CHIMIE ŞI MATERIALE DE CONSTRUCŢII

anul I

Disciplinele pregătesc
ingineri pentru profilul
construcţii.
STRUCTURA DISCIPLINEI
Chimie - 1C - semestrul 1
Materiale de construcţii (I)

Scopul: 2 C + 2 L - semestrul 1
Informarea asupra Materiale de construcţii (II)
proprietăţilor structurale şi
caracteristicilor calitative ale 2 C + 2 L - semestrul 2
materialelor, pentru a fi
folosite corect şi eficient. în
domeniul construcţiilor

1
Importanţa disciplinelor

Peste 70% din valoarea unei construcţii

o reprezintă costul materialelor.

Peste 65% din totalul factorilor care

provoacă defecte sau, chiar, accidente
tehnice se datorează “punerii în operă”
a unor materiale necorespunzătoare sau
în condiţii tehnologice greşite.

2
 Specificul activităţii de construcţii

Fiecare construcţie:
 este, practic, unicat, având caracteristici specifice;
 se realizează prin aducerea tehnologiilor la amplasament şi organi-
zarea fluxurilor tehnologice în concordanţă cu necesităţile specifi-
ce;
 are valoare ridicată şi durată lungă de exploatare;
 influenţează major mediul înconjurător şi sănătatea;
 are, ca utilizatori, colectivităţi din care, de regulă, individul nu are
posibilitatea alegerii.

Îmbunătăţirea calităţii “produsului”, prin modificări

ulterioare este dificilă şi uneori imposibilă, iar componen-
ta socială este covârşitoare
3
 Reglementări legale în construcţii
 construcţiile se grupează în categorii şi clase de importanţă;
 respectarea nivelurilor de calitate minime, normate prin reglementări
tehnice, este obligatorie, primând în relaţia contractuală;
 proiectele trebuie validate de către persoane atestate (verificator de
proiect);
 lucrările de execuţie trebuie să fie conduse de persoane atestate (res-
ponsabil tehnic cu execuţia),
 materialele care nu sunt acoperite prin standarde naţionale şi procedeele
tehnologice noi trebuie să fie agrementate tehnic;
 investitorul trebuie să urmărească execuţia prin persoane atestate
(diriginţi de şantier),
 proprietarul trebuie să urmărească comportarea în exploatare prin per-
soane atestate (U.C.T.) şi să execute lucrările de intervenţii (RC, RK etc.)
pentru eliminarea eventualelor deficienţe pe care le constată;
 întreaga activitate în construcţii este supusă controlului statului (I.S.C.).
4
 Obiectul disciplinei CHIMIE

Reamintirea noţiunilor de chimie fizică, necesare

înţelegerii fenomenelor fizico-chimice specifice
materialelor de construcţii, în relaţie cu caracteristicile
acestora:
 structura substanţelor;
 stări de agregare şi transformările lor;
 sisteme de substanţe (sisteme disperse) şi fenomene
de interfaţă;
 noţiuni de citetică chimică;

5
 Cap. I. Structura materiei
Atomul (modelul Bohr)
nucleu protoni
e- neutroni
e-
n+
înveliş de electroni

e-
e-

Protonii şi neutronii (nucleoni) au masa = 1,672 x 10-24g.

Protonii au sarcină electrică pozitivă.
Electronii au sarcină electrică negativă dar masă neglijabilă în
repaos (1/1837 din masa nucleonului).
La echilibru, numărul de electroni este egal cu numărul de
protoni, încât atomul este neutru d.p.d.v. electric.
6
 În cadrul atomului, nucleul este mai stabil decât
învelişul de electroni, încât atomul se caracterizează prin:
 numărul nucleonilor = NUMĂRUL DE MASĂ “A”;
 numărul protonilor = NUMĂRUL ATOMIC “Z”

Electronii au mişcare de rezoluţie în jurul

nucleului (pe orbite), dar şi de rotaţie în jurul axei proprii
(spin).
Identificarea unui electron, în cadrul învelişului,
se face prin numerele cuantice:
 principal - indică nivelul energetic orbital (stratul);
 secundar (orbital) - indică substratul orbitei;
 magnetic - indică orientarea, în spaţiu, a orbitei;
 de spin - indică sensul de rotaţie, în jurul propriei axe.
7
 Substanţele formate dintr-o singură specie de atomi se numesc
elemente chimice.
Mendeleev (1869) a sistematizat elementele chimice, în funcţie de
numărul atomic, obţinând tabelul:
7 perioade (1 ... 7)
coresp. nr. straturi 8 grupe (I ... VIII)
coresp. nr. de electroni de
pe ultimul strat energetic
energetice

Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice.

8
 Cap. 1.1. LEGĂTURI INTERATOMICE

Poziţionarea (în mişcare) a electronilor, urmăreşte echilibrul

electromagnetic al atomului, care se realizează când:
 pe o orbită sunt 2 electroni cu sensul de rotaţie contrar (dublet) - se
echilibrează momentul de spin;
 ultimul strat energetic conţine 8 electroni (octet).

Se realizează configuraţie electronică închisă a atomului.

Excepţie: Heliul, cu 2 electroni pe singurul strat energetic.

Dacă nu are configuraţie electronică închisă, atomii pot

ceda sau primi electroni către, respectiv, de la alţi atomi cu care
intracţionează.

9
 1.1.1. LEGĂTURI IONICE (ELECTROVALENTE)
 Dacă atomul pierde electroni pentru a-şi descoperi octetul de
pe stratul energetic următor, el rămâne cu sarcinile pozitive (protoni)
necompensate.
 Dacă atomul acceptă electroni pentru a-şi completa octetul,
pe ultimul strat energetic, el devine încărcat electric negativ, întrucât
rămâne cu acelaşi număr de sarcini pozitive (protoni) în nucleu.
 Prin pierderea echilibrului electric, atomii devin ioni (cationi,
respectiv anioni).

Tendinţa atomilor:
 de a ceda electroni = electropozitivitate
 de a accepta electroni = electronegativitate

10
 Electropozitivitatea se manifestă când, în raport cu celălalt
atom:
 numărul de electroni de pe ultimul strat energetic este mai
mic;
 atomul conţine mai multe straturi energetice.

Tabelul Mendeleev
creşterea caracterului electropozitiv
IV
elemente NEMETALE

electroneutre
elemente electronegative

METALE electropozitive

Elementele din grupa a IV au aceeaşi capacitate de a ceda

şi de a accepta electroni, fiind electroneutre.

11
 Dacă doi atomi cu caractere electropozitive diferite
interacţionează şi se ionizează, între cei doi ioni se vor manifesta forţe de
atracţie electrostatică şi se va forma o legătură ionica (electrovalentă).

Na (g.I-p.3) Cl (g.VII-p.3)

e- e-
17+ 23+

Na+ + Cl- = NaCl

Caracteristicile legăturilor electrovalente:

 legătură slabă, putând fi uşor ruptă de un câmp electrostatic, sau de
alte molecule capabile să lege ionii (electroliţi);
 ionii participanţi nu au poziţii relative fixe, atracţia electrostatică
manifestându-se sferic, în jurul fiecărui ion;
Prin electrovalenţă se formează “conglomerate de ioni”.
1.1.2. LEGĂTURI COVALENTE (ATOMICE)
Legăturile covalente se formează în cazul elementelor electroneutre, de
aceeaşi specie, sau cu caractere electropozitive apropiate, când ambii atomi îşi
formează configuraţii electronice închise, prin punerea în comun de electroni,
formându-se orbite ce îmbracă ambii atomi (orbitali moleculari).

Cl Cl Cl + Cl = Cl2

Condiţii de realizare:
 atomii participanţi să se orienteze reciproc, pentru a se putea forma
orbitalii moleculari;
 electronii de legătură să aibă spinii opuşi.

13
Caz particular - legătura coordinativă
este legătură covalentă când perechea de electroni este dată de unul
dintre atomi (atom donor), celălalt atom (atomul acceptor) punând la dispoziţie
numai orbita disponibilă, pentru formarea orbitalului molecular.

Molecule polare
Dacă atomii participanţi la o covalenţă au mase (volume) mult diferite, durata de
rezoluţie a electronilor în jurul atomilor este diferită, datorită lungimilor diferite.

Polaritatea moleculei este cu

E G atât mai mare cu cât dipol-
1/f (+) 1/f (_) momentul (E-G) este mai
mare

Caracteristicile legăturilor covalente:

 legătură puternică (adevărata legătură chimică);
 atomii participanţi au poziţii relative fixe (unghi de valenţă);
 deşi molecula formată este neutră electric, ea poate prezenta polarizare.

14
1.1.3. LEGĂTURA METALICĂ
Metalele formează reţele compacte şi sunt electropozitive.

M0 - reţea de atomi electropozitivi;

M1 - atomii pierd electroni, ionizându-se pozitiv;
- apare norul de electroni şi atracţia electro-
statică între aceştia şi ioni;
M3 - ionii acceptă electroni, redevenind atomi;
M4 - atomii reformaţi, cedează, din nou,
electroni;
ş.a.m.d.

Atracţiile electrostatice dintre electroni şi ioni conferă caracter de legătură

ionică.
Traiectoriile de mişcare permanentă a electronilor de la un atom către altul,
învecinaţi, sunt similare unor orbitali moleculari, ceea ce conferă legăturii şi caracter
de covalenţă.

15
1.2. LEGĂTURI INTERMOLECULARE
(FORŢE VAN DER WAALS)
Molecule nepolare

+ -

F atracţie
+
-
-
- dmax
+
- +
d0
-
R
d

F respingere
d0 = distanţă de echilibru;
dmax = distanţa maximă de
continuitate a substanţei

16
Molecule polare:

1/f(+ - 1/f(+ -
) ) forţe orientative - Keeson

1/f(++ 1/f- -)
) forţe de dispersie - London

forţe inductive (polarizante)

- Debye

Caz particulare - legătura (puntea de hidrogen)

Molecula apei este foarte puternic polarizată,

datorită protonului de hidrogen.
H H H
Consecinţe:
O H O H O H
•apa este mai densă decât gheaţa;
•apa are capacitate mare de interacţiune.
17
 1.3. MOLECULE SIMPLE / COMPLEXE
Substanţele formate din atomi de specii diferite se numesc
SUBSTANŢE COMPUSE.
Moleculele pot fi simple, când sunt formate prin acelaşi tip de
legătură interatomică.
Ele pot fi:
 simetrice O2 ; CO2 ş.a.
 asimetrice H2O ; NH3 ş.a.

O O
N

H H
103o H H
O C O
H

18
 Moleculele complexe sunt formate prin legături interatomice diferite,
formându-se straturi de atomi /ioni.

-/+ -/+ atomi/ molecule simple

+/- +/- legătură

coordinativă

-/+ +/- +/- -/+ legătură ionică

ion complex
+/- atom central
+/-

-/+ -/+

Numărul de particule de pe prima sferă de acţiune a atomului central

= număr de coordinaţie

19
1.4. STRUCTURI ORGANICE
Carbonul (electroneutru - gr. IV) poate forma lanţuri (catene), prin legături
covalente.
În funcţie de forma catenei, de numărul de valenţe cu care se leagă în
catenă şi de numărul de valenţe rămase disponibile, pentru alte legături, structurile
pot fi:
structuri
aciclice

alcani alchene alchine atomi de C

legături între C
valenţe libere
structuri
ciclice

Prin legarea hidrogenului

arene
la valenţele libere se obţin
HIDROCARBURILE

20
 Dacă într-o hidrocarbură, unul sau mai mulţi atomi de hidrogen (H)
sunt înlocuiţi de alte substanţe, se obţin SUBSTANŢE DERIVATE:
 hidrocarbura devine RADICAL (R);
 substanţa legată devine GRUPARE FUNCŢIONALĂ

HIDROXIL OH
CARBONIL C O
CARBOXIL COOH
AMINO- NH3

SUBSTANŢE DERIVATE:

R - OH  R-O-R  OH  fenol
alcool eter
R
C O  cetonă O COOH
R
R C COOH
OH
R
C O  aldehidă
H acizi organici
 1.5. STRUCTURI MACROMOLECULARE
Hidrocarburile / derivatele pot reacţiona pentru a forma lanţuri (catene)
macromoleculare, prin legături covalente:
 substanţele care se leagă se numesc MONOMERI;
 substanţele rezultate se numesc POLIMERI, dacă s-au format prin
legarea aceluiaşi monomer, respectiv COPOLIMERI, dacă s-au format prin
legarea de monomeri diferiţi.

Reacţiile de formare se numesc:

 POLIMERIZARE, dacă din reacţie, nu rezultă compuşi secundari;
(A + A)n (A)2n
(A + B)n (A-B)2n

 POLICONDENSARE, dacă din reacţie, rezultă produşi secundari.

(A + A)n (B)n + Cn

Numărul de monomeri legaţi “n” se numeşte grad de polimerizare/policondensare.

22
Catenele macromoleculelor pot fi:
F F
 filiforme (liniare) - elastomeri
Datorită unghiului de valenţă, catena este în zig-zag şi se deformează
elastic la întinderea mecanică.
Elastomerii se înmoaie la încălzire şi se dizolvă în solvenţi.

 plane (bidimensionale) - plastomeri

catena principală
Plastomerii se înmoaie la
încălzire, dar nu se dizolvă în solvenţi, ramificaţii
aceştia putând doar să le umfle
(plastifieze) structura.

 spaţiale (tridimensionale)
catenele se desfăşoară pe cele trei direcţii, în spaţiu, formând împâslire
de macromolecule, ceea ce determină comportarea rigidă a materialului,
insensibilitatea la solvenţi şi descomponerea la căldură, fără a mai trece prin
stadiul de înmuiere.

23
 Reacţiile de polimerizare / policondensare pot fi conduse astfel
încât să se realizeze un anumit grad de polimerizare “n”, care să
corespundă unei anumite structuri a catenei.
Dacă, la încălzirea ulterioară a polimerului, gradul de
polimerizare creşte şi structura catenei trece de la filiformă, la plană şi
apoi la cea spaţială, proprietăţile materialului se modifică corespunzător
noii stări obţinute.

Polimerii care se înmoaie ori de câte ori sunt reîncălziţi se

numesc polimeri TERMOPLASTICI;
Polimerii care, după prima reîncălzire devin rigizi şi nu se mai
înmoaie la încălzirile ulterioare se numesc polimeri TERMOREACTIVI

24
 1.6. STRUCTURA SILICAŢILOR
Clarke (1924) a evaluat compoziţia chimică a scoarţei terestre pe
adâncimea de (16-20) km, obţinând următoarele procente de masă (numite
clarkuri)
Al
8,80% Fe
5,10%
Ca
Si
3,60%
27,60% Na
2,64%
K
2,60%
Mg
2,10%
O alte
47,20% 0,36%

8 elemente formează 99,64 % din scoarţa terestră, oxigenul şi siliciul formând 74,8%
25
 Clark-urile, mari, ale Oxigenului (O) şi Siliciului (Si), fac ca bioxidul de
siliciu (SiO2) să se regăsească în majoritatea materialelor.

Deşi formula bioxidului de siliciu este SiO2, în

realitate siliciul formează cu oxigenul o moleculă O
spaţială (tetraedrică) în care siliciul ocupă locul
central şi leagă covalent 4 atomi de oxigen.
Si
O O
Rezultă că celula trebuie reprezentată ca o
moleculă cu 4 valenţe libere:
O
SiO 44
Valenţele libere conferă capacitatea de a lega atomi de hidrogen (H),
formându-se ACIZII SILICICI, care, prin policondensare (cu eliminare de apă),
trec în formele:

H4SiO 4 ortosilicic  H6Si2O7 pirosilicic  H2SiO3 metasilicic 

H2Si2O5 disilicic, până la eliminarea competă a apei, rezultând SiO 2 n

26
Dacă în structura acizilor silicici, “ x ” atomi de aluminiu (Al) înlocuiesc atomi de Si,
se obţine un macro-anion de forma:
Sin x AlxO2n x 
care are capacitatea de a lega alţi cationi, formând SILICO-ALUMINAŢI ce
formează mineralele numite FELDSPAŢI

Na 2O  Al2O3  6SiO 2 feldspat sodic - albit

CaO  Al2O3  2SiO 2 feldspat calcic - anortit
K 2O  Al2O3  6SiO 2 feldspat potasic - ortoclaz

Apele carbogazoase pot înlocui cationii metalici, transformând felspaţii în minerale

argiloase:
Dacă:
mSiO 2  Al 2O3  pH2O m = 4 şi p = 1, mineralul se numeşte MONTMORILLONIT;
m = 2 şi p = 2, mineralul se numeşte CAOLINIT

27
2.STĂRI
2. STĂRIDE
DEAGREGARE
AGREGARE
Materia se poate prezenta în 4 stări de agregare:
 solidă;
 lichidă;
 gazoasă;
 plasma (99,98% din materia din univers).
Numai primele trei stări sunt stabile în condiţiile terestre.
Materia este alcătuită din particule materiale (atomi, molecule), aflate
în continuă mişcare, datorită energiei interne (căldurii interne).
Într-un material, aflat în condiţii fizice determinate (de temperatură şi
presiune), se manifestă două tendinţe opuse:
datorită legăturilor interparticulare (inter-atomice, inter-moleculare-forţe
van der Waals) particulele au tendinţa de a se aşeza ordonat (în reţele)
încât forţele să se echilibreze şi energia sistemului să se reducă;
agitaţia termică (vibraţii, translaţii), datorită căldurii interne, produce
dezordinea în structura ordonată.

28
 Libertatea de mişcare a particulelor va fi determinată de mărimea
(volumul) acestora, în raport cu distanţa liberă “d” dintre particulele alăturate:
2 2
1 1 vibraţie

d
d
translaţie
Distanţa “d” este
3 determinată de distanţa de
3
echilibru “dO” a substanţei.
Dacă diametrul particulei 1 este mai mare decât d, dO

F
aceasta va avea numai mişcare de vibraţie, fără a putea trece R
printre particulele 2 şi 3 (alăturate),

F respingere
Particula 1 va fi în echilibru cvasistatic. d

atracţie
Dacă particula 1 poate trece printre particulele 2 şi 3,
deplasarea va genera curgerea materiei şi modificarea
formei.
Starea solidă - volum şi formă determinate.
Starea lichidă - volum determinat, dar formă nedeterminată (curgere);
Starea gazoasă - volum şi formă nedeterminate (ocupă tot spaţiul disponibil).
29
 2.1.STAREA
2.1. STAREASOLIDĂ
SOLIDĂ

 În starea solidă, particulele, cu volum mare, sunt situate la distanţe

mici, formând structuri compacte.
Nu sunt permise translaţiile particulelor acestea având, doar, mişcări
de vibraţii, în jurul unor poziţii de echilibru, a căror amplitudine depinde de
energia internă.
 nu prezintă fenomen de curgere, păstrându-şi forma, chiar la
acţiuni mecanice exterioare.
 Solidele îşi păstrează volumul când sunt supuse la acţiuni
mecanice exterioare:
 sunt incompresibile, adică nu-şi reduc volumul la creşterea
presiunii, dat fiind că reducerea distanţei “dO” produce creşterea însemnată a
forţelor interne de respingere;
 nu-şi pot mări volumul întrucât legăturile dintre particule sunt
puternice.

30
2.1.1. Solide cristaline
În tendinţa de a-şi echilibra interacţiunile, particulele se vor aşeza în reţele
spaţiale ordonate, numite reţele cristaline.
 locurile în care se amplasează particulele se numesc
nodurile reţelei;
 segmentele (teoretice) dintre noduri se numesc muchiile
reţelei;
 unghiurile dintre muchiile reţelei se numesc unghiurile
reţelei. 
 numărul de particule aşezate la distanţe egale faţă de o  
particulă considerată centrală, se numeşte număr
de coordinaţie.
Unitatea de reţea, prin translaţia căreia, pe cele 3 direcţii, se obţine o reţea,
se numeşte celulă elementară.
Pentru o reţea, parametrii menţionaţi sunt constanţi şi devin constante ale
reţelei cristaline.
În funcţie de forma celulei elementare, se diferenţiază 7 sisteme de
cristalizare principale, fiecare sistem putând avea variante determinate de
constantele reţelei. 31
 În funcţie de tipul de forţe ce se manifestă între particulele
din noduri (forţe de reţea), reţelele cristaline sunt:
 reţele atomice - formate prin legături covalente între atomi;
 reţele ionice - formate prin legături ionice (electrovalente) între ioni
(monoatomici, sau complecşi), de semn contrar, aşezaţi alternativ în
noduri;
 reţele moleculare - formate prin forţe intermoleculare (van der Waals)
între molecule (nepolare, sau polare);
 reţele metalice - formate prin legături metalice între atomi ai metalelor.
Pot exista materiale formate din straturi în care reţelele sunt
diferite - structură stratificată - clivaj.

Prin repetarea celulei elementare pe cele 3 direcţii din spaţiu materia

formează cristale.
Forma cristalelor respectă forma celulei elementare, ce poate fi
recunoscută prin caracteristicile de simetrie ale acestora: axă, plan, centru.
 Fiind purtătoare de forţe de interacţiune diferite, substanţele vor
cristaliza în sisteme de cristalizare diferite, specifice.
Substanţele care, în aceleaşi condiţii de echilibru, cristalizează în
acelaşi sistem se numesc substanţe IZOMORFE.
Dacă două substanţe izomorfe au particulele de volum apropiat
(10%), ele pot cristaliza împreună (ca o singură substanţă), formând SERII
IZOMORFE.
Sistemul de cristalizare a unei substanţe se poate modifica la încălzire,
datorită modificării echilibrului între forţele de reţea şi forţele rezultate din agitaţia
termică.
Fenomenul de modificare a sistemului de cristalizare la modificarea
căldurii interne (exprimată prin temperatură) se numeşte:
 ALOTROPIE - dacă substanţa este simplă;
 POLIMORFISM - dacă substanţa este compusă.
Starea corespunzătoare se va numi STARE ALOTROPICĂ /
POLIMORFĂ cu literele greceşti acordate în ordinea , , ,  etc.
Deşi, d.p.d.v. chimic rămâne aceeaşi, substanţa îşi poate modifica
unele dintre proprietăţi.
33
 Starea cristalină reprezintă starea în care substanţa îşi echilibrează
forţele de interacţiune internă - stare de minimă energie.
Substanţa cristalină va avea reactivitate chimică redusă.
Orice defect ce poate apare în reţeaua cristalină (ideală) va avea ca
efect, dezechilibrul (chiar local) al interacţiunilor interne, va ridica starea
energetică a substanţei şi va mări reactivitatea ei chimică.

DEFECTE POSIBILE

noduri lipsă incluziuni distorsiuni

34
2.1.2. Solide amorfe
Solidele la care particulele constituente nu se aşează ordonat, în reţele, se
vor afla în STARE AMORFĂ (VITROASĂ,STICLOASĂ).
Interacţiunile nefiind echilibrate, particulele se vor afla în
dezechilibru provocat de rezultanta “R” a forţelor.
Starea amorfă este bogată în energie, substanţele aflate
în această stare fiind mai reactive chimic.
R
În timp, substanţele amorfe tind spre starea cristalină,
fenomen numit DEVITRIFICARE.
ATENŢIONĂRI
 Starea de echilibru a materiei solide este starea cristalină (cu minimă energie).
 Nu există reţele ideale (perfecte), orice defect de structură conducând la
creşterea stării energetice.
 Sistemul de cristalizare a unei substanţe se poate schimba la modificarea
temperaturii, cu modificarea unor caracteristici ale substanţei.
 Scoaterea unei particule din reţea depinde de tipul forţei de reţea (energia de
legătură)

35
 2.2.STAREA
2.2. STAREALICHIDĂ
LICHIDĂ

 În condiţii atmosferice normale, starea lichidă este alcătuită din molecule.

În topituri, particulele pot fi atomi / ioni.
 Forţele intermoleculare (van der Waals) sunt relativ slabe, distanţa “d0” de
echilibru între molecule este comparabilă cu mărimea moleculelor, ceea ce permite
efectuarea de translaţii care generează curgerea sub acţiunea forţelor exterioare
(gravitaţie, presiune hidrostatică etc.).
Lichidele nu-şi păstrează forma, luând forma recipientului în care se află.
 Agitaţia termică şi libertatea de mişcare fac ca structura lichidelor să fie, în
general, dezordonată (similară stării amorfe).
Totuşi, pentru durate mici de timp şi pentru zone mici, moleculele se pot
aşeza în poziţii de echilibru (similar reţelelor cristaline). Această ordine este, însă,
deranjată de agitaţia termică, încât ordinea este momentană.
Se acceptă că structura lichidelor este “LOCAL ORDONATĂ”.
 Structura lichidelor se apropie de cea a solidelor cristaline, pentru
temperaturi reduse, respectiv, de cea a gazelor pentru temperaturi ridicate,

36
 2.2.1. PĂTURA SUPERFICIALĂ
Dacă se consideră o zonă ordonată, din lichid, se observă că:

 moleculele din interiorul lichidelor au

interacţiunile echilibrate (echilibru GAZ
cvasistatic). LICHI
R D
 moleculele aflate la interfaţa cu un
gaz, vor avea interacţiunile echilibrate în
planul de separaţie, dar dezechilibrate
pe direcţia normală pe acesta, întrucât
interacţiunile cu gazul sunt mult mai
slabe.
 Rezultantele “R”, perpendiculare pe planul interfeţei şi îndreptate spre lichid, fac
ca stratul de molecule aflat în dezechilibru, numit PĂTURĂ SUPERFICIALĂ, să
apese asupra lichidului.
În volumul lichidului apare PRESIUNEA MOLECULARĂ ceea ce face ca
lichidul să fie PRACTIC INCOMPRESIBIL.
37
2.2.2. VÂSCOZITATEA
Dacă se consideră un volum de V V
lichid, limitat de două planuri paralele, F
situate la distanţa “d” , şi unul dintre planuri v1
(superior) se deplasează cu viteza “V” în  v2
raport cu celălalt, moleculele din lichid se vor

d
v3
deplasa, pentru ca lichidul să-şi păstreze
v4
continuitatea.
Fiecare strat de molecule de lichid
se va deplasa cu viteza “Vi”.
Interacţiunile dintre molecule împiedică deplasarea relativă a straturilor
dO
tensiunea “”, îndreptată în

F
acţionând ca o frecare între straturi, încât va apărea
R
d

sens contrar deplasării:

d0

dv
F respingere
 în care
dx d
atracţie
dv/dx este GRADIENTUL VITEZEI (reopanta), iar  (coeficient de
proporţionalitate) depinde de substanţă şi se numeşte VÂSCOZITATE
(DINAMICĂ).
d dv
Pentru deplasarea planului, apare ca necesară forţa F  
x 0 dx
38
În funcţie de variaţia vâscozităţii, lichidele se numesc:

  

dv dv dv
dx dx dx
cvasiplastice
newtoniene plastice (Bingham) n
dv dv  dv 
   0      
   0    dx 
dx dx

Variaţia vâscozităţii:

 în funcţie de temperatură ():   0 e

 în funcţie de presiune (P):   0 eP
1
Mărimea inversă vâscozităţii se numeşte FLUIDITATE (): 

Pentru vâscozităţi mari, se foloseşte şi noţiunea de CONSISTENŢĂ.
39
 2.2.STAREA
2.2. STAREAGAZOASĂ
GAZOASĂ
 În starea gazoasă, moleculele sunt mici şi sunt situate la distanţe relativ
mari: d0   .
Moleculele au foarte mare libertate de mişcare iar prin agitaţia termică
(mişcarea browniană) se ciocnesc elastic.
În stare gazoasă, materia nu are nici volum, nici formă determinate,
ocupând tot spaţiul disponibil.
GAZELE SUNT COMPRESIBILE !
dO

F
CARACTERISTICI R

F respingere
PRESIUNEA = măsura acţiunii particulelor gazului asupra peretelui incintei în care sed
află gazul.

atracţie
este funcţie de numărul de particule aflate în incintă - Legea lui AVOGADRO
şi de energia particulelor (temperatura) gazului - Legea GAY-LUSSAC.
Presiune exprimă gradul de aglomerare a volumului cu particule de gaz.

40
 PROPRIETĂŢI
DIFUZIA = pătrunderea moleculelor unui gaz, printre moleculele altui gaz, până
la uniformizarea concentraţiei în întreaga incintă.

IONIZAREA = transformarea moleculelor în ioni (simpli/complecşi) sub acţiunie

unor factori exteriori (descărcări electrice, radiaţii ultraviolete, nucleare, cosmice
etc.).

EFECTUL JOULE-THOMSON = răcirea gazelor când trec de la presiuni înalte,

la presiuni joase, printr-un orificiu (detentă).
se explică prin ruperea legăturilor van der Waals, pe care moleculele le
pot forma când sunt foarte apropiate - proces endoterm.
APLICAŢIE - Obţinerea zăpezii carbonice, tehnica frigului etc.

UMIDITATEA ABSOLUTĂ (DENSITATEA VAPORILOR DE APĂ) = cantitatea de

vapori de apă existentă în unitatea de volum de gaz.
umiditatea relativă !

41
3.TRANSFORMAREA
3. TRANSFORMAREASTĂRILOR
STĂRILORDE
DEAGREGARE
AGREGARE
Le CHATELIER (1885) - a formulat PRINCIPIUL CONSTRÂNGERII.
Prin exercitarea unei constrângeri asupra unui sistem în echilibru,
echilibrul sistemului se deplasează astfel încât constrângerea să fie
diminuată.
CONSTRÂNGERE = modificarea unui parametru de care depinde
echilibrul.
PARAMETRII DE ECHILIBRU
TEMPERATURA = măsura căldurii interne (energia cinetică a particulelor);
(K - grad Kelvin ; OC - grad Celsius)
PRESIUNEA = gradul de aglomerare a volumului cu particule materiale;
(Pa - Pascalul = N/m2; atm - atmosfera = 1,013 x 105 Pa;
bar = 1 m col. de apă = 105 Pa; torr = 1 mm col. de mercur = 1,33 x 105 Pa)
VOLUMUL SPECIFIC = volumul ocupat de unitatea de masă a substanţei.
(m3/kg)

42
 Pentru aceeaşi cantitate (masă) de substanţă, la presiune constantă:
 creşterea temperaturii va avea ca efect creşterea amplitudinii mişcărilor
vibratorii ale particulelor, cu tendinţa de a se transforma în mişcări de translaţie, care, la
starea solidă, sunt împiedicate (constrângere).
Consecinţă: particulele se vor îndepărta unele de altele, pentru a
permite transaţiile, ceea ce, la masă constantă, înseamnă creşterea volumului specific.
Echilibrul se deplasează de la starea solidă la starea lichidă (care
permite translaţii vâscoase) şi apoi, la starea gazoasă, care oferă cea mai mare libertate
de translaţie.
 reducerea temperaturii va avea ca efect scăderea amplitudinii mişcărilor
vibratorii ale particulelor şi reducerea necesităţii de a efectua translaţii (constrângere).
LIPSA DE NECESITATE SE INTERPRETEAZĂ
Consecinţă: particulele TOT unele
se vor apropia CA CONSTRÂNGERE
de altele, ceea ce, la
masă constantă, înseamnă reducerea volumului specific.
Echilibrul se deplasează de la starea gazoasă la starea lichidă şi apoi,
la starea solidă, în care libertate de translaţie necesară este minimă.

La temperatură mai mare, este stabilă starea cu volum specific mai mare.
43
 Pentru aceeaşi cantitate (masă) de substanţă, la temperatură constantă:
 creşterea presiunii va avea ca efect reducerea volumului specific, prin
reducerea distanţei dintre particule.
Consecinţă: libertarea de translaţie va scădea.
Echilibrul se deplasează de la starea gazoasă la starea lichidă (care
are volum specific mai mic) şi apoi, la starea solidă, care are cel mai mic volum specific.
 reducerea presiunii va avea ca efect eliberarea particulelor, pentru a ajunge
la distanţele de echilibru (mai mari), deci creşterea volumului specific.
Consecinţă: libertarea de translaţie va creşte.
Echilibrul se deplasează de la starea solidă, la starea lichidă şi apoi, la
starea gazoasă, care are volumul specific cel mai mare.

La presiune mai mare, este stabilă starea cu volum specific mai mic.

Tranziţia unei substanţe dintr-o stare de agregate în alta se numeşte

TRANSFORMARE DE STARE DE AGREGARE sau SCHIMBARE DE STARE FIZICĂ.

44
 3.1.TRANSFORMAREA
3.1. TRANSFORMAREARECIPROCĂ
RECIPROCĂSOLID
SOLID(S)
(S)--LICHID
LICHID(L)
(L)
Transformarea:
S  L se numeşte TOPIRE;
L  S se numeşte SOLIDIFICARE;
Dacă, în condiţii normale, starea substanţei este lichidă, transformarea:
L  S se numeşte CONGELARE;

La aceste transformări, influenţa presiunii este neglijabilă (teoretică),

întrucât ambele stări sunt practic incompresibile.
Analiza transformărilor se face pe grafice de analiză termică, în
coordonatele “timp - temperatură”, prin care se poate determina căldura absorbită
de substanţă pentru ruperea legăturilor (proces endoterm), respectiv căldura
eliberată de substanţă la refacerea legăturilor (proces exoterm) specifice stării
solide.
Pentru trasare, se măsoară temperatura substanţei, când cantitatea de
căldură introdusă, respectiv, extrasă din incintă este constantă în timp.

45
3.1.1. TOPIREA SOLIDELOR
Solidul se încălzeşte până la o anumită temperatură (T
- temperatura de topire), la care se atinge starea de

temperatu
constrângere, când legăturile specifice solidului încep să se
rupă, consumând căldură (căldura de topire).

L
L
ră
 Dacă solidul are structura cristalină, toate
particulele sunt legate prin legături de aceeaşi energie, încât
S+L

ecart de
numărul de legături ce se rup va fi determinat de cantitatea de T

L
S+

topire
căldură introdusă în cuptor.

S
Pe toată durata transformării S  L, temperatura

S
tim
substanţei rămâne constantă (palier de topire).
p
 Dacă solidul are structura amorfă, legăturile dintre particule au energii
diferite: se vor rupe, întâi legăturile mai slabe, apoi, pe măsură ce creşte temperatura,
se rup şi legăturile mai puternice.
Pe durata transformării S  L, consumul de căldură va fi variabil, încât
graficul va avea o creştere, dar cu gradient diferit (ecart de topire).
După terminarea transformării, lichidul (topitura) se încălzeşte.
Forma curbei de topire depinde de structura (cristalină sau amorfă) a solidului.
46
3.1.2. SOLIDIFICAREA TOPITURILOR

Solidificarea se produce cu cedarea căldurii (căldura latentă de solidificare),

datorită realizării legăturilor specifice stării solide între particule.
Formarea structurii cristaline, prin răcirea unei topituri, se realizează în
următoarele faze:
Când, prin răcire, substanţa atinge temperatura de solidificare (S), încep
să se formeze primele legături specifice solidului. Se formează centrii de cristalizare
care se numesc CRISTALITE.
Pe măsură ce scade temperatura, particulele din
topitură translează spre cristalite, dezvoltându-le şi se
formează DENTRITELE.

Fenomenul de migrare a particulelor din topitură,

spre dentrite continuă, golurile din reţelele dentritelor se
completează şi apar CRISTALELE, care cresc prin
adiţionarea de particule din topitură.
Creşterea cristalelor - presiunea de cristalizare
47
 Dacă viteza de răcire este mică, pe durata transformării
L  S, căldura degajată de substanţă compensează

temperatu
răcirea incintei, încât se obţine palier de solidificare.

L
Vâscozitatea topiturii rămâne constantă (=ct),
încât particulele au posibilitatea de migrare spre cristale

ră
pentru a se adiţiona şi a creşte volumul acestora.
 structură cristalină cu cristale mari (fenocristale).

L+
S L+S L+S

S
 Dacă viteza de răcire este mare (suprarăcire), răcirea

S
nu mai poate fi compesată (ecart de solidificare),

S
vâscozitatea topiturii creşte, particulele nu mai pot migra,
timp
pentru adiţionare la dentrite.
 structură amorfă.
 Caz special:

La suprarăcire, starea lichidă se poate păstra sub S obţinându-se starea

subrăcită.
Dacă starea subrăcită este deranjată, se formează, rapid, un număr foarte mare
de cristalite, cu degajare de căldură, încât temperatura substanţei revine la S după care
se continuă solidificare cu palier de solidificare.
Particulele vor adiţiona la numărul foarte mare de cristalite, rezultând cristale
multe, dar foarte mici (criptocristale).
48
De regulă, la topire, substanţa îşi măreşte volumul, iar la solidificare şi-l reduce.
Excepţie face apa (anomalia apei), datorită legăturilor de hidrogen, în
corelaţie cu agitaţia termică.
Dacă se trasează graficul de variaţie a
1,1 volumului apei, în raport cu temperatura, se
0 obţine:
 volumul apei este minim (unitar) la
VOLU

temperatu- ra de +4OC
M

la creşterea temperaturii, volumul creşte

1,0 dato-rită agitaţiei termice (respectă regula).
1
1,0
0
 la scăderea temperaturii, până la 0OC,
 agitaţia termică scade, se formează primele
-10 0 +4 +10 ( C) legături de hidrogen şi volumul creşte cu cca.
O

+20 1% (0OC), se formează toate legăturile de

 la punctul de congelare
hidrogen, moleculele se aşează în lanţuri ordonate, structura gheţii fiind mai
înfoiată decât cea a apei din care rezultă  volumul se măreşte cu cca. 10%.
 răcirea gheţii este însoţită de contracţiile termice (respectă regula).
importanţa
49
 3.2.TRANSFORMAREA
3.2. TRANSFORMAREARECIPROCĂ
RECIPROCĂLICHID
LICHID(L)
(L)--GAZ
GAZ(G)
(G)

Transformarea L  G se numeşte VAPORIZARE.

dacă se produce numai la suprafaţa lichidului, se numeşte EVAPORARE.
dacă se produce în volumul lichidului, se numeşte FIERBERE.
Vaporizarea presupune ruperea legăturilor specifice stării lichide, molecu-
lele ieşind în spaţiul liber, de deasupra lichidului sub formă de VAPORI.

Transformarea G  L se numeşte:
CONDENSARE, dacă în condiţii normale substanţa este lichidă;
LICHEFIERE, dacă în condiţii normale substanţa este gazoasă.
Condensarea presupune refacerea legăturilor specifice stării lichide între
moleculele de vapori, când acestea pierd energie.
Condensarea = revenirea la starea lichidă, normală.
Lichefierea presupune apropierea artificială (forţată) a moleculelor unui
gaz, cu creşterea vâscozităţii, până la comportarea ca un lichid.
Lichefierea = starea artificială, instabilă a unui gaz.

Gazul fiind compresibil, trebuie considerată şi presiunea ca parametru de echilibru.

50
3.2.1. VAPORIZAREA
Aglomerarea de vapori poate fi caracterizată prin PRESIUNEA DE
VAPORI.
Dacă numărul de molecule vaporizate (aflate deasupra lichidului) este
mare, se poate ajunge la echilibrul dinamic între numărul moleculelor ce se
evaporă (părăsind lichidul) şi numărul moleculelor de vapori ce condensează
(revenind în lichid).
Vaporii din această stare se numesc VAPORI SATURAŢI, iar starea se
caracterizează prin PRESIUNEA VAPORILOR SATURAŢI (pVS).
Raportul între presiunea de vapori (pV) existenţi, la un moment
dat, într-un gaz şi presiunea vaporilor saturaţi, la aceeaşi temperatură a
gazului se numeşte UMIDITATE RELATIVĂ (Ur):
p
Ur  v 100 %
p vs
Ur se foloseşte în mod curent pentru aerul atmosferic şi se măsoară cu
HIGROMETRE.
modificarea presiunii sau volumului în funcţie de umiditate, variaţia lungimii
firului de păr etc.
51
 Dacă un volum de lichid este încălzit, vaporizarea se produce în structura
lui. Moleculele formează bule de vapori în structura lichidului.
Când presiunea de vapori din bulele formate egalează presiunea de
deasupra lichidului, bulele se ridică la suprafaţa lichidului  se produce fierberea.
Fierberea se produce la TEMPERATURA DE FIERBERE, specifică
lichidului, temperatură care se menţine constantă pe durata transformării.
Temperatura de fierbere este influenţată de presiune, dat fiind
necesitatea egalării presiunii de vapori, cu presiunea de deasupra lichidului.
oala sub presiune, abur industrial, autoclave

3.2.2. CONDENSAREA
Condensarea se produce prin pierderea energiei moleculelor de vapori,
la ciocnirea cu molecule de gaz, sau de un perete rece (principiul lui Wald).
Prin răcire izobară, vaporii ajung în stare de saturaţie şi condensează.
La presiuni egale, temperatura de condensare este egală cu
temperatura de fierbere.
Aplicaţie: distilarea (fracţionată) a lichidelor.
52
PUNCTUL DE ROUĂ este temperatura la care trebuie răcit aerul umed, la
presiune atmosferică, pentru ca vaporii de apă să devină saturaţi (să apară
condensul).

TERMOIZOLA
interi perete ŢIE
exteri
or  or 2I exteri
2
conden
0O or
2I s R
C
0O

CR 1
BARIERĂ DE
1 VAPORI

2I
0O
R
C

1
C3
53
3.2.3. LICHEFIEREA GAZELOR
Interdependenţa celor trei parametri de
echilibru sunt date de CURBELE LUI ANDREWS.

PRESIUN
Dacă un volum de gaz este redus (prin 
comprimare), la diferite temperaturi (i) şi se C GAZ

E
LICHI
trasează graficele de variaţie ale presiunilor, se p

D
constată că: 22
c
 la început presiunea creşte datorită comprimării; 1
1
(se pot comprima vaporii, care se află la VAPORI
VAPORI
distanţe intermoleculare specifice gazului) SATURA
NESATURA
ŢI VOLU
 rămâne constantă, pentru o variaţie de volum; ŢI
M
(volumul specific scade prin formarea vC VOLU
M
legăturilor specifice lichidului) Se identifică domeniile
 creşte din nou de stare şi coordonatele:
(presiunea se transmite în lichidul  temperatură critică.
incompresibil)
Pe măsură ce temperatura este mai mare,  presiune critică;
palierul de presiune constantă este mai redus.  volum critic;

54
 Temperatura critică este temperatura peste
care un gaz nu poate fi lichefiat, oricât de mult ar fi
 comprimat.
C GAZ
LICHI
p D
 Peste C agitaţia termică este atât de mare
c
2 încât moleculele de gaz nu pot forma legăturile
 specifice lichidelor, oricât de mult ar fi apropiate.
1
VAPORI
VAPORI
NESATURA Presiunea critică este presiunea sub care un
SATURA gaz nu poate fi lichefiat, oricât de mult ar fi răcit.
ŢI
ŢI
vC
Sub pC, chiar dacă energia moleculelor de
gaz este foarte mică, acestea sunt atât de
Un gaz poate fi lichefiat prin: îndepărtate reciproc, încât nu pot forma legăturile
 răcire izobară; specifice lichidului.
 comprimare izotermă;
Volumul critic este volumul specific al unui
 procedeu combinat de ră- gaz la care acesta poate fi lichefiat, când temperatura
cire şi comprimare simultane. şi presiunea sunt la valorile critice.

55
 3.3.TRANSFORMAREA
3.3. TRANSFORMAREASOLID
SOLID(S)
(S)--GAZ
GAZ(G)
(G)

Pentru substanţele care au punctul de fierbere la presiunea atmosferică,

mai mic decât temperatura atmosferică, este posibilă transformarea directă S  G,
care se numeşte SUBLIMARE.

56
 4.SISTEME
4. SISTEMEDE
DESUBSTANŢE
SUBSTANŢE
În realitate, materialele sunt alcătuite din amestecuri de substanţe
(SISTEME), fie dispersate una în alta, fie în interacţiune.

4.1.FENOMENE
4.1. FENOMENEDE
DEINTERFAŢĂ
INTERFAŢĂ
Interacţiunile substanţelor dintr-un sistem, cu forţe de coeziune internă
diferite, vor conduce la dezechilibre asupra particulelor componente la interfaţă,
determinând producerea unor fenomene specifice numite FENOMENE DE
INTERFAŢĂ.

Dezechilibrul şi, implicit, intensitatea fenomenelor de interfaţă va fi

determinat de raportul între forţele de coeziune internă ale substanţelor, deci, de:
 tipul substanţelor (au forţe de coeziune internă diferite);
 stările de agregare ale substanţelor (intensitatea forţelor interne este funcţie de
starea de agregare);
 concentraţia sistemului (fenomenele au ca obiect particulele componente);
 temperatura sistemului (agitaţia termică reduce intensitatea forţelor interne)

57
4.1.1. ADSORBŢIA
La interfaţa a două substanţe S1
şi S2 apare dezechilibrul de forţe.

S2

C
ADSORBANT

m
Dacă S1 are forţe de coeziune

15
ADSORBAT
internă mai mari decât S2, în tendinţa de a S1
se reduce rezultanta “R”, substanţa S1, va R
atrage către interfaţă un număr mai mare
de particule de substanţă S2.
Fenomenul de atracţie a unei
substanţe, la interfaţa cu altă substanţă, în Substanţa atrasă se numeşte
tendinţa de a se reduce dezechilibrul ADSORBAT, iar substanţa ce produce
forţelor se numeşte ADSORBŢIE. atracţia se numeşte ADSORBANT.
Efectul adsorbţiei constă în creşterea concentraţiei adsorbatului la interfaţă
şi creşterea însemnată a vâscozităţii acestuia, încât un gaz adsorbit se va comporta
ca lichid, iar un lichid adsorbit, ca solid.
Adsorbţia se atenuează relativ repede odată cu creşterea distanţei,
manifestându-se intens pe aprox. 15 m.

58
 Dacă între substanţe se manifestă numai forţe fizice (van der Waals),
fenomenul se numeşte FIZIOSORBŢIE şi este reversibil, la schimbarea condiţiilor
de echilibru, producându-se DESORBŢIA.
Dacă între substanţe se realizează legături chimice, fenomenul se
numeşte CHIMIOSORBŢIE sau CHEMOSORBŢIE şi poate fi reversibil numai dacă
interfaţa se tratează cu o altă substanţă capabilă să lege adsorbatul şi să-l
desprindă de primul adsorbant.

Chemosorbţia poate fi considerată ca o adsorbţie selectivă, fiind aplicată în

tehnica purificării fluidelor:
Fluidul (gaz, lichid) trece printr-o coloană în care se află granule de
substanţă care chemosoarbe numai substanţa ce îl impurifică.
Periodic substanţa adsorbantă poate fi regenerată prin tratare chimică,
pentru desorbţia substanţei chemosorbite.

Forţele de adsorbţie provoacă ridicarea temperaturii de vaporizare a unui lichid.

ADSORBŢIA 
ABSORBŢIE 59
 4.1.2. TENSIUNEA SUPERFICIALĂ

Cum pătura superficială “apasă” asupra 

volumului de substanţă, aceasta va răspunde
prin forţe de respingere, cu tendinţa de a-şi mări R
volumul.

Dar particulele din pătura superficială,

sunt în echilibru de forţe, ceea ce face ca pătura
superficială să se manifeste ca o membrană Dacă interfaţa este
elastică (întinsă), apărând, la interfaţă, forţa între două lichide, se numeşte
numită TENSIUNE SUPERFICIALĂ. TENSIUNE INTERFACIALĂ.

Tensiunea superficială explică următoarele fenomene:

 liofilia şi liofobia;  capilaritatea;  miscibilitatea.

Fenomenele de interfaţă se manifestă la toate combinaţiile de stări de

agregare S-L; S-G; L-G.
În cazul solidelor, aceste fenomene au cea mai mare intensitate, chiar
dacă starea solidă nu permite modificarea volumului.
REOLOGIA
60
4.1.2.a. LIOFILIA ŞI LIOFOBIA
Dacă o picătură de lichid (L) se află pe suprafaţa unui solid (S), sistemul
aflându-se în gaz (G), în punctele de contact ale celor trei faze (A şi A/), se vor
manifesta tensiunile superficiale corespunzătoare celor trei combinaţii.
Proiecţia celor trei tensiuni (vectori) pe
G planul solidului, în punctul A, va fi:
 LG
LG

  SG  SL  LG cos   în care:



SG  L  SG
SL SL  = unghiul tangentei la picătura de lichid în
A S A/ punctele de contact, numit UNGHI DE UDARE;
 = rezultanta, numită FORŢĂ DE ADEZIUNE;

Observând că:
 sensul pozitiv adoptat pentru rezultanta  este sensul SG;
 cele două puncte (A şi A/) vor suporta acţiuni simetrice;
 singurul parametru variabil al ecuaţiei este cos ;
 cos 00 = 1 şi cos 1800 = -1
rezultă două cazuri posibile:

61
 CAZUL 1. 0
 forţa de adeziune îndreptată spre

 LG
LG
L gaz, va “trage” lichidul spre gaz.
SG SG
 LG   GSG SG
SL SL SL SL  în tendinţa de a se reduce dezechi-
A A/ librul (valoarea ),   00, picătura
lichidul udă solidul = LIOFILIE aşternându-se pe solid, până la
realizarea unui strat monomolecular de
  SG  SL  LG cos   lichid.

CAZUL 2. 0
 forţa de adeziune îndreptată spre lichid, va

 LG
LG LG

LG
“trage” lichidul spre lichid. SG SG     SG SG


 în tendinţa de a se reduce dezechilibrul SLSLSLSL
(valoarea ),   1800, picătura se restrânge A A/
pe solid, până la desprindere.
lichidul nu udă solidul = LIOFOBIE

Dacă lichidul este apa  HIDROFILIE / HIDROFOBIE

62
4.1.2.b. CAPILARITATEA
Dacă un lichid se află într-un tub (solid), cu diametrul , moleculele de pe
circonferinţa tubului, aflate în contact şi cu gazul, vor fi antrenate de forţa de
adeziune.
Dacă solidul este liofil,  are sensul spre gaz şi va ridica moleculele de lichid.
Dacă solidul este liofob,  are sensul spre lichid şi va coborî moleculele de lichid.

 
G
 2


G gH

H
4
H


S
S

4
L L H
g

Deoarece moleculele din pătura superficială sunt legate între ele prin
tensiunea superficială, moleculele de pe circonferinţa tubului vor antrena, în mişcare
întreaga coloană de lichid din tub, dar suprafaţa lichidului va lua forma curbă (de
menisc) - concav, respectiv convex.
63
4.1.2.c. MISCIBILITATEA LICHIDELOR

Miscibilitatea exprimă capacitatea moleculelor a două lichide diferite de a

difuza reciproc.

Fenomenul poate fi împiedicat de tensiunea interfacială care face ca

interfaţa să se comporte ca membrană impermeabilă pentru lichide.
Cu cât tensiunea interfacială este mai mare, cu atât lichidele sunt mai
puţin miscibile.

Pentru ca două lichide nemiscibile să poată deveni miscibile, trebuie

acţionat pentru reducerea tensiunii interfaciale.
O posibilitate este încălzirea (fierberea) lichidelor, agitaţia termică
conducând la reducerea dezechilibrului la interfaţă.
ULEI - APĂ

64
 4.2.SISTEME
4.2. SISTEMEDISPERSE
DISPERSE

Două, sau mai multe substanţe aflate în amestec formează SISTEME DISPERSE.

Substanţele individuale, definite chimic se numesc COMPONENTE.

Părţile omogene şi dinstincte sub aspect fizic (separate prin interfeţe
definite), se numesc FAZE.

Exemple:
 sistemul lichid şi vaporii săi, în timpul fierberii - 1 componentă / 2 faze
 două lichide miscibile - 2 componente / 1 fază;

Sistemele cu o singură fază se numesc SISTEME OMOGENE.

Sistemele cu cel puţin două faze se numesc SISTEME ETEROGENE.

Faza preponderentă (continuă) dintr-un sistem dispers se numeşte MEDIU

DE DISPERSIE sau DISPERSANT.
Faza discontinuă (dispersată) se numeşte DISPERSAT sau DISPERSOID.

STABILITATEA exprimă menţinerea sistemului în stare dispersă, în timp.

65
Stabilitatea unui sistem se analizează prin balanţa a două fenomene contrare, care
se manifestă cu atât mai pregnant, cu cât sistemul este mai fluid:

 tendinţa de separare a fazelor, determinată de diferenţa de

energie potenţială a acestora;
energia potenţială este funcţie de volumul (mărimea) şi densitatea dispersoidului

 tendinţa de menţinere în stare dispersată, datorită fenomenelor

de interfaţă dispersant-dispersoid;
liofilie, suprafaţa specifică a dispersoidului, agitaţia termică

SUPRAFAŢA SPECIFICĂ reprezintă suprafaţa S= totală,

x 8 6xax0,5
6 S= tuturor= granulelor
1 xx 10,5 6= 6 x 2
ce rezultă prin divizarea unui gram, sau unui cm de materie
3
cm2 cm considerată
2 total
compactă. (m2/g ; m2/cm3)

Un sistem dispers va fi mai stabil, dacă:

 dispersoidul este de dimensiuni mai mici şi densităţile fazelor sunt mai apropiate;
 dispersoidul este liofil faţă de dispersant şi are suprafaţă specifică mai mare.

În funcţie de dimensiunea dispersoidului, sistemele disperse se numesc:

SOLUŢII ; COLOIZI; SUSPENSII
66
4.2.1. SOLUŢII
Soluţiile sunt sisteme disperse omogene, la care dispersoidul este
constituit din particule cu dimensiuni submoleculare (molecule mici, ioni, atomi) -
< 10-9 m.
 dispersantul se numeşte SOLVENT sau DIZOLVANT; (nu diluant)
 dispesoidul se numeşte DIZOLVAT, SOLUT sau SOLVAT,

SOLVENT SOLUT SIMBOL DENUMIRE

amestecuri de
GAZ GAZ G-G
gaze
GAZ G-L
LICHID LICHID L-L soluţii lichide
SOLID S-L
GAZ G-S
aliaje
SOLID LICHID L-S
soluţie solidă
SOLID S-S

În sistem soluţie, se pot găsi toate combinaţiile de stări de agregare.

67
 Dispersarea solutului în solvent (DIZOLVAREA) se produce prin mecanisme diferite:
 La soluţiile G-G şi G-L, dizolvarea se produce prin difuzarea particulelor
printre moleculele gazului, respectiv, lichidului solvent.
 La soluţiile L-L şi S-L, dizolvarea presupune ruperea legăturilor solutului şi
formarea legăturilor solvent-solut, urmată de difuzia solutului în solvent.
 Soluţiile G-S şi S-S, se obţin cu componentele în stare lichidă (topituri,
paste fluide etc.) dispersia menţinându-se la solidificarea solventului (prin răcire, sau
alte fenomene specifice).
Pentru ca dizolvarea să se producă, este necesar ca interacţiunile solvent-
solut să compenseze acţiunile interne ale solutului:
 legăturile chimice ale componentelor, respectiv interacţiunile solvent-solut,
să fie de aceeaşi natură:
 energiile de legătură ale solutului să fie mai mici decât cele ale
interacţiunii solvent-solut;
 substanţele ionice se dizolvă în apă, dar nu şi în solvenţi organici cu moleculă
nepolară;
 solidele moleculare se dizolvă în solvenţi organici, dar şi în apă;
 metalele se dizolvă în metale;
 solidele cu reţea atomică nu se dizolvă.
68
4.2.1.a. MECANISMUL DIZOLVĂRII S-L
Dizolvarea S-L se produce în următoarea succesiune de faze:

Dacă solventul (L) este apa şi solutul este o substanţă ionică:

 faza de HIDRATARE, constă în atracţia moleculelor de apă la

interfaţa cu cristalul, formându-se legăturile solvent-solut (proces exoterm):
+  faza de HIDROLIZĂ. constă în
-
+ - +- + + - + ruperea legăturilor de reţea şi difuzarea
-
-
+ -
+ +- 
 - +
+ - +
- ionilor în apă (solvent), înveliţi de
- +-- ++ - +
-
+
-

+
- + - moleculele acestuia (proces endoterm).
+

+ -
+
+- + - +- + + -
-
- -

- - + - + - +
-+ -
+ + - + - +- E - + - +
-

R
-
I E -
- +
- + -- + + - +
+
OC ITICĂ - +
+

- +
+

-+
IS +
- + D OL I-ŢI
T R - +
C L + - + - +
ELE CTRO - +
- + -
EL E - + +
Dacă solventul (L) este apa şi solutul este o - +
- +- + - +
substanţă moleculară, moleculele hidrolizate - + + - - -
pot fi polarizate, până la scindarea în ioni. + - + +

69
Dacă solventul (L) are molecula nepolară, moleculele rupte din reţea trec în
soluţie sub formă de molecule solvatate (nedisociate electrolitic), dar învelite într-un
strat de molecule de solvent.
Datorită dimensiunilor mici ale dispersoidului şi învelişului de solvent,
stabilitate soluţiilor este nelimitată în timp.

4.2.1.b. CONCENTRAŢII

Concentraţia unei soluţii exprimă raportul între numărul de părţi de solut şi

numărul de părţi de soluţie, uneori, de solvent.
 părţile pot fi exprimate în unităţi de masă, de volum sau combinaţii.
Cantitatea maximă de solut ce poate fi dizolvat de un solvent, în condiţii
precizate de temperatură şi presiune, se numeşte SOLUBILITATE şi se exprimă în
grame de solut/ 100 g de solvent.
Concentraţia corespunzătoare solubilităţii se numeşte CONCENTRAŢIE
DE SATURAŢIE iar soluţia se numeşte SOLUŢIE SATURATĂ.

70
 Solubilitatea substanţelor variază în funcţie de tipul substanţei, dar şi de
condiţiile de echilibru (temperatură şi presiune) ale soluţiei.
solubilitatea gazelor în lichide scade
odată cu creşterea temperaturii, fiind nulă la S1

SOLUBILITATE
temperatura de fierbere a solventului, dar creşte
odată cu presiunea
S2

%(g/g)
solubilitatea solidelor în lichide poate
varia în funcţie de temperatură după unul dintre  oC
grafice. 2 1
Dacă unei soluţii saturate i se modifică un parametru ce determină
solubilitatea, se ajunge la STAREA SUPRASATURATĂ.
Starea este instabilă, soluţia eliminând surplusul de solut, prin:
 degajare, în cazul soluţiei G-L;
 separare, în cazul soluţiei L-L;
 precipitare, în cazul soluţiei S-L
Starea suprasaturată se poate obţine şi dacă solutul, în urma dizolvării,
suferă modificări chimice care determină reducerea solubilităţii.

71
4.2.1.c. PROPRIETĂŢILE SOLUŢIILOR LICHIDE

Proprietatea unei soluţii, diferită de cea a solventului pur şi care:

 depinde de specia de solut, se numeşte proprietate NECOLIGATIVĂ;
 depinde numai de concentraţie soluţiei şi nu de specia de solut, se
numeşte proprietate COLIGATIVĂ.

Proprietate necoligativă: modificarea tensiunii superficiale a solventului.

Moleculele de solut se poziţionează între moleculele solventului şi în
pătura superficială a soluţiei, putând modifica starea de echilibru la interfaţă.
Dacă solutul reduce tensiunea superficială, substanţa solut se numeşte
substanţă SUPERFICIAL ACTIVĂ sau TENSIOACTIVĂ.

Astfel de substanţe se folosesc pentru stabilizarea sistemelor disperse

eterogene, când fenomenele de interfaţă nu sunt suficiente sau nu sunt favorabile
(liobobie).
În astfel de cazuri, substanţele se numesc EMULSORI sau EMULGATORI.

72
PROPRIETĂŢI COLIGATIVE
OSMOZA = fenomenul de trecere a solventului dintr-o soluţie mai diluată
într-o soluţie mai concentrată (a aceluiaşi solut), până la egalarea concentraţiilor,
când cele două soluţii sunt separate de o membrană semipermeabilă.
MEMBRANĂ SEMIPERMEABILĂ = membrană cu pori fini, care permit
trecerea moleculelor de solvent, dar reţin particulele de solut.

CELULĂ OSMOTICĂ cu soluţiile la acelaşi nivel: C1 < C2

Moleculele solventului trec prin membrană şi, datorită C2

PRESIUNII OSMOTICE, ridică nivelul soluţiei în tub, până la

H
egalarea concentraţiilor.
C1
Presiunea osmotică poate fi determinată prin înălţimea
de urcare a soluţiei în tub (H).

Presiunea osmotică explică procesele celulare, procese de întărire a

lianţilor şi de distrugere a structurii unor materiale.

73
 PRESIUNEA DE VAPORI a unei soluţii este, întotdeauna, mai mică decât
cea a solventului pur.
Legea RAOULT (1877)  scăderea relativă a presiunii de vapori a unei
soluţii este direct proporţională cu molaritatea soluţiei.

CONSECINŢE:
 punctul de fierbere al unei soluţii vapori
C1 < C2
este întotdeauna mai coborât decât cel al
solventului;
 punctul de congelare al unei
soluţii este întotdeauna mai coborât decât cel
al solventului.

Fenomenul are aplicaţii în tehnica dezgheţului şi explică diagramele de

echilibru ale sistemelor disperse.

74
4.2.1.d. SOLUŢII SOLIDE (ALIAJE SOLUŢIE SOLIDĂ)
Soluţiile solide presupun cristalizarea solventului (solid în condiţii normale),
în reţeua lui incluzând particule ale solutului.

În funcţie de raportul între mărimile particulelor celor două faze, soluţiile

solide pot fi:
soluţii solide DE SUBSTITUŢIE, care se obţin dacă solutul are dimensiuni
comparabile cu cele ale solventului (10%) şi cele două componente sunt izomorfe;

Particulele solutului vor substitui

particule ale solventului în nodurile reţelei,
fără a o modifica semnificativ.

 soluţii solide DE INTERSTIŢIE, care se obţin dacă

solutul are dimensiuni mult mai mici decât solventul.

Particulele solutului se vor amplasa în interstiţiile

reţelei solventului, fără a o modifica semnificativ.

75
4.2.2. COLOIZI
COLOIZII sunt sisteme disperse microeterogene, la care dispersoidul are
dimensiuni supramoleculare, dar mai mici decât lungimea de undă a luminii în
spectrul vizibil (<10-7m).
Dispersoidul nu poate fi observat în microscopia optică, fapt pentru care
coloizii se mai numesc şi soluţii coloidale.

DISPERSANT DISPERSOID SIMBOL DENUMIRE

LICHID L-G
GAZ aerosoli
SOLID S-G În sistem dispers
GAZ G-L spume fine coloidal, se pot găsi toate
LICHID LICHID L-L emulsii coloidale combinaţiile de stări de
SOLID S-L soli agregare, cu excepţia
GAZ G-S xerogel combinaţiei
SOLID LICHID L-S geluri G-G.
SOLID S-S aliaj de amestec

76
4.2.2.a. SOLI
SOLII conţin particule solide, despersate în mediu lichid.

Caracteristica definitorie este curgerea vâscoasă.

Dimensiunile mici şi suprafaţa specifică mare

(6 x 103 m2/cm3), permit dezvoltarea fenomenelor de
interfaţă (liofilie / liofobie), fapt pentru care, solii trebuie
analizaţi în cele două cazuri:

 soli liofili (hidrofili), la care dispersoidul este liofil faţă de dispersant;

 soli liofobi (hidrofobi), la care dispersoidul este liofob faţă de
dispersant.
În cazul solilor liofili, particulele de dispersoid adsorb, la interfaţă,
molecule de dispersant, “învelişul” format jucând rol de “manta elastică” care va
determina producerea ciocnirilor elastice (cu respingere) a particulelor.
Prin acest mecanism, se împiedică aglomerarea particulelor de dispersoid
şi este compensată, parţial, diferenţa de densitate a fazelor.

77
 Pentru obţinerea solilor liofili, este suficientă divizarea (la nivel coloidal) şi
umectarea dispersoidului care se autodispersează.
Divizarea se poate realiza prin:
 metode mecanice - mori coloidale;
 metode electrice - arc electric în mediul de dispersie;
 metode de condensare - amestecarea unei soluţii saturate a dispersoidului în
mediul de dispersie care dizolvă numai solventul acelei soluţii:

În cazul solilor liofobi, particulele de dispersoid resping, la interfaţă,

molecule de dispersant, încât stabilitatea sistemului este, practic, nulă.
Această situaţie se produce când cele două faze sunt formate prin
legături chimice diferite: dispersoid legat covalent-în apă; dispersoid ionic-în lichid
organic etc.
Pentru a asigura stabilitatea, este necesară schimbarea caracterului
suprafeţei dispersoidului, din liofob, în liofil.
În acest sens, se folosesc substanţe care să formeze PUNŢI DE
LEGĂTURĂ între faze.

78
 Dacă dispersoidul este covalent, iar mediul de dispersie este apa, se
introduc în sistem substanţe organice cu molecula asimetrică.
radical covalent
Apa hidrolizează hidrogenul de la capătul
(hidrofob)
R-COOH hidrofil al substanţei, aceasta ionizându-se negativ.
grupare funcţională R  COOH  H2O  R  COO   H3O 
hidrofilă
Moleculele ionizate nu-şi pot găsi echilibrul,
decât dacă se adsorb cu radicalul covalent la
particula de dispesoid covalent şi îndreaptă capătul
ionizat spre apă. Se formează un macro-anion.

Acidul hidric rezultat (ionizat pozitiv) este

atras de macro-anion, iar moleculele de apă se
adsorb pe MICELĂ.

Dacă dispersoidul este format cu legături covalente polare sau ionice, iar
dispersantul este covalent, se introduc în sistem electroliţi care se chemosorb pe
dispersoid şi măresc potenţialul electric al suprafeţei micelei, astfel formate,
intensificând adsorbţia fazei lichide.
Solii prezintă stabilitate limitată.
79
4.2.2.b. GELURI
Dacă un sol pierde faza lichidă (dispersantul), volumul scade, particulele
solide (de dispersoid) se apropie reciproc până intră în contact unele cu altele,
formând o reţea de granule solide între care rămâne dispersată faza lichidă.
GELURILE corespund sistemului dispers L-S.

GELIFICAREA se poate produce şi prin răcirea

unui sol cu concentraţie suficient de mare, pentru ca,
prin reducerea agitaţiei termice să fie permite aşezarea
granulelor de solid în reţea.

Gelificarea este însoţită de modificarea proprietăţilor sistemului: pierderea

proprietăţilor stării lichide (creşterea consistenţei, până la dispariţia curgerii) şi
apariţia proprietăţilor stării solide (elasticitate, duritate, rezistenţe mecanice)
Dacă în punctele de contact ale granulelor solide se realizează legături
chimice gelificarea este ireversibilă.
Dacă se realizează, doar, legături fizice, procesul de gelificare este
reversibil.
80
 Transformarea gel - sol se poate realiza prin:
 adăugare de fază lichidă (dispersantul iniţial);
 aport energetic (agitare, încălzire moderată);
 peptizare - introducerea de electroliţi care se adsorb pe granule şi, mărindu-le
potenţialul electric, le dispersează.
Proprietatea unui gel de a trece în stare sol prin aport energetic, se
numeşte TIXOTROPIE. Gelurile se numesc GELURI TIXOTROPICE.
Dacă un gel pierde toată faza lichidă, devine XEROGEL şi corespunde
sistemului dispers G-L.
Uscarea gelurilor este însoţită de contracţii mari de volum şi de rigidizarea
sistemului datorită modificărilor chimice (cristalizări, legături chimice etc.).
La reumezire, xerogelurile pot absorbi lichid, suferind umflări, dar variaţiile
de volum la umezire-uscare scad pe măsura îmbătrânirii gelului.
ÎMBĂTRÂNIREA GELURILOR reprezintă procesul ireversibil de
rigidizare în timp, datorită modificărilor fizico-chimice structurale.

întărirea lianţilor silicatici

81
4.2.3. SUSPENSII
Suspensiile sunt sisteme disperse macroeterogene, în care dispersoidul
are dimensiuni mai mari decât 10-7 m.
dispersoidul este vizibil la microscopul optic, cu lupa, sau cu ochiul liber.
Suspensiile se pot realiza în toate combinaţiile stărilor de agregare, cu
excepţia stării G-G.
DISPERSANT DISPERSOID SIMBOL DENUMIRE
LICHID L-G ceaţă
GAZ
SOLID S-G suspensii
GAZ G-L spume Pentru suspensiile în
LICHID LICHID L-L emulsii medii fluide, dimensiunile
SOLID S-L suspensii relativ mari ale dispersoi-
GAZ G-S solide poroase dului fac ca stabilitatea
SOLID LICHID L-S solide umede dispersiei să fie redusă.
SOLID S-S aliaje de amestec

82
 Suspensiile în medii gazoase constituie impurităţi ale gazului.
Uneori, mediul gazos poate fi folosit ca mijloc de transport a unor pulberi,
sau lichide, stabilitatea fiind realizată prin viteza curentului de gaz.
Nu este necesară îmbunătăţirea stabilităţii, pulberea trebuind a fi separată
de gaz la destinaţia transportului (cicloane, pulverizatoare).

SPUMELE (grosiere) - G-L se pot obţine prin:

 spumare (agitare);
 barbotare (suflare);
 substanţe generatoare de gaze.
Stabilitatea se îmbunătăţeşte prin folosirea de substanţe tensioactive
(care reduc tensiunea superficială a lichidului), numite spumanţi (săpunuri,
detergenţi etc.)

În unele cazuri, pentru a separa gazul din lichid, se folosesc substanţe

care măresc tensiunea superficială a lichidului, sub denumirea de DEZEMULSORI.
instalaţiile hidraulice

83
 EMULSIILE (L-L) se pot obţin prin amestecarea lichidelor nemiscibile.
Emulsia va fi constituită din globule de lichid dispersate în lichidul dispersant.
De regulă, emulsiile se realizează dintr-un lichid organic (ULEI) şi APĂ.
 dacă uleiul se dispersează în apă, emulsia se numeşte DIRECTĂ,
sau ULEI ÎN APĂ;
 dacă apa se dispersează în ulei, emulsia se numeşte INVERSĂ, sau
APĂ ÎN ULEI.
Substanţele care reduc tensiunea interfacială se numesc EMULSORI
sau EMULGATORI şi, prin modul de acţiune, determină tipul de emulsie.
EMULS Dacă interacţiunea ULEI-EMULSOR este mai slabă decât
OR cea EMULSOR-APĂ, se reduce tensiunea EMULSOR-APĂ şi uleiul
se va dispersa în apă, obţinându-se emulsie directă..
UL

AP
EI

În caz contrar, apa se va dispersa în ulei, obţinându-se

emulsie inversă.

Dacă
Dacă o o emulsie
emulsie directă
directă intră
intră în
în contact
contact
cu
cu o
o suprafaţă,
suprafaţă, echilibrul
echilibrul tensiunilor
tensiunilor se
se modifică,
modifică,
emulsorul
emulsorul se
se adsoarbe
adsoarbe pepe suprafaţă
suprafaţă iar
iar globulele
globulele
se reunesc în
se reunesc în strat
strat continuu.
continuu. RUPERE
RUPERE SOLID
84
 Suspensiile S-L se folosesc pentru realizarea straturilor subţiri din
materiale pulverulente (solide) - vopsele, pulberi metalice etc.

Suspensiile în medii solide se obţin în stadiul lichid al dispersantului.

Suspensiile G-S sunt reprezentate de solidele poroase, care pot fi de două tipuri:
 structuri macroporoase, dacă porii din structură comunică cu
exteriorul;
 structuri celulare, dacă porii se prezintă ca celule independente.

Structurile poroase sunt importante pentru

realizarea termoizolaţiilor, cele două structuri având
calităţi diferite în acest sens.
În cazurile în care incluziunile gazoase, în structura unui solid,
constituie defecte de structură, acestea se numesc SUFLURI.

Suspensiile S-S se cuprind în categoria “aliaj de amestec” în care

componentele cristalizează independent şi se obţine STRUCTURA
GRĂUNŢOASĂ.

85
4.3. ECHILIBRE FIZICE ALE SISTEMELOR DE SUBSTANŢE
Un sistem este în echilibru când, după o mică şi scurtă variaţie a
condiţiilor de care depinde echilibrul, sistemul revine la starea iniţială.
Gibbs (1876) a enunţat Legea fazelor:
Numărul fazelor (F), prezente la echilibru, este legat de numărul
componentelor (C) şi de numărul gradelor de libertate (L) ale sistemului, prin
relaţia:
F+L = C+2
GRADUL DE LIBERTATE sau VARIANŢA sistemului exprimă numărul maxim de
parametri ce trebuie fixaţi pentru ca echilibrul să fie definit.
Valoarea “2” exprimă cei doi parametri universal valabili: temperatura şi
presiunea.

Rezultă L=C-F+2,
sistemele fiind numite invariante (L=0), univariante (L=1) divariante (L=2) etc.

86
4.3.1. ECHILIBRE ÎN SISTEME CU O COMPONENTĂ
Într-o substanţă pură, pot coexista maximum trei faze: solidul, lichidul şi vaporii.
Având în vedere transformările de stare de agregare, substanâa pură poate
forma trei sisteme: S-L , L-G , S-G, sisteme univariante, întrucât
L=C-F+2 =1-2+2=1
adică echilibrul se poate modifica la schimbarea unui parametru: temperatura, la
presiune constantă sau presiunea, la temperatură constantă.
În punctul triplu sistemul
p p p conţine toate cele trei stări de
temperat

TRIPLU
3 2 1
PUNCT
temperat

agregare (faze), fiind INVARIANT.

G

ură
ură
G
G

G L Dacă componenta prezintă

L

modificaţii alotropice, fiecare stare

se prezintă ca fază, punându-se în
evidenţă domeniile corespunzătoa-
S
S

S
S

timp presiune re.

p p p
3 2 1
87
4.3.2. ECHILIBRE ÎN SISTEME S - L , CU DOUĂ COMPONENTE

Dacă un amestec de două componente miscibile este răcit. la o

anumită temperatură, începe să se separe o fază solidă.
Forma curbelor de răcire şi valoarile temperaturilor la care începe şi
se termină solidificarea sistemului depinde de compoziţia topiturii, dar şi de
tipul aliajului obţinut:

 aliaj soluţie solidă, dacă componentele sunt izomorfe şi au

dimensiuni comparabile;
 aliaj de amestec, dacă componentele nu sunt izomorfe, încât
cristalizează separat.

88
4.3.2.a. ECHILIBRE ÎN SISTEME ALIAJ SOLUŢIE SOLIDĂ
Atât în stare de topitură, cât şi în stare solidă, sistemul va avea o
singură fază, cu compoziţia avută în stare lichidă (p% A + q% B).
temperatu

temperatu
LAB
A C.
ră

ră
LIQUIDUS
(L+S)AB
B

SAB C.
SOLIDUS
tim
p A 100%m p r
0% n q s
B 0%
La apariţia solidului, acestaeste
100% bogat în comp. A şi pe măsura
scăderii temperaturii el se îmbogăţeşte în comp. B. Complementar, lichidul
rămas este bogat în comp. B şi se îmbogăţeşte în comp. A.

89
4.3.2.b. ECHILIBRE ÎN SISTEME ALIAJ DE AMESTEC

temperatu
temperatu

LAB
A C.
EUTECTIC

ră
ră

LIQUIDUS
B
L+SB
L+SA
C.
SA+SB SOLIDUS

tim m p r
p A 100%
0% n q s
B 0%
Temperatura de solidificare
100% totală este aceeaşi, indiferent de
compoziţia topiturii.
La compoziţia amestecului eutectic, cele două componente se
solidifică simultan, ca o substanţă pură.
Diagrama presupune insolubilitatea totală reciprocă a componentelor.
90
 Dacă componentele sunt parţial solubile reciproc, diagrama de stare
se completează cu curbele solidus, corespunzătoare solubilităţilor.

temperatu
LAB
A C.
EUTECTIC
ră

LIQUIDUS
B
L+SB
L+SA
C.
SAB SA+SB SOLIDUS
EUTECT
OID SBA
A 100% p n
0% m q
B 0%
100%

91
 5. NOŢIUNI DE CINETICĂ CHIMICĂ
5. NOŢIUNI DE CINETICĂ CHIMICĂ
Procesele prin care se produc transformări ale unor substanţe în altele,
cu caracteristici diferite se numesc REACŢII CHIMICE.

REACTANŢI  PRODUŞI DE REACŢIE

REACTOR

În funcţie de procesul chimic, reacţiile pot fi:

 reacţii de descompunere (disociere), care presupune descompunerea unui

reactant în doi sau mai mulţi produşi de reacţie
AB + C
 reacţii de sinteză, care presupune formarea unui produs de reacţie din reactanţi
A+BC
 reacţii de substituţie, care presupune înlocuirea, unor părţi din substanţele
compuse reactante:
AB + C  AC + B ; AB + CD  AC + BD
92
 reacţii de hidroliză, care presupune legarea unei părţi din substanţa reactant de
către un alt reactant:
AB + C  A + BC
Pentru ca doi reactanţi să reacţioneze, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
 particulele de reactanţi să se ciocnească (să interacţioneze) eficace;
 energia sistemului de reactanţi să fie suficient de mare pentru a se rupe
legăturile reactanţilor şi a se forma legăturile produsului de reacţie;
 echilibrul fizic al sistemului să permită producerea reacţiei.

Ciocnirea reactanţilor exprimă condiţia ca particulele reactanţilor, definiţi

ca specie şi ca număr) să intre în interacţiune simultan.
EX. Pentru a se forma o moleculă de apă, este necesar ca doi atomi de
H să se ciocnească simultan cu un atom de oxigen. O + 2H  H2O

Numărul particulelor de reactanţi care participă simultan la o reacţie se

numeşte ORDIN DE REACŢIE.

93
Energia sistemului exprimă condiţia de atingere a ENERGIEI DE ACTIVARE (EA).

ENEREA EA

ENER
GIE

GIE
EP
E<0
ER ER
E>0
EP
REACŢIE TIMP REACŢIE TIMP
ENDOTERMĂ EXOTERMĂ

Energia de activare se poate realiza prin energia reactanţilor sau prin

excitarea acestora (aport energetic exterior):
 încălzire  reacţii termochimice;
 energie electrică  reacţii electrochimice;
 iluminare (iradiere cu fotoni)  reacţii fotochimice;
 bombardare cu particule nucleare  reacţii nucleare;
 introducerea de catalizatori  reacţii catalitice.
A + B + Cat  ACat + B  AB + Cat
94
 Echilibrul fizic al sistemului exprimă condiţia de constrângere a stării
sistemului în reactor, ce va determina echilibrul chimic al reacţiei.

VITEZA DE REACŢIE defineşte desfăşurarea reacţiei în timp şi poate fi

exprimată prin scăderea concentraţiei reactanţilor sau prin creşterea concentraţiei
produşilor de reacţie, pe unitatea de timp.
Viteza unei reacţii chimice este direct proporţională cu concentraţia
substanţelor care reacţionează.
Legea acţiunii maselor - Guldberg şi Waage (1867)
Într-o reacţie generală de forma:

aA + bB + ....  cC + dD.....
viteza de reacţie este:
dC A dCB dCC dCD
V1   .....  k1 A  a B b şi V2    k 2 C c D d ...
dt dt dt dt

dCA şi [A] sunt concentraţiile molare; k1 şi k2 = CONSTANTE DE VITEZĂ

a, b c,d, ... sunt coeficienţii stoichiometrici.
95
 Reacţiile chimice devin reversibile în momentul în care vitezele V1 şi V2
se egalează fapt ce conduce la echilibrul chimic (de reacţie):

k1 C c D d
K  K = CONSTANTA DE ECHILIBRU
k 2 A  a B b

Constanta K depinde de substanţele chimice (reactanţi şi produşi de

reacţie) dar şi de parametrii fizici de echilibru:
 dacă reacţia este exotermă, sistemul se încălzeşte, fiind necesară răcirea
reactorului;
 dacă reacţia este endotermă,sistemul se răceşte, fiind necesară încălzirea
reactorului;
 dacă volumul produşilor de reacţie este mai mic decât suma volumelor
reactanţilor, presiunea în sistem scade, fiind necesară mărirea presiunii;
 dacă volumul produşilor de reacţie este mai mare decât suma volumelor
reactanţilor, presiunea în sistem creşte, fiind necesară reducerea presiunii;
EXTRAGEREA PRODUŞILOR DE REACŢIE
96
 În funcţie de modul de prezentare a reactanţilor, reacţiile se produc;
 în medii omogene, când amestecul de reactanţi formează sistem omogen;
 în medii eterogene, când amestecul de reactanţi formează sistem dispers
eterogen.

În medii omogene, reacţiile se produc până la atingerea echilibrului

chimic, sau până la consumarea, în reacţie, a unuia dintre reactanţi.

În medii eterogene, reacţiile se produc la interfaţa fazelor şi se opresc

dacă produşii de reacţie se localizează la interfaţă şi sunt impermeabili pentru
unul dintre reactanţi.

AB Situaţii posibile pentru continuarea reacţiilor

PRODUŞII DE REACŢIE:
 se dizolvă în unul dintre reactanţi;
A B  este permeabil pentru unul sau toţi reactanţii;
 este îndepărtat prin mijloace mecanice.

PROCESE DE FABRICARE A MATERIALELOR

ARTIFICIALE ŞI DE COROZIUNE
97
AICI S-A TERMINAT CURSUL DE
CHIMIE
VĂ URĂM SPOR LA
ÎNVĂŢAT !
VĂ AŞTEPTĂM
(cu drag)
LA CURSUL DE
MATERIALE DE
CONSTRUCŢII
PARTEA I

98