Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Revelaţia naturală:
- ca fiinţă raţională, omul are posibilitatea să judece şi să ajungă la anumite
concluzii asupra a tot ce se petrece în jurul său; Prin cugetare la sine şi la
ciclicitatea evenimentelor pancosmice, el concluzionează că toate acestea nu
sunt produsul întâmplării, ci opera unui Creator atotputernic;
Psalmi 18,1: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria!”
Romani 1,19-20: “Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut
de către ei, pentru că Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea
lumii înţelegându-se din făpturi adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aş ca ei să fie fără
cuvânt de apărare!”
- această Revelaţie e insuficientă, deoarece pe temeiul, omul poate şti doar
că Dumnezeu există ca o fiinţă cu putere veşnică, despre a Cărui măreţie
vorbeşte întreaga Sa făptură;
3. Posibilitatea Revelaţiei:
- unii afirmă că Revelaţia nu e posibilă pe de o parte pentru că Dumnezeu,
chiar dacă există, nu se comunică oamenilor; Oamenii, în calitate de fiinţe
libere, sunt lăsaţi să trăiască potrivit naturii şi voinţei lor; Pe de altă parte, omul
n-ar fi în stare să înţeleagă conţinutul Revelaţie, mai ales dacă aceasta cuprinde
elemente de domeniul fantasticului;
RĂSPUNS:
-***Revelaţia e posibilă deoarece ea nu contrazice nici Fiinţa divină, ca
autoare, nici pe om ca primitor al adevărurilor descoperite;
-***Dumnezeu în calitate de Proniator, trebuie să-i facă omului descoperiri,
ca acesta să-L cunoască şi să-I facă voia;
-***Omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu trebuie să stea în legătură cu
Creatorul, deoarece atât omul cât şi Dumnezeu sunt fiinţe personale;
Desăvârşirea spre care omul trebuie să tindă, a fost cerută acestuia prin
Revelaţie:
Matei 5,48: “Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din Ceruri desăvârşit este!”
- prin Revelaţie omul nu-şi pierde libertatea de cugetare şi acţiune, deoarece numai
aceasta îi arată singura cale care-l duce spre scop:
Psalmi 118,19: “Străin sunt eu pe Pământ, nu ascunde de la mine poruncile Tale!”
-***valorile spirituale ce derivă din adevărurile Revelaţiei i-ar rămâne
necunoscute omului; Revelaţia depăşeşte posibilităţile de cunoaştere raţională,
dar şi în acest caz raţiunea luminată de credinţă acceptă aceste adevăruri:
Evrei 11,3: “Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat Cerurile prin cuvântul lui
Dumnezeu de s-au făcut din nimic cele ce se văd!”
***Minunile: - sunt fenomene sau fapte sensibile care se petrec în lume şi care nu se pot explica pe temeiul
legilor naturii; Autorul lor este Dumnezeu iar scopul lor este adeverirea Revelaţiei;
2. Calea supranaturală:
- pleacă de la Dumnezeu spre noi; este o cunoaştere prin Revelaţie şi a
început cu Protoevanghelia, continuând prin Patriarhi şi Prooroci. S-a desăvârşit
prin Fiul:
Evrei .1:1-2: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci, În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe
Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile;
- între calea naturală şi cea supranaturală există o armonică legătură. Calea
supranaturală e superioară celei naturale după întindere şi conţinut;
- cunoaşterea noastră despre Dumnezeu este:
a) nedeplină – pentru că puterea noastră de înţelegere şi intuiţie e
limitată:
Ioan 1:18. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este
în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut
I.Corinteni .13:9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
I.Corinteni.13:12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către
faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
I.Timotei 6:12. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost
chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori.
I.Ioan 3:2. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până
acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.
I.Ioan 4:12. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul,
Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.
Fericitul Augustin: “Mărginitul nu poate cuprinde pe Cel nemărginit!”
b) Indirectă: - numai plecând de la observarea lumii tragem concluzii cu privire la existenţa lui
Dumnezeu;
c). Analogică (comparativă) – comparând lucrurile din lume Îl cugetăm pe
Dumnezeu eliminând orice mărginire;
d). Simbolică: - prin simboluri doar, putem să formulăm idei şi cunoştiinţe
despre Dumnezeu, Care rămâne incognoscibil în Sine:
I.Timotei 6:16. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care
nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea şi puterea
veşnică! Amin.
Evrei 12:29. Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor".
2. Împărţirea atributelor:
ATRIBUTELE NATURALE
1. ASEITATEA:
- “a se” = de la sine; “ens a se” = existenţa de la sine;
- această însuşire arată că Dumnezeu nu e condiţionat de nimeni şi de nimic exterior Lui (în sens
negativ), iar în sens pozitiv că are în Sine Însuşi cauza şi totul pentru a exista, cu tot ce implică absolutul Lui;
- Dumnezeu e Fiinţa absolut perfectă, e plinătatea, perfecţiunea întregii existenţe. El condiţionează totul
având în Sine totul dimpreună cu principiul sau cauzza propriei Sale Fiinţe, fără început şi fără sfârşit; În
concepte omeneşti am zice că Dumnezeu nu poate să nu existe;
Ieşire 3:14. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis:
“Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”
Ieşire 3:15. Apoi a zis Dumnezeu iarăşi către Moise: “Aşa să spui fiilor lui Israel:
“Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi
Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este
pomenirea Mea din neam în neam!”
Romani 11:35. Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?
Romani 11:36. Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în
veci. Amin!
Apocalipsă 1:8. Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi
Cel ce vine, Atotţiitorul.
Apocalipsă 22:13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi
sfârşitul.
Dovezi patristice:
Sf. Grigorie de Nazians: “Dumnezeu era şi va fi de-a pururi sau, mai curând, este de-a
pururi...căci cuprinzând totul în El, are Fiinţa fără de început şi fără de sfârşit, ca un ocean
infinit”
Sf. Ioan Damaschin: “Dintre toate numele ce se dau lui Dumnezeu, cel mai bun pare să
nemărginită”
2. SPIRITUALITATEA:
- Dumnezeu e Duh, spirit, simplu, nevăzut, perfect, raţional, liber în analogie cu sufletul omenesc;
- Spiritualitatea e uşor de afirmat întrucât constituie nota specifică a obiectului credinţei; Prin credinţă,
Dumnezeu ca Fiinţă spirituală personală este o evidenţă. În evidenţa aceasta se afirmă cu putere unicitatea
spirituală a lui Dumnezeu:
Ioan 4:24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în
adevăr.
II.Corinteni .3:17. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.
nevăzute.
Fapte 17:24. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind
Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini,
Sf. Ioan Gură de Aur: “Tu, Doamne, toate le umpli, tuturor le esti de faţă, nu cu vreo
4. VEŞNICIA (ETERNITATEA)
- se afirmă independenţa absolută a lui Dumnezeu faţă de orice limită sau succesiune temporală.
Dumnezeu nu e supus timpului. Existenţele create se găsesc după voia Creatorului, încadrate în timp, având
început şi sfârşit. Dumnezeu este supratemporal:
Psalmi 89:2. Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi
Psalmi 89:4. Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca
straja nopţii.
II.Petru 2:8. Pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi,
chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite.
Apocalipsă 1:4. Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel
ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui,
5. NESCHIMBABILITATEA (imuabilitatea)
- exprimă permanenţa neîntreruptă, imuabilă şi veşnică a Fiinţei şi hotărârii lui Dumnezeu. Există o
corelaţie între veşnicie şi neschimbabilitate, astfel că noi, cugetându-L pe Dumnezeu ca veşnic Acelaşi, ÎL
cugetăm ca imuabil:
Ieşire .3:14. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: “Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi i-a zis:
“Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!”
Psalmi .101:26. Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor
Tale, sunt cerurile.
Psalmi 101:27. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca
un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba.
Psalmi 101:28. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina.
Iacov.1:17. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la
- la Dumnezeu nu există schimbare, dezvoltare sau progres în fiinţa şi hotărârile Sale. Dacă apar
schimbări în acţiunile divine în lume, deci în cele exterioare, ele nu se referă la Fiinţa lui Dumnzeu ci la creaturi.
Dacă Dumnezeu se arată răsplătitor faţă de cei buni, şi aspru cu cei răi, asta înseamnă că în faţa dreptăţii divine
cei răi sunt vrednici de pedeapsă, iar cei buni de cinstire. Nu e vorba de vreo schimbare în Fiinţa lui Dumnezeu
Cel Unul şi Acelaşi; De o schimbare se poate vorbi în privinţa păcătoşilor care se îndreaptă.
- Dumnzeu Se căieşte (I Regi 15,10). Aceasta se referă la nevoia de căinţă din partea celui care a
greşit, nu la căinţă din partea lui Dumnezeu, căci “El nu e ca omul să Se căiască” (I Regi 15,29;
Numeri 23,19);
- La (Ioan 3,4,10), se arată schimbarea hotărârii lui Dumnezeu cu privire la cetatea Ninive care s-a
pocăit. Înţelesul corect al acestui text este: “Dacă cei din Ninive nu se pocăiesc, cetatea va fi
distrusă”!
- Atunci când I se atribuie lui Dumnezeu mădulare sau însuşiri omeneşti, trebuie să le înţelegem ca pe
nişte analogii, asemănări frecvente în limbajul nostru. Căinţa şi părerea de rău ca şi aparente schimbări de
hotărâri, atribuite uneori, cu totul greşit lui Dumnezeu, sunt tot analogii;
- Ceea ce spune Dumnezeu este şi rămâne adevăr, deoarece “nu poate să se tăgăduiască pe Sine Însuşi”
(II Timotei 2,13);
1. ATOTPUTERNICIA:
- se exprimă nemărginirea puterii lui Dumnezeu, în comparaţie cu lumea dependentă:
Facere .17:1. Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat Domnul şi i-a
zis: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană;
Facere .28:3. Şi Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze, să te crească şi să te
Facere .35:11. Apoi Dumnezeu îi mai zise: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic!
Sporeşte şi te înmulţeşte! Popoare şi mulţime de neamuri se vor naşte din tine şi regi vor
răsări din coapsele tale.
Matei 19:26. Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la
Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
Luca 1:37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.
Evrei.1:3. Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul
puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a
- atotputernicia lucrează comform voinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu face numai binele. Prin absurd dacă
am crede că Dumnezeu n-ar putea face ceva, e să săvârşească răul:
Sf. Ioan Damaschin: “Dumnezeu poate câte vrea dar nu vrea câte poate! Poate pierde
- pentru a înţelege legătura dintre atotputernicia şi voinţa lui Dumnezeu, afirmăm că în Dumnezeu nu e
deosebire esenţială între Fiinţă şi atribute şi nici între atribute ca atare. Puterea lui Dumnezeu acţionează
comform voinţei Sale. Deşi între voinţă şi putere finţial nu este deosebire, voinţa e una cu puterea Lui;
2. UNITATEA
- exprimă existenţa unică a Finţei divine. Dpdv logic, nu se concepe existenţa mai multor fiinţe divine
egale în putere. Unitatea fiinţei este unicitatea ei, căci în raport cu atributul infinităţii, existenţa a mai multor
fiinţe divine e de neconceput.
- Unicitatea Fiinţei divine stă în legătură şi cu alte atribute: atotputernicia, veşnicia, imuabilitatea,
atotprezenţa;
- Dogma despre unicitatea Fiinţei divine e specifivă mozaismului, islamului şi creştinismului;
- Deşi în păgânism erau adorate ma multe divinităţi, unii filosofi, pe baza reminescenţelor din Revelaţia
primordială, au conceput pe Dumnezeu ca o Fiinţă unică:
Ieşire 20:2. “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi
din casa robiei.
Ieşire 20:3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
Deuteronom 6:4. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
Deuteronom 32:39. Vedeţi, vedeţi, dar, că Eu sunt şi nu este alt Dumnezeu afară de Mine:
Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!
Isaia 44:6 Aşa zise Domnul, Regele lui Israel şi Izbăvitorul său, Domnul Savaot: "Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!
Marcu 12:29. Iisus i-a răspuns că întâia este: "Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul
Ioan 17:3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
Tertulian: “Dacă este Dumnezeu, e necesar să fie unic...dacă nu este unic, nu este!”
Sf. Atanasie cel Mare: “Ordinea şi armonia din lume arată lămurit că există un
Guvernator şi Orânduitor, iar nu mai mulţi; pentru că dacă ar fi mai mulţi, nu s-ar putea
păstra această ordine, ci totul s-ar tulbura şi nimici, căci fiecare ar rândui după bunul plac şi
- la baza lor stă caracterul personal al lui Dumnezeu. Numai o fiinţă personală are conştiinţă, cugetare şi
libertate de hotărâre;
A. Atributele intelectuale:
1. ATOTŞTIINŢA:
- este cunoaşterea totală şi desăvârşită a lui Dumnezeu. El Se cunoaşte pe Sine şi totul peste limita de
timp şi de spaţiu. Cunoaşterea e desăvârşită după formă pentru că e o cunoaştere veşnică, atemporală, în
neîntrerupt prezent, nu în etape, ci deodată, prin intuiţie directă, nemijlocită:
Iov 28:24. Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se
Psalmi 93:9. Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu
priveşte?
I.Ioan 3:20. Fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât
inima noastră şi ştie toate.
- Dumnezeu este Duh absolut şi atotştiinţa Sa este o evidenţă;
- Cugetând asupra raportului atotştiinţei lui Dumnezeu cu libertatea omului, în special asupra preştiinţei,
avem dificultăţi de înţelegere. Dacă Dumnezeu ştie şi cele viitoare, acestea nepetrecându-se şi neputându-se
petrece decât aşa cum le ştie sau le prevede Dumnezeu, înseamnă că libertatea omului nu e posibilă şi de aici
lipsa responsabilităţii omului;
RĂSPUNS:
- cunoaşterea de dinainte a unui lucru nu e totodată şi cauza lui. Dumnezeu ştie ce vom face, însă faptele
noastre nu-şi au cauza în Dumnezeu ci în voinţa noastră liberă (Sf. Ioan Damaschin);
- una e preştiinţa şi alta e cauza a ceea ce s-a ştiut dinainte; cunoaşterea lui Dumnezeu nu e dependentă de
timp; El vede faptele noastre viitoare derulându-se în prezent; existenţa faptelor omeneşti nu depinde de
cunoaşterea lor din partea lui Dumnezeu. Dacă ar depinde, ele s-ar petrece mecanic, inevitabil, fatal. Această
determinare a preştiinţei divine de către libertatea omului, contrariază cugetarea omenească asupra libertăţii lui
Dumnezeu, dar să nu se uite că libertatea omului e un dar de la Dumnezeu; Dacă Dumnezeu ar nesocoti puterea
omului de a se determina pe sine, atunci Însuşi Dumnezeu Şi-ar altera chipul Său în om;
- orice idee de lărgire a libertăţii umane peste limitele firescului, trebuie respinsă, pentru că voinţa umană
nu poate în nici un chip să se schimbe sau să împiedice atingerea scopului ultim al creaţiei, stabilit de
Dumnezeu;
- Dumnezeu cunoaşte răul ca produs al libertăţii omeneşti, nu ca efect al cunoaşterii Sale anterioare
apariţiei Răului. Dacă Răul ar proveni din cunoaşterea lui Dumnezeu care precedează apariţia Răului, atunci
Răul ar fi necesar ş Dumnezeu S-ar manifesta ca Autor al Răului;
2. ATOTÎNŢELEPCIUNEA:
- Dumnezeu cunoaşte cele mai bune mijloace în vederea atingerii celor mai bune scopuri;
- Atotînţelepciunea e un atribut intelectual, între el şi înfăptuire existând interacţiune;
- Îndeplinirea celor plănuite de înţelepciune e opera şi a voinţei şi a puterii;
- Atotînţelepciunea apare ca premiză logică a atotputerniciei. Aceasta este aspectul practic al
atotînţelepciunii, al intelectului divin:
Psalmi.103:24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
Psalmi.103:27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în
ea.
Psalmi .103:28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
Psalmi .103:29. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple
de bunătăţi;
Ieremia .10:12. Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea
Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile.
Romani .11:33. O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât
sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!
I.Corinteni .1:20. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui
B. Atribute morale:
1. LIBERTATEA ABSOLUTĂ:
- e o formă de manifestare a aseităţii, a independenţei absolute divine faţă de tot ce există;
- Dumnezeu Se determină exclusiv, de la Sine şi prin Sine în toate lucrările Sale;
- Libertatea absolută are temei drept bunătatea lui Dumnezeu, Binele Suprem, pe care îl exprimă prin
independenţa faţă de tot ce se cheamă ispită şi prin voinţa de a face numai ceea ce corespunde Fiinţei Lui:
Psalmi .113:11. Dar Dumnezeul nostru e în cer; în cer şi pe pământ toate câte a voit a
făcut
Efeseni .1:11. Întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte - după
2. SFINŢENIA:
- e acordul desăvârşit al voinţei lui Dumnezeu cu Fiinţa Lui;
- Sfinţenia divină este sfinţenie fiinţială şi-L deosebeşte pe Dumnezeu de tot ceea ce nu este El.
- Armonia deplină dintre bine şi voia divină nu e ceva extern în raport cu Fiinţa lui Dumnezeu, ca şi când
s-ar referi la realităţi deosebite una de alta, binele considerându-se ca extern faţă de Dumnezeu;
- Un astfel de înţeles dat sfinţeniei lui Dumnezeu ar desfiinţa caracterul absolut al lui Dumnezeu. Sensul
adevărat al sfinţeniei lui Dumnezeu se referă la identificarea internă desăvârşită a voii lui Dumnezeu cu binele,
cu El Însuşi;
- Sfinţenia divină e originea şi ţinta supremă a Legii Morale;
- A urma calea sfinţeniei înseamnă a fi “următori lui Dumnezeu ca nişte fii iubiţi” (Efeseni 5,1):
Levitic .11:44. Că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; să nu vă pângăriţi sufletele voastre cu vreo vietate din
Levitic .19:2. “Vorbeşte la toată obştea fiilor lui Israel şi le zi; Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt.
Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
I.Petru 1:16. Că scris este: "Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt".
3. IUBIREA:
4. DREPTATEA:
5. VERACITATEA:
- Dumnezeu Se arată Descoperitor şi Împărtăşitor al adevărului către
creaturile Sale, neputând exista nimic care să-L abată de la adevăr, El fiind
Adevărul absolut;
- Ca temei direct al veracităţii, sunt atotştiinţa şi sfinţenia absolute;
6. FIDELITATEA (CREDINCIOŞIA):
- exprimă statornicia sau consecvenţa nezdruncinabilă a voinţei divine de a-
şi împlini nestrămutat hotărârile şi făgăduinţele:
Num.23:19. Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară
rău. Au zice-va El şi nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini?
Marcu 13:31. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
a) Lumea e creată din nimic prin cuvântul atotputerniciei lui Dumnezeu; are un început şi un sfârşit:
Psalmi.148:5. Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au
zidit.
- e creată o dată cu timpul:
Facere 1:1 “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”.
Psalmi 101: 26-28. “Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul
mâinilor Tale, sunt cerurile. Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor
învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se
vor împuţina”.
- numai Dumnezeu este veşnic:
Psalmi 89:2. Mai înainte de ce s-au făcut munţii şi s-a zidit pământul şi lumea, din veac şi
până în veac eşti Tu.
Ioan 17:5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-
o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
- planul de creare a lumii se află la Dumnezeu din veşnicie;
Matei 24:36. “Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici
Fiul, ci numai Tatăl”
- în raport cu oamenii, slujirea lor e de aface cunoscută voia lui Dumnezeu;
fiecare om are îngerul său păzitor: Matei 18:10 “Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici,
că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
e) îngerii răi:
- numiri: demoni, diavoli, draci, duhuri necurate, duhuri rele:
Matei 4:1 “Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.”
Matei 8:31 “Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de
porci.”
Matei 10:1 “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra
duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă.”
Matei 11:18 “Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon.”
Apocalipsă 16:14.” Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la
împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul.”
- căpetenia lor se numeşte: Satan, Belzebul, Lucifer, Veliar:
Matei 10:25 “Destul este ucenicului să fie ca învăţătorul şi slugii ca stăpânul. Dacă pe
stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui?”
Matei 12:26 “Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va
dăinui împărăţia lui?”
- diavolul este o existenţă reală şi incontestabilă, nu o iluzie, un produs al timpurilor revolute sau o
personificare a răului ce izvorăşte din om;
- diavolul e numit “ispititorul” şi “stăpânitorul acestei lumi”:
Matei 4:3 Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca
pietrele acestea să se facă pâini.
Ioan 12:31. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi
aruncat afară.
- îngerii răi au căzut din starea originară puţin după crearea lor şi înainte de crearea omului:
Ioan 8:44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El,
de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr
întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl
minciunii.
- anumite expresii biblice arată numărul lor foarte mare:
OMUL CA PROTOPĂRINTE
1. Crearea omului:
nevăzută după chipul şi asemănarea Sa; A făcut trupul din pământ iar suflet raţional şi
2. Natura omului:
3. Omul ca protopărinte:
- potrivit Revelaţiei, întreg neamul omenesc descinde din Adam şi Eva;
- întreaga omenire formează o unitate de origine şi fiinţială:
F.Ap. 17:26. “Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată
faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor”,
- Adam e “părintele neamului omenesc” (Înţelepciunea lui Solomon 10,1), iar
Eva e “mama tuturor celor vii” (Geneză 3:20: Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică
viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. )
- concepţia monogenistă (singură femeie) are mare importanţă pentru că
unitatea de origine şi fiinţială a omenirii constituie condiţia de bază a mântuirii,
a universalităţii mântuirii în Iisus Hristos;
- dacă lumea n-ar fi una, Iisus Hristos n-ar fi Mântuitorul ei!
-3-
FIINŢA OMULUI: TRUP ŞI SUFLET.
SUFLETUL – UNITATEA, FUNCŢIILE ŞI
SPIRITUALITATEA LUI
-4-
NEMURIREA SUFLETULUI. ARGUMENTE
e) Argumentul teologic:
- Revelaţia divină confirmă nemurirea sufletului;
- Nemurirea sufletului nu se întemeiază pe o indestructibilitate pe care ar
avea-o sufletul în sine, fără voia lui Dumnezeu, ci pe credinţa că Dumnezeu
doreşte ca sufletul să fie nemuritor;
- Pentru Dumnezeu, nici o persoană cu care stă în relaţie nu mai încetează
de a exista, deoarece Dumnezeu a creat-o pentru o relaţie veşnică cu El;
- Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor Sale, cu conştiinţă
morală, ca să regrete faptele contrare lui Dumnezeu. În acest scop, de la început,
Dumnezeu a înzestrat sufletul cu harul Său, iar după Botez, l-a sălăşluit în el pe
Hristos:
II.Corinteni 5:1. “Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va
strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.”
II.Corinteni 5:2. “Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu
locuinţa noastră cea din cer,”
Momentele Providenţei:
1. Conservarea lumii – lucrarea divină prin care creaţia e păstrată în forma ei originară; aceasta nu
înseamnă că Dumnezeu veghează numai ca lumea să nu se distrugă, ci mai ales, în pofida inerentelor
transformări, să ajungă la ţinta finală – desăvârşirea;
- teologii scolastici au numit această lucrare divină “Creaţie continuă”!
2. Cooperarea (conlucrarea, asistenţa) – Dumnezeu acordă creaţiei ajutorul Său pentru ca aceasta să-şi
atingă scopul; Conlucrarea cu creaţia, deşi e constantă, nu e identică sau uniformă; E în funcţie de condiţiile
subiective. Cu creatura neînsufleţită, Dumnezeu conlucrează în sensul că veghează ca aceasta să se mişte
conform legilor specifice:
Psalmi 103:20. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Psalmi 103:21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
- conlucrarea lui Dumnezeu cu omul, fiinţă conştientă şi liberă, se realizează în mod diferit. Astfel, dacă
omul îşi propune să-şi depăşească specificul său, condiţia sa, Dumnezeu îl ajută să-şi realizeze visul, facilitându-
i găsirea mijloacelor, depăşirea greutăţilor, menţinându-i entuziasmul; Dacă în mod involuntar sau inconştient,
omul se îndreaptă spre un alt scop, Dumnezeu îi luminează mintea spre a înţelege consecinţele atitudinii sale.
Niciodată Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea omului, decizia finală aparţinându-i omului:
Romani.1:26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor
au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
Romani .6:4. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos
a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii;
Matei 5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
Împărţirea Providenţei:
a) Generală - specială
b) Ordinară – extraordinară
Realitatea Providenţei:
- este dovedită de Revelaţie (Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie); Exemplu:
Sf. Părinţi: “întreaga Sf.
Scriptură cuprinde cea mai vie, cea mai populară şi cea mai poetică expresie a ideii de
Providenţă divină (Ex: Psalmul 103)”
- acţiunea Providenţei e comună Persoanelor Sf. Treimi:
Matei 6:31 Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne
vom îmbrăca?
Matei 6:32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel
ceresc că aveţi nevoie de ele.
Ioan 5:17. Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.
Psalmi 103:1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu,
măritu-Te-ai foarte.
nu este stăpânul acţiunilor sale. Libertatea lui morală e diminuată; De aici rezultă pentru om o serie de consecinţe
negative cu privire la responsabilitate, obligaţie, merit şi vină; Se sprijină astfel predestinaţia absolută;
RĂSPUNS: - Dumnezeu nu forţează nici nu anulează libertatea omului deoarece El Însuşi e libertatea
desăvârşită:
II.Corinteni .3:17. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.
- libertatea lui Dumnezeu e garanţia libertăţii omului;
- prin împreună-lucrarea Sa cu omul, Dumnezeu vrea să-l elibereze pe acesta de tot ce-i mărgineşte
libertatea. Dumnezeu îl cheamă pe om la adevărata libertate:
Galateni.5:1. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi
iarăşi în jugul robiei.
- omul e dator să colaboreze cu harul divin:
Romani .8:21. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie
părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.
- sunt exemple în viaţa cotidiană: oameni care sunt pericol public. Dacă Dumnezeu n-ar respecta
libertatea, i-ar ucide, însă prezenţa acestora e dovada că Dumnezeu respectă libertatea omului:
Romani .1:24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi
pângărească trupurile lor între ei,
II.Petru.2:9. Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i
păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii,