A

Suspendarea actului administrativ

Suspendarea este instituția juridică prin care încetează temporar și provizoriu efectele
juridice produse de un act administrativ. Operează printr-un act juridic sau prin intermediul
legii.
Durata de aplicare a actelor administrative poate fi stabilită explicit sau implicit.
În principiu, actul administrativ se aplică fără nici o limitare în timp, până când autorul
său va decide să-i pună capăt. Eficiența juridică a actului adm. poate fi întreruptă prin
suspendarea sa, însă această suspendare determină o încetare temporară a efectelor juridice,
fără ca actul administrativ să fie desființat, deci temporar devine neaplicabil.
Suspendarea trebuie să intervină atunci când există cel mai mic dubiu cu privire la
legalitatea sau oportunitatea unui act adm.
Suspendarea printr-un act juridic poate opera la intervenția autorităților care pot anula
sau revoca un act administrativ, respectiv organul administrativ emitent, organul administrativ
ierarhic superior, instanța judecătorească și în anumite cazuri organele care fac parte din
Ministerul Public, dar numai pentru actele administrative ale acestora. Dacă în cazul organelor
administrative emitente sau ierarhic superioare, suspendarea efectelor unui act administrativ
poate fi declarată oricând, în schimb, instanța de judecată poate dispune suspendarea atunci
când legea o cere

Actiunea in anulare
Acţiunea în anulareeste o cale procedurală ce se caracterizează prin faptul că se atacă
direct actul administrativ, pentru ilegalitate, în faţa instanţei de contencios administrativ,
după procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004, printr-o cerere, al cărui obiect principal este
însuşi constatarea ilegalităţii actului şi, în consecinţa, anularea lui.
În acţiunea directă se pune în discuţia instanţei conformitatea actului administrativ
individual sau normativ, în totalitate sau parţial, cu actele administrative normative
superioare, cu legea şi cu Constituţia. Verificarea constituţionalităţii actului administrativ
normativ poate constitui obiect al controlului judecătoresc numai pe calea acţiunii în anulare.
Caracteristici:
1) Acţiunea se realizează pe o cale procedurală ce presupune un atac direct, prin care se
urmăreşte în principal anularea actului administrativ ilegal.
2) Control de plină jurisdicţie în care judecătorul poate să pronunţe nu numai anularea
actului administrativ ilegal, ci să şi ordone măsuri în vederea recunoaşterii sau
conservării unor drepturi subiective sau a satisfacerii unor cereri privitoare la asemenea
drepturi.

Sanctiunile contraventionale principale

 Avertismentul constă în atenţionarea verbală sauscrisă a contravenientului asupra
pericolului social al faptei săvârşite şi recomdarea ca pe viitor să respecte dispoziţiile legale.
Avertismentul se aplică la faptele de mai mică importanţă, cu o gravitate redusă şi la
aprecierea că acela care a săvârşit-o nu o va mai repeta, chiar fără aplicarea unei amenzi.
Avertismentul se poate aplica chiar dacă actul normativ de aplicare şi sancţionare a
contravenţiei nu prevede această sancţiune.
Amenda. Este o sancţiune specifică ce se aplică contravenientului şi constă într-o
sumă de bani la care este obligat la plată. Cuantumul ei fiind determinat de gradul pericolului
social al contravenţiei săvârşite. Contravenientul poate aplica pe loc sau în cel mult 48 de ore
de la data încheierii procesului-verbal, ori după caz de la data comunicării acestuia jumătate
din minimul amenzii prevăzute în actul normativ.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Această sancţiune poate fi stabilită
numai prin lege sau ordonanţă şi întotdeauna alternativ cu amenda. Sancţiunea poate fi
aplicată numai de instanţa de judecată exclusiv unei persoane fizice ce şi.a dat
consimţământul în acest sens. Nu poate fi aplicată minorilor sub 16 ani, ceea ce presupune ca
până la data pronunţării hotărârii definitive şi irevocabile aceasta să nu fie împlinită.

Sanctiunile contraventionale complementare

Sancţiunile contravenţionale complementare însoţesc întotdeauna sancţiunile
contravenţionale principale, motiv pentru care ele nu pot fi aplicate separat de acestea.
Confiscarea administrativă.
Sunt supuse confiscării
a. Lucrurile destinate săvârşirii contravenţiei
b. Lucrurile care au folosit la săvârşirea contravenţiei
c. Lucrurile rezultate prin săvârşirea contravenţiei.

Persoana împuternicită să aplice sancţiunea principală dispune şi confiscarea, dacă

legea prevede şi o asemenea măsură complementară.
Alte sancţiuni complementare: suspendarea dreptului de a conduce autovehicule pe o
perioadă de 1-3 luni, suspendarea activităţii agentului economic, etc.

Acte exceptate de la controlul in Conteciosul Adminiatrativ

În urma revizuirii Constituției în 2004 singurele acte exceptate de la controlul pe calea

contenciosului administrativ au rămas cele care priveau raporturile cu Parlamentul, precum și
actele de comandament militar.
-Actele de comandament cu caracter militar – actul administrativ referitor la
problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării
militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în ascpecte
privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea
serviciului militar.
 Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, preluând prevederea din art. 126
alin. 6 teza a II-a din Constituția României revizuită, afirmă că nu pot fi atacate în
contenciosul administrativ actele de comandament cu caracter militar.

Revocarea actului administrativ

Revocarea actelor administrative. Actele administrative, fie normative, fie individuale
sunt de regulă revocabile. Revocarea constituie un mijloc specific de încetare a efectelor
juridice ale unui act administrativ prin manifestarea de voință expresă a organului
administrativ emitent sau a organului administrativ ierarhic superior. Revocarea se poate
face, fie pe motiv de ilegalitate, fie pe motiv de inoportunitate.
Revocarea poate fi dispusă de organul administrativ emitent, situație în care se mai
numește și retractare sau retragere, fie de organul administrativ ierarhic superior, situație în
care se numește fie revocare, fie anulare.
Persoana ce se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-
un act administrativ individual, are posibilitatea de a se adresa, mai întâi, pe carea plângerii
prealabile organului emitent pentru ca acesta să-și retracteze actul, iar în caz de respingere a
cererii, pe calea recursului ierarhic, se poate adresa organului ierarhic superior, care poate
anula actul administrativ al organului inferior.
În cazul actelor administrative, revocarea are un caracter absolut și se numește
abrogare. Poate fi implicită sau expresă. Plângerea prealabilă este obligatorie.
În cazul actelor administrative individuale în schimb, revocare nu mai are un
caracter absolut. În anumite situații prevăzute de lege, ori ca efect al naturii drepturilor și
obligațiilor conținute, actele administrative individuale devin irevocabile.

Actele administrative discretionare

Sunt o expresie a puterii de apreciere de care se bucură administrația. Puterea
discreționară constă în posibilitatea pe care legea o dă administratorului de a alege, după
aprecierea sa, dintre mai multe soluții posibile de aplicat la cazul concret, ceea ce înseamnă că
organele administrației de stat nu mai sunt simple organe de aplicare a legii, actele acestora
fiind altceva decât rezultatul activității lor proprii.
Aceste acte nu pot fi emise decât cu respectarea scrictă a principiului fundamental al
legalității, instanțele de contencios administrativ fiind competente să verifice dacă condițiile
de care legea face pendentă emiterea lor sunt sau nu întrunite de fapt.

Conditiile de valabilitate ale OUG

Pentru a avea un suport cu adevărat constituţional, OUG trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii de valabilitate specifice:
 În primul rând, OUG pot fi adoptate numai în situaţii extraordinare. Aprecierea asupra
întrunirii elementelor componente ale unor situaţii considerate ca fiind extraordinare revine în
ultimă instanţă Parlamentului care poate aproba sau respinge o OUG. Parlamentul este singura
instituţie a statului care poate aproba sau respinge o ordonanţă de urgenţă pe motivul că, în
momentul emiterii nu a existat o situaţie extraordinară care să impună adoptarea ei ceea ce va
atrage inexistenţa actului normativ fără să se mai recunoască că acesta a produs vreun efect
juridic pentru trecut sau că îl va produce în viitor.
Cazurile excepţionale trebuie să aibă un caracter anormal şi excesiv, să lezeze grav
interesul public, iar măsura ce se ia să se poată fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa
reglementării unei situaţii care impune adoptarea unei soluţii imediate.
CCR a considerat că sunt cazuri excepţionale relansarea inflaţiei şi necesitatea realizării
procesului de privatizare. Exigenţa emiterii unei ordonanţe de urgenţă a fost determinată de
necesitatea eliminării imediat a deficienţelor constatate în activittatea oficiilor registrului
comerţului şi a neîncrederii crescânde a comercianţilor. CCR a mai considerat că este
îndeplinită condiţia existenţei unei situaţii excepţionale sau a unei stări de urgenţă atunci când
Guvernul intervine, modifică şi completează prin OU un articol de lege organică declarat
printr-o decizie anterioară neconstituţional.
În al doilea rând, OU pot fi adoptate numai în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu mai potate fi amânată. Aceasta presupune că Guvernul emite ordonanţe din această
categorie când se impune adoptarea unor măsuri urgente pentru apărarea sau realizarea unui
interes public.
În al treilea rând, legiuitorul constituant, prin legea de revizuirea a cerut Guvernului ca o
garanţie în plus să motiveze obligatoriu urgenţa în cuprinsul ordonanţei.În acest caz, fiind
cerută expres de Constituţie, motivarea reprezintă o condiţie de valabilitate, de
constituţionalitate a actului administrativ normativ. Dacă motivarea nu justifică urgenţa sau
este contrară dispoziţiilor constituţionale, deşi formal, actul adm. Normativ a fost emis în mod
legal, el este totuşi nelegal în privinţa cuprinsului sau scopului.
În al patrulea rând, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.S-a acceptat teza conform căreia ordonanţele
de urgenţă pot interveni şi în domeniul rezervat legilor organice.
În măsura în care o ordonanţă de urgenţă ulterior aprobată prin lege nu reglementează într-
un domeniu rezervat legii organice ea poate fi abrogată, modificată sau completată şi printr-o
ordonanţă simplă emisă în baza unor legi de abilitare.
În al cincilea rând, ordonanţele de urgenţă intră in vigoare doar după îndeplinirea a două
condiţii: 1. După depunerea lor spre dezbatere în procedura de urgenţă la camera competentă
să fie sesizată şi 2. După publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Deoarece aceste ordonanţe nu au fost emise în baza unei legi de abilitare şi tocmai pentru
a preveni orice exces al puterii executive C.R. a prevăzut că OUG se supun obligatoriu
aprobării Parlamentului. Practica activităţii de stat a infirmat un astfel de punct de vedere
deoarece în realizate toate aprobările care s-au dat de către Parlament au fost ulterioare intrării
OUG în vigoare prin publicare.
 În al şaselea rând, pentru a sublinia importanţa acestui timp de ordonanţă, actul
fundamentul dispune convocarea camerei obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz,
de la trimiterea Ordonanţei de urgenţă. Camera sesizată are un termen de 30 de zile care
începe să curgă tot cu data depunerii sau trimiterii în care să se pronunţe asupra ordonanţei.
Dacă Camera mai întâi sesizată nu se pronunţă asupra Ordonanţei în acest termen (ce are
un caracter imperativ) de 30 de zile, Ordonanţa se consideră adoptată şi se trimite celeilalte
Camere.
OUG având ca obiect norme de natura legii ordinare se aprobe cu votul majorităţii
membrilor prezenţi din fiecare Cameră, iar OUG cuprinzând norme de natura legii organice se
aprobă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile potrivit art. 178 din CR (fie ordinare sau organice) intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Prin
excepţie, potrivit art. 115 alin 5 din CR, ordonanţele de urgenţă nu şi cele emise în baza unei
legi de abilitare, intră în vigoare efectiv din momentul publicării în MO.
În ultimul rând, ordonanţele de urgenţă pot fi aprobate sau respinse ori aprobate cu
modificări sau completări printr-o lege care le va cuprinde chiar şi dacă efectele lor au încetat.
Dacă o ordonanţă fie ea de urgenţă, în întregul ei sau în parte – unele dintre dispoziţiile ei
– a fost declarată neconstituţională şi direct sau indirect dacă prin acte administrative
normative sau individuale emise în baza ei s-au vătămat diferite persoane, acestea din urmă se
pot adresa instanţelor de contencios administrativ (art. 126 alin. 6 CR). Însă numai dreptul
subiectiv vătămat recunoscut de lege poate face obiectul acţiunii în contencion administrativ.

Distinctia dintre actele administrative normative si actele administrative individuale

Un prim criteriu de clasificare, deja devenit clasic prin abordarea ulterioară a acestuia de
către o mare parte a autorilor de specialitate, a fost formulat de Tudor Drăganu și pornește de
la diferența dintre efectele juridice pe care le produc manifestările de voință ale autorităților
administrative, grupând actele administrative în normative și individuale.
a) Actele administrative normative sunt manifestări de voință ale autorităților
administrative învestite sau delegate cu atribuții ale puterii de stat, prin care se stabilesc reguli
generale de conduită, formulate în abstract, deci impersonale și de principiu, de aplicație
repetată, la un număr nedeterminat de persoane. Un act administrativ va avea un caracter
individual, chiar dacă el este destinat să se aplice unui număr mare de persoane, în cazul în
care aceste persoane sunt stabilite nominal în cuprinsul său.
b) Actele administrative individuale sunt manifestări de voință ale autorităților
învestite sau delegate cu această competență, care creează, modifică, suspendă sau
desființează drepturi și obligații pentru una sau mai multe persoane dinainte determinate.
Controlul judecatoresc al nelegalitatii actelor administrative pe calea exceptiei de
nelegalitate
Instanţele de contencios administrativ pot controla legalitatea actelor administrative
unilaterale şi pe calea excepţiei de neegalitate, dar pot numai constata nelegalitatea lor fără, să
le anuleze, urmând să le înlăture din soluţia litigiului ca şi când acele acte nici nu ar exista.
Excepţia procesuală este un mijloc procedural, prin care, în condiţiile legii, partea
interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă, în cadrul procesului, de regulă civil şi
fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea şi
constituirea instanţei, competenţa acesteia, la procedura de judecată, lipsuri referitoare la
exerciţiul dreptului la acţiune, la aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, fie
declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea ori
perimarea cererii.
„Excepţia de nelegalitate” este un mijloc de apărare din care, în cadrul unui proces în
desfăşurare una din părţi, alte părţi interesate (intervenienţii voluntari sau forţaţi, chemaţii în
garanţie), procurorul, dacă participă în cauză şi chiar instanţa din oficiu, în baza rolului ei
activ, funcţionarul administrativ sau superiorul său ierarhic chemat în garanţie, în faţa
ameninţării de a aplica un act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie
luat în considerare la soluţionarea speţei.

Excpetia de neconstitutionalitate
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. „CC decide asupra excepţiilor ridicate înfaţa
instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.”
În primul rând, în art. 146 lit. d a Constituţiei se menţionează că aceasta
„hotărăşte asupra excepţiilor ... ridicate”. Este cunoscut ca în acest caz CC pronunţă un act
numit decizie şi nu o hotărâre, aşa cum face în situaţiile prevăzute de art. 146 din Constituţie.
În al doilea rând, un rezultat al practicii constituţionale este posibilitatea ca ordonanţa să
nu fie constituţională în întregul ei, ci doar unele dintre dispoziţiile ei, astfel că ordonanţa nu
este supusă întotdeauna în întregime controlului de constituţionalitate.
În al treilea rând, CC verifică, în cadrul controlului de constituţionalitate al ordonanţelor
şi legilor, conformitatea acestora cu dispoziţiile constituţionale fără a putea modifica sau
completa prevederea legală supusă controlului.
„CC se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată fără a putea modifica sau completa”, dar în niciun caz nu se poate exprima asupra
modului de interpretare sau de aplicare a normelor juridice verificate, ci numai asupra
înţelesului lor contrar Constituţiei.
În al patrulea rând, prin noţiunea de „ordonanţă în vigoare” se desemnează orice
ordonanţă care nu a fost abrogată, dar care nici nu a fost respinsă printr-o lege.
În sfârşit, după textul comentat mai rezultă că nu orice dispoziţie dintr-o ordonanţă poate
fi obiect al excepţiei de neconstituţionalitate ci numai acea dispoziţie de care depinde
soluţionarea cauzei.
 Instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial, potrivit dipoziţiilor Legii nr 47/1992 şi
Constituţiei sunt obligate să cenzureze orice excepţie de neconst. Invocată în faţa lor, să
verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege şi să dispună respingerea ei, prin
încheiere motivată, atunci când este inadmisibilă, fără a mai sesiza CC.
Literatura juridică şi practica constituţională a stabilit că pot forma obiectul controlului de
conformitate a ordonanţelor cu Constituţia, de exemplu, următoarele situaţii:
 Dacă Guvernul a fost abilitat prin lege de către Parlament să emită ordonanţe;
 Dacă Guvernul a respectat domeniul pentru care a fost abilitat şi data stabilită
delege;
 Dacă ordonanţa nu a intervenit cumva în alte domenii care nu pot face obiectul de
reglementare a unei legi ordinare;
 Dacă ordonanţa a fost sau nu supusă aprobării până la data la care Guvernul a fost
abilitat să emită ordonanţe, deoarece altfel efectele acesteia încetează;
 Dacă există cazuri excepţionale care să justifice emiterea ordonanţei de urgenţă.
 Dacă, în cazul OUG, măsura luată are un caracter urgent şi ca atare să înlăture
pericolul, alfel de neînlăturat.
Cine poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Excepţia de neconst. Este accesibilă
fiecărui particular pers fizică sau juridică, cu condiţia să dovedească faptul că a fost vătămat
într-un drept subiectiv al lui, printr-o ordonanţă a Guvernului neconformă cu Constituţia,
pentru ca în cadrul unui proces, indiferent de natura acestuia, de faza procesuală în care se
află să fie invocată ca un reflex al dreptului fundamental privind liberul acces la justiţie.
Excepţia de neconst. Constituie o garanţie constituţională pentru apărarea intereselor
cetăţenilor şi a drepturilor indivizilor dincolo de orice interese politice.
Potrivit art. 29 alin. 2 din Legea nr 47/1992 republicată şi art. 146 lit d din Constituţie
excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de
judecată sau de către tribunalul arbitral.
În urma revizuirii Constituţiei s-a prevăzut că excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi de către Avocatul Poporului. Astfel sesizarea CC se poate face indirect prin
intermediul instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, de părţile unui proces, de
procuror; de asemenea, se poate face şi direct de instanţele judecătoreşti sau de arbitraj
comercial, dacă ridică din oficiu excepţia de neconstituţionalitate şi de Avocatul Poporului.
În privinţa părţilor care pot invoca excepţia de neconstituţionalitate se aplică regulile
de drept comun, procesual civil sau procesual penal. În procesul civil se are în vedere nu
numai reclamantul sau pârâtul, ci şi părţile din oricare dintre mijloacele procesuale ce intră în
componenţa acţiunii.
Martorii, experţii, interpreţii nu sunt altceva decât participanţi în cadrul procesului
civil şi nu au calitatea să invoce excepţia de neconstituţionalitate.
Controlul Curţii Constituţionale nu este un control din oficiu, fără să existe sesizarea,
întrucât Curtea nu se poate substitui autorului îndrituit de art. 146 lit. d din Constituţie şo
dispoziţiile Legii nr. 47/1992, să invoce un motiv de neconstituţionalitate.

Exceptia de nelegalitate
 „Excepţia de nelegalitate” este un mijloc de apărare din care, în cadrul unui proces în
desfăşurare una din părţi, alte părţi interesate (intervenienţii voluntari sau forţaţi, chemaţii în
garanţie), procurorul, dacă participă în cauză şi chiar instanţa din oficiu, în baza rolului ei
activ, funcţionarul administrativ sau superiorul său ierarhic chemat în garanţie, în faţa
ameninţării de a aplica un act ilegal, se apără invocând acest viciu şi cere ca actul să nu fie
luat în considerare la soluţionarea speţei.

Delegarea legislativa
Potrivit art. 61 alin. 1 din Constituţia României revizuită, Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării. Sub imperiul necesităţii unor acţiuni social-economice urgente,
este posibil ca o imixtiune a executivului în sfera activităţii legislative să devină
indispensabilă, cu condiţia ca ea să aibă loc în limitele, altfel destul de „elastice”, fixate de
Constituţie. Aplicarea în practică a teoriei „colaborării puterilor în stat” nu înseamnă altceva
decât începutul imixtiunii puterii executive în atribuţiile celei legislative.
Această mandatare specială a executivului poartă denumirea, în termeni
constituţionali, de delegare legislativă (art. 115 din Constituţie). Delegarea legislativă
înseamnă,de fapt, abilitarea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite norme cu
putere de lege, a căror valoarea juridică este egal cu a legii ordinare şi organice, cu condiţia de
a fi emise în conformitate cu prevederile constituţionale şi ale legilor organice în vigoare în
momentul emiterii lor.
În exercitarea atribuţiilor sale de realizare a politicii interne şi externe a ţării şi de
exercitare a conducerii generale a administraţiei publice, Guvernul poate emite acte juridice
cu caracter normativ, denumite hotărâri, ordonanţte şi regulamente. Dacă hotărârile se adoptă
pentru organizarea executării legilor, ordonanţele se emit, fie în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta şi numai în domenii care nu fac obiectul
legilor organice, fie în situaţii extraordinare, chiar în lipsa unei astfel de legi de abilitare, dar
cu aprobarea ulterioară a Parlamentului.
Această delegare legislativă este recunoscută în numeroase state. Şi anume,
Constituţia Italiei, potrivit art. 76, stabileşte cazul în care exercitarea funcţiei legislative poate
fi delegată Guvernului. Constituţia Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 practică
sistemul delegării legislative. Constituţia Regatului Spaniei, adoptată la 27 decembrie 1978, în
art 82 prevede posibilitatea Cortesurilor Generale de a delega Guvernului capacitatea de a
emite norme cu putere de lege, în materii determinate, care nu figurează printre domeniile
rezervate legilor organice. Constituţiile României din 1866 şi 1923 nu făceau nicio referire
expresă la această instituţie a „delegării legislative”. Constituţia României din 1991
reglementează delegarea legislativă ca o procedură independentă de existenţa unei situaţii
excepţionale.
Fundamentarea ştiinţifică a delegării legislative s-a oprit la două argumente,
considerate principale: a) aptitudinea practică a Parlamentului şi a Guvernului de a realiza
procesul de guvernare şi b) criza constituţională.
 În literatura juridică se arată că delegarea legislativă este prevăzută în Constituţie şi
poate fi conferită prin lege specială de abilitare (delegare parlamentară) sau îşi are izvorul
direct în norma constituţională (delegare constituţională). În prima modalitate de realizare,
delegarea legislativă este consacrată de Constituţia României, însă ea nu operează de la sine ci
numai prin legea de abilitare. În a doua modalitate, ordonanţele de urgenţă se caracterizează
prin faptul că sunt emise în baza unei mandatări a Guvernului, conferită de Constituţie, direct,
fără a mai fi nevoie de o mandatare expresă cuprinsă într-o lege specială de abilitare.
Delegarea legislativă, având un temei comun de natură constituşională, nu poate fi
subdelegată, ceea ce înseamnă, că în tot sau în parte, nu poate fi transmisă, nici altor organe,
nici transferată în conţinutul altor acte cu o putere normativă mai mică. În consecintă, în mod
greşit Guvernul transferă, în anumite situaţii, anumite competenţe din sfera de reglementare a
ordonanţei în sfera de reglementare a hotărârilor de guvern.

Cazuri care inlatura caracterul ilicit al faptei contraventionale

Faptele săvârşite în aceste împrejurări nu sunt considerate contravenţii deoarece le
lipseşte una dintre trăsăturile esenţiale, şi anume vinovăţia.
Aceste fapte sunt:
a. Legitima apărare -Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa,
a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională
cu gravitatea atacului.
b. Stare de necesitate - Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta
pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al
său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat.

c. Constângerea fizică sau morală – nu constituie contravenţia fapta prevăzută de un

act normativ dacă este săvârşită din cauza constrângerii fizice, căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista (fizică), exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru
persoana sa ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată decât prin comiterea faptei
respective de către o altă persoană (morală).
d. Cazul fortuit - nu constituie contravenţia fapta săvârşită din cauza unui eveniment
sau a unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută sau înlăturată şi care determină
producerea rezultatului socialmente periculos.
e. Eroarea de fapt - această cauză exonerează de răspundere deoacere presupune
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor, în momentuk săvârşirii
contravenţiei a existenţei unei stări de fapt, situaţii, sau împrejurări de care depinde
caracterul contravenţional al unei fapte.
 f. Iresponsabilitatea - constituie o cauză de înlăturare a caraterului convenţional al
fapte deoarece ea nu este săvârşită de un subiect responsabil. Poate fi permanentă
(incurabilă) sau temporară (intermitentă).
g. Infirmitatea – operează cu condiţia ca fapta să fi fost comisă în legătură cu această
infirmitate
h. Beţia involuntară completă.
i. Minoritatea – sub 14 ani nu este contravenţie

Controlul judecatoresc a actelor administrative prin Avocatul Poporului

Conditii speciale ale OUG

B
Actele irevocabile (Fine de neprimire)
Actele asimilate actelor administrative (tacerea si refuzul)
Contraventii complementare
Elementele contraventiei
În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o importanţă deosebită o
are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu
elementele constitutive ale unei anumite contravenţii, respectiv trăsăturile specifice privind
obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.

Trasaturi caracteristice ale actelor administrative jurisdictionale

Cine poate sesiza CCR?

Curtea Constituţională poate fi sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate doar de către
instanţa de judecată sau de arbitraj comercial în faţa căreia s-a invocat excepţia de
neconstituţionalitate sau direct, de către Avocatul Poporului.
Tipuri de ordontante

În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul emite ordonanţe fie în temeiul unui legi
speciale de abilitare, fie în situaţii extraordinare, în absenţa unei asemnea legi. În consecinţă,
de aici rezultă că sunt două categorii de ordonanţe:
a) Ordonanţe adoptate şi emise în baza unei legi speciale de abilitare;
b) Ordonanţe de urgenţă.