Rezumat

La Piatra Craiului, în munte

Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale
scrise că „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea
văii Prahovei (o pseudo-fortificare, deoarece tranşeele
săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu
boturi puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este
mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX,
care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei.
Acolo „În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o
poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau
departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne
împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii
într-alţii. Ştiu bine că în acest timp – completează acid
naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că
«suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate
«armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi
luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul
nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la
cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”.
În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu
suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori de câte ori
un cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil,
„aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui
lacăt secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se
întâmplă în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un
fapt divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese nevasta
infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale
camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii,
fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor
vieţii, reducţioniste, şi o afirmă ca atare, spre indignarea
celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu
căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea
să-l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred
că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele
lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să
mă omor.” – lovirea superiorului se solda cu tribunal
militar şi ani grei de închisoare).
După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu
mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale
despre rostul iubirii, justificându-şi astfel reacţia faţă de
discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare
presupune contopirea totală a două suflete şi nu poate fi
încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi
redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de
bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii
la dezbaterea de dinainte, situându-se de o parte sau de
alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus,
naratorul menţionează părerea sa despre naşterea unui
astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire,
din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi
repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să jigneşti atâta încredere.
Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te
obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei
zilnică. […] Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare
stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o
adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism,
voluntar la început, patologic pe urmă.”, după care îl
anunţă pe Oprişan că este hotărât să dezerteze, dacă nu va
primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung,
solicitare ce îi fusese refuzată de către comandantul de
batalion, căpitanul Dimiu.
 Diagonalele unui testament
Capitolul începe brusc, printr-o punere a cititorului în
fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la data când
are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani
şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a
evenimentelor esenţiale desfăşurate până în momentul
atribuit redactării textului de către narator.
Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui
student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din slujba
de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost
prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de
răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de
dragoste: „deşi nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu
măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele
mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că
întreaga personalitate a femeii o făcea să fie admirată
(„Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu
neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi
fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de
mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol
minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete
deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).
Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor
anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache
Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp
înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga
familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui
Ştefan, deputat în calitate de membru al partidului liberal
şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său
frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie,
lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în
vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea
moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă
moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său,
într-un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea
trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule
dragă – i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine
nemulţumirea – drept să-ţi mărturisesc, am cam început să
mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase
moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără
primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere
copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un
obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite,
ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o
şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva
rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă
rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un
bloc.”.
Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii
acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care
unchiul Tache părea să-l prefere întrucât avea acelaşi
spirit pragmatic: „Printr-un codicil, datat cu ziua de 27
octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o
quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”.
Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu
preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae
Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în
instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale,
până când acesta din urmă, dezgustat, renunţă la partea
suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau
avocaţii consultaţi de el.
Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în
afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în
investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului
proveniţi din aceeaşi sursă, într-o fabrică metalurgică,
Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele
soţiei, pe care o descoperă altfel decât o ştia: „în acest
interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam
vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag
domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci
când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi-i linge mâna,
dând de sânge, îl sfâşie pe imprudent, tot aşa aveam
impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea
porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”.
Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată
împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru
datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care
pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de
peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea
întreprinderii, stricând proiectul avocatului, care s-a
retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate
de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial
blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său,
ameninţându-l astfel cu pierderea contravalorii deja
plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase
Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl
supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de
băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat
unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae
Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea
de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea părea bună,
lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită
blocării exportului de aramă de către Germania, de unde
se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu –
analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul
deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii,
nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de
criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea
unui depozit guvernamental cu material metalic, prin
intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s-a retras din
afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică
în urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.
După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi
lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr-o
manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează
asupra României din perioada primului război mondial:
„Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din
fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată
observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii,
de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate obţine
pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine
uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze
cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se
desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci
o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar
nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă
într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi
succes cei influenţi, care pot practica dictonul: «Do ut des»,
exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu.”.
 E tot o filozofie...
Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan
prezentând la seminar Critica raţiunii practice de
Immanuel Kant, Ela îi cere să-i răspundă la întrebarea „ce
naiba vor toţi filozofii aceştia?”, pusă cu „ochii mari şi
albaştri, încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan
Gheorghidiu se arată adept al relativismului filozofic
(„adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea
nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e
trecătoare...”) şi afirmă că fiecare sistem de gândire
filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize
iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el relatarea
răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme
sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi
însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în
genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari
adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest prilej
cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari
sisteme filozofice, din punctul de vedere al modului în care
aceste sisteme prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe
baza premisei potrivit căreia „Numai prin simţuri putem
cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi
pe baza raţionamentului ce se poate extrage din ea,
„ Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există
decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e
cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual,
spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt
provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul
provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un
vis al spiritului.”, afirmase atunci naratorul.) Şi se termină,
această prelegere ţinută în patul conjugal, printr-o
apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia
atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când
înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de
floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi
răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie,
făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit
al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase galbenă din
mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.”.
Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată
cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o aprecieze pe
soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în viaţa mondenă a
capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare
începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a
bărbatului ei, căruia îi recomandă insistent înnoirea
garderobei, în conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit
de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi
piardă echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta,
„Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La
masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult
ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea,
nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care
nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu
mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea.”.
Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei
excursii în grup la via de lângă Odobeşti proprietate a
unui dintre membrii „bandei” de prieteni comuni în care îi
introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi
acolo, Ela manifestă un interes aparte pentru un anume
G., „vag avocat, dansator foarte căutat de femei, pe care le
învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans
nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior
relatării excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel
bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de
gelozie misogină împinsă la limită şi bănuie chiar o
legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată
acolo: „Sunt clipe când ura şi dezgustul meu faţă de femei
devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele
te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o
descoperi în camera unui domn, nu mi se pare imposibil, cu
toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori
de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se
pare deloc o piedică pentru o femeie care, când iubeşte iar, e
gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles,
trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în
general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat
femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să
vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul
rămâne un amuzant desen”. Găseşte şi o explicaţie
atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G.
făcuse curte şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un
secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu
pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că
durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii
lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o
dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai
prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai
e, ca o clapă care nu sună.”. Cerându-i explicaţii soţiei (dar
indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa, după ce
s-au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul
nu a fost decât un joc firesc, pe măsura regulilor societăţii
mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să-l
dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într-un
tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj
banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii.
Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat,
sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un
cap străin şi vulgar.”.
Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului
într-o convorbire ulterioară cu „O doamnă, poate încă
tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri.”, care,
înţeleaptă, îi va spune, printre altele, că „femeia înşală
numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi
simplu.”.
Asta-i rochia albastră
Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o
relaţie întâmplătoare cu o altă femeie, în timpul când el şi
soţia lui se află invitaţi la masă de către nişte prieteni;
stratagemă de succes, căci „Fără grijă de spectacol, ca un
animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu
vorbea cu nimeni.”, afirmă el, completând apoi: „Simţeam
acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc,
s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i
spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul
nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu
asasinat?”. După câteva zile, profitând de o nouă întâlnire
colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei să se
răzbune, prin acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut
evident public, iar Ştefan reacţionează – după ce o
chemase acasă pe soţie şi aceasta refuzase să plece de lângă
celălalt bărbat – ducând acasă, în patul conjugal „o cocotă
destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Ca
răspuns faţă de revolta soţiei din momentul când a văzut
fapta („– În patul meu, o adunătură de pe stradă?”), femeia
cu care se culcase Ştefan va răspunde cu bunul simţ
specific ocupaţiei sale: „– N-ai decât să dormi în el,
madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi,
rememorează în continuare Gheorghidiu, „Am frământat
întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie
deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi
poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi
atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”.
După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar
pasiunea lui continuă să se desfăşoare cu aceeaşi
intensitate: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în
exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne
întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile,
amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.”. Aceasta
dincolo de relativismul conştient al perspectivei, căci acele
întâmplări şi trăiri sunt nesemnificative în context
universal, dar pentru cel care le parcurge „au însemnat
mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât
şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în
necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei.
Şi, în organizarea conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi
mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume
nu îl ştiu.”. Şi o întâlnire întâmplătoare, pe stradă – când,
printre altele, discută despre rochia albastră a femeii, pe
care soţul nu o mai recunoaşte, sub tensiunea psihică a
separării –, îi va aduce în cele din urmă pe cei doi iarăşi
împreună, în ciuda gestului soţiei din momentul când
înţelege că partenerul ei cedase („Şi-a muşcat, cu o
satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus,
câştigând prinsoarea: «A, domnule, în sfârşit!»”).
Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu
rememorează participarea sa la o şedinţă a Camerei, unde
se dezbătea problema intrării României în război, în
alternativă cu păstrarea statutului de neutralitate,
susţinută de către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil
participării la război, unul dintre membrii guvernului
respinge argumentul proastei înzestrări a armatei, al lipsei
unei artilerii competitive, susţinând demagogic că „Vom
învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi
nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva
oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu
pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”.
Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul
înregistrează revenirea la Universitate, unde îşi dă
examenul restant de anul trei, pe când întâlnirile soţiei cu
G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce nu a însemnat
însă şi blocarea suspiciunilor soţului gelos, care păstrează
în minte posibilitatea unor relaţii secrete, ale celor doi.
Între oglinzi paralele
Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în
Bucureşti pe neaşteptate pentru soţia sa, noaptea, şi
găseşte casa „goală ca un mormânt gol”, ceea ce îl afectează
moralmente mai ales: „Ştiam că iubirile sunt trecătoare,
dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca
între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută
împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la
nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar
sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de
o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată
infamie.”. La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil,
cu însuşirea culpei de către soţ, ceea ce ea acceptă, dar
frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze
asupra motivelor lipsei de acasă, apoi considerând iubirea
trecută drept autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt
înţeles decât cel cu care eram obişnuit. Iar una dintre cele
mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia
să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu
mă iubise.”).
Pentru a-şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte
relaţii sexuale, prilej pentru el de a constata prin opoziţie
cu mai vechea sa dragoste „că iubirea fizică frumoasă e o
profanare. E nevoia de a zdrobi într-o îmbrăţişare, odată cu
trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele
acelea. […] E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de
voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit de
această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca
în faţa unui miracol.”.
Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei
sale, apoi se întâlnesc din întâmplare la un concurs hipic,
care declanşează un şir de întâlniri căutate şi cu funcţie
terapeutică pentru cel suferind din amor şi intrat în sevraj,
căci, recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era
indispensabilă, ca morfina unui detracat […]. O săptămână
după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat
de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte
o altă satisfacţie, spirituală, în speculaţii pe care le
consideră inedite asupra sistemului filozofic kantian („am
simţit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi
un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în
acelaşi timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine,
aceleaşi interpretări kantiene la Giovanni Papini.
Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan
descoperă printre hârtiile rămase în casă de la Ela o
scrisoare a verişoarei sale Anişoara, din data revenirii lui
inopinate în Bucureşti, prin care îi invită consoarta să
doarmă la ea peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la
moşie şi îi era urât singură. Apoi, în regăsirea celor doi,
„O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri
amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile
zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai
ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum
nestăpânită.”. Şi, pentru a fi mai aproape de soţ, Ela se
mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise
celui aflat sub arme „descria micile ei bucurii singuratice în
această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte,
pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor,
cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi,
zmeură şi mere, să doarmă leneşă după masă”...
Ultima noapte de dragoste
 Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care
porneşte nararea întâmplărilor anterioare conflictului de
la popotă, care a declanşat şirul rememorărilor. Căpitanul
Dimiu, conducătorul batalionului din care făcea parte
Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator,
după intervenţia lui Orişan, o deplasare la Câmpulung,
unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa, dar nu ca
permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona
Rucărului, căci „E ordinul regimentului să nu părăsească
nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu.
Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci
nimeni nu o salută în cursul plimbării de dinainte
prânzului prin staţiune, de aceea resimte „un val de
recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta care n-avusese
măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se
părea concludentă această atitudine a ei… şi-mi reproşam
neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea
unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara
îmbătrânire a trupului, care îşi pierduse frăgezimea şi
elasticitatea juvenile, îl determină să trăiască şi mai intens
momentul iubirii lor („Îmi plăceau, parcă mai mult ca
oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau,
cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi
lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu
frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice
şi nervoase.”).
Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de
cărţi de joc, în două etape, mai întâi prin descoperirea
gestului preţios din momentul când, dezbrăcată, îşi
aprinde o ţigară: „În zilele noastre de dragoste
adevărată nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de
eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi
mişcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se
răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o
atitudine de nud în pictură, neasemuit de frumos, de care ea
nu-şi dădea seama. Ca să-şi ia o ţigară, ca acum, şi-ar fi
răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi
făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta «distins» mă
îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă
înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine
dintr-o deprindere de a poza goală, de a «face impresie», de
care ea nu-şi dădea seama, şi care era revelator pentru ceea
ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a depune pe
numele ei lirele englezeşti din bancă, sub pretextul de a fi
protejată în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi
determină lui Ştefan o reacţie de suspiciune, motivată prin
faptul că îi lăsase femeii prin testament toată averea, iar o
asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca,
adăpostită de griji, să se despartă de mine.”.
Plimbându-se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan
Gheorghidiu îl vede pe G. şi reacţionează interior pe
măsură – „Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici,
îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră
chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” –
apoi se hotărăşte să deconspire trădarea. Pretextează o
întâlnire cu colonelul comandant de regiment în cursul
căreia i se ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea
militară şi se cazează la hotel, spre a-i surprinde noaptea
pe cei doi, cu hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu
colonelul şi ordinul de reîntoarcere chiar vor avea loc,
astfel încât Ştefan este obligat să revină la Ela, sub
pretextul că a uitat un ordin al regimentului. În timp ce se
preface a căuta respectivul document Ela îi arată un bilet
de la G. („Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung,
ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi,
răspundeţi-mi când pot veni să depun omagiile mele la
picioarele d-voastră.”), ceea ce îi va linişti soţul.
Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la
colonelul care nu cunoştea tribulaţiile sale sentimentale
câte ceva despre acel G.: comandantul regimentului îl
întâlnise de mai multe ori în Câmpulung, unde G. venea
spre a sta de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată
sosise în Câmpulung cu două săptămâni înainte. Ceea ce-l
va face sigur pe Gheorghidiu în privinţa relaţiei soţiei cu
acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre
un iminent consiliu de coroană în care urma să se decidă
intrarea României în război, or aceeaşi informaţie i-o va
da şi colonelul, cu precizarea că provine de la G. În plus,
colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a
rivalului, aflată tot din gura acestuia şi teribil de
asemănătoare cu cea în care Ştefan revenise în Bucureşti
fără a-şi găsi acasă nevasta.
Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot
ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un
virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea
sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi
în mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu primeşte
ordinul de luptă – România intrase în război şi el urma să
comande vârful avangardei, în cea dintâi operaţie militară
la care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran.
CARTEA A DOUA
Întâia noapte de război
Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la
desfăşurarea războiului cu toată fiinţa sa, motivul fiind
acelaşi, erotomania, dar deplasat către alte ţinte decât Ela
(„Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred
în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o –
decât într-o dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai
putea încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la
început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul
sufletesc.”). Poziţia sa în avangardă, la trecerea graniţei cu
Austro-Ungaria, îi dă conştiinţa de pionier, de deschizător
de drumuri: „Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul
meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu
moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra
modalităţilor de a deceda în război, problemă devenită
mult mai importantă decât a infidelităţii soţiei, pentru că
„De vreme ce tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci
şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un
sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă,
moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e
impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în
al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui
asasinat.”. Cu alte cuvinte, moartea, devenită aproape
sinucidere în atac, însemnează libertate, opţiune personală,
aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera
sinuciderea drept formă supremă a libertăţii. Acestea în
opoziţie cu iubirea pentru Ela, ce însemnase obsesie,
prizonierat al conştiinţei. O altă experienţă trăită de către
personaj o constituie cea a faptului că în război poţi să
ucizi relativ uşor atâta vreme cât inamicul este departe, cât
nu îi vezi chipul, cât nu îl percepi ca individ ci ca simplă
cifră într-o statistică; trăgând de la distanţă „E o pasiune
de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă
îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu
sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu el văd
faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a
conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de
nume, dar rareori văzându-i în carne şi oase pe oamenii
care poartă acel nume.”.
Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte
reprobabile din afara sa, în momentul când notează –
unitatea lui aflându-se pe deal, în avanposturi, faţă de
Tohanul-Vechi – că „Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de
bunătăţi pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu
toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi de alte
frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile
regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece
şi cu socoteală.”.
Fata cu obraz verde. La Vulcan
În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă
bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele
au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine.”. Ştefan
Gheorghidiu face anchetă şi găseşte vinovată o
ţigăncuşă, „de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani,
mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea
chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi.
Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele
gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui
al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”,
notează el, cu precizarea că, la solicitarea fetei, care i se
înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu ea,
răspunde printr-un refuz ce s-a răsfrânt apoi în el ca „o
prăbuşire de tristeţe”.
Întâmplări pe apa Oltului
Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului
denunţă două femei, Maria şi Ana Mănciulea, drept
spioane în favoarea inamicului; anchetate de către Ştefan
Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului că ele
resping acuza şi nu există dovezi. În legătură cu planul de
trecere a Oltului simultan de către toată divizia, Ştefan
manifesta reţineri, care se vor dovedi ulterior întemeiate,
toate batalioanele fiind iniţial respinse. Forţarea râului se
petrece totuşi, dar cu ajutorul uneia dintre femeile acuzate
de spionaj, Maria Mănciulea, care ghidase un regiment
printr-un loc favorabil trecerii. Colonelul comandant al
batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe
malul opus, în timp ce conducea asaltul trupelor sale.
Post înaintat la Cohalm
Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case
săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate. O
piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E
aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor
coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre
– petece risipite de pădure.”. Se petrec mici întâmplări
specifice războiului: soldaţii maghiari rechiziţionează
vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un
soldat din subordinea lui Gheorghidiu pentru a fi luat o
fată şi a o fi dus în pădure, însă era vorba doar despre
cercetarea unei acuze de spionaj aduse fetei. Ofiţerii
discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii
majore („Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav.
Sunt de o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de
cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite
lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până
acum.”). Lui Ştefan Gheorghidiu i se ordonă să ocupe o
poziţie înaintată, de supraveghere a inamicului, la doi
kilometri de Cohalm, unde suferă cumplit din cauza
frigului (era în ţinută de vară).
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu
Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către
Sibiu, însă dezorganizat, lipsită o concepţie tactică bine
articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin
de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură…
fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în
propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice
lungimea tirului?”, protestează Orişan). Artileria germană
loveşte compania lui Ştefan, aflată în ariergarda
batalionului şi neputându-se adăposti din pricina
poziţionării pe teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast,
şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnetele vin mereu
în noi dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare
ochii.”), ceea ce îl face pe un soldat să repete necontenit, în
stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie.
Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus,
naratorul menţionează a se fi întrebat obsesiv „Sunt
dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi pe Somme,
în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E
aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare,
în nota de subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu
rezistă psihic atunci când este lovit direct, ţintit, aşa cum
fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă
similară datorată ofiţerului – şi scriitorului – german
considerat model de eroism, E. Jünger, din cartea
sa, Vijelii de oţel.
„Wer kann Rumänien retten?”
Acelaşi Orişan îl întrebă pe Gheorghidiu, „cu gând
îngenunchiat” şi repetând un titlu de articol dintr-un ziar
german găsit întâmplător, „Wer kann Rumänien
retten?” („Cine va putea salva România?”), deoarece
situaţia pe front devenise dificilă. O scrisoare a Elei îi
mulţumeşte pentru donaţia pe care o făcuse în cele din
urmă („ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor”) şi
precizează – mincinos, consideră bărbatul – că
este „singură toată ziua”, dar epistola nu îi trezeşte nici un
fel de reacţie particulară („Acum totul e, parcă, din alt
tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului
întâmplător.”).
Extenuat („De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de
nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară,
în şanţul şoselei, două ore, şi azi după-masă alte două.
Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar un sprijin, în
noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la
genunchi.”) şi profund depresiv („E în mine o tristeţe
mânjită, ca de moarte.”), este rănit la mâna stângă şi
ajunge în convoiul sanitar, unde cunoaşte un ofiţer german
luat prizonier. Acesta, cu referire la faptul că trupele
româneşti trecuseră, în mod neaşteptat pentru nemţi şi făr