CURS 5

ACTIVITĂȚILE DIN ECONOMIA MONDIALĂ

Economia mondială este într-o continuă dinamică, în mare parte a devenit globală, iar spațiile de
dezvoltare dinamice sunt legate de rețele economice mondiale. Multe dintre unitățile economice gândesc și
acționează global pentru a putea să-și mențină poziția pe piața mondială. Acestea își procură materiile prime la
nivel global, chiar și semifabricatele, și își distribuie produsele sau serviciile tot global. Același fenomen vizează
și forța de muncă care este procurată tot la nivel global, atât cea înalt calificată atrasă din alte state industrializate
sau mai puțin dezvoltate, cât și cea necalificată.
5.1. Agricultura – un sector economic prin care se asigură hrana omenirii
Creșterea spectaculoasă a numărului populației, începând din secolul al XIX-lea, și dimensiunea
spațiului de hrană al planetei s-au aflat permanent într-o legătură indisolubilă, într-o ecuație ce a impus imperios
soluționarea necunoscutei (”n”) în vederea asigurarea hranei și creșterii producției agroalimentare.
Asupra spațiului de hrană, compus în principal din terenurile agricole (arabile, fânețe și pășuni,
plantații viti-pomicole), s-a indus continuu o presiune cu mari variații de intensitate pe continente și zone, însă
pe ansamblul planetei acesta a crescut prin diverse căi, fie pe seama reducerii, de cele mai multe ori, nejustificate
a unor terenuri forestiere sau terenuri ocupate cu pășuni și fânețe, fie, prin atragerea în circuitul agricol a unor
terenuri neproductive sau slab productive etc.
Prin urmare, practicarea agriculturii extensive dar și a celei intensive au condus la lărgirea
limitelor și creșterea productivității spațiului de hrană, însă pentru asigurarea unei hrane sănătoase și
pentru păstrarea resurselor naturale productive, (terenurilor agricole regenerabile) ca sursă de hrană a
populației, se impun o serie de restricții de ordin economic, politic și ecologic.
Indiferent de intervențiile omului, în practicarea agriculturii rămân decisivi factorii naturali. De
aceea, spațiul de hrană al planetei se extinde până la limitele de natură ecologică ale spațiului agrar
care necesită a fi redate1 pentru o mai bună înțelegere a imaginii de ansamblu asupra practicării
agriculturii.
- Limitele latitudinale ale culturilor agricole sunt raportate faţă de Ecuator. Astfel, până la 15°-
16° lat.N. se dezvoltă optim palmierii (palmierul de cocos şi palmierul de ulei), iar între 19°-25° lat.N.
în condiţii tropicale umede arborele de cacao, cafea, bananierul, arborele de cauciuc, maniocul.
Urmează în continuare până la 42° lat.N, cu răspândire mai mare în condiţii optime ale perioadei de
vegetaţie, bumbacul, plantațiile de citrici, arahidele, trestia de zahăr ş.a. O serie de plante originare din
ţinuturile tropicale şi subtropicale s-au adaptat la condiţiile de climă temperată: aşa sunt soia şi meiul
care au limita nordică la.45°, orezul la 52° lat.N, porumbul la 54° lat.N, măslinul la 45° lat.N, viţa de
1
Marin Ion, Nedelcu Adrian, op.cit, p.160
vie la 51° lat.N ş.a. În schimb alte plante vegetează optim până la 60-70° lat.N, aşa sunt bunăoară sfecla
de zahăr (61° lat.N), grâul (63° lat.N), orzul şi cartoful (70° lat.N). În emisfera sudică limitele culturilor
agricole coboară până la 40° lat.S pe faţada pacifică a Americii de Sud, ca urmare şi a influenţei
curentului rece al Perului, şi până la 46° lat.S pe faţada atlantică, unde influenţa curentului cald al
Braziliei îşi spune cuvântul.
- Limitele altitudinale extreme ale culturilor agricole urcă până la 4600 m în Asia Centrală
pentru orz, 3600 m pentru grâu în Podişul Tibet (Xizang) şi Venezuela, 2500 m pentru cultura meiului
în Podişul Etiopiei. Plantațiile de citrice şi batatele vegetează optim până la 2000 m, iar viţa-de-vie urcă
pe versanţii sudici ai Alpilor până la 1200 m.
- Limitele de ariditate excesivă sunt condiţionate de lipsa precipitaţiilor şi de temperaturile
foarte ridicate. Astfel, în Peninsula Arabia, unde spaţiul cultivat deţine numai 2% din suprafaţa sa de
2,7 mil. Kmp, limita de ariditate este dată de izohietele cuprinse între 300 şi 400 mm, iar în Africa
limita de ariditate are valori şi mai scăzute (250-350 mm).
Pe un sfert din suprafaţa uscatului, acoperit cu terenuri, aride şi semiaride, agricultura nu se
poate practica decât în interiorul oazelor (agricultura de oază).
Limitele de umiditate
Orezul şi iuta constituie culturi de bază adaptate acestui climat specific Asiei de Sud, mai cu
seamă în delta Gange-Brahmaputra. Limitele de umiditate sunt condiţionate de marea cantitate de
precipitaţii din zonele ecuatorială şi musonică, de bazinele oceanice, marine şi lacustre, de zonele de
înmlăştinire, care ridică serioase probleme în practicarea activităţilor agricole.

5.1.1. Tipuri de agricultură

Ca urmare a diversităţii condiţiilor naturale, economice şi sociale, agricultura la nivel global
este în prezent o mare diversitate tipologică, luându-se în analiză atât elementele ce imprimă din
interior un anumit specific cum sunt: poziţia producătorului în raport cu proprietatea şi producţia,
structura şi cantitatea producţiei, scopul producţiei şi modul de realizare a acesteia etc., cât şi
elemente ce influenţează din exterior, cum sunt gradul de dezvoltare economică şi socială, nivelul
tehnic atins, specificul cadrului natural în care se încadrează zonele de producţie, reglementări de
drept funciar, raportul dintre zonele de producţie şi piaţa de desfacere.
a) După gradul de dezvoltare socio-economică și poziția producătorului în raport cu producția.
 Agricultura modernă, comercială, al cărei scopul principal este realizarea de mari
cantităţi de produse agricole pentru piaţă în vederea obţinerii de profituri, este practicată
de multe state, predominat de cele mai mult dezvoltate.
 Reunește mai multe subtipuri: agricultura mixtă, intensivă; agricultura specializată, intensivă;
agricultura cu plantații.

 Prezentă este și agricultura de subzistenţă ce utilizează o cantitate mare de muncă

întrucât mijloacele şi metodele de lucru folosite în procesul de producţie sunt, în cele
mai multe cazuri, rudimentare și are ca scop principal asigurarea hranei pentru familie
sau populația locală şi a materiilor prime pentru activităţile casnice sau meşteşugăreşti;
nu exclude schimbul de produse, limitându-se la nivelul populației locale, iar dacă
depăşeşte acest cadru are în vedere doar asigurarea subzistenţei. Cuprinde: agricultură
primitivă (păstoritul nomad) şi tradiţională (agricultura intensivă irigată).
Păstoritul nomad tropical este prezent în Africa, în statele Sahelului (Mauritania, Mali, Burkina
Faso, Niger, Sudan, Eritreea), unde caprele şi oile au prevalenţă, în savanele din Africa de Vest (între
Senegal şi lacul Ciad), unde o pondere ridicată o au bovinele, în jumătatea sudică a Africii (Kalahari)
etc. şi în Asia (în special în Asia de Sud-Vest), unde se cresc cămile, oi, capre etc. Păstoritul nomad
subpolar se practică în tundra europeană, asiatică şi nord americană unde se cresc, în principal, reni.
Agricultura intensivă irigată apare insular în Orientul Mijlociu şi Apropiat şi în Africa de Nord,
iar structura culturilor este destul de variată. Totuşi în Asia musonică, terenurile cultivate, deşi puternic
fărâmiţate, au o suprafaţă mult mai mare; se folosesc frecvent agroterasele, iar dintre plantele cultivate,
orezul are o pondere dominantă.

b) După specificul condițiilor climatice în care se încadrează zonele de producţie

- agricultura regiunii tropical-umedă – se practică în zona intertropicală cu umiditate
ridicată și este axată pe culturi specifice cum ar fi arborele de cauciuc (Malaysia, Brazilia) şi de
cacao (Nigeria, Ghana, Cote d'Ivoire, Ecuador), manioc (Niger, Zair, Indonezia), la care se adaugă
culturile de orez, grâu, porumb, mei. La marginile zonei, unde precipitaţiile au un caracter
alternant, se dezvoltă culturile de bumbac, trestie de zahăr, cafea, bananier, ananas.
- agricultura regiunii musonice se desfășoară în condițiile unor precipitaţii bogate,
alternante şi cu o structură a culturilor în care predomină orezul (China, Bangladesh, Thailanda,
India, Vietnam etc.), la care se adaugă porumbul, batata, bumbacul, iuta.
- agricultura regiunii aride se practică în oaze, unde se pot cultiva majoritatea plantelor
agricole.
- agricultura regiunii mediteraneene este cunoscută prin culturile specifice de citrice şi
viticultură, alături de culturile cerealiere.
 - agricultura regiunii cerealiere temperate - este diversificată şi intensivă. Este specifică
culturilor de grâu, secară, porumb, orz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, in, cartofi; la acestea se
adaugă plantele furajere şi pomicultura. Se diferențiază țări cu agricultură intensivă, de mare
randament (Canada, SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Suedia) şi
ţări cu un potenţial funciar ridicat şi cu o agricultură în dezvoltare (Rusia, Ucraina, China,
Polonia, România).

5.1.2. Producția de cereale

În funcție de utilizare și caracteristici comune, culturile agricole se grupează în cereale, plante
tehnice, legume, culturi pomi-viticole. Este de mult acceptat pretutindeni în lume că problema de bază
a asigurării alimentației omenirii o constituie cerealele în special cea de grâu, orez și alte cereale
secundare. După cel de al Doilea Război Mondial, producția de cereale a înregistrat creșteri simțitoare
datorită extinderii suprafețelor cultivate, dar mai ales a sporirii randamentului la hectar.
Urmărind topul celor 10 producători de grâu, orez, porumb în anul 2016 putem desprinde
următoarele concluzii:
- China și S.U.A dețin întâietatea la nivel mondial la producțiile de cereale de bază, grâu și
porumb;
- pentru producția de grâu, în cadrul U.E., Franța, Germania și Marea Britanie au înregistrat cele
mai mari producții în ultimii zece ani. S.U.A ocupă doar locul 5, fiind devansată în anul 2016 de India
și Rusia;
- la producția de porumb, S.U.A este lider incontestabil (cu cca 36.6% din producția mondială),
urmată de China (cca 20.9% din producția mondială), Brazilia,, Argentina, Ucraina;
- majoritatea țărilor producătoare de grâu și porumb se înscriu zonei temperate și dispun de cele
mai întinse terenuri arabile la nivel mondial;
- pentru producția de orez, topul celor 10 state este format, cu excepția Braziliei, din state din
Asia de Sud-Est care dețin cca 80% din producția mondială, factorul climatic jucând un rol decisiv.

5.1.3. Producția de carne

La baza sectorului de creștere a animalelor stă rolul pe care îl au în alimentația populației
proteinele și, în special, cele de origine animală. La nivel mondial, în evoluția speciilor de animale se
manifestă tendințe divergente, explicate de varietatea condițiilor de mediu geografic, nivel de
dezvoltare, tradiții, precum și de gradul de saturare a piețelor interne din țările industrializate, de
capacitatea solvabilă a populației în absobția produselor animale oferite de piața internă și
internațională, de politicile agrare ale țărilor.
Figura nr.1. Topul celor mai mari producători de porumb (mii tone) la nivel mondial în anul 2016
(sursa: https://www.statista.com/statistics/254294/distribution-of-global-corn-production-by-country-
2012/)

Figura nr.2. Topul celor mai mari producători de orez (mii tone) la nivel mondial în anul 2016
(sursa: http://www.usda.gov/wps/portal/usda/usdahome)
 Figura nr.3. Topul celor mai mari producători de grâu (mii tone) la nivel mondial în anul 2016
(sursa: www.indexmundi.com )

Din analiza datelor statistice la nivel mondial, cu privire la producția de carne pe principalele
categorii de animale (porc, vită, oaie) în 2016 deducem:
- la producțiile de carne de porc și vită, primul loc este ocupat de S.U.A. (vită) și China (porc);
- la producția de carne de oaie, conform ultimelor date disponibile (anul 2013), China este lider
mondial cu peste 2 mil. tone, în timp ce Australia, Noua Zeelandă și Marea Britanie sunt cunoscute ca
țări cu tradiție în creșterea ovinelor și se mențin în top 5. De asemenea, statele cu procente ridicate ale
populației musulmane se află în top 10 (Turcia, Algeria, India, Siria).
- în general, țările care sunt mari producătoare de grâu și porumb sunt și mari producătoare de
carne pe principalele categorii (porc, pasăre, vită, oaie).

5.2. Activitățile industriale

Până la Primul Război Mondial doar un număr limitat de țări dispunea de regiuni industriale. Cu
timpul, vechile regiuni s-au extins și dezvoltat sau au început să fie supuse unei reconversii economice
puternice, iar pe lângă acestea s-au conturat altele noi, aflate în plină dezvoltare.
În continuare vom puncta câteva caracteristici specifice activităților industriale pentru fiecare
continent.
Figura nr.4. Topul celor mai mari producători de carne de porc (mii tone) la nivel mondial în anul 2016
(sursa: www.indexmundi.com)

Figura nr.5. Topul celor mai mari producători de carne de vită (mii tone) la nivel mondial în anul 2016
(sursa: www.indexmundi.com)

Figura nr.6. Topul celor mai mari producători de carne de oaie (mil. tone) la nivel mondial în anul 2013
(sursa: http://faostat3.fao.org/browse/Q/QL/E)
5.2.1. Europa
Europa de Vest, unul din polii de creştere ai economiei mondiale, este formată dintr-un centru,
reprezentat prin ţările din vestul continentului şi prin periferiile localizate în sud (ţările mediteraneene)
şi nord (ţările scandinave).
De asemenea, se caracterizează prin existenţa unora dintre cele mai vechi regiuni industriale ale
lumii, cu o diversitate remarcabilă, de la cele carbonifere (Midlands-Marea Britanie, Pas-de-Calais-
Franţa, Ruhr-Germania) şi metalurgice (Yorkshire-Marea Britanic, Lorena-Franţa) la cele industrial-
portuare (Rotterdam-Europoort-Olanda), sau urban-industriale (oraşele din nordul Italiei, sud-estul
Angliei, vestul Germaniei). Restructurarea economică a acestor regiuni a fost profundă, conducând la
apariţia unor numeroşi tehnopoli situaţi în regiunea pariziană, în apropierea metropolei londoneze, în
regiunea germană Ruhr sau în nordul Italiei (Milano-Torino).
Europa de Est şi spaţiul ex-sovietic reprezintă una dintre cele mai dinamice regiuni economice
ale globului prin complexitatea şi profunzimea transformărilor în curs. Ţările est-europene sunt
destinaţii preferate ale investitorilor vest-europeni, dar şi nord-americani sau asiatici, unele reuşind să-
şi valorifice avantajele comparative, altele nu. Țările est-europene îşi redefinesc specializările
economice în funcţie de potenţialul endogen de dezvoltare, dar şi de conjunctura regională şi de poziţia
lor de „noi venite” pe scena economiei globale. Chiar dacă e la fel de frământat din punct de vedere
economic şi social, spaţiul ex-sovietic rămâne avantajat de resursele naturale bogate şi de infrastructura
industrială: regiunea Moscovei, Volga-Ural, Kuzneţk, Donbass se menţin ca importante concentrări de
activităţi productive pe plan mondial.
5.2.2. America de Nord
Canada şi SUA se caracterizează prin economii mature, stabile, bazate pe activităţi industriale
dinamice şi moderne, activităţi terţiare în continuă expansiune şi creştere. Abundența resurselor
naturale de la cărbuni, petrol, la terenuri agricole fertile, la potenţial hidroenergetic şi suprafeţe
forestiere întinse, au contribuit alături de accesibilitatea şi varietatea căilor de comunicaţie la
dezvoltarea timpurie a economiei acestor țări.
Regiunea industrială „clasică” a continentului nord-american, „Manufacturing Belt” situată de
o parte şi de alta a Marilor Lacuri şi extinsă până la litoralul nord-atlantic a reprezentat pentru mult
timp una dintre cele mai importante concentrări industriale ale lumii. Deşi, activităţile industriale
dinamice şi moderne au migrat spre sudul SUA, conturând „the Sun Belt” pe coasta pacifică între Los
Angeles şi San Francisco şi în Peninsula Florida, totuşi nordul, după o lungă perioadă de adaptare la
contextul economic internaţional, se menţine ca o puternică regiune industrială.
 „Silicon Valley”, cea mai mare concentrare de industrii de vârf (aeronautică, telecomunicaţii,
microelectronică, sisteme informaţionale) din SUA, a fost prima regiune definită de analişti ca tehnopol
în lume, reprezentând arhetipul pentru această categorie de regiuni industriale.
În cadrul concentrărilor economice, cu o mare varietate tipologică, extinse și complexe, sunt
prezente și activitățile industriale:

- în Canada: nordul Marilor Lacuri cu aglomerările urbane Toronto, Ottawa, continuate spre
nord cu Quebec, valorifică potenţialul hidroenergetic şi dezvoltă industrii puternice ca
siderurgia, metalurgia neferoasă, industria chimică, a celulozei şi hârtiei; o concentrare a
industriei de înaltă tehnologie este localizată pe coasta sud-pacifică, în apropierea metropolei
Vancouver.

- în SUA se impun prin forţă economică, dinamică şi capacitate inovativă, concentrările de la

sudul Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Toledo, Cleveland, Pitsburgh), de pe coasta nord-
atlantică (Boston, New York, Philadelphia, Richmond), de pe coasta sud-pacifică (Los Angeles,
San Francisco) sau de pe litoralul Golfului Mexic.
Apartenenţa la acelaşi spaţiu continental, geografic şi economic şi procesul de globalizare au
determinat ţările nord-americane (inclusiv Mexicul) să semneze în 1994 un acord de liber-schimb
(NAFTA) care influenţează strategiile companiilor transnaţionale şi modelele de comerţ internaţional.

5.2.3. America Latină

Reprezintă un vast spaţiu economic care dispune de importante resurse naturale, de la petrol în
Venezuela, la minereu de fier în Brazilia, la cupru în Chile, până la imensa pădure ecuatorială
braziliană. Explozia demografică caracteristică acestui continent a dus la apariţia unor mari concentrări
urbane pe coasta atlantică şi la popularea Munţilor Anzi până la înălţimi de peste 4 000 m.
În Mexic, graniţa de nord cu SUA este punctată de zone de producţie pentru export
(„maquiladoras”) prin care este stimulată cooperarea cu SUA, iar capitala Mexico City concentrează o
treime din activităţile industriale şi peste jumătate din cele de servicii, asigurând aproape 50% din PIB.
America Centrală se caracterizează printr-un nivel redus de dezvoltare economică şi umană, cu
o economie tradiţională bazată pe industrii de prelucrare primară și agricultură; doar economiile țărilor
din Antilele Mari şi Mici s-au revigorat prin turim, astfel că Insulele Martinique, St. Lucia,
Guadeloupe, Grenada, Mont Serrat au devenit destinaţiile preferate de turiştii nord-americani sau vest-
europeni.
 America de Sud, cu un tezaur cultural impresionant, se remarcă prin contraste economice.
Activităţile industriale sunt concentrate doar în câteva areale: Săo Paulo-Rio de Janeiro-Belo Horizonte
în Brazilia, Buenos Aires-Rosario în Argentina sau Santiago-Valparaiso în Chile.

5.2.4. Asia
Asia de Sud-Vest constituie cea mai importantă regiune petrolieră a globului și a contribuit la
schimbarea raporturilor tradiţionale dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, la reglarea relaţiilor
economice şi politice utilizând ca armă diplomatică petrolul, ca de exemplu în cazul evenimentelor care
au declanşat criza energetică mondială în octombrie 1973. Țări din această parte a Asiei și-au dezvoltat
o puternică industrie extractivă (v. și resursele energetice), urmată apoi de cea prelucrătoare pe baza
hidrocarburilor.
În Asia de Sud-Est şi Pacifică, cu un uriaş volum de populaţie, ţări din această parte sunt
definite de industrii tradiţionale (textilă şi a confecţiilor) şi de vârf (electronică, industria automo-
bilelor), de concentrări impresionante de capital şi investiţii.
Politicile voluntare de industrializare promovate de ţările asiatice începând cu anii '70 au
determinat apariţia „ţărilor atelier” denumite şi dragonii sau tigrii asiatici, reprezentate de Taiwan,
Singapore şi Coreea de Sud, urmate de ţările din „a doua generaţie de ţări industrializate” - Malaysia,
Filipine, Indonezia şi Thailanda şi, mai recent de China, ţara cu cele mai intense ritmuri de dezvoltare
industrială în prezent. Decolarea industrială a acestor ţări s-a bazat pe programe educaţionale active
care au ridicat nivelul calitativ al forţei de muncă, transferând avantajele comparative ale regiunii de la
forţa de muncă ieftină la inovaţie tehnologică, acumulare de capital, industrii de vârf. Atuurile acestor
ţări se datorează şi dezvoltării unor „zone de export”, ca cele din Taiwan, Singapore, Coreea de Sud şi
China.
China dispune în lungul axei Chang Jiang de 4 poli industriali: Shanghai, prin care se realizează
cea mai mare parte a comerțului maritim al țării și cel mai mare centru industrial (siderurgie,
metalurgie neferoasă, petrochimie, echipament electric și electrotehnic etc), Nanjing (apreciat prin
industria petrochimică, textilă și a porțelanului), Wuhan (siderurgie, construcții de nave, textilă), al
patrulea pol fiind Chongqing și Chengdu (industria textilă – mătase naturală).
Japonia se caracterizează prin activităţi industriale şi terţiare de vârf, printr-o influenţă
economică extinsă în sud-estul continentului asiatic, prin investiţii şi filiale nu numai în ţările vecine,
dar şi în America de Nord, Europa de Vest şi, mai recent în cea de est.
Pe aliniamentul în care se concentrează cca 80% din producția industrială a Japoniei se desprind
mai multe regiuni industriale:Tokyo-Yokohama (cu siderurgie, electrotehnică și electronică), Osaka-
Kobe-Kyoto (cu industrie textilă, farmaceutică, chimică), Nagoia-Gifu (cu textilă, prelucrarea
lemnului, a ceramicii), Kitakyushu, Marea Seto (metropola Hiroshima polarizează întreaga activitate),
Toyama-Kanazawa-Fukui (textilă, celuloză și hârtie), Tokai (petrochimică, metalurgie neferoasă),
Takamatsu-Matsuyama (petrochimică, chimică, industria textilă), Fukuoka-Nagasaki (petrochimie,
construcții navale).
În India, axa urban-industrială Gange se compune din polii industriali: Delhi (cu activități
industriale diverse), Kanpur (cu ind. textilă, de prelucrare a produselor agricole), Agra și Calccuta. Pe
coasta vestică Mombay se desprinde ca un mare pol industrial cu o populație milionară în creștere.

5.2.5. Africa
Este un continent eterogen din punct de vedere al potenţialului natural, al dezvoltării economice
şi umane. În plan economic diferențieri teritoriale sunt date pe de o parte între nordul cu activități
industriale axate pe extragerea și prelucrarea resurselor energetice (mai ales hidrocarburi) și minerale
sau pe prelucrarea produselor agricole (ind. textilă, alimentară), și sudul cu industrie ceva mai
diversificată, și pe de altă parte restul Africii, unde multe ţări au economii bazate pe industrii de
prelucrare primară a resurselor minerale sau agricole, fiind afectate de sărăcie, foamete, malnutriţie,
SIDA, primind în mod regulat ajutoare financiare de la organizaţiile internaţionale. În general, în
această parte a Africii precaritatea dezvoltării economice este accentuată şi de demografia foarte activă,
care se individualizează prin rate foarte înalte de natalitate şi fertilitate.
Pentru unele state din nordul Africii o bună parte din PIB și cvasitotalitatea exporturilor este
asigurată de hidrocarburi: Algeria – extracție de petrol și gaze, la Skikda se află cea mai mare rafinărie
africană, la Arzew e a doua uzină de lichefiere a gazelor naturale din lume; Libia – extracții de petrol
și gaze, și-a dezvoltat petrochimia pe prelucrarea hidrocarburilor la Ras Lanuf și Marsa el Brega; Egipt
– extracții de petrol și gaze, iar Cairo și Alexandria prelucrarea petrolului. Marocul se evidențiază prin
extracțiile de fosfații naturali și obținerea de îngrășăminte chimice (Safi, Kénitra), iar Tunisia prin
prelucrarea industrială a produselor agricole.
Exceptând nordul și sudul sunt țări africane vulnerabile din punct de vedere economic prin
dependenţa de exporturile de materii prime, ale căror preţuri sunt mici şi înregistrează frecvente
fluctuaţii pe piaţa mondială. Guineea Ecuatorială, Nigeria, Gabon, Angola, R. D. Congo sunt
dependente de exporturile de petrol, Ghana de cele de aur, Camerun de exporturile de petrol, alături de
cele de cafea şi cacao.
5.2.6. Australia şi Oceania
Compusă din Australia, Noua Zeelandă şi arhipelagurile Melanezia, Polinezia şi Micronezia se
caracterizată printr-o relativă izolare faţă de nucleele majore ale economiei mondiale.
Dintre toate statele, Australia se detașează printr-un nivel ridicat de dezvoltare economică,
restul caracterizându-se prin activităţi agricole şi turistice, mai puţin prin cele industriale.
La baza dezvoltării industriei Australiei au stat în primul rând resursele naturale (carbuni).
Principalele concentrări industriale sunt:
- în sud-est - NewCastle-Sydney-Kembla; Melboune-Ballarat-Geelong; Adelaide-Whyalla);
- în sud-vest – Perth-Kwinana-Bunbury;
- în est (în Queensland) Brisbane –Toowoomba;
- în Tasmania – Hobart–Burnie.