Temele pentru acasa

În comunism, elevii purtau uniformă cu matricola aferentă, fetelor le era impusă bentiţa, regimul
absenţelor era strict, temele pentru acasă erau controlate sever. În democraţie, elevii nu mai poartă
uniformă şi nici bentiţă, termină un anumit nivel de şcolarizare la forma de zi cu sute de absenţe, nu
prea li se mai dau teme ori, dacă totuşi se dau, nu este nicio problemă dacă temele nu sunt făcute la
timp sau niciodată. Şi asta pentru că important este ca elevii să demonstreze că ştiu carte, înainte de
orice.
Elevii, părinţii, profesorii, dar şi oameni care nu mai au o legătură directă cu şcoala sunt familiarizaţi
cu o anumită mitologie în legătură cu temele pentru acasă.
De pildă, chiar înainte de a afla în mod concret despre ce este vorba, tema pentru acasă e considerată
greoaie şi nefolositoare. În unele cazuri, adversitatea faţă de teme este aşa de evidentă încât,
psihanalitic vorbind, se pot remarca acte ratate: elevul (mai ales şcolarul mic) uită că are de învăţat şi
pentru acasă, iar dacă totuşi îşi aminteşte că ar fi ceva de lucrat acasă, nu mai ştie ce anume. Oricum,
în principiu, orice temă ar fi, nu este interesant să o rezolvi, ci plictisitor, implică o activitate de
rutină, exersează doar conformismul şi este un preambul pentru o viaţă corporatistă (în care munca
multă e însoţită de obedienţă).
Totuşi, tema pentru acasă este o practică obişnuită a şcolii, un fapt care mai are o oarecare
legitimitate. Obligativitatea de a face tema dată pentru acasă este însă, în multe contexte, discutabilă.
În unele cazuri, dacă tema este receptată drept o constrângere, o corvoadă inutilă, poate fi respinsă
cu ostilitate, chiar asociată cu practicile comuniste opresive. Ba mai mult, la limită, apar aşteptări ca
profesorii să realizeze tot ce este necesar pentru ca elevul să obţină rezultate şcolare bune, fără a-i
mai încărca programul şi cu teme. Eventual, să le rezolve împreună în clasă. Cum ar fi posibil acest
lucru? Asta e treaba lor, că doar de aceea sunt profesori, sunt plătiţi (recunoaştem, modest plătiţi)
pentru serviciile educaţionale pe care le prestează. Apoi, mai există soluţii: profesorii care îi asistă pe
elevi în programul after school, oriunde ar avea loc acest program, la şcoală sau acasă. În fapt,
meditaţiile aşa-numite de întreţinere, pentru consolidare, aprofundare nu sunt un fel de a face
temele pentru acasă cu profesorul chiar acasă? Desigur, nu cu profesorul de la propria clasă.
La metode moderne de predare şi de evaluare se impun metode noi de a concepe şi a operaţionaliza
şi temele pentru acasă, pentru că nu poţi să aplici reperele pedagogiei constructiviste în activitatea
din clasă şi să dai teme conform pedagogiei clasice.
O idee comună, larg acceptată, este aceea că în şcolile considerate bune, la orele apreciate drept
importante, profesorii dau teme pentru acasă, ca o mărturie a faptului că activitatea didactică este
serioasă şi consistentă. Dar în alte şcoli, respectiv la diverse alte discipline de studiu, profesorii nu
dau teme pentru acasă? De ce la unele materii se dau teme, iar la altele nu? Şirul întrebărilor poate
continua, iar problematica implicată se anunţă de o neaşteptată complexitate. Care este frecvenţa de
realizare a temelor de către elevi? Dacă temele pentru acasă sunt date în mod sistematic, acestea sunt
şi făcute în acelaşi mod? Cu cât temele pentru acasă sunt mai ample, cu atât şansele ca elevii să
înveţe mai bine sunt mai bune? Temele pentru casă să fie de tipul celor care impun rezolvări
individuale sau să implice muncă de echipă, cooperare, întrajutorare? În ce fel este afectată învăţarea
prin faptul că temele se rezolvă pe skype?
Fiecare dintre noi poate reflecta asupra experienţei privind disponibilitatea elevilor de a-şi face
temele. În acest sens, se disting mai multe tipuri de situaţii în care tema pentru acasă este bine
primită, existând chiar premise favorabile pentru ca aceasta să fie receptată cu bunăvoinţă şi
realizată ca atare. Mă voi opri asupra a cinci dintre multele cazuri posibile.
În primul rând, este acceptată drept rezonabilă tema care vine în completarea unei probleme rămase
neelucidate, care e solicitată tocmai pentru a rezolva o disonanţă cognitivă. Aceasta apare ca o
prelungire firească a eforului de a înţelege – început în clasă – şi drept o oportunitatea de a utiliza
noile achiziţii ale învăţării, dând astfel sens deplin acesteia.
Un alt tip de situaţie se configurează prin tema dată în forma unui proiect (de cercetare, de aplicare a
unor noţiuni teoretice în contexte concrete), care se doreşte o formă de învăţare prin proiecte. Pot fi
teme de documentare camuflate în haina mult mai agreată a proiectului. La nivel de viaţă cotidiană,
în lumea şcolii, tendinţele arată că e plictisitor să îţi faci temele, dar e cool să participi la proiecte.
Într-un alt caz, o provocare cu largi implicaţii relaţionale, ale cărei valenţe sociale sunt evidente, este
tema care îi antrenează şi pe alţii: colegi de clasă, dar, şi mai interesant, colegi de la alte clase, (alţi)
profesori, părinţi. În acest caz este valorizată interacţiunea, cooperarea, faptul de a cere şi de a primi
feedback, de a împărtăşi experienţe. De multe ori, părinţii apreciază implicarea în realizarea temei
pentru acasă cu atât mai mult cu cât au conştiinţa că nu au făcut propriu-zis tema în locul copilului,
ci doar au avut ocazia de a demonstra că îl susţin. De exemplu, prin a răspunde la un chestionar
privind modul în care se desfăşura viaţa de liceu pe vremea lor. Astfel, cooperarea între familie şi
şcoală nu mai reprezintă doar participarea la şedinţele semestriale cu părinţii şi nici nu se rezumă la
probleme administrative, eventual la necesitatea fondului clasei.
Un tip de situaţie care denotă flexibilitate didactică este dat de tema pentru acasă care nu trebuie
făcută pentru data viitoare. Poate fi o temă pentru peste mai mult timp: peste o lună, pentru
semestrul care urmează, pentru la anul sau pur şi simplu este o temă pe care fiecare o va face atunci
când viaţa îi va arăta cum se poate face. De pildă, o temă legată de sensul vieţii. Imaginaţi-vă că,
după ce se discută Mitul lui Sisif, în viziunea existenţialistă a lui Albert Camus, se dă o temă pentru
acasă. Sau că situaţia de viaţă este una asemănătoare cu aceea descrisă de Nicolae Dabija în romanul
Tema pentru acasă (Ed. Princeps-Edit, Iaşi, 2009): pentru ca tema să poată fi făcută, trebuie mai
întâi ca în societate să fie rezolvate multe probleme. Unele ţin de politică, altele trimit la morală.
Chiar profesorul care dă tema copiilor are de parcurs un drum siberian al confruntărilor cu
consecinţele propriilor idei. De aceea, tema capătă o greutate dată de autenticitatea faptelor
controversate de viaţă şi are o semnificaţie aparte.
În sfârşit, dar nu în ultimul râd, discuţia rămânând desigur deschisă, o modalitate de a gândi tema
pentru acasă este aceea în care cel care o rezolvă îşi va antrena creativitatea şi va avea ocazia de a
exprima puncte de vedere personale, coerente, într-un context teoretic bine precizat. Acest tip de
temă este asociat cu exerciţiile de dezvoltare personală şi legitimată drept o cale de cizelare a
personalităţii. E un loc comun faptul că ne implicăm în ceea ce ne motivează intrinsec, în ceea ce ne
regăsim şi corespunde nevoilor noastre de dezvoltare.
Dincolo de toate acestea, tema pentru acasă poate fi considerată o punte de legătură între şcoală şi
familie, constituindu-se într-un mod de a consolida continuitatea dintre ora de curs şi orele de
studiu. La nivelul semnificaţiilor profund umane, tema pentru acasă poate fi o poartă deschisă de
către şcoală spre viaţa reală, nuanţată cu semnificaţii metafizice.