I.1.

Biologia speciei Ribes rubrum (Coacăz roşu)

I.1.1. Încadrare sistematică

Regnul Plantae
Încrengătura Magnoliophyta
Clasa Magnoliatae
Subclasa Rosidae
Ordinul Saxifragales
Familia Grossulariaceae
Genul Ribes
Specia R. rubrum (Coacăz roşu)

I.1.2. Elemente de morfologie

Coacăzul roşu este un arbust de aproximativ 1-2 m înălţime, fără spini, tulpinile tinere au
scoarţa acoperită cu peri, tulpinile bătrâne au o scoarţa de culoare brun- roşiatică cu nuanţe mai
închise, până la negru-cenuşiu.
Frunzele sunt lung peţiolate alcătuite din 3-5 lobi, dinţate pe margini, cu lungime de 4-10
cm şi cu lăţimea de 3-7 cm, glabre pe ambele feţe şi lipsite de glande.
Florile sunt dispuse câte 3-8 în raceme, la început erecte, mai târziu pendente având
culoarea galben-verzuie, fiind formate din 5 sepale, care sunt mai lungi decât petalele, 5 petale
gălbui, 5 stamine şi un ovar bicarpelar inferior. Perioada de înflorire este în lunile aprilie-mai
(Avram Lucescu şi Traian Ionescu, 1985).
Fructele denumite şi păltinele, strugurei roşii, pomuşoare, agurei, smordine roşii, sunt
bace de culoare roşie, rotunde, cu diametrul de 5-10 mm având gust dulce-acrişor şi se coc în
perioada iulie-august.

1
Fig.1. Coacăz roşu - Floare

Fig. 2. Coacăz roşu-Fructe

2
I.1.3. Originea şi răspândirea coacăzului roşu

Ribes rubrum este o specie originară din Turcia, cu areal de răspândire în Europa şi Asia.
În Europa, mai exact în Belgia, Olanda, Italia, Franţa şi Germania, este întâlnit sub formă
sălbatică pe marginile apelor cu soluri argiloase şi umede, în restul Europei apărând sub formă de
culturi. Această specie este larg răspandită datorită fructelor sale comestibile, ce pot fi consumate
atât sub formă proaspătă, cât şi sub formă de sucuri, gemuri sau jeleuri (Ursula Stănescu şi colab.,
2002, www.google.ro/images).

I.2. Biologia speciei Ribes nigrum(Coacăz negru)

I.2.1. Încadrare sistematică

Regnul Plantae
Încrengătura Magnoliophyta
Clasa Magnoliatae
Subclasa Rosidae
Ordinul Saxifragales
Familia Grossulariaceae
Genul Ribes
Specia R. nigrum (Coacăz negru)

I.2.2. Elemente de morfologie

Coacăzul negru (denumit popular şi agriş negru, pomişoară neagră, strugure negru) este
un arbust care creşte sub formă de tufe de 1-2 m înalţime şi se cultivă atât in fondul forestier, cât
şi în cel agricol. Tulpina este erectă, puternic ramificată, lipsită de ghimpi, cu scoarţa la început
de culoare palidă, apoi cenuşiu-gălbuie la ramurile tinere, iar la cele bătrâne de culoare
negricioasă. Frunzele sunt formate din trei lobi ascuţiţi neregulat dublu seraţi pe margini, au
formă de inimă şi sunt de culoare verde-palid, având lăţimea de 5-10 cm . Pe faţa ventrală acestea

3
prezintă peri dispuşi neregulat pe nervuri şi glande caracteristice ca nişte puncte galbene,
strălucitoare, iar cea dorsală este netedă (Constantin Pârvu, 2006).
Florile sunt hermafrodite grupate câte 5-10 în raceme, gălbui către exterior şi roşiatice
spre interior, sunt lungi de 7-9 cm, pe tipul 5, cu receptacul campanulat, iar sepalele gălbui sunt
de două ori mai lungi decât petalele. Perioada de înflorire are loc in lunile aprilie-mai, florile
fiind melifere.
Fructele sunt bace sferice, negre cu puncte galbene şi diametrul de 6-9 mm. Se coc în
perioada iunie-iulie, seminţele fiind mici, alungite şi negre. Până în momentul maturării fructelor
care sunt de culoare neagră, caracteristic numai pentru Ribes nigrum, acesta se poate deosebi de
alte specii cum ar fi R. alpinum, R. aureum, R. rubrum prin punctele de culoare galbenă de pe
dosul frunzei (Avram Lucescu şi Traian Ionescu, 1985).

Fig.3. Coacăz negru-Fructe

4
 Fig.4. Coacăz negru-Fructe

I.2.3. Originea şi răspândirea coacăzului negru

Ribes nigrum este o specie de origine europeană, apare în Europa Centrală şi Nordică,
fiind introdus prin cultură şi în Europa Sudică. În România este întâlnit în regiunile mai reci din
Transilvania şi Moldova; apare cultivat în grădini.Este răspândit în păduri montane şi sub-alpine,
în locuri umede, mlăştinoase şi umbroase (Nicolae Ştefan şi Adrian Oprea, 2007).

5
I.3. Biologia speciei Rubus idaeus (Zmeură)

I.3.1. Încadrare sistematică

Regnul Plantae
Încrengătura Magnoliophyta
Clasa Magnoliatae
Subclasa Rosidae
Ordinul Rosales
Familia Rosaceae
Subfamilia Rosoideae
Genul Rubus
Specia R. idaeus (Zmeur)

I.3.2. Elemente de morfologie

Zmeurul este un arbust spinos care creşte până la 2 m înălţime, cu frunzele albicioase pe
faţa inferioară, cele de pe lăstarii sterili sunt penat compuse (cu 5 foliole), iar cele de pe ramurile
florifere sunt trifoliate. Florile sunt de culoare albă, dispuse in cime corimbiforme, cu
receptaculul conic, fără calicul. Înfloresc în lunile mai-iunie, cu durată de înflorire de 25-35 de
zile. Fructele sunt polidrupe de culoare roşie, prezentând perişori, sunt dulci şi aromate, cu
diametrul de 8-15 mm, care la maturitate se desprind uşor de pe receptacul. Acestea se coc la
sfârşitul lunii iulie până în septembrie (Mititelu Dumitru, 1980).

I.3.3 Origine şi răspândire

Zmeurul este răspândit în zona rece temperată din emisfera nordică (Europa, Asia,
America de Nord), creşte spontan în locuri stâncoase, luminişuri de păduri, regiuni deluroase şi
muntoase (Ursula Stănescu, 2002)

6
 Fig.5. Zmeur-Fructe

I.4. Biologia speciei Vaccinium myrtillus (Afin)

I.4.1. Încadrare sistematică

Regnul Plantae
Încrengătura Magnoliophyta
Clasa Magnoliatae
Subclasa Dilleniidae
Ordinul Ericales (Bicornes)
Familia Ericaceae
Genul Vaccinium
Specia V. myrtillus (Afin)

I.4.2 Elemente de morfologie

7
 Afinul (denumit popular şi afin de munte, pomuşoară, merişor de munte) este unul dintre
cei mai importanţi arbuşti ce cresc în pădurile noastre de deal şi de munte. Acesta creşte foarte
ramificat, având o înalţime de 30-50 cm, cu tulpina de culoare verde, lungă, cu ramurile opuse.
Frunzele sunt caduce, aşezate altern, au formă ovală, glabre, lungi de 1-3 cm, cu marginea
dinţată mărunt, prezentând un peţiol scurt.
Florile sunt de formă globuloasă, de culoare roz, solitare, pendente, aşezate la subsoara
frunzelor. Perioada de înflorire are loc in lunile mai-iunie.
Fructul este o pseudobacă, rotundă, de culoare negru-albăstruie, brumată (Constantin
Pârvu, 2006).

I.4.3. Origine şi răspândire

Afinul este originar din Europa de Nord şi Centrală, dar produsul vegetal provine şi din
ţările de Sud-Est ale Europei: Polonia, Albania, fosta Iugoslavie. Este întâlnit în pădurile montane
rărite, tufărişuri de jneapăn şi ienupăr, pajişti montane si subalpine, pe întregul lanţ carpatic, mai
ales pe versanţii umbriţi şi umezi. Este o plantă care preferă temperaturile moderate, iarna rezistă
până la -20 grade C. Afinul creşte pe soluri acide, bine structurate, cu un conţinut crescut de
humus, cu un pH cuprins între 4,2-4,8 (Ursula Stănescu şi colab., 2002).

8
Fig.6. Afin-Flori

Fig.7. Afin-Fructe

9
 II. IMPORTANŢA FARMACOLOGICĂ A
SPECIILOR LUATE ÎN STUDIU

II.1. Importanţa farmacologică a coacăzului roşu

Coacăzele sunt fructe bogate în fitonutrienţi, antioxidanţi, vitamine, acizi graşi esenţiali şi
minerale. De precizat este faptul că aceste fructe sunt renumite pentru conţinutul ridicat în
vitamina C (este un antioxidant foarte puternic), acid gama linoleic. Coacăzele roşii sunt unele
dintre cele mai apreciate fructe de pădure datorită gustului acrişor şi savorii deosebite, iar datorită
conţinutului mare de acid citric, acestea pot fi considerate un adevărat aliment-medicament
pentru afecţiunile ficatului şi stomacului. (Bodea Cornel, 1970).

Zaharuri 7%
Acizi organici 1,2%
Proteine 1,4 g%
Cenuşă 0,7%
Calciu 39,8 mg%
Fier 4,5 mg%
Fosfor 35 mg%
Potasiu 187 mg%
Sodiu 7,6 mg%
Zinc 3,5 mg%
Vitamina B6 0,07 mg%
Clor 3,8 mg%
Fluor 0,01 mg%
Caroten 0,06 mg%
Vitamina B 1 0,04 mg%
Vitamina B 2 0,03 mg%
Vitamina C 20-60 mg%
Tabel I. Compoziţia chimică a fructului de coacăz roşu (M. Botez şi colab., 1984).

Fructele de coacăz roşu au importanţă pentru alimentaţie, acestea putând fi consumate

proaspăt sau prelucrate sub formă de suc, marmeladă, gem, jeleu etc.
În industrie sunt folosite pentru fabricarea gemului, sucului, compotului, dulceţurilor etc.
Principiile active din fructe au importanţă terapeutică în medicina umană, având următoarele

10
proprietăţi: aperitiv (pe nemâncate), digestiv (la sfârşitul meselor), tonic, răcoritor, laxativ,
diuretic, depurativ, hemostatic, remineralizant.
Consumul de coacăze roşii este indicat în afecţiunile febrile, inapetenţă, dispepsii
(insuficienţa sucului gastric), constipaţie, pletoră, artritism, reumatism, gută, hidropizie, litiază
urinară, insuficienţă şi congestie hepatică, icter, hipotensiune arterială (în acest caz se recomandă
consumul de coacăze sub formă de vin), tulburări hepatice şi splenice, inflamaţii urinare,
deoarece favorizează diureza şi ajută la dezintoxicare, lucru foarte util în artroze, reumatism, gută
( Neamţu G., 1986)
Fructele consumate ca atare, luate înainte de masă sunt tonic-aperitive, iar după masă
stomachice, lucru ce le determină a fi utile în atoniile gastrice. Sucul consumat în cantităţi de
100-500 g pe zi, în 3-4 reprize, dulceaţă şi sirop de 2-3 ori pe zi vitaminează organismul,
utilizându-se mai ales primăvara şi iarna.
Coacăzul roşu are rol şi în apicultură, fiind o specie meliferă, florile sunt vizitate intens de
albine pentru culegerea de nectar şi polen. Cantitatea de zahăr variază între 0,01-0,45 mg/floare
(Bodea Cornel, 1970)

II.2. Importanţa farmacologică a coacăzului negru

Zaharuri 9,5 g%
Acizi organici(citric, malic) 2,1 g%
Proteine 0,9-1,4 g %
Calciu 56,8 mg%
Fosfor 35 mg%
Potasiu 316 mg%
Fier 4,5 mg%
Sodiu 2,8 mg%
Zinc 3,5 mg%
Vitamina B6 0,066 mg%
Clor 3,4 mg%
Fluor 0,01 mg%
Caroten 0,1 mg%
Vitamina B1 0,06 mg%
Vitamina C 65-400 mg%
Vitamina B2 150 mg%
Tabel II. Compoziţia chimică a fructului de coacăz negru (M. Bote şi colab., 1984)
Lester E. Jeremiah -1996, Freezing efects on food quality, CRC Press , p. 22

11
 Coacăzele negre sunt de 3-4 ori mai bogate în vitamina C decât portocalele şi lămâile.
Acestea conţin şi vitamina PP, B6, pigmenţi antociani şi flavonozide. Frunzele conţin taninuri,
cantităţi mici de ulei volatil (0,2%), aminoacizi (arginină, prolină, glicină), substanţe colorante,
fosfor, sulf. Flavonoidele sunt reprezentate de mircetină, campoferol, quiercitină, cu proprietăţi
antimicotice. Antocianii, care sunt antioxidanţi foarte puternici, fiind răspunzători şi de culoarea
fructelor, inhibă enzimele ciclo-oxigenaza 1 şi 2, acest lucru ducând la reducerea inflamaţiilor şi
efectelor artritei în organism.
Seminţele conţin acid linoleic (40-60%), acid gamalinoleic (15-19%), acid oleic (9-10%),
acid palmitic (6-8%). Fructele se consumă în stare proaspătă, congelate sau sub formă de suc,
compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior. Din frunze, vârfuri de lăstari şi fructe se prepară
medicamente şi ceaiuri pentru boli gastrointestinale, hepatobiliare, renale, cardiovasculare.
Principiile active din frunze au acţiune diuretică, cele din fructe au efect tonic general,
depurativ în reumatism cronic degenerativ şi gută, cresc acuitatea vizuală. Au acţiune favorabilă
în maladiile gastrointestinale ca: ulcer duodenal, gastroduodenite, gastrite, colite, afecţiuni
hepato-biliare, în nefrite, insuficienţă cardiacă, respiratorie, ateroscleroză, angină, oboseală
generală, amigdalite, anemie , calculoză renală sau urinară, constipaţie, dureri de gât, faringită,
gingivită, gută, paradontoză, somnolenţă, TBC pulmonar, ulcer cronic.
Racz şi colaboratorii au preparat din fructe medicamentul Rubifer, recomandat în toate cazurile
de deficit în fier. Extractul de fructe este indicat ca antihipertensiv şi în insuficienţe circulatorii
(F. Piterá, 2000).

12
II.3 Importanţa farmacologică a zmeurului

Zaharuri 4,5-10,6 g%
Acizi organici 2,3 g%
Pectine 2,8 g%
Proteine 1,2 g%
Cenuşă 0,6 g%
Potasiu 127 mg%
Fosfor 45 mg%
Calciu 27,3 mg%
Magneziu 24 mg%
Mangan 15 mg%
Sodiu 3,9 mg%
Zinc 3 mg%
Cupru 1 mg%
Fier 0,6 mg%
Vitamina B1 0,02 mg%
Vitamina B2 0,03 mg%
Tabel III. Compoziţia chimică a fructului de zmeură (M. Botez şi colab., 1984)

Frunzele de zmeur conţin tanin (10%), substanţe de natură flavonoidică, vitamina C,

substanţe minerale. Fructele hrănitoare se consumă proaspete sau prelucrate, având un gust
aromat, răcoritor. Valoare energetică este de 40 kcal/100 g fructe. Fructele şi frunzele au utilizări
terapeutice în medicina umană tradiţională.
Fructele au acţiune tonică generală asupra organismului, favorizează digestia,
normalizează tranzitul intestinal şi împiedică manifestarea diareei, retrage din umorile corpului
toxinele şi favorizează eliminarea lor. Acţionează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de
urină eliminată, favorizează sudoraţia, elimină spasmele gastrointestinale, elimină senzaţia de
încălzire excesivă.
Sunt indicate şi în astenie, afecţiuni cardiace, digestive, pulmonare, renale, urinare, colici
renale, colită cronică, congestie pulmonară, diabet zaharat, dureri cardiace şi gastrice, enterită,
enterocolită, angiocolită, gastrită hiperacidă, hemoragie, inflamaţii ale căilor urinare, cistită,
prostatită, reumatism, ulcer gastro-duodenal, tuberculoză, febră, afecţiuni oculare, amigdalită,
bronşită, cefalee, răguşeală, răceală, stări febrile infecţioase. Frunzele au acţiune astringentă,
digestivă, diuretică, sudorifică, dezinfectantă (Bodea Cornel, 1984)

13
II.4 Importanţa farmacologică a afinului

Apă 86 %
Zaharuri 7-13 %
Zaharoză 1-2 g%
Cenuşă 0,50 %
Proteine 0,8-1,2 g%
Acizi organici 1%
Acid malic 0,05-0,15 %
Substanţe pectice 0,350-0,490 %
Tanin 0,300-0,430 %
Vitamina C 12-30 mg%
Vitamina A 280 u.i.
Vitamina PP 0,2 mg%
Vitaminele B1 şi B2 0,02 mg% fiecare
Săruri minerale de potasiu 50 mg%
Calciu 10 mg%
Fosfor 8 mg%
Vitamina B6 0,05 mg%
Magneziu 6 mg%
Clor 5 mg%
Mangan 6 mg%
Fier 1 mg%
Tabel IV. Compoziţia chimică a fructului de afin (M. Botez, Gh. Bădescu, A. Botar, 1984)

Frunzele şi lăstarii conţin triterpene, acid oleabonic, acid ursalic, beta-amirină, fitosteroli,
hidrochinone, glucozide (arbutina şi ericodina), acid benzoic, acid chininic, flavonide; quercitina
în formă liberă şi glucozidică, tanin catheic, răşini, săruri minerale şi zaharuri. (F. Piterá, 2000)
Fructele sunt consumate în stare proaspătă sau conservată. Valoarea energetică este de 60
kcal/100 g fructe, din care se reabsoarbe 90 % . În Moldova subcarpatică se murează pentru iarnă,
servesc ca acritură (salată), iar în Europa Centrală se prepară din ele supă. Fructele servesc ca
materie primă pentru industria alimentară şi farmaceutică. Industria alimentară prepară din ele
sirop, gem, dulceaţă, jeleuri, afinată, în industria farmaceutică din antocianozidele extrase din
fructe se prepară medicamentul Difabion, cu rol de protejare a pereţilor vaselor sanguine.
Fructele şi frunzele au importanţă terapeutică în medicina umană şi veterinară. Principiile active
din frunze au rol astringent, bacteriostatic, hipoglicemiant, diuretic şi antiseptic asupra întregului
aparat urinar. Sunt recomandate în tratarea diareei, diabetului, infecţiilor urinare, uremiei, gutei,
reumatismului. Principiile active din fructe au rol diuretic, antiinflamator, antidiareic,

14
antihelmintic, antiseptic intestinal, antiseptic urinar, adjuvant în tratamentul de bază al diabetului;
asigură reglarea cardiovasculară, uşor coronaro-dilatatoare, protejează pereţii vaselor sanguine,
protejează organismul împotriva radiaţiilor, activează regenerarea purpurii retiniene şi
sensibilizează fotoreceptorii. Sunt recomandate pentru uz intern în enterocolite de fermentaţie, de
putrefacţie, arterite ale membrelor inferioare, ateroscleroză cerebrală şi tulburări de circulaţie
encefalică, hipertensiune arterială, sechele după infarct, maladii vasculare ale diabeticilor. Pentru
uz extern în cazul rănilor sângerânde, eczeme, micoză.
Taninurile conţinute de afin au proprietăţi antidiareice şi antiseptice; ele aglutinează
bacteriile din flora microbiană oprind fermentaţia sau putrefacţia; coagulează plăgile
sanguinolente şi diminuează secreţia. Flavonoidele au proprietăţi farmacologice, pigmenţii având
acţiune antiinflamatoare şi protectoare împotriva radiaţiilor. Mirtilina (este o substanţă numită şi
”insulină vegetală” conţinută de frunzele de afin înainte de coacerea fructelor şi are rol în
scăderea glicemiei) penetrează celula bacteriei şi îi afectează vitalitatea; administrată pe cale
bucală acţionează hipoglicemic şi nu conduce la supradoze. Poate înlocui insulina sau se poate
asocia cu aceasta în cazuri grave (Bodea Cornel, 1970).

15
 III. DATE GENERALE PRIVIND PARAMETRII
BIOCHIMICI INVESTIGAŢI

III.1. Caroteni

Carotenoidele fac parte din substanţele cu structurã poliizoprenicã şi datoritã numãrului

mare de legãturi conjugate, caracteristice pentru majoritatea carotenoidelor, acestea constituie
pigmenţi care dau culoarea galbenã, portocalie sau roşie ţesutului în care apar. Denumirea de
carotenoide a fost propusã de M. Ţvet şi cuprinde grupul de pigmenţi al cãror reprezentant
principal este ß-carotina. Acest pigment dã culoare porocalie şi este o hidrocarburã cu 40 de
atomi de carbon formatã din 8 resturi izoprenice, însã nu toate carotenoidele sunt hidrocarburi,
majoritatea lor conţinând şi oxigen mai ales sub formã de grupãri hidroxilice.
Toate ţesuturile verzi conţin pe lângã clorofilã şi carotenoide, dar în cantitãţi variabile, în
funcţie de faza de vegetaţie a plantei şi de o serie de factori precum condiţiile de luminã,
temperaturã şi sol. Carotenoidele au o rãspândire universalã, se gãsesc în unele flori (petale şi
polen), precum şi în unele fructe, seminţe, rãdãcini, dar şi în plantele inferioare, alge, ciuperci,
bacterii şi în organismul animal. În animalele superioare carotenoidele au un rol esenţial datoritã
legãturii biochimice cu vitamina A şi cu retinenul, substanţã importantã în procesul biochimic al
vederii. Carotenoidele fiind pigmenţi liposolubili, se gãsesc în ţesuturi solvite în lipide sau sub
formã cristalinã (Gavril Neamţu şi Virgil Tămaş, 1986).
Dintre carotenoidele cu 40 de atomi de carbon fac parte licopina, care dã culoarea roşie
ţesuturilor în care se întâlneşte ( ex. Tomatele), ß-carotina, care dã culoarea portocalie (ex.
Morcovii). α-carotina însoţeşte de obicei β-carotina în proporţie de 15-20%, culoarea acesteia
fiind mai deschisă decât β-carotinei. Majoritatea hidrocarburilor carotenoidice sunt substanţe
cristalizate, solubile în benzen, cloroform, eter, sulfură de carbon, puţin solubile în acetonă, eter
de petrol, benzină.
Dintre carotenoidele hidroxilate fac parte xantofilele care derivă de la diferitele
hidrocarburi. Cele mai răspândite xantofile care derivă de la α şi β-carotină sunt criptoxantina,
zeaxantina, luteina. În flori şi în frunzele îmbătrânite xantofilele se găsesc esterificate cu acid
palmitic; esterul dipalmitic al zeaxantinei se numeşte fizalien şi s-a extras din caliciile de Physalis

16
alkekengi, iar esterul dipalmitic al luteinei denumit helenien a fost izolat din Helenium
autumnale.
Dintre carotenoidele carbonilate fac parte cantaxantina care se poate obţine in vitro din
izozeaxantină prin autooxidare sau oxidare cu Ag2O şi rodoxantina.
Carotenoidele cu grupări hidroxilice şi carbonilice sunt hidroxichinona şi astaxantina, capsantina
şi capsorubina, cei din urmă fiind pigmenţii din ardeiul roşu.
Carotenoidele cu mai puţin de 40 de atomi de carbon conţin întotdeauna oxigenul sub
formă de grupare aldehidică sau carboxilică şi rezultă prin degradarea oxidativă a carotenoidelor
cu 40 de atomi de carbon. Aldehidele carotenoidice au fost izolate din diferite surse vegetale, mai
ales din citrice, spanac sau iarbă (C20-C37). Primele carotenoide din această serie găsite în natură
au fost β-apo-8΄-carotinalul şi β-citraurina. Safranalul poate fi considerat ca fiind aldehida
carotenoidică naturală cu cea mai scurtă catenă.
Rolul pigmenţilor carotenoidici în procesul de fotosintezã, sub aspectul absorbţiei energiei
luminoase, îl constituie cel de pigmenţi accesorii. În cloroplaste, alãturi de clorofila a, care este
pigmentul principal, se aflã şi pigmenţi accesorii (clorofile b, c, d ), carotenoide, ficobiline,
flavonoide, chinone, care au menirea de-a absorbi energia luminoasã şi a o transfera clorofilei a,
singurul pigment capabil sã o transforme în energie chimicã. Pigmenţii carotenoidici absorb
energia luminoasã sub formã de cuante, la nivelul dublelor legãturi conjugate din moleculã. Cu
cât lanţul polienic al dublelor legãturi este mai lung, cu atât carotenoidele pot absorbi radiaţii cu
lungimi de undã mai mari (Cojocaru C. Dumitru,1996).
Rolul protector este dat prin acoperirea insectelor şi a animalelor marine asigurându-le
acestora protecţia faţã de dãunatori, realizându-se şi o legãturã pradã-dãunãtor.
Carotenoproteinele sunt protectori pentru radiaţiile solare puternice, protejând organismele de o
acumulare prea mare de cãldurã, precum şi protectori în a acumula o cantitate mare de energie
solară, îndeosebi în protejarea ouãlor împotriva efectelor produse de radiaţiile luminoase.
Carotenoproteinele au rol şi în dezvoltare, deoarece a fost identificat un numãr mare în ouã si
ovare, ceea ce înseamnã cã joacã un rol deosebit în primele stadii ale ovogenezei .
În organismul uman carotenoidele constituie sursa de retinol, organismul uman, ca şi cel animal
neputând sintetiza de novo aceşti pigmenţi. Carotenoidele au rol şi în colorarea pielii, aceastã
proprietate conducând la alte utilizãri ale carotenoidelor în organismul uman, ca agenţi
fotoprotectori în boli fotoreceptoare şi chiar ca agenţi anticancerigeni.

17
 Alimentaţia omului variazã în limite largi în privinţa conţinutului în retinol, care poate fi
gãsit ca atare în carne, peşte, ouã sau produse lactate, sau sub formã de provitaminã A, în produse
vegetale. Carotenoidele au fost identificate şi în laptele matern, ceea ce inseamnã cã aceşti
pigmenţi traverseazã bariera placentarã (Gavril Neamţu , Virgil Tãmaş, 1986).
Rolul carotenoidelor în procesele de autooxidare este dat prin faptul că pigmenţii
carotenoidici se pot comporta atât ca acceptori, cât şi ca donori de oxigen. Se cunosc câteva
lucrări care arată participarea carotenoidelor la procesele de autooxidare a acizilor graşi nesaturaţi
şi a uleiurilor sicative. Când aceste substanţe sunt proaspete, neoxidate iniţial, carotenoidele
adăugate în cantităţi mici exercită o acţiune antioxigen, care se manifestă printr-o întarziere a
procesului de autooxidare. În cazul în care acizii şi uleiurile sunt parţial oxidate, respectiv parţial
râncezide, carotenoidele au un efect contrar, prin prezenţa lor ele grăbesc oxidarea.
Bodea şi colaboratorii au arătat că pigmenţii carotenoidici pot ocupa în procesele de
oxido-reducere poziţia unor reglatori ai oxigenului peroxidic. Prin experienţe ”in vitro” se
demonstrează cum alfa şi beta carotina pot interveni în procesele de oxido-reducere în două
direcţii deosebite, datorită comportării lor diferite faţă de oxigenul hidroperoxidilic şi faţă de cel
molecular. Autorii arată că afla şi beta carotina se autooxidează în contact cu oxigenul molecular
formând grupări hidroxiperoxidice care funcţionează ca donori de oxigen atomic.
Proprietatea carotenoidelor de a funcţiona ca acceptori de oxigen peroxidic permite
utilizarea lor în practica chimiei organice. Astfel, soluţiile de alfa şi beta carotină pot servi ca
reactivi pentru identificarea radicalilor peroxidici şi în studiul reacţiilor de autooxidare în lanţuri.
Pot fi folosite şi ca substanţe antioxigen la conservarea substanţelor autooxidabile.

III.2. Antociani

Antocianii sunt compuşi flavonici izolaţi din plante încă din antichitate în vederea
utilizării ca vopsea naturală. Antocianii sunt pigmenţi de culoare roşie, violetă sau albastră,
culoare care este imprimată florilor, frunzelor, fructelor sau tegumentelor din sămânţă. Din punct
de vedere chimic antocianii sunt flavonoide, derivaţi ai 2-fenil-cromonei. Agliconii se mai
numesc “ antocianidine” sau “antocianidoli”; diferenţa dintre ei constă în numărul şi poziţia
grupărilor –OH precum şi gradul de metoxilare (Baerle, AI., Lardo A., 2006).
Dintre pigmenţii care aparţin clasei antocianidinelor sunt : cianidina, delfinidina, malvidina.

18
 OH OH
O O
HO OH HO OH

OH OH OH
OH OH

Cianidina Delfinidina

OCH 3
0
HO OH

OH OCH 3
OH

Malvidina

Fig.8.Cianidina, delfinidina, malvidina

III.3. Vitamine

Vitaminele sunt substanţe chimice complexe care îndeplinesc un rol esenţial în

funcţionarea normală a organismului uman şi care nu pot fi sintetizate de acesta.
Acestea se găsesc în majoritatea alimentelor de provenienţă naturală şi sunt absolut
necesare pentru creşterea, menţinerea vitalităţii şi bunăstarea generală a organismului nostru.
Vitaminele pot fi obţinute atât din raţia zilnică de alimente, cât şi din raţiile suplimentare de
nutrienţi. Aceste suplimente care se prezintă sub formă de pilule, tablete se obţin de obicei din
extracte naturale. Vitaminele nu pot fi înlocuitori ai hranei zilnice şi nu trebuiesc confundate cu
medicamente clasice. Acestea ajută la buna funcţionare a mecanismelor organismului în strânsă

19
legatură cu alte elemente nutritive precum minerale, grăsimi, carbohidraţi, apă (Ababei şi
Trandafirescu).

III.3.1. Vitamina C

Fig.9. Structura chimică a vitaminei C

Vitamina C (acid L ascorbic, antiscorbutică) este foarte răspândită în regnul vegetal, unde
se găseşte în toate plantele superioare şi în multe plante inferioare. Este o substanţă cristalină cu
acţiune antiscorbutică şi a fost izolată pentru prima dată de N. Bezssonoff din varza creaţă. Există
indicaţii că în frunzele plantelor acidul ascorbic s-ar găsi asociat cu proteine formând un complex
numit ascorbigen. (J.G. Wood şi D.H. Cruickshank)
A fost pusă în evidenţă existenţa acidului ascorbic în cloroplaste şi în cantităţi de 0,003-
0,88% a fost găsit şi în algele verzi, brune şi roşii. (Y. Ishirara şi colab, 1951, J. Baraud, 1954)
Acidul ascorbic pur se prezintă sub forma unor cristale anhidre, incolore, solubile în apă, alcooli,
insolubile în solvenţi organici nepolari.
În soluţie acidă, acidul ascorbic este destul de stabil, în soluţii alcaline, în prezenţa luminii şi de
cantităţi catalitice de metale este oxidat de oxigenul atmosferic în acid dehidro-L-ascorbic,
datorită pierderii celor doi atomi de hidrogen de la grupările enolice. La oxidarea acidului
ascorbic cu oxigenul atmosferic în prezenţă de săruri de Cu se formează şi apă oxigenată . Este o
substanţă optic activă cu punctul de topire la 192° C şi o masă moleculară de 176,12 g/mol.
Acidul ascorbic este o pudră microcristalină, de culoare albă, acesta corespunzând aditivilor
alimentari E300 şi E301. Transformarea reversibilă a acidului ascorbic în acid dehidroascorbic
are loc şi în organismele vii şi face parte din sistemele redox din ţesuturi. Sistemul acid ascorbic-
acid dehidroascorbic intervine în procesele de oxidoreducere din plante, îndeplinind şi alte funcţii

20
biologice prin intervenirea sa în procesul de fotosinteză ( A.V. Blagovescenski) (Bodea Cornel,
1970).
Această vitamină este foarte solubilă în apă, este sensibilă la oxidare, mai ales prin
accelerarea acestui proces de către acţiunea luminii, căldurii, mediului alcalin, a urmelor de fier şi
cupru. Este absorbită rapid la nivel intestinal şi distribuită pe cale sanguină la organe, iar
surplusul este eliminat prin urină, fecale şi aerul expirat. Are acţiune antioxidantă, are rol în
apărarea antiinfecţioasă, rol antitoxic prin creşterea rezistenţei organismului la noxele chimice,
intervine în formarea colagenului, creşte fluiditatea lichidului articular, intervine în sinteza
tiroxinei, noradrenalinei şi carnitinei. Instabilitatea la căldură a acidului ascorbic face ca
preparatele pasteurizate să fie mai sărace în această vitamină.
Vitamina C este larg răspândită în plante şi în unele microorganisme unde este sintetizată
din precursori glucidici. Cele mai bogate surse de vitamină sunt fructele de măceş, coacăzele,
citricele, căpşunile, tomatele, kiwi, pepenele galben, merişoarele, ardeiul iute etc. Cantitatea de
vitamină C din alimentele provenite din plante depinde de: varietatea exactă a plantei, condiţiile
solului, climatul în care s-a dezvoltat, perioada de timp dintre recoltare şi consumare, condiţiile
de păstrare. S-a constatat că şi unele tipuri de carne pot fi o sursă de vitamină C (Cojocaru C.
Dumitru şi colab., 2010).

Coacăz roşu 35-40 mg% g

Coacăz negru 160-180 mg% g
Zmeură 30-35 mg% g
Afin 20-25 mg% g

Tabel V. Concentraţia de vitamină C prezentă coacăze, zmeură şi afine

Acidul ascorbic se întâlneşte în majoritatea ţesuturilor şi organelor, dar mai ales în

celulele sanguine (leucocite), în glandele endocrine (suprarenale, hipofiză), timus, retină şi în
hepatocite. Absorbţia la nivel intestinal a vitaminei C se realizează contra gradientului
concentraţiei sale prin intermediul unui sistem de transport specific ce prezintă toate
caracteristicile unui transport activ:
- se realizează rapid şi este saturabil
- este sodiu-dependent şi inhibat de ubaină, deci este sodiu, potasiu şi ATP-ază dependent

21
 - este strict localizat în ileonul proximal
Acidul ascorbic joacă un rol important în numeroase reacţii de oxidare datorită
proprietăţilor sale de reducătoare, are capacitatea de a reacţiona cu radicalii oxigenaţi liberi,
oferindu-i rolul cel mai important, cel de protecţie antioxidantă.
Vitamina C este implicată în funcţiile imunologice şi antibacteriene ale leucocitelor prin
creşterea mobilităţii lor, stimularea şunţului hexozo-monofosfaţilor producători de energie
celulară şi prin protejarea membranei leucocitare faţă de agenţii oxidanţi. Această vitamină
blochează generarea de radicali liberi, protejând astfel acizii graşi nesaturaţi din membranele
celulare şi citosol, precum şi tocoferolii, stimulează biosinteza colagenului, contribuind astfel la
menţinerea rezistenţei şi sănătăţii ţesuturilor ce conţin această proteină structurală. Are rol şi în
biosinteza unor neurotransmiţători (noradrenalină) implicaţi în concentrarea atenţiei, diminuarea
situaţiilor de stres, un rol major îl constituie şi cel de protecţie antiinfecţioasă, reduce reacţiile
alergice diminuând nivelul histaminei în sânge, reduce toxicitatea unor ioni metalici cum ar fi
plumbul, nichelul, cadmiul, facilitând eliminarea acestora din organism. Vitamina C favorizează
absorbţia fierului şi repartiţia sa în organism (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).
Această vitamină este implicată şi în conversia colesterolului în acizi biliari, participă la
degradarea unor substanţe toxice (medicamente, unii poluanţi), favorizând eliminarea produşilor
de degradare pe cale renală, menţine integritatea structurală a glutationului, care este principalul
factor de protecţie a organismului faţă de mulţi poluanţi, favorizează sinteza hepatică a carnitinei
(metabolit implicat în degradarea acizilor graşi cu formarea energiei necesare contracţiei
musculare), de asemenea, accelerează biosinteza catecolaminelor de către suprarenale (hormoni
ce joacă rol fiziologic în caz de stres, revigorarea organismului şi învingerea oboselii).
S-a observat că acidul ascorbic joacă un rol important în răspunsul endocrin şi alergic, de
asemenea în metabolismul histaminei. În timpul perioadei de debut a scorbutului, se observă o
scădere bruscă a concentraţiei plasmatice a acidului ascorbic ascociată cu o creştere a nivelului
histaminic şi a eliminării ei renale, ca în alergii. Aceste modificări au fost iniţial atribuite unor
dereglări ale procesului biosintetic. Studii ulterioare au arătat că acidul ascorbic, în prezenţa
cuprului, împiedică acumularea de histamină, contribuind la degradarea şi eliminarea sa.
Acidul ascorbic mai poate acţiona şi ca modulator în biosinteza prostaglandinelor, mai
exact favorizează biosinteza PgE în detrimentul PgF, acestea din urmă având rol în sensibilitatea
histaminică. Funcţia histaminică mai poate fi controlată prin inhibiţia metabolismului

22
nucleotidelor ciclice la nivelul fosfodiesterazelor. Acidul ascorbic din celulele suprarenalelor s-a
dovedit a fi un modulator al secreţiei hormonilor al acestei glande la cobai în condiţii de stres.
Aportul de vitamină C este necesar deoarece nici un organ nu face rezerve de ascorbat,
aşa că organismul rămâne foarte repede fără această substanţă. Necesităţile zilnice de vitamină C
ale omului nu sunt stabilite cu exactitate, dar se recomandă totuşi, ca aporturile nutriţionale de
vitamină C să fie cuprinse între 35-65 mg/zi pentru un copil, în timp ce la omul adult, necesarul
se ridică la 75-80 mg/zi. În timpul sarcinii acest aport poate creşte până la 100 mg/zi, iar în
perioada de lactaţie până la 120 mg/zi. Pentru fumători, se recomandă un aport ceva mai crescut,
de 120-130 mg/zi.
Lipsa acidului ascorbic din alimente sau unele tulburări la nivelul tractului gastro-
intestinal care diminuează absorbţia vitaminei conduc la instalarea stării de avitaminoză C şi la
boala carenţială numită scorbut (Cathcart, 1981).
În realitate, scorbutul poate fi considerat ca fiind o poliavitaminoză, deoarece acidul ascorbic nu
este singurul factor a cărui insuficienţă determină apariţia sa. Scorbutul se manifestă prin
formarea de pete livide pe piele, gingii moi şi sângerări ale aproximativ tuturor membranelor
mucoase. Petele sunt mai abundente pe coapse şi picioare, iar o persoană cu această afecţiune este
palidă, depresivă şi este parţial imobilă.
Apariţia scorbutului este precedată de hipovitaminoză ce se manifestă prin astenie,
inapetenţă, scăderea rezistenţei organismului la efort şi la infecţii, dureri la nivelul articulaţiilor şi
a gambelor, paloarea şi uscăciunea tegumentelor, tahicardie şi dispnee.
În cazul unei avitaminoze avansate survin febra, cangrenele, hemoragii viscerale, necroze osoase,
deseori moartea poate fi provocată de unele complicaţii pulmonare ca pneumoniile şi tuberculoza
( Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).
Aportul de vitamină C provine din surse precum legumele şi fructele, care variază în funcţie de
specie (mai bogate fiind soiurile sălbatice), de partea utilizată (coaja fructelor este mai bogată),
de sezon, găsindu-se şi în ficat, rinichi, inimă, creier. În cantităţi foarte mici se gaseşte şi în lapte,
carne, peşte, leguminoase uscate (Maria Rabega şi Constantin Rabega, 1983).

23
III.3.2. Vitamina B6 (Piridoxina)

Primele date ştiinţifice referitoare la vitamina B6, dateazã din 1926, când Goldberg şi
Lillie studiazã acrodinia, o dermatitã caracteristicã ce apare la şobolanii supuşi unei diete lipsitã
de vitaminele complexului B. Prima formã a vitaminei B6, care a fost studiatã din punct de
vedere a structurii chimice, a fost substanţa cu structura 4,5-di(hidroximetil)-3-hidroxi-2-
metilpiridinã denumitã piridoxinã, apoi piridoxol. Dupã descoperirea celorlalte forme structurale,
IUPAC propune denumirea de piridoxinã ca nume generic pentru toţi derivaţii naturali ai
piridinei care prezintã activitate vitaminicã B6, adicã piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina:

Fig.10. Structura chimică a vitaminei B6

În calitate de cofactori , funcţioneazã esterii fosforici ai piridoxalului şi piridoxaminei,
adicã piridoxal-5-fosfatul şi piridoxamin-5-fosfatul. Ca toate vitaminele complexului B, vitamina
B6, se gãseşte în cantitãţi mari în drojdia de bere şi în cantitãţi apreciabile în multe alimente de
origine animalã şi vegetalã, cele mai bune surse vitaminice pentru om fiind peştele, rinichiul şi
ficatul de porc, carnea de porc slabã, carnea de pasãre, creier, gãlbenuş de ou, brânzeturi, vin,
lapte (Ababei şi Trandafirescu, 1984).

24
 Dintre alimentele în care se găseşte vitamina B6 fac parte: fãina integralã de grâu, orezul
nedecorticat (brun), legumele proaspete, banane, avocado, fasolea, mazãrea, ceapă, dovleac, nuci,
soia, salatã, cartofi, ţelinã, spanac (Dumitru C. Cojocaru şi colab., 2010).
Piridoxina a fost izolatã mai întâi din tãrîţe de orez (S. Ohdake, 1932) şi gãsitã apoi în cantitate
relativ mare în drojdie. În organismele vegetale complexul de vitamine B6 este constituit 50% din
piridoxinã şi 50% din piridoxamina şi piridoxal, pe când în organismele animale, în drojdia de
bere şi alte microorganisme predominã piridoxamina şi piridoxalul. (J.C. Rabinowitz şi E.E.
Snell, 1948)
Piridoxina se prezintã sub formã de pulbere cristalinã incolorã, fãrã miros, cu gust acru,
cu punctul de topire la 160° C, este solubilã în apã şi alcool, greu solubilã în acetonã şi total
insolubilã în cloroform, benzen şi eter etilic. Piridoxina, piridoxamina şi piridoxalul rezistã în
mediu acid şi în absenţã de luminã la temperaturi de pânã la 100° C, sub acţiunea lumii suferind
transformãri.
Complexul de vitamine B6 constituie pentru microorganisme un factor de creştere, iar
pentru om şi animale are acţiune de vitaminã, carenţa manifestându-se prin tulburãri metabolice
diferite. Aceasta provine din surse alimentare şi este absorbitã complet la nivel intestinal, excesul
fiind eliminat prin urină (Bodea Cornel, 1970).
Rolul vitaminei B6 este de a interveni prin esterificarea cu acid fosforic, în metabolismul
proteic, fiind coenzima reacţiilor de transaminare, decarboxilare, transfer al sulfului între
aminoacizi sau de transformare a triptofanului în niacinã (vitamina PP). Are rol in metabolismul
glucidic, piridoxalfosfatul intrând în structura enzimelor ce degradeazã glicogenul muscular şi
hepatic, iar în metabolismul lipidic are efect hipocolesterolemiant.
Vitamina B6 este absorbitã la nivelul jejunului prin difuzie directã. S-a stabilit în urma
administrãrii pe cale oralã la om şi la animale de experienţã cã absorbţia intestinalã a piridoxinei
este un proces lent, viteza de difuziune depinzând de concentraţia vitaminei în lumenul intestinal.
În eritrocite are loc fosforilarea piridoxinei, viteza de reacţie depinzând de concentraţia vitaminei,
aceastã fosforilare fiind însoţitã de o diminuare a absorbţiei intestinale. Dupã absorbţia la nivelul
eritrocitelor, toate formele vitaminei B6 sunt vehiculate prin circulaţia entero-hepaticã, acesta
fiind organul cel mai bogat în vitaminã B6 (aproximativ 6-8 µg/g pentru piridoxal şi derivaţii sãi
şi 2,5 µg/g pentru piridoxaminã şi derivaţii sãi). În sânge, concentraţia constituenţilor vitaminei
B6 se stabilizeazã în jurul valorii de numai 115 mM, repartiţia fiind însã extrem de neuniformã

25
între constituenţii de bazã: 50-55% piridoxal-fosfat, 22-27% piridoxinã, 8-11%, piridoxal şi
respectiv, 3-5% piridoxaminã. În sânge existã douã rezerve de vitamină B6: o rezervã plasmaticã
sub forma complecşilor vitamin-proteici şi o rezervã globularã, probabil, sub forma unor
complecşi cu hemoglobina. Forma plasmaticã este cea care pune la dispoziţia diferitelor ţesuturi
necesarul de vitaminã B6.
Vitamina B6 favorizeazã absorbţia intestinalã a vitaminei B12, menţine echilibrul
hidromineral, intervine în sinteza acizilor nucleici, are rol în integritatea morfo-funcţionalã a
sistemului nervos şi rol antiinfecţios. Hipovitaminoza are loc fie la sugarii alimentaţi artificial cu
lapte timp îndelungat, vârstnici, bolnavi cronici, fie prin sindrom de malabsorbţie sau prin
medicaţie cu rol antagonist faţã de vitamina B6.
Simptomele în caz de hipovitaminozã sunt fisuri la colţurile gurii, dermatitã seboreicã a feţei,
cãderea pãrului, hipotonie muscularã, tulburãri de mers, instabilitate emoţionalã, nervozitate,
depresie, disfuncţionalitãţi ale majoritãţii glandelor endocrine, limfocitopenie. (www.scribd.Curs-
vitamine-hidrosolubile.ro)
Rolul biologic al vitaminei B6 în organism este de precursor al piridoxal-fosfatului,
coenzimã implicatã în metabolismul aminoacizilor, stimuleazã procesul de biosintezã a
imunoglobulinelor, intervine în biosinteza hemoglobinei. Aceastã vitaminã vegheazã la buna
funcţionare a creierului, fiind implicatã în producerea mesagerilor chimici ai acestuia (dopamina,
serotonina) esenţiali în coordonarea nervoasã, formarea gândurilor şi declanşarea emoţiilor.
Piridoxina ajutã la echilibrarea nivelelor ionilor de sodiu şi potasiu din organism şi la producerea
globulelor roşii din sânge.
Favorizeazã formarea anticorpilor şi creşte rezistenţa la infecţii, combate tulburãrile
nervoase şi previne spasmele musculare, trateazã sindromul presmenstrual, diminueazã apariţia
calculilor renali, reduce numãrul şi intensitatea crizelor la astmatici.
Necesarul de vitaminã B6 recomandat este de 2,0-2,2 mg/zi pentru adulţi şi 25-30 mg/kg
corp/zi pentru copii. Aportul zilnic de piridoxinã trebuie sa fie, însã, mai mare la vârstnici, femei
însãrcinate şi care alãpteazã, precum şi în unele stãri patologice.
Hipo- şi avitaminoza B6 la om nu este de origine pur nutriţionalã datoritã largii rãspândiri a
piridoxinei în alimente ci, ea rezultã ca urmare a interacţiunii mai multor factori: nutriţionali,
farmacologici, genetici şi factori de mediu (Maria Rabega şi Constantin Rabega, 1983).

26
 Pentru a ilustra acţiunea combinatã a acestor factori se dau ca exemple unele situaţii de
risc carenţial:
• alcoolismul cronic şi drog-dependenţa la bolnavii spitalizaţi, asociate cu condiţii nutriţionale
modeste;
• tratamentul cu izoniazidã la alcoolicii cronici;
• hemodializa la subiecţii cu insuficienţã renalã supuşi unui regim hipocaloric şi hipoproteic;
• sarcinã dupa întreruperea recentã a unui tratament contraceptiv prelungit cu estroprogestative;
• sarcinã la femei tratate cu antagonişti ai vitaminei B6;
Hipovitaminoza cauzatã de interacţiunile medicamentoase folosite pentru tratamentul
diferitelor maladii interferã cu piridoxina şi derivaţii sãi. Izoniazida (hidrazida acidului
izonicotinic) este un medicament larg utilizat în tratamentul tuberculozei; acest preparat prezintã
inconvenientul de a reacţiona cu piridoxalfosfatul cu formarea unei hidrazone lipsite de activitate
vitaminicã.
Piridoxina este consideratã ca fiind unul dintre medicamentele cele mai puţin toxice, dar
chiar şi aşa, administrarea în doze foarte mari 2-4 g/zi timp de câteva luni poate determina
neuropatie perifericã senzitivã cu ataxie, simptomele dispărând la stoparea tratamentului cu
preparate vitaminice. O supradozã de piridoxinã poate cauza o blocare temporarã a anumitor
nervi, precum nervii proprioceptori, aceasta cauzând sentimentul de lipsã a anumitor organe,
efect normal pentru pierderea propriocepţiei .
Dintre antivitaminele B6 fac parte 4-metoxipiridoxina, deopiridoxina şi hidrazida acidului
izonicotinic (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

27
III.3.3. Vitamina P (bioflavonoidele, vitamina permeabilităţii)

Fig.11. Structura chimică a vitaminei P

Vitamina P este hidrosolubilă şi acţionează strâns legat de vitamina C (acţiune sinergică),

asigurându-i acesteia o perfectă absorbţie şi utilizare, împiedicându-i distrugerea prin oxidare.
Vitamina P este puternic antioxidantă şi are rol important în fenomenele hemoragice, în
hemoragii scorbutice, ale capilarelor şi ale viscerelor, în edeme, hemoragii retiniene, afecţiuni ale
venelor, artrite ale membrelor, răceală, ateroscleroză, hipertensiune arterială, varice, sângerarea
gingiilor, hemoragii la nou-născuţi.
Acestă vitamină intervine în mod esenţial în procesele energetice ale ţesuturilor şi în
menţinerea permeabilităţii vaselor capilare, de unde şi denumirea de factor de permeabilitate
capilară. Vitamina P contribuie la întărirea vaselor capilare, la creşterea elasticitaţii şi rezistenţei
acestora, precum şi a ţesutului conjuctiv. Are rol benefic prin ameliorarea hemoragiilor de diferite
cauze, protejează organismul de efectele secundare ale razelor X, influenţează pozitiv creşterea
procentului de calciu în sânge. La plante, flavonoidele sunt implicate în pigmentarea florilor şi a
fructelor (antocianidine, flavonoli, flavone), precum şi în unele procese redox la nivelul celulei
vegetale.

28
 Vitamina P influenţează în mod direct activitatea unor enzime, astfel punându-se în
evidenţă efectul inhibitor al flavonoidelor asupra tirozin-decarboxilazei, xantin-oxidazei,
succinat-oxidazei, glucozo-6-fosfatazei. S-a mai demonstrat o anumită acţiune a acestei vitamine
asupra unor glande endocrine cum ar fi tiroida, gonadele, suprarenalele (Ababei, Trandafirescu,
1984).
În practica medicală vitamina P se utilizează în tratamentul stărilor patologice însoţite de
permeabilitate capilară crescută şi scăderea rezistenţei capilarelor pe care le nominalizează, de
asemenea a mai fost experimentată în profilaxia şi tratamentul aterosclerozei.
Carenţa în vitamina P duce de obicei la spargerea vaselor capilare (fragilitate capilară); se poate
trata consumând suc de lămâie, ceai de măceşe, suplimente naturiste cu conţinut concentrat de
extracte de plante sau direct de vitamina P; necesarul zilnic de vitamină P este de 10-20 mg
(www.tratamente-naturiste.ro).

III.4. Enzime

Enzimele sunt substanţe care catalizează reacţiile biochimice din organism şi au rol
esenţial în biosinteza şi degradarea substanţelor din materia vie. Se găsesc în toate organismele
vegetale, animale şi în microorganisme. Toate transformările biochimice în ţesuturi şi celule sunt
posibile numai prin acţiunea enzimelor, care se mai numesc şi biocatalizatori. Enzimele
determină în organism realizarea unor reacţii chimice cu viteză mare, în condiţii compatibile cu
viaţa. Dacă aceste reacţii s-ar produce in vitro, nu s-ar putea realiza decât în condiţii
incompatibile cu fenomenele de viaţă, temperatură şi presiune mare, mediu puternic acid sau
bazic. În lipsa enzimelor, majoritatea reacţiilor chimice din organism nu s-ar produce şi deci nu ar
mai putea exista procese metabolice şi nici fenomene de viaţă.
Enzimele au un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice din organism. Sub
aspect chimic, enzimele sunt proteine sau proteide cu rol funcţional foarte important. Ele sunt
produse numai de organismele vii şi îşi pot manifasta activitatea enzimatică atât în interiorul, cât
şi în afara organismului. Substanţa asupra căreia acţionează enzimele poartă numele de substrat.
În celulă, enzimele nu se găsesc izolate de componenţii celulari (nucleu, citoplasmă), ele
se găsesc fie absorbite sau adsorbite pe anumite formaţiuni subcelulare (plastide, mitocondrii), fie

29
dizolvate în protoplasmă sau în sucul celular. Prin această distribuire, enzimele din celule vin în
contact cu o cantitate mai mare de substanţe.
Enzimele fiind substanţe proteice îşi pierd puterea catalitică sub acţiunea căldurii, a acizilor sau
bazelor tari, a solvenţilor organici sau a altor substanţe ce denaturează structura proteinelor.
Bogate în enzime sunt seminţele în stare de germinaţie, plantulele, frunzele, ţesuturile
meristematice, fructele etc. În general, plantele tinere au un conţinut mai ridicat de enzime decât
plantele bătrâne. Puterea catalitică a enzimelor din organismele în creştere este mai mare decât a
celor din organismele bătrâne.
Ca biocatalizatori, enzimele se caracterizează prin următoarele proprietăţi generale:
- acţionează în cantităţi extrem de mici, dar manifestă o activitate extrem de intensă;
- nu se consumă şi nu se transformă în reacţiile catalizate;
- catalizează reacţii termodinamic posibile, adică reacţii care corespund unei diminuări a energiei
libere;
- orientează şi măresc viteza reacţiilor biochimice, determinând scăderea energiei de activare a
moleculelor de substrat asupra cărora acţionează;
- constituie cei mai eficienţi catalizatori cunoscuţi, determinând reacţii extrem de rapide;
- nu modifică starea finală de echilibru a reacţiilor , ci numai viteza cu care se realizează acest
echilibru ;
- într-o reacţie reversibilă care conduce la o stare de echilibru, enzima accelerează numai cele
două viteze de reacţie (1 şi 2) care evoluează simultan şi în sens invers, determinând astfel
atingerea mai rapidă a stării de echilibru;
- se disting printr-o specificitate de acţiune, conversia unui substrat într-un produs de reacţie sau
biosinteza unei substanţe din componentele constitutive fiind catalizate de un anumit tip de
enzime;
- asigură coordonarea, reglarea şi controlul proceselor biochimice la care participă, modulând
activitatea metabolismului celular (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

30
III.4.1. Polifenoloxidaza

Tirozinaza sau polifenoloxidaza, cu simbolul: TYR, este o enzima care catalizează

oxidarea fenolilor, cum ar fi tirozina şi este răspândita în plante şi animale.
Tirozinaza ,cu codul 1.14.18.1, este o enzimă care conţine cupru prezent în ţesutul plantelor şi al
animalelor şi care catalizează producţia de melanină şi alţi pigmenţi.
Gena tirozinazei se gaseşte pe cromozomul 11q14-21. Aminoacidul cheie este tirozina sau
hidroxifenilalanina, care e convertită la nivelul melanosomilor în DOPA (dihidroxifenilalanina) şi
apoi oxidată la DOPA-quinona (Vasilescu I., 1960).
Patologia tirozinazei: Când o persoană are o gena mutantă de tirozinaza, acea pesoană suferă de
albinism. Albinismul este o boală ereditară, pe care o persoană la 17.000, din Statele Unite o are.
Albinismul se întâlneşte şi la oameni dar şi la animale, în special la vite. Efectele acestei boli sunt
acelea că pigmentaţia din păr, piele se pierde, iar ochii animalelor devin roz.
Polifenoloxidazele sunt responsabile de aşa-numita brunificare enzimatică. Prin acţiunea ei se
explică înnegrirea suprafeţei mărului tăiat, a bulbului de cartof, precum şi înnegrirea fructelor şi
legumelor în timpul prelucrării. Fructele cu seminţe (mere, pere) şi sâmburi (caise, prune) au un
conţinut ridicat de polifenoloxidază. În legume polifenoloxidaza este mai puţin răspândită.
Din 25 soiuri de legume numai şapte au un conţinut de polifenoloxidază, în special
spanacul şi morcovii. La majoritatea fructelor şi legumelor, polifenoloxidaza se găseşte în stare
legată . Prin distrugerea ţesuturilor absorbţia oxigenului creşte de 10-30 ori şi polifenoloxidaza îşi
intensifică activitatea . Procesul de formare a substanţelor de culoare închisă, îmbrunarea
enzimatică sub acţiunea polifenoloxidazelor, trebuie privit cu un proces de oxidoreducere. În
prima etapă are loc formarea chinonelor. În continuare chinonele sunt reduse de către substanţele
cu acţiune reducătoare existente în celulele vegetale, ca de exemplu acidul ascorbic .
În fructele şi legumele cu ţesuturile întregi (nestrivite) în care există un ciclu închis al proceselor
menţionate, nu se constată acumularea chinonelor. Prin distrugerea ţesutului şi pătrunderea
aerului are loc dereglarea ciclului şi schimbarea potenţialului de oxidoreducere. Ca urmare se
produce oxidarea fenolilor cu producerea de chinone care se acumulează cu formarea ulterioară
de produşi de culoare închisă, scăderea acidului ascorbic până la zero şi creşterea potenţialului de
oxidoreducere (Burluc Romulus Marian, 2007)

31
III.4.2. Catalaza
Catalaza (H2O2:H2O2 - oxidoreductaza, E.C. 1.11.1.6.) este o enzimă bicomponentă
aparţinând clasei hemoproteinelor, având în calitate de grupare prostetică hemina sau
feriporfirina IX. Catalaza este răspândită în natură, activitatea acesteia fiind prezentă în toate
microorganismele aerobe, în celulele plantelor şi animalelor (D.C. Cojocaru, 2007). Existenţa ei
în organele animale şi vegetale bănuită de mult de către S. Heunighs în 1926 şi K. Jophepson
în 1927, a fost dovedită prin izolarea ei, mai întâi sub formă de soluţie din plantule de dovleac,
experiment realizat de K. Zeile şi H. Hellstrom în 1930 şi apoi sub formă cristalină din ficatul de
vită de către J. Sumner şi A. Douner în 1937.

Aceste preparate de catalază sunt identice cu cele găsite în alte organe ale plantelor
superioare, cât şi în drojdii, evidenţiere realizată de J. Sumner şi E. Sisler în 1946, iar din bacterii
de către D. Herbert şi J. Pinsent în 1948. Structura şi acţiunea catalazei au fost studiate în primul
rând pe preparate de origine animală, deoarece catalaza se găseşte în ţesuturile animale în
concentraţii mai mari şi, se pare, sub formă mai stabilă decât în ţesuturile vegetale. S-au obţinut
totuşi şi din materii vegetale preparate de catalază cu un grad înalt de puritate, ca de exemplu în
frunzele de spanac, evidenţiere realizată de W. Galston şi colaboratorii în 1951. Catalaza a putut
fi obţinută şi în stare cristalină de J. Manoliov şi colaboratorii în 1961.Conţinutul în catalază al
plantelor se modifică mult în timpul germinaţiei seminţelor şi în decursul creşterii plantelor,
observaţie făcută de către T. Deleanu şi colaboratorii în 1937. In frunzele verzi ale plantelor
catalaza se acumulează în cloroplaste.

Conţinutul în catalază al plantelor se modifică mult în timpul germinaţiei seminţelor şi în

decursul creşterii plantelor, observaţie făcută de către T. Deleanu şi colaboratorii în 1937. În
frunzele verzi ale plantelor catalaza se acumulează în cloroplaste. La plante catalaza este, în
general, localizată în microcorpusculi datorită faptul că cea mai mare cantitate de hidrogen
peroxidic rezultă prin β-oxidarea acizilor graşi la nivelul glioxizomilor (HUANG, 1983;
SCANDALIOS, 1994; WILLEKENS, 1995). În celulă, enzima este localizată aproape exclusiv în
peroxizomii majorităţii celulelor, reducând nivelul peroxidului de hidrogen.

Catalaza reduce nivelul peroxidului de hidrogen în peroxizomi, dar este absentă în

cloroplaste. Peroxidul de hidrogen este cea mai stabilă dintre toate speciile active ale oxigenului,
fiind un oxidant nucleofilic foarte puternic; este răspunzător pentru inhibarea enzimelor din ciclul

32
Kalvin. Catalaza este alături de alte două enzime (fumaraza şi acetilcolinesteraza), unul dintre cei
mai eficienţi catalizatori cunoscuţi, reacţiile pe care le catalizează fiind esenţiale pentru viaţă.
Enzima catalizează o reacţie de fiecare dată când întâlneşte o moleculă de sulf. Catalaza
acţionează în conversia peroxidului de hidrogen (2 H2O2 → 2 H2 O + O2 ) care este un agent
oxidant puternic, cu caracter toxic pentru celule. Substraturi capabile de a fi oxidate in vitro prin
acţiunea peroxidazică a catalazei sunt alcoolii inferiori ca: alcoolul metilic, etilic, n-propilic,
izobutilic, glicocol şi colamină. Schematic reacţia de oxidare a unui alcool de către catalază poate
fi reprezentată astfel :

O
Catalaza-H 2O 2 + R- CH 2OH Catalaza + RC + 2H2O
H

Fig.12.Reacţia de oxidare a unui alcool de către catalază

Mecanismul mai exact al acestei reacţii nu este încă cunoscut. Reacţia are loc in prezenta unor
cantităţi mici de H2O2, ceea ce pare să indice că ea constituie principala acţiune a catalazei în
celulele vii.

În prezenţa H2O2 în concentraţie mai mare catalaza transmite oxigenul peroxidic

molecular de H2O2, care este astfel descompusă cu eliberare de oxigen, într-o succesiune de
reacţii, reprezentate schematic astfel :

Substr
Hemină – OH + HOOH → Hemină – O – O – H + H2O

Hemină – O – O – H + H2O → Hemină – OH + H2O + O2

atul asupra căruia acţionează catalaza - apa oxigenată - apare în ţesuturile vegetale îndeosebi în
urma unor degradări oxidative. Cu ajutorul unui reactiv specific şi anume hidroxidul de ceriu
trivalent, descoperit de H. Wield şi B. Rosenfeld în 1930, s-a putut demonstra că H 2O2 apare la
oxidări enzimatice, ca de exemplu: la oxidarea aminoacizilor, aminelor şi diaminelor, acestea
fiind testate de W.Tabor în 1951.

33
 Puritatea preparatelor enzimatice de catalază se exprimă după raportul absorţiilor ε 200/ε406
datorate apoenzimei şi respectiv hemului, raport care în cazul unei enzime pure trebuie să fie sub
0,9 (CRISTEA şi colab., 1973).

CH3 CH CH2

HC CH

N OH
H3 C CH3
N Fe N

N CH CH2
CH2
HC CH
CH2

COOH CH3
CH2

CH2

COOH

Fig.13. Structura chimică a grupării prostetice a catalazei

(după COJOCARU şi colab., 2004)

Atomul central de fier din hem se află în stare trivalentă şi nu suferă modificări de valenţă
în cursul reacţiei enzimatice. A cincea valenţă coordinativă a fierului realizează legătură cu
apoproteina, prin intermediul histidinei, iar de a şasea valenţă este legată o moleculă de apă.
Structura tetrameră a catalazei a fost confirmată şi prin studii de electronomicroscopie, însă se
pare că numai două grupări hem sunt necesare pentru manifestarea activităţii enzimatice.
Catalaza conţine 16 grupări SH pe moleculă, dar nu s-au pus în evidenţă punţile disulfidice.
Catalaza purificată de Stansell şi Deutsch avea un conţinut în fier de 0,09% (DUMITRU şi colab.,
1985). S-a constatat că la tratarea multor preparate de catalază cu diferiţi reactivi, în încercările
de a separa gruparea prostetică, se obţine şi biliverdina aceasta fiind obţinută prin experimente de
către numeroşi cercetători ca : G. Stern în 1935 şi 1936, R. Lemberg şi colaboratorii în
1937,1939, L. Dounce şi colaboratorii în 1939, K.Agner în 1942. S-a crezut că biliverdina s-ar
găsi asociată cu catalaza, dar cercetările ulterioare au arătat că apariţia ei se datorează acţiunii
agenţilor chimici.

34
 Enzima foloseşte peroxidul de hidrogen pentru a oxida toxine precum fenolii, acid formic,
formaldehide şi alcooli. Catalaza participă la două tipuri de reacţii care consumă H2O2 şi anume
reacţia peroxidativă, în urma căreia sunt îndepărtate toxinele prin formare de apă şi compuşi
nedăunători. Peroxizomii oxidează parţial acizii graşi producând apă oxigenată ca produs
secundar. Oxidarea peroxizomală reduce acizii graşi până la C8 şi facilitează degradarea în
mitocondrii. O altă reacţie ce implică indirect catalaza constă în producerea de ADN. Catalaza
este prezentă în eritrocite, în măduva osoasă, în ficat, în rinichi ca şi în piele (citoplasmă,
mitocondrii). Diferite ţesuturi, dintre care ficatul, are microcorpusculi citoplasmatici acoperiţi de
o membrană simplă fiind numiţi peroxizomi care sunt bogaţi în oxidaze (aminoacid -oxidaze,
urat-oxidaze, acil coenzima A-oxidaze) şi în catalaze. Ei conţin deci, enzime care produc apa
oxigenată şi enzime care o descompun (DUMITRU şi colab., 1981). Catalaza pare a fi o enzimă
cheie în inducerea toleranţei la stres, părând a fi inhibată de către acidul salicilic, aspirină, acid
benzoic şi para-hidroxibenzoat la multe specii de plante (CHEN et al., 1993; SANCHEZ - CASAS et
al., 1994; CONRATH et al., 1995).

Cantitatea mare de catalază din ficat si din hematii justifică implicarea ei în procese unde
se produc cantităţi mari de apă oxigenată. Catalaza ajută în prevenirea modificărilor distructive la
nivel celular, cum ar fi ruperea lanţului de ADN, care poate duce la diferite forme de cancer sau
la alte boli cronice. Această enzimă este implicată în reacţia celulelor vegetale la factorii de stres
ai mediului, deci, rolul catalazelor este acela de a descompune apa oxigenată în celule sub
acţiunea dehidrogenazelor aerobe, jucând totodată rol detoxifiant. Oxigenul rezultat din reacţie
reprezintă una din sursele de oxigenare a unor ţesuturi, fiind utilizat de celule la efectuarea
anumitor reacţii (LEHNINGER, 1987).

Au fost studiate rolul şi modificarea acţiunii catalazei în funcţie de condiţii de stres ale
mediului precum răcirea, temperaturi mari, variaţia concentraţiei de ozon. Un factor de stres
foarte important în ceea ce priveşte catalaza este intesitatea luminii; catalaza disociază sub
acţiunea ureei sau prin îngheţare, iar în urma disocierii proprietăţile spectrale sunt modificate, dar
activitatea se păstrează. Catalaza este inhibată de ascorbat, atât singur, cât şi împreună cu cationi
de cupru bivalent.

35
III.4.3. Peroxidaza

Peroxidaza (donor: peroxid de hidrogen - oxidoreductaza, E.C. 1.11.1.7.) este o enzimă

bicomponentă aparţinând clasei hemoproteinelor. Ea îndeplineşte un rol deosebit în procesele
oxidoreducătoare corelate cu respiraţia plantelor şi animalelor.
Peroxidaza, împreună cu catalaza fac parte din clasa Oxidoreductazelor. Peroxidaza se
găseşte atât în regnul vegetal, cât şi in cel animal, fiind distribuită în peroxizomi, mitocondrii şi
catalizează dehidrogenarea unui număr mare de compuşi organici cum sunt: fenoli şi amine
aromatice, hidrochinone. Ea îndeplineşte un rol deosebit în procesele oxidoreducătoare corelate
cu respiraţia plantelor şi animalelor. În general, peroxidaza coexistă cu catalaza în acelaşi ţesut,
raportul catalază / peroxidază este de 28 : 1 în ficatul mamiferelor, iar în regnul vegetal tinde
către 1. Din punct de vedere structural peroxidaza este considerată o enzimă heminică, fiind
alcătuită dintr-o parte proteică numită apo-enzimă şi o parte neproteică ce poartă denumirea de
grupare prostetică. Ca şi în cazul citocromilor şi catalazei, gruparea prostetică este o grupare
porfirinică.
Legătura dintre apo-enzima peroxidazei şi gruparea porfirinică este o legătură trainică de
tip covalent asemănătoare legăturii dintre hem şi globina din hemoglobină sau clorofilă. Gruparea
prostetică a acestei enzime se deosebeşte de gruparea prostetică (hem) a hemoglobinei prin faptul
că cele patru nuclee pirolice nu se leagă coordinativ de un atom de fier, aflat în starea de oxidare
bivalentă Fe2+, ci de un atom de fier aflat în stare de oxidare superioară Fe3+. Peroxidaza este
numele generic dat unui grup de enzime care catalizează reacţii de oxido-reducere după reacţia
generală: H2 + ROH→ROOH + AH A. Peroxidazele pot cataliza un număr larg de reacţii
separate. Cu câteva excepţii, majoritatea lor sunt hemproteine care se găsesc în plante,
mucegaiuri, bacterii şi drojdii. Cinetica activităţii enzimatice variază în funcţie de sursă. În
general peroxidazele sunt definite ca enzime care catalizează reacţii de dehidrogenare.
Hidroxiperoxidazele reprezintă oxidoreductaze care utilizează ca substrat de reacţie peroxidul de
hidrogen (H2O2). Din această categorie fac parte peroxidazele şi catalazele. Peroxidazele sunt
hemiproteide (Fe3+) care catalizează reacţia generală: H2O2 + AH2→2H2O + A. În această
reacţie, peroxidul de hidrogen este redus, comportându-se ca un acceptor de H şi respectiv de
electroni: H2O2 + 2H+ 2e-→2H2O. Peroxidazele sunt enzime foarte mult răspândite în regnul

36
vegetal, mai puţin în regnul animal. Prezintă o specificitate relativ mare faţă de acceptori; de
obicei acceptorul este H2O2 şi foarte rar alţi hidroperoxizi (VASILESCU, 1961)
Peroxidazele sunt mai puţin specifice faţă de donori. Ca donori pot funcţiona o serie de
fenoli, aminofenoli, diamine, aminoacizi. De exemplu când donorul de H este un difenol, sub
influenţa peroxidazei acesta este oxidat la chinonă. Peroxidul de hidrogen şi un co-substrat, cum
ar fi pirogalor, purpogalin sau o-dianisidina, au fost utilizate pentru măsurarea activităţii
peroxidazei. Metoda poate fi apoi realizată, în mod convenţional, prin măsurarea produşilor de
reacţie coloraţi, tip chinona, care s-au format. Într-un studiu realizat pe grâu, oxigenul format prin
descompunerea peroxidului de hidrogen s-a măsurat monometric (Irvine şi alţii, 1954). Într-o altă
metodă prezentată de Kruger (1976) scăderea concentraţiei de peroxid de hidrogen a fost
determinată prin reducerea dicromatului la acid cromic şi măsurarea culorii la 570 nm. O cale
prin care se poate suspende transferul atomilor de hidrogen la oxigen prin intermediul
citocromilor este calea de transfer direct a hidrogenului la oxigenul molecular cu formare de
H2O2 (peroxidul de hidrogen). Recţiile de transfer direct sunt catalizate de transhidrogenazele
aerobe.
Acestea sunt enzime care conţin ca grupe prostetice flavin – nucleotide şi uneori şi metale
grele (de exemplu molibden). Peroxidul de hidrogen format este utilizat apoi pe diferite căi sau
descompus, după specia organismului. Asemenea căi există atât în organismele aerobe care
conţin citocromi cât şi în cele care nu conţin citocromi (de exemplu în bacteriile lactice
Lactobacillus delbrückii şi Lactobacillus acidophilus). Ca exemple de transhidrogenaze aerobe se
citează enzima galbenă veche din drojdie, care catalizează dehidrogenarea TPNH-ului conform
reacţiilor: TPNH + H+ + FP → TPN+ + FPH2, FPH2 + O2 → FP + H2O2 şi glucoz -oxidaza
despre care s-a vorbit. Peroxidul de hidrogen care se acumulează în mediile biologice de pe urma
acestor reacţii este, fie descompus de catalaze în organismele care conţin catalază, fie utilizat de
peroxidaze pentru oxidarea altor substrate. Catalazele la concentraţii mici de H2O2 pot îndeplini
şi funcţie de peroxidaze şi pot să catalizeze şi ele oxidarea cu H2O2 a numeroase substrate
precum alcool, formaldehidă, nitriţi. Peroxidazele din plante şi animale sunt, la fel ca şi
catalazele, enzime fer-polifirinice înrudite cu catalazele, dar activitate peroxidazică pot să aibă şi
o serie de enzime flavinice din bacterii, cea mai bine studiată fiind peroxidaza flavinică din
Streptococcus faecalis, care oxidează DPNH-ul la DPN+ cu ajutorul peroxidului de hidrogen
conform reacţiei: DPNH+H+H2O → DPN+2H2O (Zarnea G. Şi colab., 1980).

37
III.5. Polifenoli

Polifenolii sunt clasificaţi ca şi antioxidanţi ale căror principală acţiune este prevenirea
formării radicalilor liberi, luptând împotriva îmbătrânirii pielii. Pot fi descoperiţi în unele fructe şi
legume. Se găsesc sub formă de antociani (în fructele roşii), quercitina (în frunzele de ceai,
ciocolată, ceapă, alge şi mere).
Aceştia protejează celulele şi substanţele chimice ale corpului de prejudiciile provocate de
radicalii liberi, atomi reactivi care contribuie la lezarea ţesuturilor din organism. De exemplu,
atunci când colesterolul LDL sau lipoproteina cu densitate joasă este oxidată, se depozitează pe
artere şi poate provoca boli cardiace coronariene.
Polifenolii pot bloca acţiunea enzimelor care pot dezvolta anumite tipuri de cancer şi pot
dezactiva substanţele care stimulează evoluţia cancerului. Polifenolii asociaţi cu prevenirea
cancerului sunt epigallocatechin-3-gallat sau EGCG. Toate tipurile de ceai conţin polifenoli.
Polifenolii din ceai acţioneaza ca necrofagi ai radicalilor fără azot, protejând membranele
celulelor grase, proteinele si ADN-ul.
Polifenolii din afine s-au dovedit a fi eficace în lupta împotriva aterosclerozei.
Cercetatorii au notat în Jurnalul de Nutritie ce au constatat, şi anume că un consum regulat de
afine poate ajuta la prevenirea plăcilor dăunătoare şi leziunilor şi la creşterea în dimensiune în
arterelor coronare. A fost demonstrat că o dietă care conţine afine timp de 20 de săptămâni are
capacitatea de a reduce leziunile arteriale 39 - 58 la sută, reduce riscul pentru un atac de cord
mortal.
Afinele asigură protecţie împotriva unei serii de boli de la îmbatranire la sindrom
metabolic.
Cele mai recente cercetări au arătat că polifenolii din afine inhibă formarea celulelor grase
şi determină creşterea lipolizei.
O dietă care conţine un nivel ridicat de polifenoli şi acizi graşi polinesaturaţi ajută nu
numai la construirea de noi celule ale creierului, ci şi pentru a preveni deteriorarea celulelor
creierului deja existente. Studiul vine de la Autonoma Universitat de Barcelona (UAB), în care
şoarecii au fost hrăniţi cu o dietă bogată în polifenoli şi acizi graşi polinesaturaţi pe o perioadă de
patruzeci de zile.

38
 Rezultatele studiului evidenţiază modul în care o dietă bogată în polifenoli şi acizi graşi
polinesaturaţi poate preveni moartea celulelor neuronale, precum şi consolidarea reţelelor
neuronale. Aceste informaţii sunt deosebit de utile pentru cei care suferă de boli precum
Alzheimer. Din moment ce Alzheimer este o boala neurodegenerativă, o dietă bogată în
polifenoli şi acizi graşi polinesaturaţi poate fi extrem de benefică. Proprietăţi de regenerare a
unui astfel de regim alimentar ar putea acţiona ca un ajutor natural în lupta împotriva degenerării
celulare.
Studiul a constatat că şoarecii care au primit o dietă bogată în polifenoli şi grăsimi
polinesaturate au avut o rată mult mai mare de creare de celule în aceste domenii decât şoarecii
care nu au fost. Este posibil ca dieta ar putea determina chiar şi gradul de severitate al bolii
Alzheimer.
Pentru a vă asigura că primesc suficient de polifenoli şi acizi graşi polinesaturaţi în dieta
dumneavoastră, încercaţi să adăugaţi o cantitate suficientă de fructe şi legume la regiment
dumneavoastră dietetice. O altă alegere populara este suplimentarea de DHA (acid
docosahexaenoic), un acid grasi polinesaturati, care este în multe suplimente de acizi graşi
esenţiali. DHA este de obicei în suplimente de ulei de peşte, care conţin, de obicei, alte
ingrediente benefice, cum ar fi EFA (acid eicosapentaenoic), un alt omega-3 acizi graşi. Datorită
cererii pentru astfel de suplimente natural minunat, ulei de peşte purificat poate fi acum
achizitionate la un preţ rezonabil.
Rezultatele acestui studiu ajuta la stabilirea eficienţei alternativelor de sănătate naturale,
în plus faţă de un regim alimentar corect construite. Cei care suferă de boli neurodegenerative au
acum alte opţiuni atunci când vine vorba de tratarea, sau, eventual, oprirea, condiţiile lor. În plus
faţă de un stil de viata sanatos, o dieta bogata in polifenoli si grasimi polinesaturate este un pas în
direcţia corectă atunci când vine vorba de atingerea obiectivelor dumneavoastră de sănătate
(David Servan-Schreiber, 2006).

III.6. Proteine solubile totale

Proteinele sunt substanţe macromoleculare prezente în celulele tuturor organismelor vii ,

unde reprezintă peste 50% din masa uscată a acestora. Ele îndeplinesc mai multe funcţii
biochimice absolut indispensabile tuturor proceselor metabolice şi fiziologice .

39
Proteinele au următoarele roluri:
Rolul plastic este jucat de proteinele structurale ce reprezintă constituenţi principali ai
membranei celulare, citoplasmei, organitelor subcelulare, umorilor şi fluidelor tuturor
organismelor vii.
Rolul energetic este asigurat prin faptul că în urma degradării lor catabolice se eliberează
o mare cantitate de energie ce se înmagazinează în legăturile macroergice ale moleculelor de
ATP, energie ce va fi utilizată în diferite procese vitale (efort fizic şi intelectual, procese de
biosinteză etc.)
Rolul reglator este îndeplinit de o serie de hormoni cu structură polipeptidică (hormonii
reglatori ai hipotalamusului, ai hipofizei, hormonii pancreasului, hormonii paratiroidieni, ai
timusului şi cei gastro-intestinali).
Rolul de apărare este îndeplinit de proteinele specifice din clasa imunoglobulinelor
(anticorpi) care prezintă proprietăţi speciale de a interacţiona cu proteinele străine (antigene) în
procesul complex de apărare a organismului faţă de agenţii patogeni din mediul extern.
Rolul de transport al proteinelor se referă atât la transportul activ prin membranele
biologice care se efectuează cu consum energetic, contra gradientului de concentraţie al
metabolitului transportat, cât şi la transportul specific al unor metaboliţi sau elemente absolut
necesare vieţii.
Rol în contracţia musculară. Procesul contracţiei musculare, care stă la baza efortului
fizic, este un proces fiziologic şi biochimic complex realizat prin consum energetic (când se
utilizează energia înmagazinată în legăturile macroergice ale moleculelor de ATP) de către o
serie de proteine specifice actina şi miozina ce formează un complex proteic cuaternar cunoscut
sub numele de complexul acto-miozinic.
Rolul catalitic este îndeplinit de către enzime care sunt, fără excepţie, substanţe proteice.
(Cojocaru, 2005)
În afara funcţiilor enumerate mai sus, proteinele reprezintă instrumentul molecular al expresiei
informaţiei genetice conţinute în acidul deoxiribonucleic din cromozomi. De aceea, proteinele
sunt componente structurale şi funcţionale intim legate de procesele vieţii, procese ce nu pot fi
concepute în lipsa substanţelor proteice. În funcţie de structura loc chimică, de rolul pe care îl
îndeplinesc în organismele vii şi de proprietăţile lor fizico-chimice, proteinele pot fi clasificate în
mai multe moduri. Delimitarea netă între proteine şi polipeptide este foarte dificilă deoarece

40
există proteine alcătuite numai din catene polipeptidice (aşa-numitele proteine simple sau
holoproteine). Majoritatea autorilor delimitează aceste două clase de biomolecule după masa lor
moleculară considerând că polipeptidele au o masă moleculară de până la 10.000 Da, iar
proteinele au masa moleculară superioară acestei valori.
În funcţie de forma moleculelor, proteinele sunt de două tipuri:
-proteine fibrilare care au molecula filiformă şi sunt, în general, insolubile în apă. Din această
grupă fac parte de exemplu fibroina, keratinele, colagenul.
-proteine globulare a căror moleculă are formă sferică sau elipsoidală şi sunt uşor solubile în
apă. Din clasa proteinelor globulare fac parte toate enzimele, globulinele serice.
În funcţie de rolul biologic principal pe care îl îndeplinesc, proteinele se împarte în 6 clase
astfel:
-proteine structurale: acestea sunt reprezentate de proteinele ce joacă rol plastic, adică acele
proteine ce intră în structura membranelor biologice, a ţesuturilor şi organelor. Proteinele
structurale cele mai bine studiate sunt: colagenul întâlnit în ţesutul conjunctiv din cartilaje,
tendoane, piele, oase, elastina ce intră în structura ţesutului conjunctiv elastic din ligamente,
fibroina din mătasea produsă de Bombix mori, sclerotina întâlnită în exoscheletul insectelor,
keratina ce se găseşte în cantităţi mari în dermă, păr, pene, proteinele membranare ce intră în
structura tuturor membranelor biologice şi altele. (Cojocaru, 2005)
-proteinele de rezervă au rolul principal de a constitui principala rezervă de aminoacizi a
organismelor vii. Din această grupă fac parte cazeina care este componenta proteică majoră a
laptelui, gliadina din cariopsele cerealelor, zeina ce reprezintă principala proteină de rezervă din
boabele de porumb, ovalbumina şi lactalbumina din ouă şi respectiv din lapte, feritina care
facilitează acumularea ionilor de fier în splină şi altele.
-proteinele contractile au un rol important pentru mişcarea organismelor vii fiind implicate în
contracţia muşchilor, cililor, flagelilor etc. Cele mai bine studiate proteine contractile sunt actina
şi miozina implicate în contracţia miofibrilelor şi dineina care asigură mişcarea cililor şi flagelilor
la nevertebrate.
-proteinele de transport sunt proteine cu o structură deseori complexă ce îndeplinesc un
important rol în transportul diferiţilor metaboliţi în organism. Cele mai bine studiate proteine de
transport sunt hemoglobina care asigură transportul oxigenului şi dioxidului de carbon,
mioglobina cu rol în transportul oxigenului la nivel muscular, albuminele serice care realizează

41
transportul acizilor graşi în circulaţia sanguină, lipoproteinele serice care asigură transportul
lipidelor în sânge etc. Tot din această categorie fac parte şi transportorii membranari care
realizează transportul activ, contra gradientului de concentraţie, al diferiţilor metaboliţi prin
membranele biologice. (Cojocaru, 2005)
-proteinele cu rol catalitic şi hormonal reprezintă o grupă extrem de importantă de proteine
funcţionale. Din această grupă fac parte enzimele (care sunt toate, fără nici o excepţie, proteine),
precum şi unii hormoni (hormonii reglatori ai hipotalamusului, hormonii hipofizei, cei
pancreatici, hormonii paratiroidieni, hormonii timusului).
-proteine cu rol de protecţie: acestea sunt proteine implicate în diferite procese fiziologice de
protecţie şi apărare a organismului faţă de anumiţi factori externi. Cele mai bine studiate sunt
trombina (o proteină ce participă la procesul coagulării sanguine), fibrinogenul (care este
precursorul fibrinei , proteină implicată, de asemenea, în procesul coagulării sanguine),
imunoglobulinele sau anticorpii (proteine capabile să formeze complecşi anticorp – antigen cu
proteinele străine organismului respectiv şi altele).
În funcţie de structura lor chimică, proteinele se împart în două mari grupe: proteine
simple şi proteine complexe.
-proteine simple (holoproteine): acestea sunt proteine ale căror molecule sunt formate numai
din catene polipeptidice. Acest lucru a fost demonstrat prin faptul că prin hidroliză completă,
holoproteinele pun în libertate numai aminoacizi. Din această grupă fac parte o serie de proteine
ce îndeplinesc importante funcţii biochimice şi fiziologice: anticorpii, histonele, protaminele,
fibrinogenul, miozina, actina, colagenul, fibroina, keratinele etc.
-proteinele complexe (numite şi conjugate , sau heteroproteine) conţin în molecula lor, pe
lângă componenta proteică şi o componentă de altă natură numită grupare prostetică. La rândul
lor, heteroproteinele se împart în mai multe grupe în funcţie de natura chimică a grupărilor
prostetice. (COJOCARU, 2005)
-cromoproteinele conţin în molecula lor o grupare prostetică de natură protoporfirinică. Din
această categorie fac parte o serie de proteine ce îndeplinesc importante funcţii biochimice şi
fiziologice: hemoglobina, mioglobina, citocromii, catalaza, peroxidaza etc.
-lipoproteinele conţin în molecula lor grupări prostetice de natură lipidică. Din această grupă fac
parte de exemplu lipoproteinele serice.

42
-fosfoproteinele: grupările prostetice ale hetero-proteinelor din această grupă sunt reprezentate
de resturi de serină esterificate cu acid fosforic. Cele mai cunoscute fosfoproteine sunt cazeina,
vitelina, vitelenina, fosvitina şi altele.
-licoproteinele conţin grupări prostetice de natură glucidică (galactoza, manoza, unele
hexozamine, acidul N-acetilneuraminic). Din grupa glicoproteinelor sunt bine studiate γ-
globulinele, orosomucoidul plasmatic, ovalbumina, glucoproteinele serice ce determină grupele
sanguine şi altele.
-metaloproteinele conţin unii ioni metalici (Fe2+, Fe3+, Cu2+, Zn2+) în calitate de grupare
prostetică. Din această grupă fac parte de exemplu alcooldehidrogenaza, enolaza, feritina,
conalbumina, ceruloplasmina şi altele. Trebuie menţionat faptul că la metaloproteine, ionul
metalic este legat direct de catenele polipeptidice ale componentei proteice şi nu este inclus într-o
altă structură (cum ar fi nucleul protoporfirinic la cromoproteine).
-flavoproteinele conţin un flavinucleotid în calitate de grupare prostetică. Din această grupă fac
parte flavoenzimele FMN- şi FAD-dependente (succinat-dehidrogenaza, aminoacid-oxidazele).
-nucleoproteinele sunt poate cele mai importante proteine complexe datorită faptului că gruparea
lor prostetică este reprezentată de un acid nucleic . În funcţie de natura acidului nucleic ce joacă
rol de grupare prostetică ele se împarte în ribonucleoproteine ( nucleoproteine ce conţin ARN ) şi
deoxiribonucleo-proteine (ce conţin ADN în calitate de grupare prostetică).
În moleculele proteinelor, resturile de aminoacizi sunt unite prin legături peptidice ca şi în
cazul peptidelor:
O O
II II
H2N – CH – C – N – CH – C – .......... – N – CH – COOH
I I I I I
R1 H R2 H Rn

Datorită efectelor electronice, şi în cazul proteinelor legătura peptidică prezintă un caracter parţial
de legătură dublă, împiedicând rotirea liberă a substituenţilor. (Cojocaru, 2005)

43
 IV. MATERIALE ŞI METODE DE CERCETARE

IV.1. Materiale de cercetare

Partea experimentală constă în dozarea concentraţiei unor vitamine şi activităţii unor

enzime la diferite specii de fructe de pădure, precum: coacăz roşu ( Ribes rubrum), coacăz negru
(Ribes nigrum), zmeură (Rubus idaeus) şi afin (Vaccinium myrtillus).
Acest experiment a constat în dozarea cantitativă a unor provitamine precum carotenii,
antociani, a unor vitamine: C, B6, P , proteine solubile totale, polifenoli şi în dozarea activităţii
unor enzime precum: polifenoloxidaza, catalaza şi peroxidaza.
În vederea realizării părţii experimentale, s-au utilizat drept materiale de cercetare: mojare
cu pistil pentru omogenizarea materialului vegetal, eprubete în care a fost descărcat materialul
vegetal, stative, cilindre gradate, pâlnii, hârtie de filtru, pahare Berzelius, Erlenmeyer, baloane
cotate, balanţă analitică pentru cântărire, biurete pentru titrare, centrifugă şi reactivii specifici
pentru fiecare metodă.

Fig.14.Omogenizatele speciilor de fructe de pădure

44
Fig.15. Rezultatul obţinut în urma extragerii carotenilor din fructele de pădure

Fig.16. A doua etapă în obţinerea cantităţii de vitamină B6, cea de filtrare a

materialului vegetal

45
 Fig.17.Cantitatea de material obţinută în urma filtrării

Fig.18.Coloraţia obţinută prin titrarea cu iodat de potasiu în vederea obţinerii

cantităţii de vitamină C

46
Fig.19. Coloraţia obţinută în urma titrării cu permanganat de potasiu în vederea
obţinerii cantităţii de vitamină P

Fig.20.Ultima etapă în dozarea activităţii peroxidazei, când s-a adăugat acid

sulfuric pentru stoparea reacţiei

47
 Fig.21.Coloraţia obţinută în urma titrării cu reactivul Folin în vederea
determinării cantităţii de polifenoli

IV.2. Metode utilizate în cercetare

IV.2.1. Dozarea cantitativă a carotenilor

Principiul metodei:
Materialul vegetal se triturează cu un amestec de sulfat de sodiu anhidru şi oxid de calciu ,
care reţin substanţele colorate în afară de caroteni . Pentru a preveni descompunerea carotenilor
în mediu acid se adaugă la amestec carbonat de sodium anhidru. Carotenii din amestecul triturat
se extrag cu acetonă şi eter de petrol sau benzină. În extractul obţinut se determină colorimetric,
direct sau după o prealabilă purificare cromatografică pe coloană cu oxid de aluminiu conţinutul
de carotene în materialul analizat (Artenie şi colab., 2008).
Reactivii utilizaţi:
-acetonă, hexan, sulfat de sodiu anhidru, oxid de calciu, carbonat de calciu anhidru, eter de petrol,
fosfat dicalcic, soluţie etalon de dicromat de potasiu. Se dizolvă 72 mg de dicromat de potasiu în

48
100 ml apă distilată- extincţia acestei soluţii corespunde unui conţinut de 0,00416 mg caroten în 1
ml.
Extracţia materialului vegetal proaspăt : o probă de 0,1-10 g ( în funcţie de conţinutul
presupus de caroteni ) din materialul vegetal proaspăt , în prealabil , mărunţit , se triturează într-
un mojar cu o cantitate dublă în greutate de nisip de cuarţ , până la completa dispariţie a
elementelor structurale vegetale şi obţinerea unui amestec omogen. Întrucât carotenii sunt
instabili la pH acid , în timpul mojarării se adaugă un vârf de spatulă de carbonat de sodiu
anhidru pentru neutralizarea acizilor. De asemenea , se adaugă o cantitate de sulfat de sodiu
anhidru aproximativ egală cu aceea a probei cântărite cu scopul de a fixa apa din materialul
vegetal şi o cantitate echivalentă de oxid de calciu , pentru reţinerea clorofilei şi xantofilei . În
mojar se pipetează 5-20 ml de acetonă şi se continuă mojararea încât câteva minute . Apoi
conţinutul mojarului se trece cantitativ într-un pahar Berzelius de 50 ml sau într-o eprubetă ,
spălând mojarul de mai multe ori cu cantităţi mici de acetonă . După ce materialul se lasă timp de
15-20 minute în contact cu acetone , se varsă extractul acetonic , prin decantare , într-o pâlnie de
separare. Se repetă extracţia materialului din pahar sau eprubetă , cu cantităţi mici de acetonă de
4-10 ori , până când acetona folosită în acest scop rămâne incoloră.
Extractul acetonic din pâlnia de separare se amestecă cu 10-20 ml de eter de petrol .
Acetona din amestec se îndepărtează cu apă distilată . În acest scop se introduce în pâlnia de
separare 10-20 ml de apă distilată şi se agită uşor. Se aşteaptă câteva minute până când are loc
separarea distinctă a două straturi de lichide. Stratul inferior aposo-acetonic se elimină din pâlnie
cu atenţie. Se repetă spălarea extractului din pâlnie cu apă încă de 3-4 ori. Ca rezultat carotenii
trec complet în stratul de eter de petrol.
Soluţia eterică de caroteni se usucă de urmele de apă prin amestecare cu 1-5 g de sulfat de sodiu
anhidru , urmată de filtrare. La filtratul obţinut se adaugă 0,5-1 g de fosfat dicalcic pentru izolarea
clorofilei şi xantofilei. Soluţia de caroten se filtrează şi se completează la volum cunoscut cu eter
de petrol.
Dozarea colorimetrică directă a carotenilor în soluţia eterică se realizează prin măsurarea
intensităţii culorii soluţiei eterice de carotene obţinută în modul descris mai sus , se poate efectua
la spectrofotometru , folosind lungimea de undă de 450 nm , iar pentru compensaţie eterul de
petrol.

49
 Pentru calcularea conţinutului de caroten în probe se măsoară în aceleaşi extincţia soluţiei
etalon de dicromat de potasiu.
Cantitatea carotenilor în materialul vegetal cercetat se calculează după formula următoare:
mg caroten %= E1x a x v x 100 / E2 x p
E1 - extincţia probei de cercetat
E2 - extincţia soluţiei etalon ( 0, 982 )
a - numărul mg caroten într-un ml soluţie etalon ( 0,00416 mg dacă s-a lucrat cu soluţia de
dicromat de potasiu )
v – volumul soluţiei de caroten ( ml )
p – greutatea materialului luat pentru analiză

IV.2.2. Dozarea cantitativă a antocianilor

În principiu, antocianii se extrag cu o soluţie alcoolică acidulată şi se măsoară absorbţia la

lungimea de undă specifică. Reactivii folosiţi sunt alcoolul etilic 70% şi acidul clorhidric
concentrat ( densitate 1,19 ).
Se cântăreşte 0,5 g material vegetal ( coacăze roşii, coacăze negre, afine şi zmeură ), după care se
mojarează cu sticlă pisată. Se adaugă 0,7 ml alcool etilic acidulat ( 0,5% acid clorhidric ) , se
menţine materialul timp de 10 minute în amestec, după care se supune filtrării. Din filtrat se
preiau 2 ml şi se introduc într-un balon cotat de 100 ml. Se corectează pH-ul la 1 cu acid
clorhidric şi apoi se completează cu apă distilată până la semn.
În final, se citeşte extincţia la lungimea de undă de 515 nm. Calculul rezultatelor se
efectuează prin înmulţirea extincţiei cu 250, rezultatul reprezentând cantitatea de antociani din
100 g material vegetal.

IV.2.3. Dozarea cantitativă a vitaminei C

Vitamina C a fost extrasă cu ajutorul unei soluţii de HCl, iar pentru dozarea cantitativă a
acesteia s-a utilizat iodatul de potasiu ( KIO3).
Reactivii necesari pentru această dozare sunt: soluţii de HCl 1% şi 2%, soluţia de amidon 0,5 %,
soluţia de KIO3 N/10 şi soluţia de KI 1%.

50
 Pentru determinarea vitaminei C s-au cântărit coacăze roşii, coacăze negre, afine şi
zmeură în cantitate de 10 g fiecare, apoi fiecare probă a fost mojarată în prezenţă de HCl 1%,
după care fiecare probă a fost filtrată sau centrifugată, şi măsurat volumul obţinut în urma filtrării
(Cojocaru şi colab., 2000).
Pentru dozarea acodului ascorbic s-au utilizat 5 ml din acest extract, ce s-au introdus într-
un pahar Erlenmeyer, împreună cu 0,5 ml soluţie KI 1%, 2 ml amidon 0,5% şi 2 ml apă distilată.
După agitare, amestecul obţinut s-a diluat cu apă distilată până la un volum final de 15 ml (5,5 ml
apă distilată) şi s-a titrat cu soluţia de KIO3 N/10, până s-a obţinut o coloraţie albastră.
În paralel cu probele de analizat, s-a realizat o probă martor compusă din: 0,5 ml soluţie KI 1%, 2
ml soluţie amidon 0,5%, 1 ml soluţie de HCl 2% şi apă distilată, până la un volum final de 15 ml
(11,5 ml apă distilată). Şi acestă probă martor este titrată în final cu soluţie de KIO3 N/10.
Pentru a calcula cantitatea de acid ascorbic s-a utilizat formula:
X=( a-b) ∙f ∙ c ∙ 0,088 ∙ 100 / d ∙ g unde:
x- cantitatea de acid ascorbic exprimată în mg%
a- volumul de soluţie de KIO3 N/10, utilizat pentru titrarea probei cu extract vegetal
b- volumul de soluţie de KIO3 N/10, utilizat pentru titrarea probei martor (ml)
f- factorul soluţiei de KIO3 N/10 ( 0,98)
c- volumul iniţial de extract realizat cu ajutorul HCl (ml)
d- volumul de extract luat pentru titrare ( 5 ml)
g- cantitatea de material din care a fost obţinut extractul (10 g fructe)

IV.2.4. Dozarea cantiativă a vitaminei B6

Dozarea vitaminei B6 s-a realizat prin reacţia de culoare cu reactivul Folin-Ciocâlteu.

Metoda constă în proprietatea piridoxinei de a da o coloraţie albastră în prezenţa unui mediu
alcalin (carbonat de sodiu ) şi a reactivului Folin-Ciocâlteu.
Reactivii necesari pentru dozarea acestei vitamine sunt reactivul Folin-Ciocâlteu şi soluţia de
carbonat de sodiu 20%.
Pentru obţinerea extractului vegetal s-a cântărit câte o cantitate de 3 g din fiecare produs
în parte şi anume: coacăze roşii, coacăze negre, afine şi zmeură, fiind apoi mojarate până la
obţinerea unei paste omogene. Omogenatul obţinut a fost apoi preluat într-un pahar Berzelius cu

51
13 ml apă distilată, după care se lasă în repaus 20 de minute, apoi se centrifughează sau se
filtrează (Cojocaru şi colab., 2000).
Pentru determinarea vitaminei B6 s-a pipetat într-un pahar conic 1 ml extract vegetal şi s-
a titrat cu reactivul Folin- Ciocâlteu până la apariţia unei coloraţii albastre.
Conţinutul în vitamină B6 al materialului vegetal se calculează după formula:
X= 100 ∙ V1 ∙ V / a ∙ V2 unde:
x- conţinutul în vitamină B6 ( în mg/100g)
V-volumul total al extractului vegetal (ml)
a- masa materialului vegetal luată în lucru (g)
V1- volumul soluţiei de reactiv Folin Ciocâlteu consumat la titrare (ml)
V2- volumul soluţiei titrate (ml)

IV.2.5. Dozarea cantitativă a vitaminei P

Pentru dozarea vitaminei P s-a ales metoda de titrare permanganometrică, aceasta

bazându-se pe capacitatea vitaminei de a se oxida sub acţiunea KMnO4.
În calitate de indicator s-a utilizat indigo-carmin care reacţionează cu excesul de
permanganat de K, după oxidarea completă a vitaminei P (Cojocaru şi colab., 2000).
Reactivi utilizaţi: Soluţie de KMnO4 , 0,05 N şi soluţie alcoolică de indigo-carmin 0,01%
Pentru determinarea vitaminei P s-au cântărit câte 5 g de coacăze roşii, 5 g de coacăze negre, 5 g
de afine şi 5 g de zmeură. Fiecare probă a fost mojarată şi introdusă în 50 ml de apă distilată la
fierbere, într-un pahar Berzelius, timp de 2 minute. Paharul a fost apoi răcit cu apă de la robinet,
iar conţinutul acestuia a fost filtrat. Soluţia obţinută a fost adusă la un volum de 100 ml cu apă
distilată, după care s-au luat 20 ml filtrat şi s-au introdus într-un pahar Erlenmeyer împreună cu
10 picături de indigo-carmin. În final s-a titrat cu soluţie de KMnO 4 0,05 N, până la apariţia unei
culori galbene stabile în timp.
În urma titrării, din cantitatea totală de KMnO4, s-au consumat :
- pentru coacăze roşii 0,7 ml
- pentru coacăze negre 1,1 ml
- pentru zmeură 0,5 ml
- pentru afine 0,6 ml

52
S-a stabilit experminental că unui ml de soluţie de KMnO 4 0,1 N îi corespunde 6,4 μg de
vitamină P. Cunoscând aceasta, s-a realizat formula cu ajutorul căreia putem afla conţinutul în
vitamină ( în mg ) a unei cantităţi de 100 g material vegetal:
X= 3,2 ∙ A ∙ F∙ 5∙10/10∙0,1∙100=160∙A unde:
A= volumul soluţiei de KMnO4 consumat la titrare ( ml )
F= factorul soluţiei de KMnO4 stabilit în ziua determinării, ( 0,98 )

IV.2.6. Dozarea activităţii polifenoloxidazei

Polifenoloxidaza sau o-difenoloxidaza (tirozinaza) (E.C. 1.10.3.1.), la fel ca şi peroxidaza,

joacă un rol important în respiraţia plantelor, catalizând reacţia de oxidare aerobă a polifenolilor
şi derivaţilor acestora, cu formarea chinonelor corespunzătoare. În procesul de respiraţie
chinonele sunt reduse de enzimele flavinice.
La determinarea activităţii acestor enzime trebuie să se ţină cont de faptul că, pentru
crearea condiţiilor ce ar împiedica reacţionarea fenolilor endogeni cu proteinele şi enzimele,
trebuie ca la primele etape de omogenizare să se adauge poliamidă în raport de 1:1 (raportat la
masa materialului) (Ermakov, A.Y., 1987).
Reactivi utilizaţi:
- Soluţie tampon fosfat 1/15 M, pH 7,4 (9,073 g KH2PO4 se aduc la 1000 ml; 11,612 g
K2HPO4 se aduc la 1000 ml). Cele două soluţii se amstecă prin titrare până la pH-ul dorit
- Pirocatechină 0,05 M (0,1376 g la 25 ml)
Mod de lucru: O cantitate de 100-200 mg de material vegetal proaspăt se mojarează,
împreună cu 100-200 mg poliamidă, în tampon fosfat, pH 7,4 şi apoi se transferă într-un balon
cotat de 25 ml. Se aduce la semn cu acelaşi tampon fosfat (acelaşi folosit la extracţie) şi 0,5 ml
soluţie de pirocatechină. Imediat după adăugarea substratului se porneşte cronometrul. Se citeşte
absorbanţa din 20 în 20 secunde, timp de 2 minute la lungimea de undă de 240 nm. Citirile la
spectrofotometru se fac faţă de un control în care s-au introdus aceleaşi componente, cu excepţia
pirocatechinei care a fost înlocuită cu apă distilată.
Calculul rezultatelor:
Activitatea polifenoloxidazică se exprimă în unităţi convenţionale (UC) pe gram de material
vegetal şi pe minut. Se calculează după formula:

53
Activitatea= (D2-D1)x 60 x v1 x v2/ (t2-t1) x v1 x g unde,
D1- densitatea optică a primei măsuri
D2- densitatea optică a ultimei măsuri
t1- timpul primei măsuri
t2- timpul ultimei măsuri
v- volumul total al extractului enzimatic
v1- volumul de supernatant luat pentru măsurare
v2- volumul total cuprins în cuva de citit
60- coeficientul de trecere de la secunde la minute.

IV.2.7. Dozarea activităţii catalazei

Principiul metodei: Apa oxigenată rămasă nedescompusă după un anumit timp de

incubaţie cu catalaza, oxidează iodura de potasiu conform reacţiei:
H2O2 + 2KI + H2SO4 → 2H2O + K2SO4 + I2
Iodul pus în libertate este titrat cu o soluţie de tiosulfat de sodiu de concentraţie cunoscută, în
prezenţa amidonului ca indicator:
I2 + 2Na2S2O3 → 2NaI + Na2S4O6
În paralel cu proba se realizează şi un martor cu enzimă inactivă de la inceputul
incubaţiei. Dinferenţa între numărul ml de tiosulfat de sodiu consumat la titrarea apei oxigenate
în martor şi numarul ml de tiosulfat de sodiu consumat la titrarea apei oxigenate rămasă
nedescompusă în probă reflectă activitatea catalazei din materialul cercetat.
Reactivi:
1.Soluţie de tiosulfat disodic 0,1 M
2. Soluţie tampon de fosfaţi de sodiu 0,2 M cu pH 7
3. Soluţie tampon de fosfaţi de sodiu 0,06 M cu pH 7
4. Soluţie de apă oxigenată 3%
5. Soluţie de acid sulfuric 10%
6. Soluţie de iodură de potasiu 15%
7. Soluţie de molibdat de amoniu 1%
8. Soluţie de amidon 1%

54
9. Soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1 N
10. Soluţie de tiosulfat de sodiu 0,02 N
Mod de lucru: Se cântăreşte 0,5 g de material vegetal fin omogenizat şi se extrage cu 5 ml
soluţie de fosfat disodic 0,1 M, într-o eprubetă d centrifugă, timp de 60 de minute agitând din 10
în 10 minute cu ajutorul unei baghete de sticlă. Conţinutul eprubetei se centrifughează timp de 15
minute la 3000 rpm. Supernatantul separat serveşte drept enzimă (Cojocaru, 2009).
În două flacoane conice cu gâtul larg de 100 ml se măsoară câte 6 ml soluţie tampon
fosfaţi de sodiu 0,05 M cu pH7. În cel de-al doilea flacon care va reprezenta proba se pipetează
câte 0,1-2 ml extract enzimatic, iar în primul flacon care va servi drept martor se introduce
acelaşi volum de apă distilată, echivalent cu cel de extract enzimatic luat în lucru. În ambele
flacoane se adaugă câte 0,2 ml soluţie de apă oxigenată 3%. După agitarea conţinutului,
flacoanele se lasă în repaus la temperatura de 20 grade Celsius exact 5 minute din momentul
pipetării apei oxigenate.
Acţiunea catalazei asupra apei oxigenate se întrerupe prin introducerea în fiecare flacon a
câte 5 ml acid sulfuric 10%, apoi se adaugă câte 5 ml soluţie de KI 15% şi o picătură de molibdat
de amoniu 1 % şi conţinutul flacoanelor se agită cu atenţie.
Iodul eliberat în urma reacţiei dintre apa oxigenată nedescomăusă enzimatic şi iodura de potasiu
se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu 0,02 N până la culoarea galben-pai. În acest moment se
adaugă 2-3 picături de amidon 1% şi se continuă titrarea până când culoarea apărută la adăgarea
amidonului dispare complet.
Cantitatea de apă oxigenată descompusă sub acţiunea catalazei se află după diferenţa între
rezultatele titrării martorului şi probei.
Calculul rezultatelor: Ca unitate de activitate a catalazei se consideră acea cantitate de
enzimă care descompune într-un minut un micromol de apă oxigenată (0,034 mg).
Întrucât la 1 ml soluţie de tiosulfat de sodiu 0,02 N corespund 0,34 mg apă oxigenată,
rezultă că la numărul de ml soluţie de tiosulfat reprezentând diferenţa dintre titrarea martorului
(V) şi probei (v) vor corespunde x mg H2O2:
X = (V-v) x F x 0,34 unde,
V- numărul ml de soluţie de tiosulfat de sodiu consumat la titrarea martorului
v- numărul ml soluţie de tiosulfat de sodiu consumat la titrarea probei
F- factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu

55
 Cantitatea de apă oxigenată descompusă în timp de 1 minut de catalaza dintr-un gram de
material vegetal se calculează cu ajutorul formulei:
X1 = (V-v) x F x 0,34 x 5 / 5 x p x n unde,
p- greutatea materialului vegetal în grame
n- ml de extract enzimatic luaţi pentru determinare
Dacă o unitate catalazică descompune un micromol de apă oxigenată într-un minut, atunci
A unităţi catalazice vor scinda X1 mg H2O2/min, de unde rezultă că numărul de unităţi
catalazice/min/g se calculează cu formula:
A = X1/ 0,034 = (V-v) x F x 0,34 x 5 / 5 x p x n x 0,034 = [ (V-v) x F / p x n ] x 10

IV.2.8. Dozarea activităţii peroxidazei prin metoda cu orto-dianisidină

Principiul metodei: metoda de determinare a activităţii peroxidazei se bazează pe

măsurarea densităţii optice a produsului de oxidare a o-dianisidinei cu ajutorul apei oxigenate,
sub acţiunea enzimei (Artenie şi Tanase, 1981).
Reactivi:
1. Soluţie tampon de fosfaţi de potasiu 0,4 M cu pH = 5,9. Se amestecă 80 ml soluţie
KH2PO4 0,4 M cu 20 ml soluţie de K2HPO4 0,4 M şi se corectează eventual pH-ul la 5,9
2. Soluţie de o-dianisidină 1% în alcool etilic 96%
3. Soluţie de substrat în tampon fosfat: la 50 ml soluţie tampon de fosfaţi de potasiu se
adaugă 2 ml soluţie alcoolică de o-dianisidină 1% şi apă distilată până la 50 ml . Reactivul
se conservă în sticlă brună şi la rece cel mult două săptămâni
4. Soluţie de apă oxigenată 0,05%. Se prepară extemporaneu
5. Soluţie de acid sulfuric 50%
Mod de lucru: Pentru obţinerea extractului enzimatic se mojarează la rece 0,5 g ţesut vegetal cu
sticlă pisată. Omogenatul obţinut se trece cantitativ într-o eprubetă gradată de 10 ml cu ajutorul
soluţiei fosfat şi se completează la semn cu acelaşi tampon. Se centrifughează apoi la timp de 15
minute la 3000 rot./min la o centrifugă cu răcire. Precipitatul se înlătură, iar supernatantul rezultat
se foloseşte drept sursă de enzimă.
În momentul determinării activităţii peroxidazei, se măsoară într-o eprubetă 0,1-0,5 ml
supernatant, 3 ml soluţie de o-dianisidină tamponată şi se completează volumul mediului de

56
incubare la 4,8 ml cu apă distilată. Se agită şi se adaugă 0,2 ml soluţie de apă oxigentă 0,05%
după care se introduce imediat eprubeta într-o baie de apă reglată la 20 grade Celsius pentru exact
5 minute. După scurgerea acestui interval de timp se întrerupe acţiunea peroxidazei prin
adăugarea a 5 ml soluţie de acid sulfuric 50 %. Se agită amestecul pentru omogenizare şi se
citeşte densitatea optică la 540 nm (filtru verde) faţă de control care se obţine pipetând în ordine
următorii reactanţi: apă distilată, acid sulfuric, extract enzimatic şi apă oxigenată în aceleaşi
cantităţi ca şi în probă.
Calculul rezultatelor: Activitatea peroxidazei se calculează în funcţie de valoarea
coeficientului de extincţie micromolară, care este egal cu 0,0128.
O unitate de activitate peroxidazică ( U.P ) reprezintă acea cantitate de enzimă ce
catalizează descompunerea unui micromol de apă oxigenată într-un minut în condiţii optime de
reacţie.
Pentru a calcula activitatea enzimatică exprimată în unităţi peroxidazice per gram de
material biologic se utilizează formula:
U.P / g x min = E x 10 x 10 / 0,0128 x 1000 x 5 x v x p
E - extincţia probei
0,0128- valoarea extincţiei micromolare
v- volumul extractului peroxidazic ( ml )
p- cantitatea de ţesut luată în lucru

IV.2.9. Dozarea polifenolilor prin metoda Folin-Ciocâlteu modificată de

Singleton

Polifenolii sunt substanţe cu acţiune antioxidantă, antimutagenă, antitumorală,

antiinflamatoare, hipotensivă, antivirală şi antibacteriană, de reducere a ţesutului adipos, de
protecţie împotriva radiaţiilor.
Polifenolii reduc reactivul Folin în mediu slab bazic cu apariţia unei coloraţii albastre-verzi a
cărei intensitate se determină spectrofotometric la lungimea de undă de 760 nm. Rezultatele sunt
raportate la o curbă etalon realizată cu ajutorul unor diluţii succesive ale unei soluţii de acid galic.
Reactivii utilizaţi sunt:
-soluţie acid galic 1,25 mg/ml în apă distilată: se dizolvă 12,5 mg acid galic în 10 ml apă distilată

57
-soluţie Na2CO3 200 μg/ml în apă distilată: se dizolvă 20 mg de Na2CO3 în 100 ml apă distilată
-reactiv Folin-Ciocâlteu
Modul de lucru constă în cântărirea a 3 g de material vegetal şi se mojarează rapid până la
obţinerea unei paste omogene. Întreaga cantitate este preluată apoi în eprubete de centrifugă şi se
centrifughează timp de 20 de minute la 3000 rpm. Se colectează întreaga cantitate de supernatant
şi se măsoară volumul.
50 de μl de supernatant se tratează cu 250 μl reactiv Folin-Ciocâlteu timp de un minut. Se adaugă
apoi 750 μl de soluţie apoasă de Na2CO3 200 μg/ml, după care se completează până la 5 ml cu
apă distilată. Proba se incubează timp de 2 ore la 25 grade Celsius, iar în final se citeşte extincţia
la lungimea de undă de 760 nm faţă de un control în care supernatantul a fost înlocuit cu apă
distilată ( control echivalent cu primul punct de oe curbă ).
Rezultatul se extrapolează pe o curbă etalon realizată cu ajutorul soluţiei de acid galic 1,25 mg/ml
construită conform tabelului următor:

1(C) 2 3 4 5 6
Concentraţie 0 250 500 750 1000 1250
(μg/ml )
μl acid galic 0 10 20 30 40 50
1,25 mg/ml
μl apă 50 40 30 20 10 0
distilată
μl R. Folin 250 250 250 250 250 250
μl Na2CO3 750 750 750 750 750 750
200 μg/ml
μl apă 3950 3950 3950 3950 3950 3950
distilată

Curba etalon pentru determinarea cantităţii totale de polifenoli

Calculul rezultatelor re efectuează conform formulei:
Concentraţie polifenoli ( μg/g material vegetal ) = CxV/m, unde:
C = concentraţia de polifenoli calculată pe curba etalon (μg/ml)
V = volumul total de supernatant obţinut după centrifugare (ml)
m = masa de material vegetal (g)

58
IV.2.10. Dozarea cantitativă a proteinelor vegetale solubile prin metoda
Bradford

Pentru a avea o imagine completă asupra cantităţilor de proteine ce există în diversele

medii biologice, de-a lungul timpului s-au pus la punct diverse metode de dozare a cantităţilor de
proteine. Metodele de dozare a proteinelor se bazează pe spectrofotometrie. Sunt folosite atât
metode ce folosesc radiaţii cu lungimi de undă din domeniul vizibil cât şi din ultraviolet. La baza
acestor metode de dozare stă Legea Bouguer-Lambert-Beer care guvernează fenomenele de
absorbţie a radiaţiei electromagnetice la străbaterea unui strat omogen de substanţă. Trecerea unui
flux de radiaţie electromagnetică monocromatică caracterizat de intensitatea fascicolului, I0, printr-
un strat omogen de substanţă va fi însoţită de transmisia unei părţi din intensitatea iniţială (I t), de
absorbţia unei părţi a radiaţiei incidente (Ia) şi de reflexia unei alte părţi (I r) între cele trei existând
relaţia I0 = It+Ia+Ir în care Ir are o valoare foarte mică putând fi considerat neglijabil. Absorbţia are
loc funcţie de lungimea de undă (l), grosimea stratului străbătut (l), concentraţia substanţei
absorbante (c). Pentru a elimina absorbţia datorată solventului acesta este ales de aşa manieră încât
să nu absoarbă la lungimea de undă aleasă pentru determinăr (Cojocaru şi colab., 2009).
Raportul dintre It şi I0 se numeşte transmisie T şi este o valoare procentuală între 0 şi 100.
Logaritmul inversului intensităţii transmisiei este extincţia, E, şi avem relaţiile:
T(%)=It/I0*100 E=–lg(1/T)
Conform legii Lambert – Bouguer – Beer între intensitatea luminii incidente şi intensitatea
luminii transmise există relaţia: It=I0*e- *c*l în care  este coeficientul molar de extincţie, c este
concentraţia substanţei absorbante în moli/litru şi l este lungimea stratului de substanţă străbătut de
fascicol în centimetri. Se obţine din aceste relaţii:
E= *c*l din care c=E/*l
Coeficientul molar de extincţie variază cu lungimea de undă, temperatura şi grosimea
stratului de substanţă străbătut, de aceea determinările se fac la lungimea de undă la care compusul
are absorbţia maximă sau la o lungime de undă apropiată care se va menţine constantă în cursul
determinărilor, temperatura se va menţine şi ea constantă, grosimea stratului de substanţă se alege
şi se păstrează constantă ceea ce face ca  să fie constant, şi singurul parametru variabil este E care
se determină cu ajutorul spectro-fotometrului.

59
 Relaţia de liniaritate dintre concentraţie şi extincţie se menţine doar într-un interval îngust al
concentraţiilor ceea ce face necesar ca metodele să fie bine puse la punct pentru a nu apare erori
datorate abaterilor de la liniaritate. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât este cunoscut că pentru
aflarea concentraţiilor necunoscute pe baza extincţiilor probelor respective se folosesc, în
majoritatea cazurilor, curbe de etalonare construite cu serii de probe de concentraţii cunoscute pentru
care este obligatorie încadrarea între limitele de liniaritate ale metodei.
Pentru trasarea curbei de etalonare se foloseşte hârtia milimetrică şi trasarea se face manual
ceea ce duce la erori mari introduse de stabilirea subiectivă a punctelor prin care trebuie să treacă
dreapta ce reprezintă curba de etalonare. Se poate evita acest lucru folosind pentru aflarea ecuaţiei
dreptei metoda dreptei de regresie în cazul ei cel mai simplu, cel al unui polinom liniar. Valorile
cunoscute X şi Y sunt reprezentate de concentraţie (cantitate de substanţă) pentru X şi de extincţii
pentru Y. Ecuaţia ce rezultă aproximează cel mai bine coordonatele punctelor de tip concentraţie-
extincţie ce se obţin la efectuarea probelor pentru curba etalon. Deşi ecuaţia obţinută se poate folosi
pentru orice valoare a extincţiei unei probe necunoscute, pentru respectarea intervalului de liniaritate
trebuie ca valoarea extincţiei probei necunoscute să se încadreze între limitele obţinute la trasarea
curbei de etalonare. Pentru aflarea ecuaţiei dreptei se pot folosi programe pentru microcalculatoare
cum este EXCEL v.5.0. al firmei Microsoft sau se pot scrie programe simple ce necesită şi resurse
hard mai reduse. De asemenea, pentru rezultate mai bune se recomandă efectuarea a cel puţin trei
probe pentru fiecare valoare a concentraţiei pentru a putea aplica calculul statistic valorilor obţinute
(efectuarea a 5 sau 6 probe pentru o valoare a concentraţiei este ideală şi permite eliminarea
eventualelor valori aberante).
Metodele spectrofotometrice în ultraviolet sunt bazate pe proprietatea unor radicali de
aminoacizi de a absorbi în acest domeniu al spectrului. Această metodă este pretenţioasă, necesită
aparatură sofisticată şi depinde foarte mult de conţinutul în aminoacizi aromatici al proteinei
respective, un alt inconvenient fiind acela că interferenţele cu acizii nucleici sunt mari. Metodele
spectrofotometrice în vizibil folosesc proprietatea proteinelor de a da reacţii de culoare, cantitative,
cu anumiţi reactivi în condiţii bine definite.
Cea mai cunoscută metodă de dozare a proteinelor solubile este metoda Lowry, dar aceasta are
inconvenientul unei mari game de compuşi cu care dă interferenţe şi se aplică cu precădere la
determinarea concentraţiei proteinelor solubile de origine animală şi microbiană.. Pentru
determinarea concentraţiei proteinelor solubile de origine vegetală, rezultate mult mai bune se obţin

60
prin metoda Bradford. Aceasta este o metodă rapidă şi sigură de dozare a conţinutului proteic într-o
soluţie.
Deşi există câteva substanţe ce dau o uşoară interferenţă, colorantul are o afinitate în general
bună pentru diversele tipuri de proteine purificate şi astfel metoda este strict cantitativă. Metoda mai
poate fi întâlnită şi sub denumirea de metoda BIO-RAD după numele firmei care comercializează
cele mai răspândite kit-uri folosite la determinarea proteinelor prin metoda dată.
Metoda se bazează pe reacţia pe care o dă, în mediu acid, reactivul Bradford cu radicalii de
arginină, histidină, lizină, tirozină, triptofan şi fenilalanină din structura proteinelor şi dozarea
spectrofotometrică a complexului format la 595 nm.
Reactivi:
1. Coomassie Brilliant Blue G 250;
2. Soluţie etalon de albumină serică bovină (ASB) 0,05 mg/ml (se dizolvă 5 mg ASB la 100 ml apă
bidistilată, 1 ml soluţie conţinând 50 micrograme proteină; se poate utiliza şi o soluţie etalon de
ovoalbumină sau γ-globulină);
3. Alcool etilic 96%;
4. Acid fosforic 89%;
5. Soluţie colorant BRADFORD: se prepară prin dizolvarea a 10 mg colorant SERVA BRILLIANT
BLUE G 250 în 10 ml etanol 96%, se adaugă apoi 9,8 ml acid fosforic 89% şi se completează la
semn (100 ml) cu apă bidistilată. Se face o filtrare prin hârtie Whatman nr.1 şi poate fi stocată la
temperatura camerei în sticlă închisă la culoare. Soluţia este utilizabilă câteva săptămâni, dar există
posibilitatea să fie necesară o refiltrare ulterioară.
Se poate folosi kit-ul BIO-RAD cu reactivi preformaţi.
Modul de lucru.
Într-o eprubetă curată se pipetează soluţia proteică ce urmează a fi analizată într-un volum
care să conţină maximum 500l. Se adaugă apoi tampon de experienţă până la volumul de 500l şi
1,5ml soluţie de lucru Bradford după care se agită pentru omogenizare.
După cel puţin cinci minute, dar nu mai târziu de o oră, se citeşte extincţia probei la
lungimea de undă =595 nm, faţă de controlul reactivilor care se face în acelaşi mod ca şi proba cu
excepţia adăugării soluţiei proteice care este înlocuită cu tamponul de experienţă.
Calculul rezultatelor se face cu ajutorul unei curbe de etalonare pentru trasarea căreia se fac
reacţii de culoare utilizând diluţii succesive bine determinate (cu concentraţii de albumină serică

61
bovină, per probă, cuprinse între 2,5g şi 25g într-un volum de 0,5 ml). În fiecare eprubetă se
introduc câte 1,5 ml reactiv Bradford, se agită, şi după un repaus de 5 minute, se citeşte extincţie la
595 nm faţă de apă bidistilată.
Construirea curbei etalon pentru metoda Bradford de determinarea a proteinelor:
Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
g prot. / ml sol 0 2,5 3,75 5 6,25 7,5 8,75 10 12,5 15
sol. etalon (ml) 0 0,1 0,15 0,2 0,25 0,3 0,35 0,4 0,5 0,6
apă (ml) 2 1,9 1,85 1,8 1,75 1,7 1,65 1,6 1,5 1,4
colorant (ml) 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2

După citirea extincţiilor se trasează curba de etalonate trecând pe axa absciselor concentraţia
proteică, iar pe axa ordonatelor valorile extincţiilor.
Curba etalon pentru această metodă rămâne liniară în domeniul valorilor: 2,5g şi 15g de
ASB. Dacă extincţia probei necunoscute este în afara acestor limite atunci eroarea va fi foarte mare.
Altă consecinţă a intervalului de liniaritate este aceea că pentru trasarea curbei accentul mai mare
trebuie pus pe punctele din interiorul intervalului de liniaritate şi mai puţin pe punctele extreme. Este
de asemenea posibilă exprimarea cantităţii de ASB măsurată de-a lungul axei X sub formă de
concentraţie.

V. REZULTATE ŞI DISCUŢII

62
 Un prim obiectiv al acestui studiu l-a constituit determinarea concentraţiei de caroteni,
antociani, vitamină C, vitamină B6 şi vitamină P la următoarele specii de fructe de pădure:
coacăz roşu (Ribes rubrum), coacăz negru (Ribes nigrum), zmeură (Rubus idaeus) şi afin
(Vaccinium myrtillus).
Analiza rezultatelor obţinute evidenţiază faptul că există diferenţe remarcabile pe de o
parte în ceea ce priveşte conţinutul diferitelor vitamine sau provitamine, iar pe de altă parte în
funcţie de specia luată în studiu.
Tabel VII. Concentraţia unor vitamine şi provitamine la diferite specii
de fructe de pădure
Specia Caroteni Antociani Vitamina C Vitamina B6 Vitamina P
(mg%) (mg%) (mg%) (mg%) (mg%)
R. rubrum 3,141 10,58 124 20 72
R. nigrum 3,573 127.85 170 14 176
R. idaeus 2,386 13.25 48 10 80
V. myrtillus 3,304 278.54 70 43 140

Astfel, s-a constatat că în cazul carotenilor, nu s-au înregistrat fluctuaţii mari între valorile
concentraţiei la speciile de coacăz negru (3,573 mg%), coacăz roşu (3,141 mg%) si afin (3,304
mg%) studiate, doar zmeura prezentând valori ceva mai scăzute (2,386 mg%), comparativ cu
celelalte specii (Tabel VII).
Pentru a ilustra mai clar aceste date s-a recurs la trasearea grafică a acestor rezultate
(Fig.22). Putem observa că la Ribes nigrum s-a înregistrat cantitatea cea mai mare de caroteni,
apropiată de cea decelată la Vaccinium myrtillus.

63
 4,000

3,500
mg% 3,000

2,500

2,000

1,500

1,000

500

0
coacaz rosu coacaz negru zmeura afin

Fig.22. Conţinutul de caroteni la diferite specii de fructe de pădure

În ceea ce priveşte conţinutul de antociani putem remarca faptul că se înregistrează

fluctuaţii mult mai ample de la o specie la alta. Astfel, aşa cum reies din datele obţinute (Tab.
VII, Fig. 23) coacăzul roşu este cel mai sărac în ceea ce priveşte conţinutul în acest parametru
biochimic (10,58 mg%), urmat de zmeur (13,25 mg%), coacăzul negru (127,85 mg%), in timp ce
specia Vaccinium myrtillus prezintă un nivel mult superior faţă de acestea din urmă (278,54 mg
%).

300

mg% 250

200

150

100

50

0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.23. Conţinutul de antociani la diferite specii de fructe de pădure

64
 În ceea ce priveşte studiul cantităţii de acid ascorbic, s-au înregistrat valori mai apropiate
ale concentraţiei între coacăzele negre (170 mg%) şi roşii (124 mg%) şi între zmeură (48 mg%) şi
afin (70 mg%). După cum se poate observa în reprezentarea grafică, concentraţia ce mai mare în
acid ascorbic o deţine coacăzul negru, urmat de coacăzul roşu, cea mai mică concentraţie
remarcându-se la zmeură.
Dacă raportăm cantitatea de acid ascorbic din afin obţinută în urma studiului experimental
şi care reprezintă 70 mg% cu cantităţile de acid ascorbic din literatură, care au fost obţinute în
urma unor experimente pe fructe de afin din diverse zone geografice, se poate constata că aceasta
cantitate de 70 mg% este foarte mică în comparaţie cu cele din literatură care au un nivel mult
superior de 352.7 mg -304.4 mg / 100 g din fructe din zona Neamţului şi 274.4 mg/ 100g din
fructe cultivate în zona Republicii Moldova (D. Cojocaru şi colab. )

mg% 180

160
140
120
100
80
60
40
20
0
coacăze roşii coacăze negre zmeură afine

Fig.24. Conţinutul de acid ascorbic la diferite specii de fructe de pădure

În urma studiului realizat în vederea obţinerii concentraţiei de piridoxină conţinută de

coacăze, zmeură şi afine am constat că există variaţii relativ mari între concentraţia de piridoxină
a afinului şi concentraţia celorlalte specii de fructe. Astfel, asa cum reies din datele obţinute,
Vaccinium myrtillus (43 mg%) prezintă cel mai ridicat nivel de concentraţiei în piridoxină, urmat
de Ribes rubrum (20 mg%) care are un conţinut de piridoxină situat aproximativ la jumătate din
conţinutul de piridoxină al afinului, urmând speciile care au cea mai scăzută concentraţie şi
anume Ribes nigrum (14 mg%) şi Rubus idaeus (10 mg%) (Tab. I, Fig 25) Din acest studiu reiese

65
că fructele de afin conţin o cantitate de 43 mg% de vitamină B6 (piridoxină), iar dacă comparăm
aceste date cu cele din literatură obţinute într-un studiu pe afine din zona Neamţ şi Republica
Moldova care sunt cuprinse între 0.28 - 0.31 mg%, respectiv 0.16 mg% se constată că în urma
studiului realizat cantitatea de piridoxină este mult superioară celor obţinute pe fructe de afin din
diverse regiuni.

45

mg% 40
35
30
25
20
15
10
5
0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afin

Fig.25. Conţinutul de piridoxină la diferite specii de fructe de pădure

Analizând datele din tabelul I, reprezentate si grafic în figura 5 se poate constata că cea
mai mare cantitate de vitamină P predomină în coacăzul negru (176 mg%), urmat de afin (140 mg
%), în timp ce cantitatea care predomină în zmeură (80 mg%) reprezintă jumătate din cantitatea
prezentă în coacăzul negru, iar cantitatea din coacăzul roşu (72 mg%) reprezentând jumătate din
cantitatea prezentă în afin.
Datele conţinute de literatură cu privire la conţinutul de vitamină P în afin, ilustrează că
acestea sunt mult inferioare celor obţinute în urma experimentului, fiind cuprinse între 1.09 - 1.14
mg% la fructele din Republica Moldova şi 0.89 - 0.92 mg% la cele din Neamţ.

66
 180
mg%
160
140
120
100
80
60
40
20
0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.26. Conţinutul de vitamină P la diferite specii de fructe de pădure

Tabel VIII. Concentraţia unor enzime la diferite specii de fructe de pădure

Specia Polifenoloxidaza Catalaza Peroxidaza

(Unit.conv./g/min.) (UC/g/ (UP/g/min.)
min.)
R. rubrum 1.205 7.68 0.658
R. nigrum 3.068 10.25 3.754
R. ideus 1.295 6.12 2.158
V. myrtillus 5.485 5.48 2.605

Analizând reprezentarea grafică a datelor rezultate în urma studiului experimental realizat

pentru determinarea activităţii polifenoloxidazei în fructele de coacăz roşu, coacăz negru, zmeură
şi afin, se poate observa că această enzimă înregistrează diferenţe mari de la o specie la alta în
ceea ce priveşte activitatea sa. Astfel, aşa cum reies din datele obţinute (Tab. VIII, Fig 27),
fructele de Ribes rubrum (coacăz roşu) înregistrează activitatea cea mai mică a polifenoloxidazei
(1,205 Unit. conv./g/min.), urmate de Rubus idaeus (zmeur) (1,295 Unit. conv./g/min.), Ribes
nigrum (coacăz negru) (3,068 Unit.conv./g/min), în timp ce Vaccinium myrtillus (afin) prezintă o
activitate superioară acestora (5,485 Unit.conv./g/min).

67
 6

Unitati conv./g/min. 5

0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.27. Activitatea polifenoloxidazei la diferite specii de fructe de pădure

În ceea ce priveşte activitatea catalazică, se poate observa din reprezentarea grafică

activitatea crescută la coacăzul negru (10,25 UC/g/min.), urmat de coacăzul roşu (7,68
UC/g/min.), în timp ce la celelalte două specii, zmeură (6,12 UC/g/min.) şi afin (5,48 UC/g/min.)
activitatea este mult mai scăzută. La fructele luate în studiu activitatea catalazică prezentă este
foarte mică în comparaţie cu ceea ce este notat în literatură despre un studiu realizat pe miceliile
unor ciuperci care prezintă o activitate de 5476,43 UC/g/min.

12

10
UC/g/min.

0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.28. Activitatea catalazei la diferite specii de fructe de pădure

68
 În urma studiului realizat în vederea determinării activităţii peroxidazice, se constată că
activitatea acestei enzime este foarte redusă la coacăzul roşu (0.658 UP/g/min.), în timp ce
coacăzul negru prezintă activitatea cea mai ridicată (3.754 UP/g/min.). Pentru a ilustra mai clar
aceste date s-a recurs la trasarea grafică a acstora ( Fig. 29)

3.5

3
UP/g/min.

2.5

1.5

0.5

0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.29. Activitatea peroxidazei la diferite specii de fructe de pădure

Tabel IX. Concentraţia de polifenoli şi proteine la diferite specii de fructe de pădure

Specia Polifenoli Proteine solubile
(µg acid galic) (mg%)
R. rubrum 254 0.74
R. nigrum 412 0.68
R. ideus 125 0.57
V. myrtillus 675 0.65

Studiul experimental realizat în vederea stabilirii conţinutului de polifenoli care sunt

antioxidanţi cu rol în prevenirea formării radicalilor liberi, ceea ce poate duce la lezarea unor
ţesuturi din organism, arată că (Tab.IX. Fig. 30) există unele diferenţe de la o specie la alta în
ceea ce priveşte conţinutul în aceşti antioxidanţi. Astfel, la speciile luate în studiu s-a constatat că
afinele (675 µg acid galic) au conţinutul cel mai ridicat de polifenoli, urmate de coacăzele negre
(412 µg acid galic), în timp ce coacăzele roşii au un conţinut mai scăzut (254 µg acid galic), iar
zmeura prezentând conţinutul cel mai scăzut (125 µg acid galic).

69
 700

µg acid galic 600

500

400

300

200

100

0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.30. Conţinutul de polifenoli la diferite specii de fructe de pădure

Din reprezentarea grafică (Fig. reiese că nu s-au înregistrat fluctuaţii ample de la o specie
la alta în ceea ce priveşte conţinutul de proteine solubile. Astfel, specia la care s-a înregistrat
concentraţia cea mai ridicată este Ribes rubrum (coacăz roşu) (0,74 g%), urmată de Ribes nigrum
(coacăz negru) (0,68 g%), Vaccinium myrtillus (afin) (0,65 g%) şi Rubus idaeus (zmeură) (0,57 g
%).

0.8
g/100 grame material biologic

0.7

0.6

0.5

0.4

0.3

0.2

0.1

0
coacăz roşu coacăz negru zmeură afine

Fig.31. Conţinutul de proteine totale solubile la diferite specii de fructe de pădure

70
 CONCLUZII

Analiza rezultatelor experimentale cu privire la studiul asupra unor principii active si

enzime implicate in stresul oxidativ la specii de plante cu actiune farmacodinamica ne-a permis
formularea următoarelor concluzii generale:

● Există diferenţe între speciile de fructe luate în studiu în ceea ce priveşte conţinutul de
provitamine, vitamine şi enzime.
● Afinele, fiind cele mai bogate dintre fructele luate în studiu în antociani, reprezintă o sursă
sigură de antioxidanţi şi pot fi consumate pentru prevenirea unor maladii grave.
● Studiul realizat pe cele patru specii de fructe de pădure a demonstrat că acestea au o
concentraţie foarte mare de vitamine C, B6, P, constituind o sursă de sănătate.
● Activitatea polifenoloxidazei este cea mai crescută la afine, dar si la coacăze negre, la zmeură
şi coacăze negre fii mai scăzută.
● Specia cu activitate catalazică cea mai crescută este coacăzul negru, urmată de coacăzul roşu,
zmeură şi afin. Activitatea acestei enzime în fructele de pădure le dă proprietatea de a
descompune apa oxigenată, produs care este toxic pentru organisme, în apă şi oxigen.
● Fructele studiate prezintă activitate peroxidazică, cea mai crescută fiind întâlnită la coacăzul
negru, urmat de afin.
● În cele din urmă, s-a demonstrat conţinutul foarte ridicat în polifenoli al acestor specii de
fructe, compuşi foarte importanţi în prevenirea afecţiunilor cardiace.

71
72