub prag). Ei produc o depolarizare redusă a membranei, care se
propagă decremental sau electrotonic (amplitudinea scade pe parcursul propagării).

Fig. 10 Potenţiale de acţiune. Stimuli electrici de intensităţi diferite (graficul inferior) declanşează potenţiale de
acţiune locale sau de tip tot sau nimic (graficul superior).

La axonul gigant, de exemplu, o depolarizare de 15 mV determină un potenţial local.

Amplitudinea unui asemenea potenţial scade exponenţial cu distanţa. Răspunsul membranei la
stimuli subliminari urmăreşte forma stimulului, modulată de o perioadă de latenţă, şi polaritatea
acestuia. Astfel, potenţialele locale se caracterizează printr-o amplitudine proporţională cu
intensitatea stimulului şi printr-o propagare cu pierderi (decrementală).
2. Potenţialele de acţiune tot-sau-nimic (PA-tn) se declanşează atunci când intensitatea
stimulului atinge o valoare critică “de prag” sau “prag de detonare”, deci când aceasta are valori
liminare sau supraliminare. Se produce potenţialul de vârf (spike) al fibrei nervoase. Acesta
reprezintă o variaţie amplă a potenţialului celular în urma căreia interiorul celulei devine pozitiv
CURS DE BIOFIZICĂ 55

(+ 30 mV). Amplitudinea acestuia este de aproximativ 120 mV, depinzând de tipul de fibră
nervoasă. Odată declanşat, indiferent de amplitudinea stimulului, amplitudinea PA-tn rămâne
constantă (Fig. 10).
Potenţialul de acţiune tot-sau-nimic are următoarele caracteristici:
- amplitudine constantă (nu depinde de intensitatea excitantului atunci când stimulii sunt
liminari sau supraliminari);
- se propagă pe distanţe mari, cu viteze mari şi fără pierderi (nedecremental);
- amplitudinea potenţialului de vârf, pragul şi viteza de propagare sunt caracteristici ale
fibrei (sau celulei).
Toate celulele vii posedă reactivitate, răspunzând la acţiunea unui stimul. Capacitatea de
a răspunde prin potenţiale de acţiune locale, pe care o au toate celulele vii, se
numeşte iritabilitate. Proprietatea de a răspunde prin potenţiale de acţiune tot sau nimic se
numeşte excitabilitate şi se întâlneşte la trei tipuri de celule: celulele nervoase, musculare şi
glandulare.
Fazele potenţialului de acţiune
Între momentul acţiunii excitantului (stimulului) şi răspunsul celulei există un interval de
timp, caracteristic fiecărui tip de celule, numit perioadă de latenţă. Prima fază a potenţialului de
acţiune este reprezentată de un potenţial local şi se numeşte prepotenţial. Faza următoare
este potenţialul de vârf, cu fazele ascendentă şi descendentă. Faza a treia este alcătuită
din postpotenţialele pozitiv şi negativ.

Fig. 11 Fazele potenţialului de acţiune. A – potenţialul de repaus, B – prepotenţial, C – potenţial de vârf (faza
ascendentă), D – potenţial de vârf (faza descendentă), E – postpotenţial. Figură adaptată cu modificări după
Wikimedia Commons (https://commons.wikimedia.org/wiki/File: Action_potential.svg).

Din punct de vedere funcţional se disting două perioade refractare (Fig. 11), perioada
refractară absolută, în care celula nu poate fi excitată, în faza ascendentă şi parţial în faza
descendentă, şi perioada refractară relativă, în care excitabilitatea este redusă, în celelalte faze
ale PA.
Atunci când asupra fibrelor nervoase acţionează un stimul de durată are loc
o acomodare manifestată prin creşterea pragului de excitabilitate. Acomodarea poate fi rapidă
(fibrele din nervii motori) sau lentă (unele fibre senzitive). Dacă depolarizarea locală este
superioară pragului de excitabilitate, după perioada refractară absolută a unui spike se produce
un al doilea ş.a.m.d., fibra prezintă un răspuns repetitiv. Prin aceasta se realizează codificarea în
frecvenţă a amplitudinii stimulilor.
56

Evenimentele în PA (la nivel molecular)

La intrarea în canalul ionic se găsesc grupări polare sensibile la modificările de
potenţial. Canalele de Na+ au atât porţi externe cât şi porţi interne, cu sensibilităţi diferite la
modificările de potenţial. În membrana celulară există aşa-numitele canale de scurgere (leak)
atât pentru sodiu (cu gri în Fig. 12) cât şi pentru potasiu (cu negru în figură). Acestea sunt canale
fără oartă şi sunt deschise permanent.

Fig. 12 Evenimentele la nivel molecular: (1) stare staţionară, canalele operate electric de sodiu şi potasiu au porţile
închise; (2) la o anumită valoare a potenţialului încep să se deschidă porţile externe ale canalelor de sodiu şi peste
prag sodiul intră în avalanşă; (3) se închid porţile interne ale canalelor de sodiu şi se deschid porţile canalelor de
potasiu; (4) se revine la starea iniţială.

Canalele de scurgere pentru potasiu sunt într-un număr mult mai mare decât cele de
sodiu. Fluxurile pasive de ioni sunt echilibrate de cele active (respectiv fluxurile de ioni
determinate de activitatea pompei de Na+, K+). În stare de repaus, porţile externe ale ambelor
tipuri de canale operate electric sunt închise, iar, în cazul canalelor de Na+, cele interne deschise
(Fig. 12 (1)). Potenţialul de repaus este apropiat de potenţialul de echilibru pentru potasiu (-86
mV). Ionii de Na+, aflaţi în concentraţie mare în mediul extracelular, sunt atraşi de interiorul
electronegativ al celulei. Stimulii de intensitate mică determină deschiderea unui număr redus
de canale de Na+, prin deschiderea porţilor externe ale acestora (Fig. 12 (2)). Prin intrarea Na+ în
celulă scade electronegativitatea citoplasmei şi atunci când se ajunge la cca. – 60 mV se deschid
porţile canalelor de K+ sensibile la voltaj. Ionii de K+ ies din celulă, se restabileşte valoarea
potenţialului de repaus. Concentraţiile ionice caracteristice stării de repaus se refac prin acţiunea
pompelor ionice (Na+,K+-ATP-aza). Acesta este mecanismul de producere a unui potenţial de
acţiune local (PA-l).
La creşterea intensităţii stimulului se vor deschide mai multe canale de Na+, iar la
depăşirea pragului de detonare (stimuli supraliminari) (Fig. 12 (2), Fig. 13) are loc procesul de
pătrundere în avalanşă a ionilor de Na+. Cu cât pătrund mai mulţi ioni în celulă, cu atât se
accentuează depolarizarea membranei şi prin aceasta se deschid mai multe porţi externe ale
canalului de Na+ (feed-back pozitiv). Valoarea potenţialului celular atinge zero şi apoi interiorul
CURS DE BIOFIZICĂ 57

se pozitivează până la + 30 mV. Acesta este potenţialul de acţiune tot-sau-nimic – PA-tn. Se

tinde astfel spre valoarea potenţialului de echilibru al Na+, dat de relaţia Nernst, care este de
+ 50 mV.

Fig. 13 Evenimente moleculare în cursul potenţialului de acţiune. În faza de prepotenţial se deschid canale de Na+.
În faza ascendentă a potenţialului, din ce în ce mai multe canale de Na+ se deschid (în cascadă). În scurt timp se
atinge un maxim al potenţialului, canalele de Na+ se închid, şi se deschid canale de K+. Figură adaptată după
Wikimedia Commons (https://commons.wikimedia.org/wiki/File: Action_potential.svg).

Atingerea potenţialului de echilibru al Na+ ar duce la distrugerea celulei, proces

împiedicat de două evenimente (Fig. 12 (3)).
1) La o anumită valoare a potenţialului celular se închid porţile interne ale canalelor de
Na (care erau deschise) şi încetează pătrunderea în avalanşă a ionilor de Na+. Se
+

produce inactivarea canalului de Na+.

2) Al doilea eveniment constă în deschiderea porţilor canalelor de K+, proces mai lent, de
asemenea dependent de valoarea potenţialului celular. Ionii de K+, în concentraţie mai mare în
interior decât în exterior vor părăsi celula atât sub influenţa gradientului de concentraţie cât şi
sub aceea a gradientului de potenţial electric. De aceea, se va produce o scădere momentană a
potenţialului de membrană sub valoarea celui de repaus (Fig. 13). În termeni de conductanţe se
poate spune că procesul de creştere a conductanţei pentru Na+ (gNa) este scurt şi este urmat de
creşterea conductanţei pentru K+ (gK). În acest mod, se revine la valoarea potenţialului de repaus
PR cca. -80, -90 mV). Întregul proces durează cca. 1-2 ms. Revenirea la situaţia caracteristică
stării de repaus se face prin acţiunea pompelor ionice şi prin transport pasiv. Procesul este
reprezentat în Fig. 12 şi 13.
Aceste informatii sunt suplimentare
Tehnica potenţialului fixat (voltage-clamp) permite măsurarea curenţilor ionici transmembranari (spre exemplu de
Na+, K+ şi Cl-). Un microelectrod măsoară potenţialul de repaus PR. Apariţia unui curent transmembranar duce la
modificarea PR. Prin intermediul altui electrod se readuce PR la valoarea iniţială. Curentul introdus pentru
restabilire se măsoară cu ajutorul unui ampermetru. Deoarece curenţii ionici au valori foarte mici, pentru a se
putea folosi un instrument de măsură, se introduce în circuit un amplificator operaţional. Corectarea variaţiilor PR
se face automat cu ajutorul unui dispozitiv electronic. Tehnica „patch-clamp” permite măsurarea curenţilor care
trec prin canale ionice individuale. În această tehnică se izolează un mic fragment de membrană (patch) cu
ajutorul unui pipete, în vârful acesteia. În pipetă se află o soluţie cu o anumită compoziţie ionică, iar în exterior cu
o compoziţie ionică diferită. Prin controlarea concentraţiilor diverselor specii se poate urmări comportamentul
canalelor ionice în funcţie de respectivele concentraţii. Cele două tehnici de măsurare a curenţilor ionici se
folosesc în laboratoare de cercetare dotate cu aparatură performantă.
58

3. Propagarea potenţialelor de acţiune

La producerea PA are loc o modificare locală a distribuţiei de sarcini electrice – această
modificare de polaritate duce la apariţia unor curenţi electrici locali între zona activă şi zonele
învecinate: curenţii locali Hermann. Pentru apariţia unui nou PA trebuie ca intensitatea acestor
curenţi în zonele din margine să depăşească pragul de detonare. Datorită rezistenţelor întâlnite,
intensitatea curentului local scade cu distanţa. Se demonstrează că distanţa la care amplitudinea
PA se reduce la jumătate prin căderile de tensiune pe rezistenţe este:
Rm
d≈
Ri
cu Rm - rezistenţa electrică transmembranară pe unitate de lungime a membranei, Ri – rezistenţa
pe unitatea de lungime a lichidului intracelular. Se consideră că rezistenţa lichidului extracelular
este neglijabilă.

Fig. 14 Propagare recurentă saltatorie (B) a potenţialelor de acţiune. Figură adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Propagation_of_action_
potential_along_myelinated_nerve_fiber_en.svg).

Ri creşte cu scăderea diametrului fibrei (conform relaţiei cunoscute din Electricitate:

R=ρl/S, cu ρ - rezistivitatea, l - lungimea şi S - secţiunea conductorului ionic, la rândul ei
dependentă de diametru) . Cu cât distanţa maximă la care se atinge pragul de detonare este mai
mare, cu atât creşte viteza de propagare. Propagarea se face în mod diferit, în funcţie de tipul de
fibre.
1) Fibrele nemielinizate sunt caracterizate printr-o propagare recurentă (din aproape în
aproape) prin curenţi locali (Hermann) ce traversează întreaga suprafaţă a membranei axonale şi
se închid prin axoplasmă şi lichid interstiţial (spre centru în exterior şi invers în interior).
2) Fibrele mielinizate sunt caracterizate prin conducere saltatorie. Teaca de mielină
(izolator) este întreruptă la nodurile Ranvier şi acolo se poate face contactul electric intra-
extracelular. Curenţii locali nu traversează toată suprafaţa membranei, ci sar de la un nod la
celălalt, închizându-se prin axoplasmă şi lichidul extracelular. O dovadă a acestui lucru este
faptul că narcotizarea nodului blochează propagarea impulsului, în timp ce narcotizarea
internodului nu o blochează. De-a lungul fibrei are loc, în acelaşi timp, o propagare a câmpului
electric înspre marginea acesteia, ceea ce explică deplasarea potenţialului de acţiune cu viteză
foarte mare, mai ales în fibrele lungi, viteză care nu ar putea fi explicată numai prin acţiunea
curenţilor locali Hermann (nu sarcinile, ci câmpul electric se deplasează înspre marginea fibrei!).
CURS DE BIOFIZICĂ 59

Modalităţile de creştere a vitezei de propagare a impulsului nervos sunt:

1) Micşorarea rezistenţei lichidului intracelular.
2) Mărirea rezistenţei transmembranare.
1) Micşorarea rezistenţei lichidului intracelular prin creşterea diametrului fibrelor se
realizează, de exemplu, în fibrele nervoase şi musculare gigante (axonul gigant al calmarului, de
cca. 1,5 mm diametru, sau fibra musculară gigantă a moluştei barnaclu). Dezavantajul creşterii
diametrului fibrelor ar consta în volumul foarte mare al indivizilor speciilor care ar poseda
asemenea structuri.
2) Mărirea rezistenţei transmembranare se realizează prin mielinizare deoarece tecile de
mielină sunt electric izolatoare.
Astfel, într-un nerv nemielinizat mic, viteza de conducere a impulsului nervos este cca.
0,25 m/s, în timp ce într-un axon mielinizat mare ea poate ajunge la 100 m/s.
Unidirecţionalitatea propagării se realizează prin sinapse.

4. Sinapsele neuronale
Sinapsa este o structură prin care se realizează contactul între doi neuroni sau dintre un
neuron şi o celulă musculară sau glandulară.
Sinapsele sunt de două tipuri: a) chimice; b) electrice

Fig. 15 Alcătuirea unei sinapse. Figură adaptată după Wikimedia Commons

(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Synapse.png).

a. Sinapsa chimică
Elementele sinapsei chimice sunt următoarele (Figura 15): regiunea presinaptică cu
membrana presinaptică (ramificaţii axonale – butoni terminali, vezicule sinaptice), spaţiul
sinaptic (20-50 nm) şi regiunea postsinaptică cu membrana postsinaptică (în care se află
receptori şi canale ionice).
Etapele de funcţionare ale unei sinapse tipice sunt prezentate în Figura 16. În apropierea
membranei presinaptice există un mare număr de vezicule cu mediator chimic. La sosirea unui
PA local (depolarizare), membranele unor vezicule (diametru de cca 40 nm) fuzionează cu
membrana presinaptică şi conţinutul este expulzat prin exocitoză în spaţiul sinaptic (fanta
sinaptică). Moleculele de mediator (mesager prim) se combină cu moleculele receptoare din
membrana postsinaptică, activându-le. Acestea vor comanda deschiderea porţilor canalelor
ionice. În celula postsinaptică vor intra ioni şi în acest fel este generat un PA local. Are loc o
traducere a semnalului chimic în semnal electric. Conform unei teorii cuantice a transmisiei
sinaptice, eliberarea mediatorului se face sub formă de cuante. O cuantă (reprezentând conţinutul
unei vezicule, cca. 104 molecule de neurotransmiţător în cazul veziculelor cu acetilcolină -ACh)
va produce prin spargere un PA-l miniatural.
60

Fig. 16 Funcţionarea unei sinapse. Sosirea unui potenţial de acţiune (1) prin axonul neuronului presinaptic provoacă
deschiderea canalelor de Ca2+ (2). Ca urmare a pătrunderii de Ca2+ în celulă, veziculele ce conţin neurotransmiţător
(3) fuzionează cu membrana şi eliberează neurotransmiţătorul în spaţiul sinaptic (4). După difuzia
neurotransmiţătorului prin spaţiul sinaptic (5), moleculele de neurotransmiţător se leagă de receptori prezenţi pe
membrana postsinaptică (6), cauzând deschiderea de canale ionice ce pot depolariza membrana neuronului
postsinaptic. Ulterior, neurotransmiţătorul poate fi reabsorbit prin transportori (7) de neuronul presinaptic sau este
degradat. A, neuron presinaptic, B, neuron postsinaptic. Figură adaptată după Wikimedia Commons
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Synapse_diag1.svg).

Prin însumarea mai multor PA-l miniaturale apare un PA-l postsinaptic ce se deplasează
decremental spre axon. PA locale apărute simultan în mai multe puncte sau în acelaşi punct la
intervale mici de timp pot da naştere unui potenţial mai amplu prin sumaţie spaţială şi/sau
temporală. Ulterior, mediatorul este descompus enzimatic şi resintetizat tot enzimatic, după
revenirea prin membrana presinaptică în terminaţiile nervoase. De exemplu, în sinapsele
colinergice acetilcolinesteraza descompune şi colinacetilaza reface acetilcolina (ACh).

b. Sinapsa electrică
Sinapsele electrice (care fac parte din aşa-numitele joncţiuni membranare) funcţionează
fără mediatori chimici. Aceste sinapse nu sunt atât de răspândite ca sinapsele chimice. Se găsesc,
de exemplu, în anumite părţi ale creierului sau între celulele receptoare şi cele orizontale în
retină. Structura unei sinapse electrice este următoarea (Fig. 17): membrană presinaptică, spaţiu
sinaptic (mult mai mic – 2 nm), membrană postsinaptică.
Funcţionarea sinapselor electrice. Între canalele membranei presinaptice şi postsinaptice
ale sinapsei electrice există o contiguitate, ceea ce face ca o variaţie de potenţial la nivelul
membranei presinaptice să inducă o variaţie similară în membrana postsinaptică. Transmiterea
fiind directă este foarte rapidă. În timp ce în sinapsa chimică întârzierea este de 0,5 – 5 ms, în
cea electrică transmiterea este practic instantanee. Spre deosebire de sinapsa chimică, în sinapsa
electrică nu se poate face o gradare în intensitate. Este importantă în cazul sincronizării unui
număr mare de celule efectoare. În sinapsele electrice transmiterea poate fi bidirecţională, spre
deosebire de cele chimice în care este unidirecţională. Există şi sinapse în care depolarizarea şi
hiperpolarizarea se propagă în sensuri opuse – funcţie de redresare cu conducere unidirecţională.
CURS DE BIOFIZICĂ 61

Fig. 17 Sinapsă electrică. Figură adaptată după Wikimedia Commons

(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gap_cell_junction-en.svg).

Din punct de vedere al efectului pe care îl produc, sinapsele pot fi 1) excitatorii şi

2) inhibitorii. Sinapsele excitatorii determină depolarizarea celulei, producând în membrana
postsinaptică un potenţial excitator postsinaptic (EPSP). De exemplu, în joncţiunea
neuromusculară, având ca mediator acetilcolina; prin legarea ACh de receptorii săi se deschid
canalele de sodiu operate de ligand şi prin aceasta se produce depolarizarea membranei.
Sinapsele inhibitorii determină hiperpolarizarea celulei, producând un potenţial inhibitor
postsinaptic (IPSP). Astfel, de exemplu, în anumite sinapse din creier prin: legarea GABA
(acidul gama amino butiric) de receptorii GABAA se vor deschide canalele de clor operate de
ligand, iar prin legarea de receptorii GABAB se activează o proteină G internă şi un mesager
secund care determină deschiderea canalelor de potasiu operate de ligand. În ambele cazuri, prin
difuzia ionilor (Cl- intră în celulă iar K+ iese din aceasta) creşte in valoare absolută potenţialul de
membrană (până la - 80 mV). Acest potenţial postsinaptic contracarează orice semnal excitator
care ar sosi la neuron, ca şi cum neuronul respectiv ar avea un prag mai ridicat

5. Bioexcitabilitatea
Proprietatea unui sistem biologic de a răspunde prin excitaţie la acţiunea unor stimuli
(excitanţi) se numşte excitabilitate. Un excitant este o variaţie suficient de intensă, îndelungată şi
bruscă a proprietăţilor mediului, care poate să producă excitarea sistemului biologic. Parametrii
unui stimul (excitant) sunt următorii: formă, amplitudine, durată, frecvenţă de repetiţie (Fig. 18).

Fig. 19 Caracteristicile stimulilor. 1 - formă, 2 - durată şi amplitudine, 3 - frecvenţă de repetiţie

Fenomenul prin care excitantul modifică permeabilitatea membranei celulare pentru ioni
(închiderea sau deschiderea canalelor ionice) se numeşte excitare sau stimulare. Un factor fizic
sau chimic este excitant dacă este capabil să determine într-un fel sau altul deschiderea porţilor
canalelor ionice (de exemplu, canale operate electric sau canale operate de ligand). Totalitatea
fenomenelor care au loc în celulă ca urmare a excitării acesteia de către factorii excitanţi
(stimuli) constituie excitaţia celulară. Excitaţia are aspecte: electrice (PA), optice (modificări ale
transparenţei, refringenţei şi activităţii optice a celulei), radiante (emisie de IR, vizibil, UV),
chimice (hidroliza ATP, producere de NH3 etc.), calorice (producere şi absorbţie de căldură).
62

Reobaza şi cronaxia
Cantitativ, excitabilitatea se evaluează cu ajutorul mărimilor numite reobază şi cronaxie.
Reobaza este intensitatea minimă a unui excitant (stimul) cu durată de acţiune foarte
mare (teoretic infinită) care poate să declanşeze excitaţia în sistemul biologic.
Cronaxia reprezintă durata minimă a unui excitant de intensitate egală cu dublul reobazei
pentru care acesta poate produce excitarea.
Relaţia lui Weiss (Fig. 19) este relaţia care există între valorile intensităţii şi duratei unui
stimul care poate produce excitarea unui sistem biologic:

Fig. 19 Relaţia lui Weiss. Figură adaptată după Wikimedia Commons

(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Rheobase_chronaxie.png).

i = a/t + b
unde a, b – constante ce depind de sistem.
Pentru t → ∞, i = b (reobaza)
Pentru i = 2b, t = a/b (cronaxia)