Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti

Facultatea de Agricultură – Învățământ cu Frecvență Redusă

Specializarea Biologie

Electrocardiograma -

descrierea proceselor biologice și fizice implicate

PROFESOR COORDONATOR STUDENT

Conf. univ. dr. Alina Orțan Popa Laura Iuliana

Grupa 1102

București

2020-2021

1
 Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a variaţiilor de potenţial electric care
iau naştere în timpul activităţii cardiace (contracția cardiacă).
În timpul activitãții sale, miocardul ca şi alte ţesuturi, generează un câmp electric (variaţii de
potenţial electric) care se propagă până la suprafaţa pielii. Manifestãrile electrice reprezintã
însumarea vectorialã a biocurenților de depolarizare și repolarizare miocardicã. Semnalele
electrice sunt culese cu ajutorul electrozilor metalici plasați pe tegument(zone musculare),
amplificate și înregistrate grafic de aparatul ECG .
Electocardiograma normala este formată din succesiunea undelor: unda P, complexul QRS și
unda T. Complexul QRS este alcătuit frecvent din cele 3 unde distincte: unedele Q, R și S.
Unda P este produsă de potențialele electrice generate prin depolarizare atrială înainte de
începerea contracției atriale. Complexul qrs este consecința potențialelor generate prin
depolarizarea ventriculară înainte de contrcția ventricului. În concluzie, atăt unda P cât și
componentele complexului QRS sunt unde de depolarizare.
Unda T este produsă de potențialele generate pe măsură ce ventriculii revin din starea de
depolarizare. Acest proces survine în mod normal în mușchiul ventricular la 0,25-0,35 seccunde
după depolarizare și prin urmare unda T este denumită și undă de repolarizare.
Electrocardiograma este compusă din unde de depolarizare și unde de repolarizare.
Fibra miocardică prezintă 2 stări ale potențialului electric de membran: o stare de repaus(sau
de polarizare) și o stare de activitate, cu un proces depolarizare și unul de repolarizare.
Starea de repaus
Membrana celulei miocardice, ca de altfel a tuturor celulelor, formată din două straturi
lipidice. În acestă structură bilamelară se găsec molecule de proteine globulare, care au penetrații
diferite în grosimea membranei, unele traversând-o de la o suprafață la alta (fig.1).

Fig .1. Structura membranei celulere

Unele dintre aceste proteine au rol structural. Altele îndelinesc funcții enzimatice sau reprezintă
receptori pentru sunstanțe neurotransmițătoare și pentru hormoni. Alte proteine, care străpung
membrana celulară, au contact cu ambele suprafețe și constituie fie canalele ionice pasive,fie
pompe ionice active, sunt implicate în transportul transmembranar al diverșilor ioni, determinând
față de aceștia o permeabilitate diferențiată, atât calitativă căt și cantitativă. Membrana celulară
este total impemeabilă proteinelor a căror concentrație intracelulară este mai mare ca cea
extracelulară.
În condițiile unui pH fiziologic ușor alcalin (7,4), proteinele, prin caracterul lor amfoteric,

2
exprimă sarcini electrice predominant negative (comportament anionic). Este posibil ca această
situație să contribuie la o distribuție inegală a ionilor între interiorul și exteriorul celulei. Datorită
atracției electrice, ioni cu sarcini pozitive pătrund în celulă. Rețeaua coloid proteică intracelulară
adsoarbe preferențial ionii de K în raport cu cei de Na, datorită dimensiunii mai mici a primilor.
Membrana celulară este însă permeabilă pentru ioni a căror mișcare pasivă trasmembranară este
dictată de gradiente (diferențe) de concentrație și/sau de gradiente electrice. Mișcarea ionilor (care
în organism se găsec sub formă hidrată) este dependentă de dimensiunea lor și de permeabilitatea
membranei celulare, ce poate fi variabilă.
Trecerea prin membrana celulară a acestor ioni se face prin așa zisele canale ionice. De fapt,
acestea sunt proteine a căror configurație spațială permite sau împiedică trecerea ionilor prin
structura lor moleculară. Se descriu canale specifice pentru fiecare ion. Geometria variabilă a
secțiunii canalelor, dependentă de organizarea spațială a moleculei, la rândul său controlată de
sarcinile electrice ale proteinei amfotere, ușurează sau îngreunează pasajul ionic (fig.2).

Fig.2
Funcționalitatea
ipotetică a canalelor
ionice

La celula vie, datorită gradientelor electrice și de concetrație, există o tendință de echilibrare

ionică între interior și exterior. Are loc un influx redus dar permanent de Na+ (prin gradient
electric și de concentrație) și un eflux permanent de K+ (prin gradient de concentrație). Procesele
de expulzare a Na+ și de reintroducere a K+ sunt realizate împotriva gradientelor amintite, cu
consum de energic, de către așa zisa ”pompă ionică de Na și K”. Pentru fiecare 3 ioni de Na
eliminați, pompa reintroduce 2 ioni de K.
Prin aceste mecanisme se menține o compoziție ionică diferențiată între interiorul și exteriorul
celului. Deși concentrația intracelulară a K+ este mai mare, majoritatea ionilor sunt imobilizați în
structurile citoplasmatice, lăsând sub formă liberă numai o cantitate foarte mică, cea care participă
la schimburile transmembranare. Proteinele, în concentrație intracelulară mare, care la pH de 7,4
se comportă anionic (cu sarcini negativele) și, mai ales, pompa ionică de Na și K, care expulzează
sarcini pozitive din celulă (schimbă 3 ioni de Na pentru 2 ioni de K), fac ca interiorul celulei să fie
încărcat negativ fată de exteriorul ei. Se creează astfel o diferență de potențial electric între cele
două fețe (internă și externă) ale membranei celulare, numită potențial de membrană sau potențial
transmembranar. Valoarea lui în repaus, de unde și numele de potențial de repaus, este de
aproximativ -90mV. Ionul de K joacă un rol determinant în producerea și menținerea sa.
Starea de activitate
În stare de activitate se produc mișcări ionice importante între interiorul și exteriorul celulei. Ele
au drept urmare modificări majore ale potențialului de repaus. Procesul se compune din două faze
denumite depolarizare și repolarizare.
Depolarizarea
Un stimul care produce o reducere a potențialului de repaus de la -90 mV la cel puțin -60 mV

3
(potențial de prag) declanșează depolarizarea. În timpul acestei faze extrem de scurte (2
milisecunde) are loc o creștere marcată a conductanței pentru Na+, prin deschiderea canalelor
ionice rapide. Datorită gradientelor electrice și de concentrație, o mare cantitatebde ioni pozitivi
(Na+) pătrunde brusc în celulă, astfel încât interiorul său devine mai pozitiv decât exteriorul.
Potențialul electruc transmembranar este acum de +30 mV ( fig. 3).

Fig. 3. Curba potențialului de

acțiune,conductanța ionică și potențialul
de suprafață ale celulei miocardice
contractile.

Bogăția intracelulară de sarcini electrice pozitive modifică potențialul de repaus al zonelor

vecine, aducându-l la valoarea celui de prag. Din acest moment, depolarizarea se continuă
spontan. Astfel, un stimul care produce depolarizarea membranei într-un punct face ca procesul să
se propage rapid, din aproape în aproape, la toată suprafața celulei și, cum celula miocardică are o
structură sincițială, un stimul apicat intr-un loc poate induce depolarizarea întregului miocard.
Repolarizarea
Imediat după încheierea procesului depolarizării are loc o pătrundere intracelulară de ioni de Cl,
fenomen care explică parțial căderea cu 10 mV a potențialui trasnsmembranar. După o perioadă de
stabilitate electrică, se produce o creștere progresivă a conductanței pentru K+, care părăsește
celula datorită unui gradient de concentrație. Numărul sarcinilor electrice pozitive intracelulare
scade astfel considerabil și potențialul electric de repaus se reface. Configurația ionică
intracelulară este încă anormală, cu mult Na+. Restaurarea compoziției ionice urmează recuperării
electrice. Ea este rezultatul activității pompei ionice de Na și K care, prin schimburile pe care le
face, reconstitue mediul intracelular bogat in K+ (fig.3).
Înregistrarea fenomenelor electrice
Starea de repus (polarizarea) și/sau de activitate (depolarizarea și repolarizarea) pot fi explorate
printr-o înregistrate trasmembranară sau print-una epimembranară a gradientului electric.
a) Înscrierea trasmembranară se realizează prin plasarea unui electrod în interirul celulei și a
altuia pe suprafața sa exterioră. În stare de repaus, un galvanometru înregistrează o

4
 diferență de potențial de -90 mV. Este potențialul de repaus (fig.3).
Depolarizarea (faza 0), cu schimburile ionice amintite, face ca valoarea de repaus să fie profund
modificată și să se înscrie un salt brusc al potențialul de la -90 la +30 mV. Fenomenul având loc
într-un timp foarte scurt, de ordinul milisecundelor, faza 0 este aproape verticală. Depolarizarea se
prodece sub incitația unui stimul care, prin modificările de permeabilitate celulară, este capabil să
modifice potențialul de repaus până la minimum -60 mV, valoare denumită potențial de prag. Din
acest moment, depolarizarea se continuă autonom și se face fără influențe externe. Stimulii slabi,
care sunt incapabili să inducă o modificare a potențialului de repaus până la -60 mV, nu sunt
urmăriți de răspus (stimuli, subliminari, ineficienți).
Repolarizarea începe brusc, dar faza ei inițială de refacere rapidă (faza 1) durează foarte puțin,
după care înregistrarea devine aproape orizontală, înscriind un platou (faza 2). Urmează apoi o
recuperare rapidă a polarității (faza 3), până la nivelele anterioare (90 mV), după care totul reintră
într-o stare de stabilitate electrică (faza 4). După revenirea la starea de polarizare inițială are loc
are refacerea concentrațiilor ionice intracelulare de K+ și Na + datorită activității pompei ionice
specific. Graficul potențialului de acțiune transmembranar mai poate numele de undă monofazică.
Aspectul și modul de desfășurare al evenimentelor electrice înscrise ca undă monofazică
reprezintă un tipar general de comportament al firbrei miocardice.
În timpul desfășurării activității electrice se deosebesc perioada refractată absolută(PRA), când
stimuli de intensități foarte variate sunt incapabili să producă vreun răspuns, perioada refractară
relativă (PRR), în care numai stimuli supraliminari pot genera un răspuns și perioada
supranormală (PSN) când excitanți subliminari pot produce un răspuns. Urmează apoi o perioadă
receptivă de excitabilitate normală. Aspectul undei monofazice anterior descris nu este comun
tuturor fibrelor miocardice (fig.5).

Fig.4.Curba potențialui de acțiune la diverse fibre

miocardice.

Celulele dotate cu automatism au curbe diferite care se deosebesc prin: valoarea potențialului de
repaus, forma curbei și existența depolarizării lente diastolice care inlocuiește faza 4 a stabilității
electrice. În această fază, a stabilității electrice, datorită unei intrări progresive de Na+ în celulă,
potențialul de repaus se modifică apropiindu-se de cel de prag, care odată atins, induce
depolarizarea rapidă a membranei. Înclinația (panta) depolarizării lente diastolice tinde spre
verticală în cazul celulor cu automatism rapid și se apropie de orizontală la cele cu automatism
redus.
b) Încrierea epimembranară se oține prin plasarea ambilor electrozi pe suprafața celulei. Ei

5
înregistrează gradientul de electricitate care se dezvoltă numai la suprafață exterioară a
membranei, între zone depolaerizare și zone nedepolarizate sau repolarizate. În această
situație, în stare de repaus nu se înscrie nici o diferență de potențial electric (fig.6,a).
Depolarizarea produsă la una dintre exremitățile celulei generează o zonă de negativare
exterioară. Electrodul A ”vede„ sarcini negative și înscrie o deflexiune negativă, iar
elactrodul B ”văzând„ sarcini pozitive , va înscrie o deflexiune pozitivă (fig.7,b).
Încheierea depolarizării membranei aduce înscrierea la linia de 0, deoarece la suprafața
celulei nu se mai marchează diferențe de potențial, tot exterirul ei purtând numai sarcini
negative (fig.6,c). Repolarizarea fibrei miocardice (spre deosebire de cea a altor tipuri de
fibre musculare) începe de unde s-a terminat depolarizarea, procesul avansând în sens
invers, lăsând mereu în urmă suprafețe externe celulare încărcate cu sarcini pozitive. În
acest context nou, electrodul B ”va vedea„ tot sarcini pozitive, iar electrodul A tot sarcini
negative. Deflexiunilor înregistrate vor fi de același sens cu cele ale depolarizării(fig.7,d).
Terminarea procesului de repolarizare șterge gradientul electric existent la suprafața celule,
aducând înregistrarea din nou la valoare 0 (fig.6,e). În miocard, luat în totalitate,
fenomenele mai sus descrise, se petrec în mod asemănător celor din fibra musculară
izolată. În concluzie, sensul vectorului ce reprezintă depolul electric este considerat a se
îndrepta de la polul negativ spre cel pozitiv. El este același în timpul depolarizării și al
repolarizării. Sensurile de propagare ale proceselor sunt însă inverse între ele în cele două
momente de activitate electrică(fig.7). În miocardul ventricular depolarizarea începe de la
endocard și se propagă spre epicard, iar repolarizarea începe de la epicard și se îndreaptă
spre endocard. Astfel, în orice momentul de activitate electrică (depolarizare sau
repolarizare), endocardul poartă sarcini negative, iar epicardul este încarcat pozitiv. Un
electrod plasat endocavitar va înregistra deflexiuni negative, iar unul plast epicardic va
înscrie deflexiuni pozitive (fig.8). Spre deosebire de miocardul ventricular, în cel atrial
procesul de repolarizare având altă modalitate de propagare, se înscrie ca un vector de sens
opus celui al depolarizării.

Fig.6.Înscrierea epimembranară a pocesului de

activitate electrică a fibrei miocardice.

Fig.7.Sensul propagării proceselor de depolarizare

și repolarizare și sensul vectorilor reprezentanți.

6
 Fig.8.Activitatea electrică a miocardului în totalitate;
starea de polarizare A, de depolarizare parțială B, de
depolarizare totală C, de repolarizare parțială D, de
repolarizare totală E.

c) Dipolul electric
Toate sarcinile electrice generate în timpul activității fibrei musculare constituie perechi de poli
electrici antagonici (pozitive și negativi), denumiți dipoli. Dipolul generează două câmpuri
electrice diferite (câte unul pentru fiecare pol), de formă sferică. În fapt, sunt mai multe sfere
imaginare, una interioară alteia. Fiecare are pe suprafața sa potențiale electrice de valori identice,
denumite izopotențiale, ale căror marimi sunt cu atât mai mici cu cât sferele au raza mai mare ,
sunt mai periferice. Planul perpendicular pe dipol are potențialul 0 și de aceea se numește plan nul
(fig.9).
Potențialul electric al dipolului poate fi cules prin electrozi plasați oricunde în mediul conductor
ce îl înconjoară și în care se dispun sferele imaginare de izopotențial electric.
Maximum de expresie se obține prin plasarea electrozilor exploratori pe cele două extremități ale
dipolului. Cu cât electrozii exploratori sunt mai îndepărtați, cu atât valoarea difetenței de potențial
va fi mai mică. Dacă ambii electrozi sunt în câmpurile electrice ale dipolului, înregistrarea este
socotită bipolară(fig.9,A). În acest caz, sensul deferenței de potențial este dat de semnul
extremității dipolului care are cel mai apropiat electrod. Dacă un electrod este plasat foarte
periferic (valorile sferelor de izopotențial sunt foarte mici sau nule), sau pe planul nul, potențialul
va fi cules numai de electrodul care se găsește în câmpul electric al polului apropiat (fig.9,B). În
acest caz, se socotește că înregistrarea este unipolară. În fapt, înregistrarea unipolară este un caz
particular al celei bipolare. Electrodul periferic se numește electrod indiferent, iar cel din câmpul
electric este denumit electrod explorator. Sensul gradientului electric (pozitiv sau negativ) este dat
de demnul câmpului electric în care se află electrodul exlorator.
Activitatea electrică globală a cordului într-un anumit moment dat este suma unui foarte mare
număr de dipoli cu diferite orientări spațiale. Cum reprezentarea grafică a unui dipol este un
vector (cu direcție, origine, sens, mărime și durată), activitatea globală cardiacă este o rezultantă a
acestora. Suma vectorială se face după următoarele principii (fig.10):
- dacă vectorii sunt în același plan și au aceeași direcție,suma lor se face algebric;
- vectorii aceluiași plan, dar pe direcții diferite, au o rezultantă reieșită din legea
paralelogramului forțelor;
- dacă vectorii sunt în planuri diferite, se face întâi proiecția unuia pe planul celuilalt și apoi
se sumează ca mai sus .

7
 Fig.9.Înregistrarea dipolului electric într-o derivație bipolară și una unipolară

Fig.10.Sumare
vectorială

Electrocardiografia este înregistrarea la suprafața corpului a

activității electrice din inimă. Este o înregistrare a potențialului electric mediu generat în inimă,
reprezentat în tensiune și timp. Formele de undă specifice reprezintă etape de depolarizare și
repolarizare miocardică.

Electrocardiograma (ECG) este un test de diagnostic valoros în medicina veterinară. Este cel mai
important test de efectuat la animale cu aritmie auscultabilă (alta decât aritmia sinusală la câini).
ECG poate furniza, de asemenea, informații utile cu privire la dilatarea camerei și hipertrofia. Cu
toate acestea, ECG nu înregistrează activitatea mecanică cardiacă, deci nu dă informații cu privire la
contractilitatea cardiacă. De asemenea, este important de știut că ECG poate fi normal chiar și în boli
cardiovasculare avansate.

Sistemul de plumb triaxial bipolar pe care îl folosim astăzi a fost dezvoltat de fiziologul olandez
Willem Einthoven la începutul secolului al XX-lea, împreună cu terminologia P-QRS-T care descrie
complexele de forme de undă ECG. Un cablu constă în activitatea electrică măsurată între un
electrod pozitiv și un electrod negativ. Orientarea unui cablu față de inimă se numește axa de
conducere. Impulsurile electrice cu o direcție netă către electrodul pozitiv vor genera o formă de
undă sau o deviere pozitivă, iar cele îndreptate departe de electrodul pozitiv vor genera o formă de
undă sau o deviere negativă.

Pe măsură ce unghiul dintre axa plumbului și direcția undei de activare crește, devierea ECG în
acel plumb devine mai mică. Impulsurile electrice cu o direcție netă perpendiculară pe electrodul
pozitiv nu vor genera deloc o formă de undă sau o deviere și se spune că sunt izoelectrice.

Conductele electrocardiografice standard sunt utilizate pentru a crea unghiuri multiple pentru a
evalua formele de undă care se deplasează prin inima tridimensională. Un singur potențial ar furniza
informații despre o singură dimensiune a fluxului curent. În scopul acestei prezentări generale, ne
vom concentra pe derivația II, derivația bipolar în care brațul drept (RA - piciorul anterior drept la
pacienții veterinari) este negativ, iar piciorul stâng (LL - sau piciorul stâng posterior), este pozitiv

8
fig.1.
Figura 1. Cele trei conductoare ale planului
frontal bipolar (I, II și III) și triunghiul lui
Einthoven (roșu). În derivația I, piciorul anterior
drept (RA) este negativ, iar piciorul stâng (LA)
este pozitiv. În derivația II, piciorul anterior
drept (RA) este negativ, iar piciorul posterior
stâng (LL) este pozitiv. În derivația III, piciorul
stâng (LA) este negativ, iar piciorul posterior
stâng (LL) este pozitiv. Depolarizarea netă care
se deplasează prin ventricule (săgeata verde)
este orientată în mod normal spre piciorul
stâng posterior (polul pozitiv al plumbului II) la
câini și pisici și, prin urmare, complexul QRS
este predominant pozitiv în plumbul II. Cu
mașinile ECG care utilizează patru electrozi,
electrodul plasat pe piciorul din spate drept
este solul (nu face parte din niciunul dintre
cabluri).

Înregistrarea ECG

ECG-ul trebuie înregistrat într-o zonă cât mai liniștită și fără alți indivizi care pot distrage atenția
animalului. Zgomotele din activitatea clinică și alte animale pot afecta semnificativ ritmul cardiac și
ritmul pacientului. La cvadripedi, magnitudinea și direcția vectorilor electrocardiografici determinate
de conductele membrelor pot fi foarte modificate prin modificări ale poziției atașamentelor
musculare ale brâului de umăr la torace.
Fiecare pereche de membre ar trebui să fie ținute în paralel, iar membrele nu ar trebui să fie lăsate
să se contacteze. Animalul trebuie ținut cât mai liniștit posibil în timpul ECG, iar gâfâitul la câini
trebuie prevenit, dacă este posibil. În unele cazuri, ținerea ușoară a gurii animalului închisă sau
plasarea unei mâini pe piept, dacă există tremurături, poate fi utilă. Pot fi folosite cleme de aligator
sau electrozi adezivi, deși dinții clemelor de aligator ar trebui să fie tocite și arcul să fie relaxat
pentru a minimiza disconfortul.
Electrozii membrelor sunt așezați distal față de cot și înfășurarea articulațiilor și umezite cu 70%
alcool izopropilic sau pastă ECG pentru a asigura un bun contact electric. Dacă complexele ECG
sunt prea mari pentru a se încadra complet în grila hârtiei, calibrarea trebuie schimbată de la standard
(1 cm = 1 mV) la jumătate standard (0,5 cm = 1 mV). Calibrările de tensiune și viteza hârtiei
utilizate pentru înregistrare trebuie să fie inscripționate în timpul înregistrării, astfel încât aceste
informații să facă parte din înregistrarea permanentă.
Evaluarea ECG
Zonele de artefact ar trebui identificate pe măsură ce ECG este înregistrat, astfel încât să poată fi
abordate, dacă este posibil. Zgomotul electric (60 de cicluri) se poate datora unei împământări
electrice slabe (a subiectului, a electrocardiografului sau a mesei pe care se efectuează ECG) sau a

9
echipamentelor adiacente, cum ar fi luminile sau alte echipamente electrice. Zgomotul electric apare
pe ECG ca oscilații regulate, fine, ascuțite, verticale. Așa cum am menționat mai devreme, punerea
unei mâini pe toracele animalului poate ajuta la reducerea artefactelor tremuratoare sau respiratorii.
Este important ca artefactele să nu fie interpretate greșit în timpul evaluării ECG. Frecvența
cardiacă (atrială și ventriculară) trebuie calculată și amplitudinile formei de undă și duratele
intervalului trebuie măsurate pe o secțiune a ECG (derivația II) care rulează la o viteză a hârtiei de
50 mm / sec. Pe un ECG normal, fiecare undă P este urmată de un complex QRS la un interval
normal specific speciei. Măsurătorile specifice de obținut pentru o interpretare aprofundată a ECG
includ:
● Amplitudinea și durata undei P
● Durata intervalului PR
● Durata complexului QRS
● Amplitudinea undei R
● Durata segmentului QT.
În plus, ar trebui să se determine axa electrică medie și ritmul cardiac. Analiza ritmului va fi
discutată mai jos.

Principii de electrofiziologie
Mai multe principii sunt importante de reținut atunci când se efectuează evaluarea ritmului ECG.
Toate celulele cardiace normale sunt capabile să se depolarizeze atunci când sunt stimulate de o
celulă vecină (excitabilitate) și ulterior stimulează descărcarea celulelor vecine. Această capacitate
se numește conductivitate. Cu toate acestea, doar anumite celule sunt capabile de automatitate (bătăi
pe cont propriu). Aceste celule stimulatoare cardiace suferă depolarizare spontană (potențialul de
repaus devine mai puțin negativ) în timpul diastolei până la atingerea potențialului prag. Modificări
ale vitezei de depolarizare spontană apar treptat pe parcursul mai multor cicluri cardiace. Prin
urmare, tahicardia asociată cu celulele stimulatorului cardiac (de exemplu, tahicardia sinusală) se
accelerează treptat în câteva secunde, spre deosebire de tahicardia provenită din focarele ectopice,
care deseori accelerează brusc.
Celulele specializate din nodul sinusal, nodul atrioventricular (AV) și sistemul His-Purkinje sunt
capabile de automatitate. Cu toate acestea, în circumstanțe normale, celulele stimulatorului cardiac
din afara nodului sinoatrial (SA) nu ating pragul, deoarece frontul de undă de depolarizare din nodul
sinusal le descarcă înainte de a se depolariza automat. Acest lucru se datorează faptului că celulele
stimulatoare cardiace distale de nodul sinusal, numite celule stimulatoare cardiace, au o rată de
depolarizare mai lentă decât nodul sinusal. Imediat după depolarizare, celulele cardiace sunt
refractare. Odată ce celula și-a revenit la potențialul de repaus, este din nou excitabilă (poate fi
activată din nou).
Evaluarea formelor de undă
Unda P este generată de depolarizarea atrială. Undele P pot fi absente în mai multe aritmii,
inclusiv fibrilația atrială și oprirea atrială. Alternativ, undele P pot fi îngropate în alte forme de undă
(și, prin urmare, nu sunt vizibile), ceea ce apare frecvent în tahicardia supraventriculară (Figura 2).
Mărirea undei P (mai înaltă sau mai lată decât în ​mod normal) este recunoscută ca un indicator al
măririi atriale.

10
Figura 2. ECG cu derivația II de la un câine (25 mm / sec; 10 mm / mV).
Ritmul cardiac: 150 bpm în porțiunea timpurie și tardivă a benzii; ritmul cardiac în secțiunea
mijlocie este de 300 bpm; tahicardie.
RR regularitate: În mod regulat neregulat în porțiunea timpurie și tardivă a benzii; regulat în
secțiunea mijlocie.
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal; origine supraventriculară.
Undele P: Există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P, cu
excepția regiunii tahicardiei.
Diagnosticul ritmului: ritm sinusal cu tahicardie supraventriculară sau tahicardie atrială. (Datorită
tranziției bruște de la și de la ritmul sinusal și ritmului rapid, tahicardia sinusală poate fi exclusă.)

Intervalul PR reprezintă depolarizarea atrială și conducerea prin nodul AV. Prelungirea intervalului
PR se numește bloc AV de gradul I. Depolarizarea care are originea în ventricul (fie un complex
ventricular prematur [VPC; Figura 3], fie o bătaie de evacuare) nu se va răspândi prin calea de
conducere rapidă, ci va răspândi celula în celulă într-un mod mai lent, rezultând un QRS lărgit,
anormal complex. Unda T rezultată va fi, de asemenea, anormală și, de obicei, discordantă (în
direcția opusă complexului QRS).

Figura 3. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 5 mm / mV).

Ritmul cardiac: 170 bpm; normal până la ușor crescut.
Regularitatea RR: în mod regulat neregulată (inima accelerează și apoi încetinește treptat într-un
ritm regulat); un complex este mai devreme decât celelalte.
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal, cu excepția celui complex care este mai
devreme decât celelalte; ritm predominant supraventricular cu un complex QRS larg care este
prematur.
Undele P: Există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P,
cu excepția complexului larg.
Diagnosticul ritmului: tahicardie sinusală ușoară cu o contracție prematură ventriculară.

11
 Mărirea ventriculară poate modifica deviațiile QRS, durata sau amplitudinea. Conducerea
aberantă, cum ar fi prin ramificația fasciculului drept sau stâng, poate modifica, de asemenea, durata
QRS și morfologia (forma) dintr-un motiv similar. Dacă conducerea printr-o ramură a pachetului
ventricular este blocată, frontul de undă de depolarizare nu se poate răspândi de-a lungul căii de
conducere rapidă în ventriculul afectat. Conducerea se răspândește încă de la celulă la celulă, dar
este mult mai lentă (de unde QRS lărgit). Alte cauze ale complexelor largi QRS includ anomalii
electrolitice, cum ar fi hiperkaliemia și anumite medicamente (de exemplu, unii agenți antiaritmici).
Evaluarea ritmului
Când evaluam ritmul cardiac pe un ECG, utilizarea unei abordări treptate simplifică procesul.
1. Numărăm ritmul cardiac și determinăm dacă este normal sau anormal (bradicardie sau tahicardie).
În cazurile de disociere AV, pot exista rate atriale și ventriculare diferite.
2. Trebuie să ne uită la regularitatea RR. Ritmurile care provin dintr-un singur loc în ventricule sau
atrii sunt adesea regulate, în timp ce ritmurile care provin din nodul sinusal sunt adesea neregulate
datorită variațiilor activității adrenergice (Figura 4).

Figura 4. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 10 mm / mV).

Ritmul cardiac: 90 bpm; normal.
Regularitatea RR: în mod regulat neregulată (inima accelerează și apoi încetinește treptat într-un
ritm regulat).
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal; origine supraventriculară.
Undele P: Există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P;
Forma undei P pare normală.
Diagnosticul ritmului: aritmie sinusală.

3. Evaluează forma sau morfologia complexului QRS. Cauzele complexelor QRS mai largi decât
cele normale includ origine ventriculară (Figura 5), ​anomalii electrolitice (hiperkaliemie),
conducere aberantă (bloc de ramură), hipertrofie ventriculară sau anumite medicamente. Dacă
există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P, ritmul
sinusal este probabil. Dacă există unde P fără complexe QRS, blocul AV este prezent.

12
Figura 5. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 5 mm / mV).
Ritmul cardiac: 300 bpm; tahicardie.
RR regularitate: regulat.
Morfologie QRS: Complex larg; ventricular (rețineți întotdeauna alte cauze posibile ale tahicardiei
complexe largi, mai ales dacă ritmul nu răspunde la terapie așa cum era de așteptat).
Undele P: Nu sunt vizibile.
Diagnosticul ritmului: tahicardie ventriculară, susținută.

4. Determinați gradul blocului AV. În blocul AV de gradul I, fiecare undă P produce un complex
QRS, dar conducerea AV este lentă și, prin urmare, intervalul PR este prelungit. Dacă numai unele
unde de bloc P (adică nu rezultă într-un complex QRS), ritmul este blocul AV de gradul doi (Figura
6). Blocul AV de gradul al doilea este descompus în continuare în Mobitz tip 1 (tip Wenkebach), în
care există o prelungire treptată a intervalului PR până la blocurile de undă P sau Mobitz tip 2, în
care intervalele PR sunt constante. Disocierea completă (există unde P și complexe QRS, dar nu
există o legătură între ele) este prezentă cu blocul cardiac de gradul III sau complet.

Principii de electrofiziologie
Mai multe principii sunt importante de reținut atunci când se efectuează evaluarea ritmului ECG.
Toate celulele cardiace normale sunt capabile să se depolarizeze atunci când sunt stimulate de o
celulă vecină (excitabilitate) și ulterior stimulează descărcarea celulelor vecine. Această capacitate
se numește conductivitate. Cu toate acestea, doar anumite celule sunt capabile de automatitate (bătăi
pe cont propriu). Aceste celule stimulatoare cardiace suferă depolarizare spontană (potențialul de
repaus devine mai puțin negativ) în timpul diastolei până la atingerea potențialului prag. Modificări
ale vitezei de depolarizare spontană apar treptat pe parcursul mai multor cicluri cardiace. Prin
urmare, tahicardia asociată cu celulele stimulatorului cardiac (de exemplu, tahicardia sinusală) se
accelerează treptat în câteva secunde, spre deosebire de tahicardia provenită din focarele ectopice,
care deseori accelerează brusc.
Celulele specializate din nodul sinusal, nodul atrioventricular (AV) și sistemul His-Purkinje sunt
capabile de automatitate. Cu toate acestea, în circumstanțe normale, celulele stimulatorului cardiac
din afara nodului sinoatrial (SA) nu ating pragul, deoarece frontul de undă de depolarizare din nodul
sinusal le descarcă înainte de a se depolariza automat. Acest lucru se datorează faptului că celulele
stimulatoare cardiace distale de nodul sinusal, numite celule stimulatoare cardiace, au o rată de
depolarizare mai lentă decât nodul sinusal. Imediat după depolarizare, celulele cardiace sunt
refractare. Odată ce celula și-a revenit la potențialul de repaus, este din nou excitabilă (poate fi
activată din nou).

13
Evaluarea formelor de undă

Unda P este generată de depolarizarea atrială. Undele P pot fi absente în mai multe aritmii, inclusiv
fibrilația atrială și oprirea atrială. Alternativ, undele P pot fi îngropate în alte forme de undă (și, prin
urmare, nu sunt vizibile), ceea ce apare frecvent în tahicardia supraventriculară (Figura 2). Mărirea
undei P (mai înaltă sau mai lată decât în ​mod normal) este recunoscută ca un indicator al măririi
atriale.

Figura 2. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 10 mm / mV).

Ritmul cardiac: 150 bpm în porțiunea timpurie și tardivă a benzii; ritmul cardiac în secțiunea
mijlocie este de 300 bpm; tahicardie.
RR regularitate: În mod regulat neregulat în porțiunea timpurie și tardivă a benzii; regulat în
secțiunea mijlocie.
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal; origine supraventriculară.
Undele P: Există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P,
cu excepția regiunii tahicardiei.
Diagnosticul ritmului: ritm sinusal cu tahicardie supraventriculară sau tahicardie atrială. (Datorită
tranziției bruște de la și de la ritmul sinusal și ritmului rapid, tahicardia sinusală poate fi exclusă.)

Intervalul PR reprezintă depolarizarea atrială și conducerea prin nodul AV. Prelungirea intervalului
PR se numește bloc AV de gradul I. Depolarizarea care are originea în ventricul (fie un complex
ventricular prematur [VPC; Figura 3], fie o bătaie de evacuare) nu se va răspândi prin calea de
conducere rapidă, ci va răspândi celula în celulă într-un mod mai lent, rezultând un QRS lărgit,
anormal. complex. Unda T rezultată va fi, de asemenea, anormală și, de obicei, discordantă (în
direcția opusă complexului QRS).

Figura 3. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 5 mm / mV).

Ritmul cardiac: 170 bpm; normal până la ușor crescut.
Regularitatea RR: în mod regulat neregulată (inima accelerează și apoi încetinește treptat într-un

14
ritm regulat); un complex este mai devreme decât celelalte.
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal, cu excepția celui complex care este mai
devreme decât celelalte; ritm predominant supraventricular cu un complex QRS larg care este
prematur.
Undele P: Există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P,
cu excepția complexului larg.
Diagnosticul ritmului: tahicardie sinusală ușoară cu o contracție prematură ventriculară.
Mărirea ventriculară poate modifica deviațiile QRS, durata sau amplitudinea. Conducerea aberantă,
cum ar fi prin ramificația fasciculului drept sau stâng, poate modifica, de asemenea, durata QRS și
morfologia (forma) dintr-un motiv similar. Dacă conducerea printr-o ramură a pachetului ventricular
este blocată, frontul de undă de depolarizare nu se poate răspândi de-a lungul căii de conducere
rapidă în ventriculul afectat. Conducerea se răspândește încă de la celulă la celulă, dar este mult mai
lentă (de unde QRS lărgit). Alte cauze ale complexelor largi QRS includ anomalii electrolitice, cum
ar fi hiperkaliemia și anumite medicamente (de exemplu, unii agenți antiaritmici).

Evaluarea ritmului
Când evaluați ritmul cardiac pe un ECG, utilizarea unei abordări treptate simplifică procesul.
1. Numărăm ritmul cardiac și determinăm dacă este normal sau anormal (bradicardie sau tahicardie).
În cazurile de disociere AV, pot exista rate atriale și ventriculare diferite.
2. Trebuie să ne uită la regularitatea RR. Ritmurile care provin dintr-un singur loc în ventricule sau
atrii sunt adesea regulate, în timp ce ritmurile care provin din nodul sinusal sunt adesea neregulate
datorită variațiilor activității adrenergice (Figura 4).

Figura 4. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 10 mm / mV).

Ritmul cardiac: 90 bpm; normal.
Regularitatea RR: în mod regulat neregulată (inima accelerează și apoi încetinește treptat într-un
ritm regulat).
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal; origine supraventriculară.
Undele P: Există o undă P pentru fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P;
Forma undei P pare normală.
Diagnosticul ritmului: aritmie sinusală.

3. Evaluare forma sau morfologia complexului QRS. Cauzele complexelor QRS mai largi decât cele
normale includ origine ventriculară (Figura 5), ​anomalii electrolitice (hiperkaliemie), conducere
aberantă (bloc de ramură), hipertrofie ventriculară sau anumite medicamente. Există o undă P pentru

15
fiecare complex QRS și un complex QRS pentru fiecare undă P? Dacă da, ritmul sinusal este
probabil. Dacă există unde P fără complexe QRS, blocul AV este prezent.

Figura 5. ECG cu plumb II de la un câine (25 mm / sec; 5 mm / mV).

Ritmul cardiac: 300 bpm; tahicardie.
RR regularitate: regulat.
Morfologie QRS: Complex larg; ventricular (rețineți întotdeauna alte cauze posibile ale tahicardiei
complexe largi, mai ales dacă ritmul nu răspunde la terapie așa cum era de așteptat).
Undele P: Nu sunt vizibile.
Diagnosticul ritmului: tahicardie ventriculară, susținută.

4. Determinăm gradul blocului AV. În blocul AV de gradul I, fiecare undă P produce un complex
QRS, dar conducerea AV este lentă și, prin urmare, intervalul PR este prelungit. Dacă numai unele
unde de bloc P (adică nu rezultă într-un complex QRS), ritmul este blocul AV de gradul doi (Figura
6). Blocul AV de gradul al doilea este descompus în continuare în Mobitz tip 1 (tip Wenkebach), în
care există o prelungire treptată a intervalului PR până la blocurile de undă P sau Mobitz tip 2, în
care intervalele PR sunt constante. Disocierea completă (există unde P și complexe QRS, dar nu
există o legătură între ele) este prezentă cu blocul cardiac de gradul III sau complet

Figura 6. ECG cu derivație II de la un câine (25 mm / sec; 5 mm / mV).

Ritmul cardiac: 130 bpm; normal.
Regularitatea RR: în mod regulat neregulată (inima accelerează și apoi încetinește treptat într-un
ritm regulat).
Morfologie QRS: formă QRS îngustă, cu aspect normal; origine supraventriculară.
Undele P: Mai multe unde P apar fără următorul complex QRS (după al doilea, al șaselea și al
nouălea complex QRS).
Diagnosticul ritmului: bloc AV de gradul II (intervalul PR este fix; prin urmare, bloc AV de gradul
II de tip 2).

16
Bibliografie

1. Eugen D. Popescu; Ruxandra Ionescu - Electrocardiografie și ecocargiografie, Bucureși,

Ed. Științifică și enciclopedică, 1988;
2. Guyton and Hall - Tratat de Fiziologie a Omului, editia a 11-a, Editura Medicala Calisto,
2007;
3. Conf. dr. Adelina Vlad - Electrocardiograma- Disciplina Fiziologie II, UMF ” Carol
Davila„ București;
4. https://www.dvm360.com/

17