CURS 3

3.1. Repartiția geografică a resurselor umane

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, studiul distribuţiei spaţiale constituia principalul
capitol al geografiei populaţiei. Perspectiva acestui studiu s-a modificat progresiv de la descrierea şi
explicarea diferenţelor de densitate, ca principal obiectiv, ajungându-se la acordarea unei atenţii sporite
dinamicii spaţiale, corelată cu mobilitatea populaţiei, a forţei de muncă în principal. Acest context
corespunde manifestării unor fenomene aflate în diverse faze de evoluţie precum concentrarea
periurbană sau depopularea ariilor rurale repulsive.
Raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa teritoriului reprezintă densitatea generală a

populaţiei, indicator utilizat de multă vreme în geografie : d  Pt , în care d este densitatea,

S
Pt,populaţia totală şi S, suprafaţa teritoriului de referinţă.
Densitatea este un indicator sintetic, simplu de calculat, fiind capital pentru înţelegerea
diferenţelor care apar în ocuparea suprafeţei terestre de către om.
În prezent, principala caracteristică a repartiţiei populaţiei mondiale este profunda inegalitate a
gradului de populare a diferitelor componente ale ecumenei, distingându-se în mod net şapte mari
focare de populare, care concentrează aproape 70 % din populaţia Globului (în ordinea apariţiei –
litoralul nordic al Golfului Guineei, Subcontinentul Indian, Indonezia, Europa cu Maghrebul, Extremul
Orient, sud-estul Braziliei şi nord-estul S. U. A.), separate de vaste spaţii cu o populaţie foarte rară, cu
o distribuţie punctuală a unor focare secundare de populare (de exemplu, valea şi delta Nilului, zona
marilor lacuri ale Africii de Est) sau chiar nepopulate. Distribuţia inegală este foarte strâns legată
dintotdeauna de inegalităţile de dezvoltare.
Privind această situaţie la nivelul continentelor, constatăm că ponderile din totalul populaţiei
mondiale care revin fiecărui continent se distribuie pe trei paliere cât se poate de distincte :
Pe primul palier, cu 59,8% din total, se află Asia, continentul cel mai întins, cu cele mai
populate state ale Globului, din Asia Musonică (R. P. Chineză, India etc.) şi cu trei din marile focare de
populare;
Pe palierul median, la mici diferenţe între ele, se situează Africa (15,9%), cele două Americi (cu
13,5 % din total), şi Europa (10,1 %), continente fie mult mai mici decât Asia, fie mai recent afectate
de curenţi masivi de populare, fie cuprinzând largi arii nelocuibile ;

1
 În fine, cel mai puţin contează în balanţa populaţiei Globului Australia-Oceania (cu numai 0,5%
din total) şi Antarctica, unde nu există o populaţie stabilă.
Aceeaşi distribuţie inegală se păstrează şi în cazul densităţii generale a populaţiei, principalul
indicator utilizat pentru a exprima sintetic acest aspect.
Pe primul palier, care depăşeşte categoric nivelul densităţii medii mondiale (53.8 loc./km2), se
situează, la o nu prea mare diferenţă, Asia, (124 locuitori / Km2), precum şi Europa, fără C. S. I. şi
statele baltice (100 loc./Km2), continentele cele mai populate, cu o densitate umană care depăşeşte de 3
şi, respectiv, 2,5 ori, densitatea medie a uscatului mondial, care este de 41,7 loc./Km2;
Africa (27,8 locuitori/Km2), America de Sud (25,8 loc./Km2), America de Nord (16 loc./Km2),
precum şi C. S. I., cu statele baltice, (13 loc./Km2) au densităţi mult mai mici, sub media mondială, dar
din nou relativ apropiate;
În fine, Australia-Oceania (3,6 locuitori/Km2) şi Antarctica (0 loc./Km2) rămân, şi din acest
punct de vedere, mult în urma celorlalte continente şi pot fi caracterizate ca nişte continente
subpopulate sau chiar nepopulate.
Cunoaşterea principalelor resorturi prin care cele două mari categorii de factori – naturali şi
antropici, acţionează în diferenţierea distribuţiei spaţiale a populaţiei devine astfel imperativă.
3.1.1.Factorii naturali ai distribuţiei spaţiale a populaţiei
Distribuţia uscatului şi a oceanelor pe Glob. Aceasta explică într-o măsură însemnată, dar nu în
totalitate, concentrarea populaţiei în Emisfera Nordică, unde locuiesc 87,4% din locuitorii Terrei, în
concordanţă cu proporţia de 75,8 % din totalul uscatului terestru care revine acestei emisfere (dar şi în
funcţie de condiţiile climatice mai favorabile pentru umanizare, cu vechimea mai mare a populării etc.),
în contrast cu Emisfera Sudică, căreia, cu numai 24,2 % din uscat, îi revine doar 12,6 % din populaţia
mondială. Într-un mod asemănător, în Emisfera Estică, care deţine 68,8 % din totalul uscatului, trăiesc
82,7 % din locuitorii Globului, în timp ce Emisferei Vestice, cu 31,2 % din suprafaţa uscatului, îi
revine nu mai mult de 17,3 % din populaţia lumii, mai ales că America de Nord şi America de Sud au
fost şi ultimele continente cunoscute de om, bineînţeles dacă nu ne referim şi la Antarctica.
Condiţiile climatice au jucat un rol mai mare decât astăzi în distribuţia teritorială a populaţiei la
nivelul social-economic al societăţilor agricole tradiţionale, când s-au format primele nuclee de densă
populare ale omenirii, din zona intertropicală a Globului, în funcţie de abundenţa precipitaţiilor sau de
existenţa unor resurse suplimentare de apă, în condiţiile unor temperaturi ridicate, de altfel, din zona de
climă caldă începând şi procesul de extindere a ecumenei umane ; cu toate că, treptat, au câştigat
importanţă alţi factori favorizanţi ai umanizării, totuşi şi astăzi zona intertropicală continuă să grupeze

2
 populaţii masive, care reprezintă 40 % din totalul omenirii1. Creşterile populaţiei în zona temperată
nordică , care astăzi deţine 57 % din populaţia Globului, şi în zona temperată sudică, căreia îi revin 2 %
din total, sunt de dată mai recentă, fiind, în mare parte, rezultatul dezvoltării moderne a unor societăţi
mai avansate, mai puţin dependente de agricultură, efectul colonizării europene.
Rolul climatului poate fi descompus în trei tipuri de constrângeri : termice, pluviometrice şi
higrotermice. Astfel frigul, ariditatea şi căldura umedă sunt vectorii prin care climatul limitează
distribuţia populaţiei. Originară din zona tropicală, specia umană preferă temperaturile cuprinse între
10-30ºC, putându-se adapta sezonier şi la temperaturi care depăşesc aceste limite.
Resursele energetice şi minerale au determinat o concentrare a populaţiei, chiar în condiţii
dificile, încă de dinainte de perioada Marilor Descoperiri Geografice (cazul aşezărilor legate de
exploatarea zăcămintelor metalifere din Anzii peruviano-bolivieni ş.a.). Aceste resurse au contribuit
însă la formarea unor densităţi înalte de populaţie, mai ales odată cu începutul revoluţiei industriale din
secolele XVIII – XIX, când s-au deschis principalele bazine carbonifere ale Europei (bazinele Ruhr,
Yorkshire, Lancashire, al Walesului sudic, al Scoţiei centrale, al Doneţului, al Sileziei Superioare ş.a.);
utilizarea complexă a cărbunilor în aceste bazine a atras după sine dezvoltarea unei serii întregi de
ramuri industriale (siderurgia, industria metalelor neferoase, industria chimică, industria textilă
ş.a.m.d.), care, la rândul lor, au creat un necesar ridicat de forţă de muncă şi au dat naştere unor mari
conurbaţii industriale. Densitatea populaţiei poate atinge în aceste condiţii, valori foarte ridicate, peste
400 loc./km2, frecvent chiar peste 1000loc./ km2, pe spaţii foarte extinse. Totuși, în perioada
contemporană rolul resurselor naturale, energetice şi minerale, în formarea ariilor de concentrare a
populaţiei, se reduce, şi aceasta, în primul rând, deoarece industriile extractivă şi electro-energetică
modernă folosesc mai puţină forţă de muncă decât în trecut, mai ales în subramurile extracţiei
hidrocarburilor, care nu se bazează pe coborârea directă a omului în zăcământ.
Fertilitatea naturală a solului Zonele cu soluri mai fertile decât cele obişnuite au contribuit la
apariţia unor tendinţe de creştere mai puternică a populaţiei, încă din Neolitic, pe baza unei agriculturi
mai productive şi a unei mai bune asigurări a resurselor de hrană. Dintre situaţiile mai bine cunoscute,
o amintim pe aceea a solurilor aluviale, formate în câmpiile litorale şi marile delte ale Asiei musonice
(Câmpia Gangelui, delta comună a Gangelui şi Brahmaputrei, din India şi Bangladesh, Marea Câmpie

1
Primele mari aglomerări umane s-au constituit tocmai în zonele de climă tropicală aridă, unde necesitatea depăşirii
constrângerilor naturale, a deficitului de umiditate în primul rând, prin intermediul irigaţiilor, a permis salturi însemnate în
productivitatea şi calitatea produselor agricole, cu efecte imediate în creşterea populaţiei. Multe dintre aceste concentrări
subzistă încă (văile Nilului, Indusului), dar sunt şi cazuri în care acestea şi-au redus ponderea (cazul Mesopotamiei, unde
acest fenomen este explicabil prin conjuncţia unor factori istorici, la începutul erei creştine locuiau aici 2% din populaţia
mondială, faţă de numai 0.6% în prezent).

3
Chineză, câmpiile litorale ale Japoniei etc.), optime pentru cultura orezului şi a unei game variate de
plante tropicale şi subtropicale, ceea ce explică, cel puţin în parte, formarea marilor densităţi de
populaţie din această zonă. În acest mod s-a instalat de timpuriu un contrast puternic între marile
câmpii şi regiunile vecine, mai înalte (platouri, munţi)2. Marea densitate umană a Câmpiei Padului, ca
şi a multor altor câmpii circummediteraneene mai mici, de pe litoralele Algeriei, Greciei sau Asiei Mici
etc. sunt şi ele, în parte, un rezultat al fertilităţii solurilor.Totuși, fertilitatea solului nu mai este în
perioada modernă un factor de concentrare a populaţiei. Mecanizarea agriculturii şi creşterea
dimensiunii exploataţiilor au creat astfel densităţi extrem de reduse în Vestul Mijlociu al S.U.A. şi
Canadei iar în regiunile agricole cerealiere tradiţionale din Europa, s-a constatat o reducere continuă a
densităţii (în unele sectoare ale Bazinului Parizian de ex.). În plus, solurile pot fi amendate prin
chimizare.
Resursele de apă. Disponibilul de apă joacă un rol deosebit în aglomerarea populaţiei în zonele
tropicale şi subtropicale aride, unde populaţia se concentrează axial în văile marilor fluvii (valea
Nilului, văile Tigrului şi Eufratului, din Mesopotamia, văile fluviilor Amudaria şi Sârdaria, din Asia
Centrală etc.) sau în oaze (de exemplu, în Sahara sau sud-vestul S. U. A.), unde poate fi captată apa
subterană (uneori şi de la adâncimi de peste 50 m), şi se pot practica culturi (cereale, bumbac, viţă de
vie, numeroşi arbori fructiferi - curmali, smochini, rodii, caişi, piersici etc.), în contrast cu platourile
deşertice dintre văi şi cu câmpurile de dune, care au rămas până astăzi ca şi nepopulate.
Abundenţa apei nu este totdeauna un factor de concentrare a populaţiei, regiunile mlăştinoase
sau cele supuse inundaţiilor (delte, şesuri aluviale) fiind frecvent evitate, doar tehnicile de asanare şi
drenare din epoca modernă reuşind să le pună în valoare. Mari suprafeţe din această categorie au fost
de timpuriu amenajate în Asia Musonică, favorizată de practicarea riziculturii iar în Evul Mediu şi în
unele regiuni ale Europei (Ţările de Jos, Câmpia Padului) care vor deveni cu timpul cele mai dens
populate zone ale Planetei.
Altitudinea funcţionează cel mai adesea ca un factor limitator al repartiţiei geografice a
populaţiei. În general, altitudinile mari cumulează, pe de o parte, condiţiile defavorabile, din punct de
vedere fiziologic, pentru viaţa omului (o presiune atmosferică prea scăzută, insuficienţa oxigenului,
temperaturi coborâte, vânturi puternice) cu condiţiile defavorabile pentru agricultură (versanţi puternic
înclinaţi, soluri sărace, scheletice şi acide, uşor atacate de eroziune) şi cu condiţiile grele pentru
organizarea aşezărilor şi construirea unor căi de comunicaţie. De aceea, în ansamblu, 80 % din

2
De exemplu, Cîmpia Indo-Gangetică are o densitate de peste 600 loc./km2, Marea Cîmpie Chineză depăşeşte 530 loc/ km2, Cîmpia
costieră Malabar trece de 700 loc./ km2, spre deosebire de Podişul Deccan sau Podişul Yunnan care abia depăşesc 100 loc./km2 iar în
ariile mai izolate chiar mai puţin, cazul Laosului cu numai 21 loc./km2
4
populaţia Globului trăieşte la altitudini mici, de mai puţin de 500 m iar ariile montane (Pirineii, Alpii3,
munţii Patrulaterului Boem, Carpaţii, Stara Planina, Munţii Pindului, Himalaya ş.a.m.d.) se disting pe
orice hartă a densităţii populaţiei ca nişte fâşii de culoare mai deschisă, indicând densităţi obişnuite sub
10 - 25 loc. pe Km2.
Totuşi, în zona intertropicală se poate produce, uneori, o inversare a raportului clasic
populaţie/altitudine, ajungându-se la o populare apreciabilă a unor platouri înalte şi munţi cu condiţii de
climă mai favorabile pentru culturi (de exemplu - cereale, legume, trestie de zahăr, palmieri, bananieri,
arbori de cafea, cultivate în zonele înalte ale Americii Centrale şi în nordul Anzilor) şi mai agreabile
din punct de vedere fiziologic pentru locuitori decât condiţiile climatice din ţinuturile de mică
altitudine.

3.1.2. Factorii antropici ai distribuţiei spaţiale a populaţiei

Societăţile agricole tradiţionale au putut crea densităţi de populaţie mai ridicate. Cultura
intensivă a orezului, din deltele şi câmpiile litorale ale Asiei Musonice, cu o productivitate destul de
ridicată a terenului cultivat, poate suporta densităţi umane oscilând de la 300 până la peste 1 000
locuitori /Km2, datorită fertilizării atente a terenului, folosirii irigaţiilor, cultivării unor varietăţi de
plante din ce în ce mai productive, practicării culturilor succesive.
Procesul de industrializare a devenit un element cu mult mai important în societăţile moderne,
industria angajând un volum mult mai mare de forţă de muncă decât agricultura (concentrări urban-
industriale din Germania, Marea Britanie).
În perioada modernă au început să joace un rol tot mai mare în distribuţia populaţiei
transporturile. Nodurile de căi de comunicaţie (Paris, Londra, Moscova, Praga, Berlin, Varşovia,
Budapesta, ş.a.m.d.) au favorizat, astfel, dezvoltarea celor mai puternice aglomeraţii umane ale
perioadelor modernă şi contemporană, care formează şi cele mai caracteristice arii de mari densităţi de
populaţie ale timpurilor actuale.

3.1.3. Valorile densităţii populaţiei

Pot fi separate câteva forme(tipuri) de distribuţie a populaţiei, cu o mare regularitate la nivel
mondial :
- distribuţie difuză, specifică ariilor cu densitate redusă a populaţiei, cu un potenţial natural
relativ omogen, cazul pădurilor tropicale sau boreale. Există o diferenţă semnificativă între distribuţiile
3
În Elveţia, doar 5 % din populaţie trăieşte la altitudini de peste 1000 m, cele mai înalte cătune, cu caracter temporar, urcând
până la cel mult 2100 – 2133 m iar cel mai înalt cătun permanent, Chandolin, ajungând la 1936 m (J. Brunhes, ed. 1956).
5
regulate, uniforme, caracteristice mai ales acolo unde genul de viaţă se bazează pe agricultura itinerantă
şi distribuţiile neregulate, dependente de concentrarea resurselor vitale (pescuit, vânat, produse
vegetale);
- distribuţie uniformă (în pată de ulei) specifice vechilor regiuni agricole din Europa, în care
oamenii au ştiut să extragă avantajele fiecărei situaţii, specializându-se în funcţie de potenţialul local4.
Au rezultat astfel densităţi relativ uniforme, fără contraste teritoriale. Tipice din acest punct de vedere
sunt şi cele două mari concentrări de populaţie ale Planetei : Marea Câmpie Chineză şi Câmpia
Indogangetică;
- distribuţie graduală, pornind de la o concentrare progresivă a populaţiei în arii cu rol
centralizator (cazul bazinului parizian, al bazinului londonez, specific în general ariilor metropolitane).
În literatura de specialitate se foloseşte termenul de distribuţie contagioasă, o variantă a acesteia fiind
distribuţia în agregate, bine sudate între ele, tot mai frecventă în perioada modernă pe măsură ce oraşul
îşi sporeşte capacitatea de polarizare (ariile megalopolitane, ariile de veche populare din Europa care
păstrează densităţi rurale ridicate)5;
- distribuţie axială (liniară), foarte frecventă, încă din Neolitic, acolo unde constrângerile
naturale au impus extinderea unor societăţi agricole în lungul unor fluvii (valea Nilului, Mesopotamia,
valea Indusului, valea lui Huanhe). Este extrem de caracteristică Asiei Musonice, unde populaţia se
concentrează excesiv în lungul râurilor, zonele colinare sau muntoase fiind sediul unor densităţi în
general difuze. Din aceeaşi categorie fac parte şi concentrările liniare din lungul unor zone de contact
morfologic, biogeografic sau climatic (zona subcarpatică, zona de contact dintre savană şi pădurea
tropicală guineeană sau contactul dintre zonele piemontane, favorabile agriculturii irigate şi sapţiile
deşertice, în nordul Africii sau în Orientul Apropiat). Industrializarea şi urbanizarea au generat şi ele
astfel de distribuţii, tipic fiind bazinul renan în vestul Europei, axul rodanian în Franţa. O formă
particulară este distribuţia litorală, de asemenea cu vechi tradiţii, în unele cazuri ajungându-se la o
concentrare masivă (cazul Spaniei este cel mai grăitor).
- distribuţie mozaicată (dispersată), caracteristică în ariile cu un potenţial natural contrastant, în
unele arii de colonizare recentă (Vestul Mijlociu al S.U.A). Poate fi şi un efect al acţiunii inegale a
procesului de depopulare rurală în arii cu o distribuţie uniformă (frecvent în vechile regiuni agricole ale
Europei).

Vidal de la Blache le considera o „operă a inteligenţei europene” (1922).

4
5
Cf. R.Dajoz, Dynamique des populations, Masson, Paris, 1974.
6
 Figura nr.1 Distribuţia geografică a densităţii brute a populaţiei

3.2. Structura resurselor umane

Analiza structurilor demografice ocupă un loc important în studiul geografic al populaţiei fiind
favorizată de existenţa unor surse documentare abundente şi pertinente, cel puţin în statele dezvoltate.
Structurile geo-demografice pot fi grupate în trei categorii :
-socio-demografice (vârstă, sex, situaţie matrimonială);
-socio-culturale (apartenenţă etnică, lingvistică sau religioasă);
-socio-economice (populaţie activă, categorii socio-profesionale, statut social etc.).
Se adaugă structura rasială, mai greu de clasificat şi mai discutabilă.

3.2.1. Structura pe grupe de vârstă a populaţiei

Structura pe grupe de vârstă este unul din cei mai importanţi parametri geodemografici ai unei
populaţii. De raportul dintre grupele de vârstă depinde ponderea populaţiei în vârstă de muncă iar
aceasta determină resursele de muncă ale unui stat ale unei regiuni. Structura pe grupe de vârstă
influenţează în mod direct capacitatea de reproducere a unei anumite populaţii, în special, după cum am

7
văzut, prin prisma ponderii populaţiei feminine de la vârstele de 15 – 49 de ani, care determină într-o
mare măsură natalitatea şi, indirect, bilanţul natural.
Structura pe grupe de vârstă este determinată, la rândul său, de particularităţile evolutive ale
natalităţii şi mortalităţii din statul, regiunea sau localitatea în cauză. Numărul de persoane de o anumită
vârstă depinde direct de numărul naşterilor din anul în care a apărut generaţia respectivă şi de numărul
deceselor suportate de aceasta pe parcursul existenţei sale. Este normal ca structura pe grupe de vârstă
să resimtă profund efectul negativ al războaielor, mai ales al celor de lungă durată, atât ca urmare a
reducerii foarte puternice a natalităţii, care afectează generaţiile de perspectivă (provocată de
dezbinarea familiilor, greutăţi materiale, refugieri etc.) cât şi ca urmare a creşterii extraordinare a
mortalităţii (consecinţă a pierderilor de pe front, a bombardamentelor asupra populaţiei civile, a
subnutriţiei, epidemiilor ş.a.).
La nivelul unei analize spaţiale, indiferent de gradul de detaliere, structura pe grupe de vârstă
este influenţată şi de mobilitatea teritorială a populaţiei. Statele, regiunile sau localităţile caracterizate
printr-un bilanţ migratoriu pozitiv înregistrează o creştere proporţională a populaţiei tinere şi a tinerilor
adulţi, mai ales în rândul bărbaţilor, generaţii care sunt cele mai mobile, mai curajoase, mai viguroase
şi mai adaptabile (ex: în Emiratele Arabe Unite ponderea populaţiei de 20 – 35 de ani este de 40,8 % la
populaţia masculină, faţă de 22,8 % la populaţia feminină). Dimpotrivă, acolo unde se înregistrează un
bilanţ migratoriu negativ, se produce o reducere a proporţiei populaţiei în vârstă de muncă (cu
deosebire, sub 40 de ani), crescând, în mod corespunzător ponderea vârstnicilor şi, până la un punct,
chiar a copiilor, în măsura în care încă nu a avut loc o scădere semnificativă a natalităţii.
Structura pe grupe de vârstă poate fi analizată la grade diferite de detaliere. La un grad mai
redus de detaliere se utilizează structura pe cele trei mari grupe de vârstă :
- tineretul – între 0 şi 14 sau între 0 şi 19 de ani;
- adulţii – între 15 (20 de ani) şi 59 (64 de ani) şi
- vârstnicii – peste 60 (65 de ani).
Mai detaliată este analiza structurii pe grupe mici de vârstă (de 1, 5 sau 10 ani). Aceasta poate
fi făcută pe baza piramidelor vârstelor, care introduc, în acelaşi timp, şi structura pe sexe a populaţiei.
Piramida vârstelor este un grafic, în care, de ambele părţi ale axei verticale, se introduc, sub forma unor
coloane culcate şi suprapuse (calculate ca proporţii din total sau, mai puţin corect, în valori absolute)
dimensiunile grupelor de vârstă cu intervale egale de durată. Piramidele vârstelor scot în evidenţă
existenţa a două mari tipuri de structuri ale populaţiei pe grupe de vârstă, unele caracteristice pentru
statele dezvoltate iar celelalte –caracteristice pentru statele în curs de dezvoltare.

8
 Figura nr.2. Piramidele vârstelor dintr-un stat dezvoltat (stânga) şi dintr-un stat
în curs de dezvoltare (dreapta). Valori absolute în milioane de locuitori.

În statele dezvoltate şi în statele Europei de Est forma piramidei vârstelor este determinată, în
primul rând, de reducerea puternică a natalităţii, care a început încă din sec. al XIX-lea şi a provocat
reducerea considerabilă a ponderii tineretului. În acelaşi timp, reducerea mortalităţii şi creşterea
speranţei medii de viaţă la naştere a produs ridicarea treptată a ponderii vârstnicilor („papy boom”) la o
valoare medie de 15 %.
Piramidele specifice acestor state au tendinţa de îngustare la bază – de forma unui clopot sau a
unui balon, în cazuri extreme ajungându-se la îngroşarea excesivă a părţii superioare, efect al
procesului de îmbătrînire demografică.
În ţările în curs de dezvoltare forma piramidei vârstelor este determinată, mai întâi, de o
natalitate care s-a redus cu mult mai puţin decât în statele dezvoltate, generând astfel o bază foarte largă
a piramidei respective, expresie a unei ponderi foarte ridicate a tineretului aflat sub vârsta de 15 ani.
În perspectivă, la nivel mondial, odată cu continuarea tendinţei de reducere a natalităţii şi de
creştere a speranţei medii de viaţă la naştere, se va accentua fenomenul de îmbătrânire a populaţiei 6 şi
de uşoară creştere a ponderii adulţilor, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Procesul de îmbătrînire
s-a manifestat mult timp numai ca urmare a reducerii natalităţii, sub forma îmbătrînirii la bază7. În
ultimele decenii aceasta este însoţită de îmbătrînirea la vîrf, prin scăderea continuă a mortalităţii la
vârstele foarte avansate. Anterior, scăderea mortalităţii infantile atenua într-o anumită măsură

6
Deosebit de rapid va fi ritmul îmbătrânirii populaţiei în R. P. Chineză, unde ponderea vârstnicilor va creşte de două ori
doar într-un interval de 15 ani (2015 – 2030).
7
Cf. G.Calot, J.P.Sardon, Les facteurs du vieillissement démographique, Population, nr.3/1999, INED, Paris
9
fenomenul de îmbătrînire, dar în prezent aceasta a atins valori minime, lupta împotriva morbidităţii
fiind dusă aproape exclusiv la vârstele înaintate.
Figura nr.3 Ponderea populației tinere (<20 ani) la nivel mondial în anul 2015
(sursa: www.ined.fr )

Implicaţiile economice ale procesului de îmbătrânire demografică provin mai ales din creşterea
numărului de pensionari care poate modifica în sens negativ indicele de dependenţă dar şi din creşterea
vârstei medii a populaţiei active, cu efecte majore asupra productivităţii muncii ori asupra cheltuielilor
salariale (personalul mai experimentat şi cu vechime este de obicei mai bine remunerat).
Implicaţiile sociale provin din combinarea cu procesele de feminizare şi pauperizare la care se
adaugă creşterea bugetului asistenţei sanitare.

3.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei

Mobilitatea teritorială a populaţiei presupune existenţa unei zone (focar) de origine, a unor
factori mobilizatori, a unui flux de persoane şi a unei zone-obiectiv.
Jacqueline Beaujeu-Garnier atrăgea atenţia, în 1966, asupra îmbinării a două aspecte
complementare ale motivaţiei migraţiilor umane – repulsivitatea zonei de origine şi atractivitatea8
(chiar dacă uneori doar aparentă) a zonei-obiectiv. Principalele elemente de repulsivitate din perioada
contemporană sunt specifice Lumii a Treia (Africa, sudul Asiei, cea mai mare parte din America

Push factor şi pull factors, după denumirile din literatura anglo-saxonă

8

10
Latină) – foametea şi tot cortegiul de lipsuri din viaţa de fiecare zi, şomajul şi lipsa de pământ,
presiunea umană asupra unor resurse naturale, de multe ori limitate ş.a., în timp ce elementele de
atractivitate sunt specifice lumii occidentale dezvoltate (America de Nord, Europa Occidentală,
Australia) – standardul ridicat de viaţă, posibilitatea de a găsi de lucru, măcar şi temporar sau cu nişte
retribuţii modeste etc.
3.3.1.Factorii şi motivaţia mobilităţii umane
Considerăm că factorul cel mai important al declanşării mobilităţii populaţiei este factorul
economic, manifestat sub diverse forme – tendinţa naturală a individului sau a grupului uman de a-şi
asigura condiţii mai bune de viaţă, de a găsi terenuri neocupate pentru extinderea culturilor sau pentru
păşunat, surse de hrană mai sigure şi mai substanţiale, bogăţii exploatabile ale subsolului, posibilităţi de
lucru mai largi şi mai variate, posibilitatea economisirii unei anumite sume, în vederea acumulării unui
capital sau a sprijinirii familiei rămase în ţinutul natal etc.
Factorul social se îmbină adesea într-o manieră indiferenţiabilă cu factorul economic şi se
manifestă mai ales pe planul repulsivităţii – privarea de drepturi a anumitor categorii sociale, starea
socială de inferioritate a acestora, deposedarea de proprietatea funciară şi alte bunuri se află printre
cauzele cele mai puternice ale declanşării emigraţiei.
Uneori factorul social se îmbină cu cel etno-confesional, cu cel economic şi cu cel demografic,
aşa cum s-a întâmplat în Irlanda secolului XIX, unde, sub dominaţia lorzilor englezi, cauzele sociale,
identice cu cele din Anglia, au fost exacerbate de opresiunea etno-confesională şi de foametea din 1846
- 51, provocată de o boală a cartofului9; rezultatul a fost acela că irlandezii, în raport cu populaţia
insulei de origine, au contribuit în cea mai mare măsură la popularea Americii de Nord – faţă de nu mai
mult de 5 mil. de irlandezi, câţi au rămas astăzi în Europa, numărul americanilor de origine irlandeză se
ridică la peste 45 mil. de persoane.
Factorul demografic se îmbină în mod indisolubil cu cel economic, o demografie galopantă
contribuind la creşterea presiunii umane asupra resurselor materiale din anumite zone într-o măsură
mult mai mare decât în zonele cu o creştere demografică modestă.
În momentul de faţă, un spor natural înalt, însoţit de presiuni demografice foarte mari şi de o
agravare continuă a situaţiei economice şi aşa preocupante, este caracteristică pentru multe insule din
zona intertropicală, colonizate în trecut cu sclavi africani, care au lucrat pe plantaţiile de zahăr ale
europenilor.

9
Foamete care a provocat moartea a circa un milion de irlandezi.
11
 Factorul politic a jucat de asemenea un rol demn de luat în consideraţie, începând cu apariţia
primelor state de dimensiuni mari, cu caracter multinaţional, care au căutat să-şi asigure dominaţia
asupra diferitor teritorii, pe de o parte prin strămutarea unor populaţii considerate nesigure iar pe de alta
– prin colonizarea unor grupuri naţionale care prezentau o fiabilitate relativ mare. Multe migraţii au
fost determinate de persecuţiile politice şi de instaurarea într-un stat sau într-o parte a statului a unui
regim totalitar, aşa cum a fost cel instalat de autorităţile sovietice în fosta R. D. Germană, provocând
fuga, în anii 1949 – 1961, a circa 3,6 milioane de persoane în Berlinul de Vest şi în R. F. Germania,
fugă care nu a putut fi oprită decât prin construirea zidului care înconjura Berlinul de Vest.
Factorul psiho-social joacă un rol apreciabil în motivaţia mobilităţii dar este mai greu de
evaluat. Acesta se bazează pe percepţia individuală a spaţiului geografic şi pe cunoaşterea mai mult sau
mai puţin aproximativă a condiţiilor de viaţă reale din zona-obiectiv. Informaţia transmisă prin mass
media, de multe ori cu caracter publicitar, contribuie într-un mod decisiv la conturarea mirajului
exercitat de marile oraşe sau de anumite regiuni atractive prin climatul agreabil, dotările turistic-balnear
superioare, pitorescul peisajului etc. Uneori, speranţele, mai mult sau mai puţin justificate, create de
marea metropolă urbană, prin percepţia individuală „cosmetizată” a realităţii geografice, pot împinge
pe migrant să treacă peste factorii limitativi (preţuri ridicate, dificultăţi în găsirea unei locuinţe, pierderi
de timp în transportul urban, poluare ş.a.).
Factorul rasial-naţional-confesional deţine o pondere apreciabilă pe planul repulsivităţii zonei
de origine, ca urmare a nenumăratelor forme de opresiune la care sunt supuse, de multe ori,
minorităţile, fără ca, uneori, să existe şi o atractivitate deosebită a zonei-obiectiv ci doar speranţa într-o
viaţă mai liberă. Este cazul evreilor, oprimaţi în repetate rânduri, atât ca popor cât şi ca apartenenţi la
religia mozaică, atât în multe state creştine cât şi în cele mai multe din statele musulmane, ceea ce a dus
la formarea diasporei evreieşti, pe toate continentele Globului10. La fel au fost alungaţi, din Turcia,
aproape toţi grecii (creştini ortodocşi dar şi indoeuropeni) şi aproape toţi armenii (apartenenţi la propria
biserică creştină şi din nou indoeuropeni). În 1984, regimul totalitar din Bulgaria a declanşat o aspră
prigoană şi bulgarizarea forţată a turcilor (musulmani şi neslavi), ceea ce a făcut ca din cei 725 000 de
turci, 350 000 să se refugieze în Turcia11.

10
Au fost însă şi state care au căutat să-i atragă pe evrei, în vederea dezvoltării comerţului, a meşteşugurilor ş.a., ca regatul
Poloniei (în trecut, mult mai întins, cuprinzând şi actuala Bielarusie, precum şi cea mai mare parte a Ucrainei), care, în timp
ce în Europa Occidentală, în secolele XIII – XV, evreii erau supuşi la persecuţii, le-a acordat acestora sprijinul pentru
imigrare, numărul acestora crescând de la 5 mii în anul 1500, la 500 de mii, în anul 1650. La fel au procedat şi boierii din
Moldova, care au făcut apel la evrei pentru a înfiinţa un număr mare de târguşoare comercial-meşteşugăreşti.
11
După 1989, circa jumătate din turcii fugiţi au revenit în Bulgaria.
12
 Factorul sanitar şi educaţional determină, de cele mai multe ori, o deplasare temporară, de
regulă pentru a beneficia de servicii de rang superior celor disponibile în localitatea de domiciliu. Deşi,
de cele mai multe ori, astfel de deplasări au loc în cadrul intrastatal, astăzi creşte proporţia deplasărilor
internaţionale, mai ales pe plan educaţional. Atractivitatea este generată, în mod clasic, de centrele
universitare de mare prestigiu, care uneori pot fi metropole cu funcţii complexe (Paris, New York etc.)
iar alteori – oraşe universitare specializate, cum sunt cele din Anglia sau Germania, de centrele
spitaliceşti de mare renume, adesea cuplate cu centrele de învăţământ superior medical.
În fine, factorul natural îşi spune cuvântul asupra mobilităţii populaţiei, atât în sensul
repulsivităţii cât şi în cel al atractivităţii.
3.3.2.Tipologia mobilităţii spaţiale a populaţiei
După criteriul stabilităţii finale, migraţiile umane se divid în trei categorii : migraţii definitive,
deplasări alternante şi deplasări ocazionale.
Deplasările definitive sunt acelea la care migrantul sau cel care provoacă deplasarea doresc
fixarea în ţinutul-obiectiv, chiar dacă, după o perioadă de stabilitate, are loc o nouă deplasare, care nu a
fost, însă, intenţionată iniţial.
Migraţiile alternante (ritmice, ciclice) sunt acelea în cadrul cărora migrantul nu doreşte sau nu
are posibilitatea de a se stabili în aria sau în localitatea-obiectiv şi este pus în situaţia de a se deplasa
periodic, la intervale mai mari sau mai mici, în scopul unei anumite activităţi (productive, educaţionale
etc.), pe un traseu mai mult sau mai puţin stabil şi bine cunoscut. Deplasările alternante oferă anumite
avantaje – venituri complementare, valorificarea alternativă a diferitor resurse naturale ş.a.
Deplasările ocazionale sunt deplasări temporare, ca şi cele alternante, dar, spre deosebire de
acestea, nu implică o repetitivitate.
După criteriul manierei de desfăşurare, deplasările de populaţie pot fi clasificate în trei categorii
: deplasări spontane, organizate şi forţate.
Deplasările forţate sunt acelea care au loc împotriva dorinţei migranţilor, prin constrângere
directă sau indirectă.
Refugierile, formă foarte veche de deplasare, sunt o consecinţă a terorii la care sunt supuse
diverse minorităţi, mai ales din partea unor regimuri sau din partea unor armate de ocupaţie, dar şi
panicii care se declanşează în rândul unor mari mase umane, la auzul unor informaţii referitoare la acte
sau eventuale acte de opresiune. Refugierile au devenit foarte frecvente în statele în curs de dezvoltare,
drept pentru care O.N.U. dispune de un organism special de supraveghere (Înaltul Comisariat pentru

13
Refugiaţi, U. N. H. C. R., înfiinţat în 1951)12. Cele mai multe refugieri sunt generate de conflictele
militare sau de persecuţiile religioase sau etnice.
În sfârşit, în raport cu aria geografică pe care se produc, se disting migraţiile interne şi
migraţiile internaţionale.

Figura nr.4 Rata bilanțului migratoriu la nivel mondial în anul 2015

(sursa: www.ined.fr )

12
În urma unei convenţii ţinută la Geneva, semnată treptat de majoritatea statelor lumii. P.J.Thumerelle, în Réfugiés,
déplacés et rapatriés, Population nr.3/1999, pp.509-536, citând surse O.N.U, estima la 23 mil. numărul refugiaţilor în 1995-
1996, din care 8.3 mil, în Africa, 8.1.mil în Asia şi 5.8 mil. în Europa (incl, Fed. Rusă).

14