SUBIECTE EXAMEN FORAJUL SONDELOR

1. CLASIFICAREA LUCRĂRILOR DE FORAJ

a) După scop:

-Sonde de cercetare geologică:

-Explorare prospecţiune,
-Explorare deschidere,
-Explorare evaluare;
-Sonde de dezvoltare (exploatare);
-Sonde de injecţie;
-Sonde de supraveghere;
-Sonde cu destinaţie specială:
-Forajul şi carotajul mecanic cu sondeze;
-Forajul hidrologic;
-Forajul pentru exploatarea sării;
-Forajul pentru bioxid de carbon;
-Forajul cu diametre mari;

b) După locul de amplasare:

-Foraj pe uscat;
-Foraj marin:
-Insule pentru foraj;
-Platforme fixe;
-Platforme mobile;

c) După traiect:

-Sonde verticale;
-Sonde deviate;
-Sonde orizontale.

Forajul de prospecţiune. Sarcinile forajului de prospecţiune constau în a cerceta particularităţile stratigrafice

(discordanţa), litologice (variaţii de facies, efilări) şi tectonice (cute, falii) ca elemente geologice de care sunt legate
posibilităţile de existenţă a capcanelor şi care nu sunt suficient cunoscute după cercetările de prospecţiune geofizică şi de
asemenea de a da informaţii privind rocile mamă, rocile rezervor, rocile protectoare.

Forajul de explorare-deschidere are sarcina de a identifica unul sau mai multe acumulări de hidrocarburi localizate într-o
structură.

Forajul de explorare-evaluare are ca obiectiv conturarea zăcământului şi obţinerea informaţiilor necesare pentru
evaluarea cantitativă şi calitativă a rezervelor precum şi determinarea condiţiilor tehnice şi economice pentru valorificarea
acestora.

1
 Sondele de exploatare sunt realizate în vederea exploatării industriale a zăcămintelor. Odată stabilit
volumul de rezerve geologice şi recuperabile ale unui zăcământ sau ale mai multor zăcăminte pe verticală, se întocmeşte
un studiu de zăcământ. Pe baza acestuia se stabilesc condiţiile în care se vor iniţia şi se vor exploata zăcămintele, numărul
total de sonde necesare la fiecare zăcământ în parte sau pe ansamblul de strate ce se preconizează a se exploata simultan,
debitul mediu pe sondă astfel încât să nu se antreneze impurităţi şi recuperarea maximă a volumului de hidrocarburi
pentru exploatarea să fie rentabilă din punct de vedere economic.
Sondele de injecţie au ca scop injectarea apelor de zăcământ reziduale în stratele epuizate sau injectarea
unui agent de dislocuire a hidrocarburilor în strat şi împingerea acestora către sondele de exploatare.
Sondele de supraveghere au ca scop urmărirea comportării zăcământului, înaintarea frontului de dezlocuire
sau de combustie subterană, variaţia temperaturii.
Forajul sondelor pentru exploatarea sării. Exploatarea sării prin găuri de sondă este frecvent întâlnită atât
în străinătate cât şi în România (Ocna Mureş, Ocnele Mari, Govora).
Forajul sondelor pentru exploatarea CO2. Construcţia acestor sonde nu se deosebeşte de sondele pentru
exploatarea gazului metan decât prin echipamentele anticorozive folosite la forajul lor, la punerea în producţie şi a
fluidului de foraj utilizat.
Foraje cu diametre mari. Cerinţele dezvoltării industriei miniere, în special, precum şi alte domenii de
activitate, au determinat necesitatea realizării unor găuri verticale cu diametre mari (până la 7m) şi la adâncimi la care
lucrările manuale obişnuite devin total nerentabile sau greu de realizat (400-800m). În aceste condiţii a fost necesară
construirea unor instalaţii de foraj şi adaptarea (uneori modificarea completă) a tehnologiilor cunoscute în vederea
efectuării unor astfel de lucrări.

2. CLASIFICAREA SI PARAMETRII INSTALAȚIEI DE FORAJ

Instalaţia de foraj sau de intervenţie este grupul principalelor utilaje care participă nemijlocit la procesul de
foraj sau la intervenţii şi reparaţii capitale.Scopul instalaţiei de foraj este de a realiza principalii parametri ai regimului de
foraj, de consolidare şi de finalizare a lucrărilor de foraj. O instalaţie de foraj se compune din mai multe părţi (sisteme)
principale:

- Sistemul de manevră
- Sistemul de rotire
- Sistemul de circulaţie

În afara părţilor principale, o instalaţie de foraj mai are şi părţi auxiliare:

- Sistemul de reversare
- Sistemul de antrenare al mosoarelor
- Sistemul de avans automat al sapei
- Sistemul de comenzi
- Sistemul de acţionare
- Sistemul de preparare, circulare a fluidului de foraj
- Sistemul de iluminat
- Sistemul de alimentare cu apă
- Sistemul de preparare aer.

2
Clasificarea instalaţiilor de foraj

Din punct de vedere funcţional:

-Instalaţii de foraj
-Instalatii de intervenţie

Din punct de vedere al modului de acţionare:

-Instalaţii cu acţionare individuală

-Instalaţii cu acţionare in grup (centralizată)
-Instalaţii cu acţionare mixtă

Din punct de vedere al capacităţii:

-Instalaţii uşoare - destinate săpării sondelor până la 2500m;

-Instalaţii de medie capacitate - destinate săpării sondelor de la 2500 la 4000m;
-Instalaţii semigrele - destinate săpării sondelor de la 4000 la 6000m;
-Instalaţii grele - destinate săpării sondelor de la 6000 la 8500m;
-Instalaţii foarte grele - destinate săpării sondelor peste 8500m.

Din punct de vedere al transportabilităţii:

-Instalaţii fixe;
-Instalaţii transportabile (instalaţii uşoare, sunt montate pe platforme de camion);
-Instalaţii semitransportabile - se transportă în blocuri mari.

Parametri definitorii ai instalaţiilor de foraj

Prin parametri definitorii se înţeleg parametrii care se folosesc la nominalizarea, simbolizarea şi

standardizarea instalaţiilor de foraj sau de intervenţie. Ei determină capacitatea şi structura instalaţiei:

-Sistemul de acţionare (SA);

-Puterea instalaţiei (PI);
-Sarcina la cârlig (F0).

Adâncimea de foraj nu este un parametru definitoriu; ea depinde de structura geologică şi de programul de

foraj. Ea este un parametru orientativ.

Sistemul de acţionare

Sistemele de acţionare sunt de două feluri:

-Sisteme de acţionare autonome. Nu depind de locul unde este amplasată sonda, nu sunt legate de o sursă energetică
locală (de o reţea electrică).

-Sisteme de acţionare neautonome. Sunt sisteme de acţionare cu motoare electrice, care depind de o reţea. Motoarele sunt
de curent alternativ şi de curent continuu.

3
 Avantajele faţă de motoarele diesel: caracteristica motorului electric se apropie mai mult de caracteristica
sistemului de lucru. S-au creat sisteme complexe: ca să folosim avantajul sistemului electric dar să nu fie neautonom şi
sisteme de acţionare diesel -electrice: o instalaţie de foraj este ca o microcentrală: un grup de motoare diesel acţionează
generatoare electrice (care pot fi de curent alternativ sau de curent continuu). Pentru îmbunătăţirea caracteristicii la
motoarele diesel se folosesc transmisii hidraulice. Cele mai folosite sunt transmisiile hidrodinamice: turboambreaj şi
convertizor.

Simbolizare:

DHT - cu turboambreaj
DHC - cu convertizor

Puterea instalată

Puterea instalată la o instalaţie de foraj este determinată pe de o parte de sarcina la cârlig şi pe de altă parte
de sistemul de acţionare. Sistemul de acţionare determină modul de acţionare al instalaţiei (modul de transmitere a
fluxului energetic de la sistemul de acţionare la maşina de lucru).

Modul de acţionare individuală este modul prin care o instalaţie de foraj este acţionată cu câte un motor sau grup de
motoare pentru fiecare maşină de lucru.

Avantaje: având pe fiecare sistem de lucru un motor (sau un grup de motoare) putem să reglăm
caracteristica acelui motor să se apropie de caracteristica sistemului de lucru. Dezavantaje: nu se utilizează raţional
puterea motoarelor (motoarele mesei rotative şi ale pompelor stau la executarea manevrelor).

Mod de acţionare în grup este modul prin care acţionarea tuturor sistemelor de lucru se face de la un grup central de
motoare.

Avantaje: având un grup de motoare care acţionează toate sistemele de lucru, se utilizează raţional puterea.
Nu există moment în care să stea. Puterea instalată mai mică. Dezavantaje: motoarele au aceeaşi caracteristică - nu se pot
regla.

Mod de acţionare mixt este modul în care acţionarea unor sisteme de lucru se face de la un grup central (ex. SM+SR) şi
unele sisteme acţionate individual (ex. SC).

Avantaje: puterea instalaţiei mai mică decât la acţionarea individuală. Se pot regla caracteristicile
motoarelor mai uşor decât la acţionarea în grup. Dezavantaje: nu se utilizează raţional puterea motoarelor
(motoarele pompelor stau la executarea manevrelor).

3. PROCESE DE DISLOCARE MECANICĂ A ROCILOR. CLASIFICAREA INSTRUMENTELOR DE

DISLOCARE.

Urmarindu-se modul de functionare a sapelor s-a constatat ca elementele de lucru ale acestora, (lame, dinti,
insertii de material dur etc.) efectueaza sub influenta solicitarilor exterioare impuse, anumite deplasari fata de roca cu care
vin in contact, realizind procese simple sau, cel mai adesea, procese complexe de dislocare.

Se disting urmatoarele procese simple de dislocare :

Sfarâmarea - este procesul de dislocare realizat de un corp de forma oarecare, la simpla lui patrundere in roca sub
actiunea fortei P. Sfarima- rea se intilneste la unele sape cu role si este procesul de dislocare cel mai raspandit la
forarea rocilor elastico-fragile si elasto-plastice de mare tarie si abrazivitate.

4
Aschierea - la anumite categorii de roci cum ar fi argilele moi-plastice, simpla patrundere a unui corp in masa acestora nu
produce dislocarea, ci numai o deformare a rocii de o parte si de alta a suprafetelor in contact. Pentru a realiza dislocarea
corpul trebuie sa execute si o deplasare paralela cu suprafata rocii. Procesul de dislocare astfel realizat se numeste
aschiere.

Erodarea (abraziunea) - procedeul este specific forajului cu sape cu lame si cu sape cu diamante, pentru rocile tari si
extratari. Dislocarea prin erodarea este in general putin eficienta, ducând la uzura rapida a instrumentului de foraj.

Clasificarea instrumentelor de dislocare

In practica forajului se folosesc urmatoarele 3 categorii de instrumente de dislocare, clasificate dupa destinatia acestora:

Sape de foraj, care realizeaza dislocarea integrala a rocii din talpa sondei;

 Sape cu lame
 Sape cu role
 Sape cu diamante

Capete de carotiera (freze), care disloca roca din talpa dupa o suprafata inelara, samburele central de roca nedislocata,
numit carota, fiind extras la suprafata pentru analize;

Sapele largitoare, disloca roca tot dupa o suprafata inelara, cilindrul central fiind forat anterior de o alta sapa (de
diametru mai mic); se realizeaza in felul acesta doar largirea gaurii de sonda.

4. SAPELE CU ROLE.

Este tipul de sape cel mai utilizat, existand urmatoarele categorii constructive: cu o rola, cu doua role, sau
cu trei role, acestea din urma reprezentand circa 95% din total.

O sapa cu trei role este compusa din:

-Structura de taiere (dantura)

-Lagarele conurilor
-Duze

Dantura se obtine prin prelucrarea cu echipamente mecanice (strung, freza, etc.) a conurilor din otel.
Pentru cresterea rezistentei dintii sunt acoperiti ulterior cu carbura de tungsten. Exista 3 tipuri de acoperire: pe toata
suprafata dintelui, pe fata de atac a dintelui si pe partea frontala si numai pe fata de atac a dintelui. In ceea ce priveste
sapele cu insertii , dantura este formata din insertii (stifturi) din carbura de tungsten incastrate in conuri, dupa ce, in
prealabil, acestea au fost prelucrate si tratate.

Dintii inserati pot avea diferite forme: tip “dalta”, tip “dalta” cu muchiile rotunjite, insertii conice si insertii
semirotunde. Pentru formatiuni tari si abazive, insertiile din carbura de tungsten se pot acoperi cu pelicula de diamante,
rezultand o structura de taiere de mare eficacitate si durabilitate.

Majoritatea sapelor, exceptand cele cu role monoconice, fara deplasare, pentru roci tari, poseda un efect de
autocuratire, dintii coroanelor de pe o rola patrund in intervalele dintre coroanele de pe rolele vecine, impiedicand
incarcarea lor cu detritus.
5. SAPELE CU DIAMANTE.

Sapele cu diamante sunt sape moderne, de tip monobloc (nu au piese mobile), care permit obtinerea unor
performante superioare celorlaltor tipuri de sape in roci dure si abrazive.

Confectionate initial pentru roci dure si abrazive, sapele cu diamante s-au diversificat constructiv si pot fi
utilizate in prezent pentru majoritatea rocilor intalnite in foraj. Desi sunt cu 10-15 ori mai scumpe decat sapele cu role si
nu permit obtinerea unor viteze mecanice substantial mai mari, sapele cu diamante permit obtinerea de performante
ridicate deoarece durata de functionare a acestora este foarte mare, de 20-50 de ori mai mare decat a sapelor cu role. Acest
avantaj are o importanta deosebita la sondele de mare adancime, unde timpul de manevra intervine cu o pondere mare in
durata saparii acestora.
Uzinele constructoare dau indicatii precise asupra destinatiei fiecarui tip de sapa cu diamante si asupra
regimului de foraj ce trebuie aplicat. O sapa cu diamante este formata din corp, miezul matricei, matricea si diamantele.

Diamantele reprezinta partea active a sapei; dupa cum se stie diamantul este carbon chimic pur, cristalizat in sistem cubic
si reprezinta materialul cu cea mai mare duritate si rezistenta la abraziune, ceea ce exprima durata foarte mare de
functionare a sapelor cu diamante.

Matricea constituie suportul in care sunt incluse diamantele; ea se executa prin sinterizare (procedeu de legare a unui
material granular fara ajutorul unui liant, numai prin incalzire si presare) din material dure pe baza de carburi de Wolfram
si trebuie sa prezinte o duritate si rezistenta la presiune ridicata, pentru a permite descoperirea treptata a diamantelor, pe
masauta ce acestea se uzeaza.

Miezul matricei este un detaliu auxiliar al sapei, necesar fazei de formare a matricei; este confectionata din otel moale si
este solidarizata de corpul sapei prin infiletare si sudura.

Corpul sapei din otel aliat, este prevazut cu filet de legatura la garnitura de prajini si cu orificii pentru circulatia fluidului
spre talpa.

Suprafata activa a sapei poate avea diferite forme si este compusa din sectoare cu diamante, despartite intre
ele prin canale de circulatie; prin aceste canale se asigura evacuarea rocii dislocate si racirea diamantelor. Suprafata
laterala a matricei, destinata calibrarii gaurii sapate, este degajata din loc in loc, pentru usurarea circulatiei si eliminarea
eventualelor resturi metalice de pe talpa sondei.

Modul de lucru al sapelor cu diamante este complex. Rocile dure sunt dislocate superficial prin abraziune,
concomitent cu uzarea diamantelor si a matricei, iar cele de duritate printr-o actiune de aschiere pe o zona de latime foarte
mica (zgarieturi dupa circumferinta), dislocarea talpii reprezentand efectul actiunii tuturor diamantelor in contact cu roca.
Sapele cu diamante se impart in :

a) Sape cu diamante naturale;

b) Sape cu diamante artificiale (sape tip PDC si “Bi-center”)
6. CAPETE DE CAROTIERĂ. LĂRGITORELE.

Carotierele sunt dispozitive speciale folosite la operatia de carotare mecanica in scopul obtinerii unor
probe de teren din rocile pe care le traverseaza sonda. Freza (capul de carotiera) cu care este prevazut dispozitivul la
partea sa inferiora, foreaza o gaura de forma inelara, iar carota (miezul de roca ramas in centrul gaurii) intra in tubul
carotier, impreuna cu care este apoi extras la suprafata in mod periodic. Frezele pentru carotaj, numite si capete de
carotiera, constituie instrumente de lucru destinate dislocarii rociilor in cadrul operatiei de carotare mecanica
Se folosesc capete de carotiera:

-Cu lame
-Cu insertii sau granule din cabluri de wolfram
-Cu role
-Cu diamante naturale
-Cu diamante policristale(PDC sau TSC)

Prin constructie, orice cap de carotiera trebuie sa asigura un bun recuperaj al probei. Fluidul de foraj
pompat circulă prin interiorul prăjinilor în carotieră, printer cele două tuburi, spală talpa de detritus, răcește capul de
carotiera și revine la suprafațăprin spațiul inelar dintre tubul exterior – pereții sondei și exteriorul prăjinilor – pereții
sondei.

Pe parcursul carotării tubului interior rămâne fix, pentru a nu altera proba, cel exterior fiind rotit de
garnitura de foraj. Acest lucru se realizează prin intermediul unui rulment amplasat pe partea superioară a carotierei. Pe
măsură ce carota urcă în tubul port carota, fluidul de foraj din locaș este evacuate cu ajutorul unei supape cu bilă. Tubul
port carotă este prevăzut la partea de jos cu un reținător de probă, care permite intrarea probei în tub pe măsura avansării
carotei și în același timp reține proba în tub la finele operației când carotiera este ridicată de pe talpa sondei.

Largitoare

Sapele largitoare sunt destinate, asa cum rezulta din titulatura, largirii unei gauri sapate anterior sau pentru
forajul propriu zis impreuna cu o sapa premergatoare. Si in prima situatie sapele largitoare se introduce cu o sapa pilot,
dar aceasta are numai rol de ghidare.

Numite pe scurt largitoare, ele se folosesc la diametre mari: fie nu se construiesc sape cu asemenea
dimensiuni, fie nu este posibila crearea unei apasari pe sapa suficiente, fie pentru a mari viteza de foraj. Forand in doua
sau trei etape, timpul necesar traversarii unui anumit interval este uneori mai redus decat atunci cand se formaza sonda cu
diametrul maxim, in deosebi cand rocile sunt dure; dupa ce s-a realizat o gaura premergatoare, roca de pe pragurile inelare
se disloca mult mai usor, ea cedeaza mai degraba prin forfecare decat prin presiune.

Largitoarele se construiesc cu lame sau cu role. Lamele pot fi drepte sau excentrice. Rolele la largitoarele
cu role pot fi schimbate atunci cand se uzeaza. Spalarea roleleor poate fi interioara,exterioara sau combinata, prin orificii
simple sau duze.

Sapele largitoare se folosesc la saparea gaurilor cu diametru mare, pentru mentinerea verticalitatii. Pentru
saparea unor gauri mari se mai folosesc sape etajate, cu mai multe randuri de role.

Uneori gaura de sonda se largeste sub siul unei coloane de burlane, pentru a marii suprafata de aflux sau
pentru a forma un filtru in dreptul stratelor productive. Alteori gaura se largeste in zona unde peretii au tendinta severa de
strangere, de exemplu in dreptul sarii.
 Exista doua categorii de largitoare: cu organe e lucru fixe si cu organe de lucru extensibile. Cea de a doua
categorie este folosita pentru realizarea unei gauri cu diametru mai mare decat al coloanei de burlane sau a gaurii
anterioare prin care largitoarele nu pot trece. Se intalnesc largitoare extensibile cu actionare mecanica, hiromecanica si
hidraulica.

Se fabrica largitoare cu role pentru toate tipurile de roci cu dinti frezati sau insertati. Lagarele sunt similare
cu cele folosite la sape, ansamblurile de rulmenti cu bile si role cilindrice si lagare de alunecare.

Sapele largitoare se construiesc cu sau fara sapa pilot.

7. PRĂJINA DE ANTRENARE. PRĂJINI DE FORAJ.

Prăjina de antrenare

Prin forma ei profilată, prăjina de antrenare preia mişcarea de rotaţie de la masa rotativă şi o transmite spre
sapă prin intermediul garniturii de foraj. Pe măsură ce sapa avansează, prăjina de antrenare culisează prin masa rotativă.

Prăjinile de antrenare sunt ţevi cu pereţi relativ groşi, cu interiorul circular şi exteriorul profilat poligonal.
Ele au lungimea totală de circa 12 m şi porţiunea de antrenare, profilată, de aproximativ 11 m. Zona de antrenare trebuie
să fie mai lungă decât prăjinile de avansare din garnitură, altmiteri acestea nu pot fi adăugate în timpul forajului.

Prin calităţile materialului şi prin dimensiunile transversale, prăjinile de antrenare sunt mai rezistente decât
prăjinile de foraj. La capătul de sus, prăjinile de antrenare au mufă cu filet stânga, ca să evite deşurubarea în timpul
forajului, iar la capătul de jos, cep cu filet pe dreapta.

Indiferent de dimensiunea nominală, toate prăjinile de antrenare au la capătul superior aceeaşi mufă: în
timpul forajului, după tubarea unei coloane de burlane, prăjina de antrenare trebuie schimbată, diametrul cepului scade cu
dimensiunea nominală a prăjinii, dar capul hidraulic, cu reducţia lui de protecţie cep – cep, rămâne aceeaşi. De fapt, între
prăjina de antrenare şi capul hidraulic se montează întotdeauna o cana de siguranţă, care îşi păstrează dimensiunile mufei
şi a cepului, indiferent de presiunea de lucru.

Datorită deselor înşurubări şi deşurubări, capătul de jos al prăjinii de antrenare este prevăzut cu o reducţie
de protecţie mufă – cep: ea poate fi schimbată când i se uzează cepul. Pe reducţie se montează un manşon de cauciuc ca
să protejeze prevenitoarele de erupţie şi coloana de burlane. Uneori, între prăjină şi reducţie, sau chiar în locul ei, se
amplasează o reducţie prevăzută cu ventil de reţinere, care evită circulaţia inversă.

Din punct de vedere constructiv, prăjinile de antrenare sunt: forjate sau laminate. Unele sunt forjate pe
porţiunea profilată din bare rotunde, forjate ori laminate. Prăjinile forjate se fabrică numai pătrate.

Se folosesc oţeluri aliate, îmbunătăţite pe toată lungimea: prăjini călite şi revenite. În România se utilizează
oţelul 46MoMnCr10, asimilat cu oţelul AISI 4145H (SUA). Rezistenţa lui minimă la rupere trebuie să fie 980 N/mm 2, iar
rezistenţa minimă de curgere (de fapt limita de proporţionalitate Rp0,2) de 770 N/m2.

Prăjini de foraj

Prăjinile de foraj sunt ţevi de lungimea de circa 9 m, terminate la un capăt cu un cep şi la celălalt cu mufă,
ambele filetate, pentru a fi îmbinate între ele. O prăjină este compusă din 3 elemente: prăjina propriu-zisă şi două detalii
sudate la capetele ei, detalii care constituie cepul şi mufa prăjinii. Cele două elemente reprezintă aşa numitul racord al
prăjinii.
 Raţiunea racordului este de a accelera înşurubarea lor, prăjinile trebuie să aibă îmbinări înfiletate cu pasul
şi conicitatea mari, ceea ce ar necesita îngroşări substanţiale la capete, în absenţa racordurilor. Din cauza deselor
înşurubări şi deşurubări, filetele îmbinării se uzează relativ repede. Îmbinarea slăbeşte şi pentru că, prin frecare cu pereţii
sondei şi prin eroziune, grosimea se reduce în timp. Din aceste două motive, deşi îngroşate la capete, prăjinile ar fi scoase
din funcţie într- un moment când corpul lor este încă utilizabil.

Prăjinile pentru foraj rotativ au fost echipate cu racorduri înşurubate, fabricate dintr-un oţel mai rezistent
decât cel din care erau laminate prăjinile propriu-zise; ele puteau fi schimbate când se uzau.

În prezent se construiesc numai prăjini cu racorduri sudate. Prin alegerea materialelor, a tratamentelor
termice şi dimensiunilor transversale, prin încărcarea racordurilor cu materiale dure, prin recondiţionarea filtrelor şi chiar
a racordurilor, se urmăreşte ca prăjinile propriu-zise şi racordurile să aibă, pe cât posibil, aceeaşi durabilitate. Prăjinile
propriu-zise se fabrică prin laminare, capetele fiind îngroşate prin presare ulterioară la cald.

Oţelurile din care se fac racordurile sunt independente de clasa de rezistenţă a prăjinilor. Prăjinile de foraj
sunt fabricate din oțeluri superioare grad E, X-95, G- 105 și S-135.
După modul de îngroşare, se disting păjini de foraj cu capetele îngroşate spre:

- Interior, notate cu IU (internal upset)

- Exterior notate cu EU (external upset)
- Interior- exterior notate cu IEU (internal - external upset).

Racordurile sunt forjate, tratate termic şi apoi prelucrate mecanic (strujire, filetare, găurire). Ele se sudează
la prăjini prin frecare şi presiune. Rotind una dintre piese în raport cu cealaltă şi presându-le între ele, materialul se
topeşte local şi cele două elemente se sudează.

Există variante de sudură prin frecare: cu rotire continuă şi prin inerţie.

După tensionare şi debavurare, zona sudurii se normalizează pentru a reface proprietăţile metalurgice;
tratamentul constă într-o călire urmată de revenire. Încălzirea zonei, pentru detensionare, călire şi revenire se realizează
prin inducţie, cu curenţi de frecvenţă medie. Apoi prăjina se finisează în interior şi exterior în zona sudurii.

În final, prăjina completă se controlează ultrasonic sau electromagnetic şi cu particule magnetice, mai ales
în zona sudurii, se acoperă la interior cu lacuri de protecţie, i se măsoară lungimea, se cântăreşte, se marchează şi se
protejează contra coroziunii.

În România, racordurile sudate se fabrică din oţeluri 36MoCrNi16 sau 40VmoMnCr10.

Pentru a mări rezistenţa la uzură prin frecare cu rocile abrazive, suprafaţa exterioară a racordurilor este
durificată prin călirea superficială cu curenţi de înaltă frecvenţă (CIF), tratamente termomecanice (deformare plastică
urmată de o răcire cu apă) sau prin încărcarea cu materiale dure: carburi de wolfram granulare (ex. relit).

Cu materiale dure se încarcă numai mufa racordului, prin mai multe benzi circulare. Carburile de wolfram
sintetizate se află distribuite uniform într-o matrice de oţel, ca electrode de sudură. Cu ajutorul unui arc electric, ȋn
atmosferă de gaze inerte, sau a unui jet de plasmă, liantul se topeşte şi granulele dure se depun pe suprafaţa racordurilor,
în care sunt practicate de obicei nişte şanţuri. Se folosesc granulaţii fine (0,12 – 0,18 mm) sau grosiere (0,8 – 0,9 mm).
8. RDUCȚII, STABILIZATORI, CORECTORI, AMORTIZOR DE VIBRAȚII, GEALE, ROBINETE DE
SIGURANȚĂ, VALVE DE REȚINERE.

Reducții

Fac legătura între două prăjini cu filet diferit, între prăjinile grele şi sapă, carotieră, motor de fund ori alt
instrument introdus în sondă, dacă nu este posibilă îmbinarea lor directă. În funcţie de necesităţi, se utilizează
reducţii cep-cep, mufă-mufă şi cep-mufă. Reducţiile de legătură se execută în următoarele variante constructive:

- Reducţie dreaptă;
- Reducţie dreaptă cu locaş pentru protector;
- Reducţie în trepte;
- Reducţie în trepte cu locaş pentru protector.

Multe reducţii sunt cunoscute după destinaţia lor:

 Reducţia capului hidraulic, cep-cep, cu filete stânga, ataşată permanent de aceasta;

 Reducţia de protecţie a prăjinii de antrenare, cu locaş pentru protector de cauciuc, ataşată permanent la capătul ei
inferior;
 Reducţii de trecere între diverse tipuri de prăjini, între prăjinile de foraj şi prăjinile grele;
 Reducţiile de legătură între prăjinile grele, când ele se termină la ambele capete cu mufă;
 Reducţia sapei, plasată între ultima prăjină grea şi sapă, de obicei mufă-mufă;
 Reducţii dezaxate folosite pentru dirijarea sondelor;
 Reducţii de orientare, prevăzute cu dispozitive necesare pentru dirijarea sondelor;
 Reducţii de circulaţie, cu supapă de reţinere sau cu supapă de scurgere.

Îmbinările reducţiilor se construiesc adeseori cu degajări pentru eliminarea concentrărilor de tensiune.

Stabilizatori şi corectori

Stabilizatorii centrează porţiunea inferioară a garniturii în gaura de sondă, evită sau controlează
devierea acesteia. Corectorii calibrează gaura de sondă, dar joacă şi rol de stabilizatori.

Stabilizatorii sunt elemente intercalate între prăjinile grele, având diametrul egal sau apropiat cu cel al
sapei, care centrează garnitura şi constituie puncte de sprijin cu pereţii sondei Prăjinile grele împreună cu stabilizatorii
formează ansamblul părţii inferioare a garniturii.

Stabilizatorii sunt folosiţi ca să prevină devierea sondei de la direcţia dorită, inclusiv de la cea
verticală, să stabilizeze direcţia de înaintare a sapei, de unde şi numele lor. Ei îmbunătăţesc şi condiţiile de lucru
ale sapei şi ale prăjinilor grele, împiedică lipirea acestora de pereţi. Stabilizatorii se utilizează şi pentru a mări sau
dimpotrivă pentru a micşora înclinarea sondei.

Realizarea scopului urmărit, creştere, stabilizare sau descreştere a unghiului de înclinare se obţine
modificând numărul, poziţia lor în ansamblu şi jocul radial faţă de pereţii sondei. Tot pentru dirijarea sondei, se
folosesc şi stabilizatori montaţi pe corpul motoarelor de fund; adeseori ei sunt excentrici creând un efect de
împingere laterală a sapei.
 Se construiesc stabilizatori cu lame, cu role şi mai rar cu diamante sau PDC - uri. Construcţia lor este
determinată de duritatea şi abrazivitatea rocilor, de tipul sapei şi de scopul urmărit.

Stabilizatorii cu lame pot fi:

- Cu lame uzinate din corpul stabilizatorului, integrali;
- Cu lame sudate pe corpul stabilizatorului;
- Cu patine de uzură schimbabile;
- Cu manşon înşurubat, demontabil;
- Cu manşon de cauciuc " staţionar", nerotativ.

Se construiesc şi stabilizatori – corectori cu trei role la nivelul inferior şi trei lame la cel
superior.Corectorii stabilizatori cu role sunt utilizaţi în activitatea de foraj, fiind montaţi în garnitura de foraj deasupra
sapei sau intercalaţi în garnitura de prăjini grele.

Corectorii - stabilizatori cu role îndeplinesc următoarele funcţiuni:

- Corectează gaura de sondă forată;
- Reduce momentul de torsiune al garniturii de foraj;
- Centrează garnitura de foraj în gaura de sondă;
- Evită deviaţiile găurii de sondă.

Poziţia în garnitura de prăjini grele a corectorilor - stabilizatori cu role depinde de parametrii regimului de
foraj şi de natura formaţiunilor ce se traversează în timpul forajului.

În funcţie de tipul îmbinării filetate, corectorii se execută în variantele:

 Mufă sus - cep jos, recomandaţi pentru montarea în cadrul garniturii de prăjini grele;
 Mufă sus - mufă jos, recomandaţi pentru montarea deasupra sapei de foraj.

Amortizor de vibraţii

În roci dure, în roci fisurate, în conglomerate, sapele cu role lucrează neuniform şi induc în garnitura de
foraj vibraţii periculoase, mai ales pentru îmbinările filetate, datorită fenomenului de oboseală a materialului. Când
întâlnesc roci tari încă de la suprafaţă, vibraţiile se transmit şi instalaţiei de foraj.

Pentru atenuarea acestui fenomen, în apropierea sapei se intercalează un amortizor de vibraţii. În ansamblul
de prăjini grele stabilizate, ele se plasează deasupra primului sau celui de al doilea stabilizator.

Geala

Geala hidraulică. Se montează în garnitura de foraj pentru degajarea acesteia atunci cînd este
prinsa în gaura de sondă. Degajarea garniturii de prăjini se realizează prin lovituri ce se produc datorită
elasticităţii acesteia. Atunci când este solicitată la întindere cu un efort dat, garnitura se alungeşte, iar în
momentul în care încetează solicitarea de întindere, are loc destinderea garniturii. În timpul întinderii garniturii
de prăjini, corpul interior al gealei se deplasează împreună cu pistonul, comprimând ulei aflat deasupra
pistonului. În acest timp, un volum mic de ulei se scurge prin canalele din piston. Datorită viscozităţii uleiului,
scurgerea se face încet, întârziind deplasarea pistonului, ceea ce permite să se aplice asupra garniturii de
prăjini, un efort de întindere corespunzător producerii unei lovituri cu o energie controlată.
 Geala mecanică cu fereastră pentru prăjini de foraj. Se montează în garnitura de foraj sau
instrumentaţie şi se folosesc în special pentru degajarea garniturilor de prăjini prinse în gaura de sondă.
Filetele corpului şi tijei se pot executa dreapta sau stânga, dinţii corpului având acelaşi sens cu al filetului.

Ȋn scopul degajării garniturii prinse ȋn gaura de sondă, se lasă geala jos realizându-se o uşoară
apăsare, după care se roteşte la dreapta sau la stânga, menţinând ȋn permanenţă un moment de torsiune necesar
pentru a cupla dinţii practicanţi ȋn ferestrele corpului cu dinţii din umerii tijei. Momentul de torsiune va fi ales
ȋn funcţie de intensitatea loviturii care urmează a se realiza.

Se ridică ȋncet garnitura menţinându-se momentul de torsiune, dinţii corpului fiind cuplaţi cu cei
ai tijei şi ȋncepe să se mărească efortul de tracţiune până la valoarea la care se doreşte să se producă bătaia. La
această valoare se reduce momentul de torsiune, dinţii se decuplează şi corpul gealei loveşte cu suprafaţa de jos ȋn umerii
tijei.
Robinet de siguranţă

Robinetele de siguranţă sunt supape acţionate manual destinate a fi montate în sistemul de circulaţie al garniturii
de foraj, folosite la închiderea pe interior a presiunii fluidului de lucru, atunci când sunt semnalate manifestări eruptive în
timpul procesului de foraj.

Robinetul de siguranţă superior se montează între capătul inferior al reducţiei de la capul hidraulic şi capătul
superior al prăjinii de antrenare.

Robinetul de siguranţă inferior se montează între capătul inferior al prăjinii de antrenare şi capătul superior al
garniturii de prăjini de foraj.

Tipuri constructive: inferior şi superior.

Variante constructive:
- Cu corpul dintr-o singură bucată;
- Cu corpul din două bucăţi.

Presiunea de lucru a robinetelor de siguranţă este 350 sau 700 bar. Sunt executate conform standardelor
API Spec 7. Setul de etanşare (scaun + sferă), care reprezintă organul de închidere al robinetului este din oţel inoxidabil
fapt care îi conferă durabilitate mare în funcţionare. Setul de etanşare, care constituie subansamblul de uzură este
interschimbabil. Diametrul interior permite trecerea fluidului de foraj fără a avea pierderi de presiune. Racordarea
robinetului la garnitura de foraj se face prin îmbinări filetate cu umăr. Montajul robinetelor (inferior sau superior) se face
întotdeauna cu filetul mufă sus - cep jos. Construcţie simplă şi robustă.

Coşul de decantare

Se montează în garnitura de prăjini de foraj, deasupra frezei, în scopul colectării aşchiilor metalice
rezultate din frezarea dopurilor, pachetelor permanente, reţinătoarelor de ciment etc. Coşurile se pot introduce
atât în gaura de sondă netubată cât şi în interiorul coloanei de burlane.

Valve de reţinere

De-a lungul garniturii de foraj se montează una sau chiar două supape care permit circulaţia
directă, dar împiedică ascensiunea fluidului din interiorul prăjinilor. Fenomenul poate avea loc atunci când se
înşurubează prăjina de antrenare şi în timpul extragerii garniturii, dacă există o diferenţă de densitate între
fluidul din spaţiul inelar şi cel din interiorul garniturii sau dacă are loc un influx de fluide din stratele traversate.
 Spuma şi aerul ies din prăjini din cauza destinderii; când se folosesc asemenea fluide, valvele
de reţinere sunt obligatorii. Ȋn cazul unei manifestări eruptive, valvele de reţinere împiedică erupţia sondei prin
interiorul garniturii de foraj, protejează capul hidraulic, furtunul de foraj, încărcătorul şi pompele de noroi.Ele se
montează imediat deasupra sapei, eventual într-un stabilizator sau undeva mai sus, chiar la prima prăjină de
foraj.

Există diverse variante constructive de valve: cu taler articulate, cu ciupercă, de obicei specializate. Valva
are un opritor care ţine talerul întredeschis. După pornirea circulaţiei supapa se deschide, opritorul cade şi când pomparea
este oprită supapa este închisă de un arc.

9. SOLICITĂRI DINAMICE ALE GARNITURII DE FORAJ. SOLICITĂRILE ÎMBINĂRILOR

GARNITURII DE FORAJ.

Solicitări dinamice

Se datorează acţiunii sarcinilor şi maselor în mişcare. La o garnitură de foraj se întâlnesc cele trei tipuri de
solicitări dinamice.

Solicitări datorită forţelor de inerţie. Ele se manifestă la extragerea şi introducerea garniturii în perioada de
accelerare sau încetinire a mişcării. Din aceeaşi categorie fac parte şi forţele centrifuge ce iau naştere la rotirea garniturii,
momentele de torsiune care însoţesc accelerarea sau frânarea mişcării de rotaţie.
Solicitările prin şoc. Sunt provocate de variaţiile rapide ale vitezei sau acceleraţiei. Pot fi axiale sau de
torsiune. Apar la căderea garniturii pe o anumită lungime, oprirea ei bruscă, înţepenirea sau desprinderea bruscă a sapei
prinse, scăparea unei scule înşurubate într-o garnitură rămasă în sondă.
Solicitări dinamice periodice. Sunt însoţite de variaţii periodice ale deformaţiilor, aşa numitele vibraţii.
Întâlnim:
 Vibraţii longitudinale (axiale) provocate de lucrul neuniform al sapei pe talpă, mai ales în roci tari, de pulsaţiile
pompelor de noroi şi de interacţiunea garniturii în timpul rotirii cu pereţii sondei;
 Vibraţii torsionale create de variaţia momentului de răsucire, tot consecinţă a procesului de dislocare a rocii şi a
frecărilor cu pereţii;
 Vibraţii transversale (laterale de încovoiere) produse de forţele transversale, în speţă forţele centrifugale ce iau
naştere la rotirea garniturii.
Solicitările variabile au şi un caracter dinamic, datorită frecvenţei relativ ridicate.

Solicitarea îmbinărilor

Îmbinările din garnitura de foraj trebuie să îndeplinească câteva cerinţe: înşurubare şi deşurubare rapidă,
etanşeitate, rezistenţă şi durabilitate în condiţiile de lucru din sondă. Acestea sunt satisfăcute constructiv prin alegerea
adecvată a materialului racordului şi a formei îmbinării, dar şi printr-o exploatare corespunzătoare.
Conicitatea şi pasul mari asigură îmbinarea rapidă a filetelor rotary. Feţele frontale (umerii) mufei şi
cepului realizează etanşeitatea îmbinării.
Solicitările îmbinărilor sunt aceleaşi ca şi pentru corpul prăjinilor: forţe axiale, moment de torsiune şi
momente de încovoiere, presiune interioară şi exterioară. Datorită masivităţii îmbinărilor efectul presiunii este neglijabil,
iar dacă îmbinarea este bine strânsă şi cel al încovoierii. Specifică este solicitarea suplimentară indusă prin strângerea
iniţială a îmbinării şi comportarea ei la încărcarea ulterioară.
 Dacă îmbinările nu sunt suficiet de strânse, sub greutatea garniturii feţele frontale ale cepului şi mufei se
pot desprinde şi etanşeitatea se pierde. Cepul filetat, supus la eforturi alternative de încovoiere, se rupe datorită oboselii
materialului. Lipsa de etanşeitate produce eroziunea îmbinării şi în final se ajunge tot la o rupere. Invers, dacă îmbinarea
este prea strânsă se poate atinge limita de curgere încă de la început în elementul cel mai slab: cepul se rupe de la primele
spire iar mufa se striveşte şi se crapă.
Se calculează momentele minime şi maxime de strângere între care se află momentul optim de strângere.

10. DEFINIȚIA ȘI FUNCȚIILE FLUIDULUI DE FORAJ.

La forajul rotativ hidraulic, spălarea tălpii de detritus şi aducerea acestuia la suprafaţă se realizează prin
circulaţia în sondă a unui fluid de foraj. Fluidul de foraj este un sistem coloidal polidispers compus din două faze:
a) Faza lichidă, (constituită din apă sau produs petrolier) în care se dispersează diferiţi aditivi ca lignosulfonaţi,
humaţi, fosfaţi, hidroxid de sodiu etc.;
b) Faza solidă (dispersă) compusă din anumite tipuri de argile şi materiale de îngreuiere.

Circulaţia fluidului de foraj poate fi directă sau inversă. Circulaţia directă asigură circuitul normal al
fluidului de foraj: habă – pompă – manifold – încărcător – furtun de foraj – cap hidraulic – interiorul prăjinii de antrenare
– interiorul prăjinilor de foraj – interiorul prăjinilor grele – sapă – spaţiul inelar – derivaţie – site – hidrocicloane –
centrifugi de curăţire a fluidului – habă.
Circulaţia inversă se realizează în cazul unor operaţii speciale fluidul de foraj fiind pompat prin spaţiul
inelar intorcandu-se prin garnitura de foraj.

Principalele funcţiuni pe care trebuie să le îndeplinească un fluid de foraj sunt:

1. Să asigure curăţirea tălpii de detritus şi sa asigure transportul acestuia la suprafaţă. După ieşirea din duzele sapei,
fluidul curăţă particulele de rocă dislocată de pe talpa sondei şi le transportă la suprafaţă, unde sunt îndepărtate. La forajul
cu jet fluidul constituie şi instrument de dislocare a rocii. Pentru a transporta detritusul de la talpa sondei la suprafaţă, prin
spaţiul inelar se impune ca viteza ascensională a fluidului de foraj să fie mai mare decât viteza de cădere a detritusului
( vas = 0,6…1,4 m/s). La viteze ascensionale prea mici, detritusul se depune formând “dopuri” sau “poduri” care uneori
conduc la prinderea sapei. Pe de altă parte, vitezele ascensionale prea mari conduc în cazul formaţiunilor slab consolidate
la erodarea pereţilor găurii de sondă. Pentru ca viteza ascensionala sa fie cat mai mare este nevoie de o vascozitate mica.
Pe de altă parte, capacitatea de transport a fluidului de foraj creşte odată cu mărirea viscozităţii sale. De aceea în practică,
atunci când se pot realiza debite mari se folosesc fluide cu viscozităţi cât mai mici. Când debitul este mic, viscozitatea
fluidului trebuie mărită, ţinând cont şi de dimensiunile şi greutatea specifică a detritusului. Capacitatea fluidului de a
evacua detritusul din gaura de sondă depinde de următorii factori:
- Greutatea specifică a detritusului,
- Forma detritusului,
- Viscozitatea fluidului de foraj,
- Greutatea specifică a fluidului de foraj,
- Gelaţia fluidului de foraj.

2. Să asigure menţinerea detritusului în suspensie la întreruperea circulaţiei evitând prinderea garniturii de foraj
datorită depunerii acestuia la talpă. La reluarea circulaţiei să nu necesite dezvoltarea unor presiuni exagerate la pompe.
Pentru aceasta, fluidul trebuie să aibă bune proprietăţi tixotropice.
3. Să depună pe pereţii sondei o crustă de colmataj (turtă) cât mai subţire, compactă, rezistentă şi impermeabilă care
să asigure stabilitatea pereţilor şi să reducă la minimum cantitatea de apă filtrată în jurul sondei. Totodată, turta de
colmatare reduce frecările dintre garnitura de foraj sau coloana de burlane şi rocile din pereţi, diminuează uzura prăjinilor
şi a racordurilor. Gradul de pătrundere a fluidului în strat şi calitatea turtei formate depind de mărimea diferenţei de
presiune dintre sondă şi strat, de porozitatea şi permeabilitatea rocilor, de forma şi dimensiunea porilor acestora, de
viscozitatea, gelaţia şi tensiunea superficială, precum şi de dimensiunile particulelor din fluidul de foraj.
4. Să asigure o contrapresiune suficientă asupra stratelor ce conţin fluide sub presiune (pentru a împiedica eventualele
manifestări sau erupţii) şi asupra pereţilor sondei pentru a evita dărâmarea lor. Aceste funcţiuni depind de densitatea
fluidului de foraj.
5. Să realizeze o bună răcire a sapei – la forajul cu masă – a garniturii, precum şi lubrifierea lagărelor sapelor cu role.
6. Să permită realizarea unui carotaj electric cât mai bun. Noroaiele sărate, datorită conductibilităţii electrice foarte
mari provoacă scurtcircuitarea parţială a electrozilor, în timp ce fluidele negre – care au o rezistivitate mare
– legătura electrică a electrozilor cu pereţii sondei este foarte redusă. În asemenea cazuri trebuie să se recurgă la noi
metode de carotaj: microlog, laterolog, microlaterolog, inductiv etc.
7. Să permită separarea rapidă şi completă a detritusului la suprafaţă. Aceasta depinde de viscozitatea şi gelaţia
fluidului, care nu trebuie să aibă valori prea mari, precum şi de construcţia sistemului exterior de curăţire.
8. Să fie uşor de condiţionat şi întreţinut.
9. Să fie uşor pompabil.
10. Să asigure deschiderea corespunzătoare a orizonturilor productive şi punerea lor în producţie fără dificultăţi.

11. PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI ALE FLUIDELOR DE FORAJ.

Fluidele de foraj sunt definite printr-o serie de proprietăţi, unele dintre ele fiind comune tuturor tipurilor de
fluide, altele specifice doar anumitor categorii. O mare parte din caracteristicile fluidelor se măsoară şi se înregistrează la
sondă, în mod continuu, iar altele sunt măsurate numai intermitent, la sondă ori în laborator.

a.Densitatea fluidelor de foraj

Densitatea fluidelor de foraj reprezintă un parametru esenţial în cadrul procesului de foraj. Această
proprietate reprezintă masa unităţii de volum. Se notează cu ρ si se exprimă în kg/m³, kg/dm³, g/cm³.
Densitatea fluidului de foraj se alege astfel încât presiunea exercitată de coloana de fluid să prevină
surparea rocilor neconsolidate din pereţi şi afluxul nedorit al fluidelor din porii rocilor traversate de sondă. În acelaşi timp
trebuie evitată fisurarea stratelor şi pierderea parţială sau chiar totală a fluidului de circulaţie datorită unei presiuni prea
mari. Fluidele cu densitate ridicată diminuează viteza de avansare a sapei, în general sunt scumpe, dar și dificil de
menţinut pompabile și stabile. Fluidele pe bază de apă au densitatea cuprinsă între 1000 kg/m³ (egală cu densitatea apei)
și 2200 -2300 kg/m³.

b.Proprietăţi reologice
Proprietăţile reologice caracterizează comportarea la curgere a fluidelor de foraj, inclusiv rezistenţa la
deplasare a unor corpuri în masa fluidelor. Aceste proprietăţi permit să se evalueze presiunea și energia de pompare a
fluidelor de foraj, condiţiile de spălare precum și de evacuare a detritusului, pericolul de eroziune a pereţilor.
Viscozitatea aparentă a unui fluid reprezintă proprietatea lui de a opune rezistenţă la curgere. Cantitativ,
viscozitatea, notată cu η, este o măsură a acestei rezistente şi se defineşte ca raport între tensiunea de forfecare τ şi viteza
de forfecare dv/dx şi este constantă pentru fluidele newtoniene. Cu exceptia capacitatii de evacuare si suspendare a
detritusului, este de dorit ca vascozitatea unui fluid de foraj sa fie mentinuta la valori cat mai reduse.

Prin tixotropie se înţelege gelificarea unei soluţii când este lăsată în repaus şi revenirea gelului în soluţie
prin agitare.. Fluidele de foraj cu proprietăţi tixotropice sunt capabile să menţină în suspensie materiale inerte de
îngreunare şi detritusul, însuşire necesară mai ales atunci când se întrerupe circulaţia. Totuşi, rezistenţe de gel prea
ridicate provoacă suprapresiuni mari la pornirea circulaţiei şi la introducerea garniturii de prăjini sau a coloanei de
burlane şi depresiuni periculoase la extragerea garniturii.
c. Capacitatea de filtrare si colmatare
Datorită diferenţei dintre presiunea fluidului din sondă şi cea a fluidelor din porii formaţiunilor traversate, o
parte din faza liberă a noroiului pătrunde în porii rocilor. Simultan, pe pereţii sondei se depun particule solide, sub forma
unei turte de colmatare. Cu cât permeabilitatea turtei este mai scăzută, cu atât grosimea turtei depuse şi volumul de filtrat
sunt mai reduse. Turtele de colmatare sunt în general, compresibile; permeabilitatea lor scade odată cu presiunea. Viteza
de filtrare creşte cu temperatura, deoarece scade viscozitatea fazei lichide.
d. Natura şi concentraţia fazelor
Pentru un bun control al proprietăţilor unui fluid de foraj trebuie cunoscute concentraţia de particule solide,
mărimea şi natura lor, concentraţia de apă şi petrol, conţinutul şi natura sărurilor solubile, conţinutul de gaze. Înformaţiile
obţinute servesc la reglarea proprietăţilor reologice, de filtrare şi colmatare, de lubrefiere sau abraziune, precum şi la
îmbunătăţirea vitezei de avansare a sapei. Faza lichidă, gazele şi particulele solide (după natură şi mărime) sunt separate
şi analizate cu diverse metode: stare, sedimentare, centrifugare, adsorbţie, distilare, metode chimice, microscopice,
colorimetrice, spectrografice.
Conţinutul de particule solide, apă şi petrol
Pentru fluidele de foraj pe bază de apă şi argilă, faza solidă este alcătuită din argile şi materiale de
îngreuiere, iar faza lichidă din apă şi, eventual, motorină, în cazul în care noroiul a fost emulsionat. La fluidele pe bază de
produse petroliere faza lichidă este alcătuită din motorină şi apă, iar faza solidă din materiale de îngreuiere şi cele folosite
pentru controlul proprietăţilor de colmatare şi structurale.
Conţinutul de nisip
Nisipul imprimă fluidului de foraj proprietăţi abrazive şi erozive, reducând durata de lucru a
echipamentului de foraj. În concentraţii excesive, el crează pericol de prindere a garniturii la oprirea circulaţiei. De aceea,
pe cât posibil, el trebuie eliminat din noroi.
Conţinutul de gaze
În timpul forajului, la traversarea unor formaţiuni gazeifere, acestea pot pătrunde ȋn noroi, scăzând
densitatea lui şi provocând o creştere a viscozităţii. Acelaşi fenomen se poate produce şi ȋn timpul ȋngreunării sau a altor
tratamente chimice.
e. Indicele Ph
Aciditatea sau alcalinitatea unui fluid de foraj, în care se află disociaţi diverşi electroliţi, este exprimată de
indicile pH (logaritmul zecimal negativ al concentraţiei momentate de ioni H +).
pH= log 1/(H+)

În general, fluidele de foraj sunt bazice: pH > 7. Cele naturale, preparate din apă şi argilă, netratate, au pH-
ul cuprins între 7 şi 8, iar cele tratate au pH-ul între 8 şi 13. Valoarea optimă a pH-ului depinde de tipul noroiului.
f. Stabilitatea
Fluidele de foraj sunt sisteme disperse, eterogene; lăsate în repaus, în sondă sau în habe, dar şi în prezenţa
unor contaminanţi, au tendinţa să-şi separe fazele: particulele solide se depun, faza lichidă se separă la suprafaţă,
emulsiile şi spumele se sparg.
g. Activitatea
Activitatea fazei apoase a unui fluid de foraj exprimă măsura în care moleculele de apă au posibilitatea să
interacţioneze cu rocile hidrofile traversate. Când faza apoasă din fluidul de foraj este mai puţin mineralizată decât cea
din roca argiloasă, ea este mai activă şi pătrunde în rocă, creând probleme neplăcute. Invers, când apa din argile sau
marne are un potenţial chimic mai scăzut, rocile se deshidratează şi se consolidează. Fluidele a căror activitate este egală
cu cea a apei din rocile traversate se numesc fluide cu activitate echilibrată.

h. Adeziunea şi proprietăţile lubrifiante

Sondele fiind mai mult sau mai puţin înclinate, prăjinile de foraj, dar mai ales prăjinile grele şi burlanele de
tubare, se lipesc de pereţii sondei. Datorită forţelor de adeziune şi de frecare dintre metal şi turta de colmatare, dispunerea
şi mişcarea lor devine adesea dificilă. Ponderea celor două tipuri de forţe este greu de individualizat. Adezivitatea este un
fenomen de suprafaţă, depinzând în primul rând de afinitatea moleculelor de lichid faţă de metal.

Proprietăţile lubrifiante ale fluidelor de foraj sunt evaluate prin mărimea coeficienţilor de frecare - metal -
rocă, metal - turtă de colmatare, metal - metal, metal - cauciuc şi prin durata de lucru a elementelor metalice care se freacă
între ele ori cu pereţii sondei.

i. Capacitatea abrazivă şi erozivă

Datorită particulelor solide fluidele de foraj contribuie adeseori la uzura echipamentului cu care vin în
contact. Se distinge o uzură prin abraziune şi una prin eroziune. Uzura abrazivă intervine atunci când fluidul de foraj
pătrunde între două suprafeţe care se freacă (metal - metal, metal - cauciuc) şi anume: în lagărele deschise ale sapelor cu
role şi ale motoarelor de fund, la dinţii sapei în contact cu roca, la frecarea racordurilor cu pereţii sondei, la mişcarea
pistoanelor în cămăşile pompelor.

12. PREPARAREA FLUIDELOR DE FORAJ ȘI CORECTAREA PROPRIETĂȚILOR.

Materiale pentru prepararea fluidului de foraj

Pentru prepararea fluidelor de foraj pe bază de apă se utilizează toate argilele care se hidratează şi se
dispersează ȋn apă, sub formă de particule coloidale. Argilele sunt materiale care dezvoltă plasticitate atunci când se
hidratează. Aceasta se ȋntâmplă deoarece argilele absorb apa cu rapiditate. Acestea se numesc argile hidrofile. Dacă o
argilă nu absoarbe apa, se numeşte hidrofobă. Argilele folosite ȋn apa dulce constau ȋn aluminosilicaţi extrem de fini şi cu
o mărime variabilă. Sunt formate din straturi alternante de oxizi de siliciu şi aluminiu, cu aranjamente uşor diferite pentru
obţinerea straturilor. O particulă argiloasă poate consta dintr-un singur strat sau un număr nefinit de straturi suprapuse
unele peste celelalte asemănător unui pachet de cărţi şi ţinute ȋmpreună datorită unor forţe reziduuale. Ȋn contact cu apa,
argilele dezvoltă diferite grade de umflare, ȋn funcţie de originea şi natura coloidală a oricăror substanţe prezente. Cea mai
importantă şi în mod curent folosită argilă pentru obţinerea viscozităţii şi a reducerii filtratului este bentonita de Wyoming
sau montmorilonitul de sodiu.

Materiale pentru corectarea densităţii fluidului de foraj

Fluidele necesare traversării formaţiunilor cu presiuni ridicate trebuie să aibă densitate mare. Materialele de îngreuiere
folosite pentru creşterea densităţii fluidelor de foraj sunt :
- Cu densitate redusă (sub 3500 kg/m 3): argile slab consolidate, marne, crete, calcar, dolomit, cu ele se pot prepara
fluide cu densitate 1500-1700 kg/m3 ;
- Cu densitate medie (3500 – 5500 kg/m3): barită, oxizi de fier, siderit, cu care se pot prepara fluide cu densitate 2200
– 2300 kg/m3 ;
- Cu densitate ridicată (peste 5500 kg/m 3): galena, ferofosfor, feromangan, folosite numai la omorârea sondelor,
putandu-se prepara noroi de 2700-3000 kg/m3 (s-a folosit doar galena, celelalte fiind toxice).
 Materiale pentru corectarea viscozităţii
Pentru mărirea viscozităţii fluidului de foraj se adaugă bentonită prehidratată sau diverşi polimeri cu masă
moleculară mare, sau chiar un electrolit contaminant cum ar fi: NaCl, Ca(OH) 2.

Materiale pentru corectarea capacităţii de filtrare

Se acţionează în sensul reducerii filtratului atunci când argila bentonitică nu este capabilă să micşoreze
viteza de filtrare. Aditivii necesari pentru reducerea capacităţii de filtrare sunt: amidonul, carboximetilceluloza de sodiu,
poliacrilamide şi răşina de xantan.

Floculanți
În general prin flocularea particulelor de argilă pătrunse în fluidul de foraj, se poate ușura eliminarea lor la
suprafață și astfel se menține scăzut conținutul de particule solide. Acțiunea floculantă posedă o serie de substanțe
anorganice solubile (varul, oxidul de magneziu etc), dar în acest scop se folosesc diverși polimeri anionici, cationici sau
neionici care se comportă ca niște polielectroliți.
În principal se pot utiliza ca floculanți: poliacrilamida nehidrolizată, poliacrilatul de sodiu, numeroși
copolimeri dar și unele rășini. Concentrațiile folosite sunt reduse (0,1 – kg/m³), deoarece la concentrații mult mai mari,
efectul se poate inversa.

Lubrifianți
Lubrifianţii sunt substanțe care se adsorb pe suprafețele metalice, diminuând frecările și uzura echipamentului din
sondă. Lubrifianții, sunt folosiți si ca agenți de degajare a garniturilor de foraj și a coloanelor de burlane prinse în gaura
de sondă. Ca lubrifianți se utilizează: uleiuri vegetale, asfalt dispersabil în apă, praf de grafit, diverse substanțe
tensioactive neionice sau anionice, petrol brut sau chiar și motorină.
Antispumanţii
Antispumanţii sunt substanţe care reduc tensiunea interfaciala gaz-lichid, gaz-solid, sau ȋnlocuiesc stabilizatorul de pe
suprafaţa bulelor de gaz cu o substanţă având o rezistenţă de protecţie mult mai scăzută. Ei favorizează eliminarea gazelor
pătrunse din rocile traversate, dar mai ales, a aerului ȋnglobat ȋn timpul preparării şi tratării cu materiale pulverulente hidrofile
(de exemplu, barita flotată) sau cu reactivi chimici care spumează (sarea, lignosulfonaţii). Se foloseşte ȋn cantităţi reduse de 1-10
kg/m3.

Materiale de blocare
Problema pierderilor de circulaţie se ȋntâlneşte frecvent ȋn procesul de foraj. Gradul de importanţă al
problemei este proporţional cu debitul de pierdere, care poate varia de la o cantitate prea mică pentru a fi observată, până
la pierderea totală a circulaţiei. Pe intervalele de suprafaţă, problema pierderilor poate fi uneori rezolvată prin mărirea
viscozităţii şi gelaţiei fluidului de foraj, dar când permeabilitatea rocilor este foarte mare sau există fisuri, se apelează la
materialele de blocare.
Acestea sunt adaosuri foarte variate ca natura, formă şi dimensiuni, putând fi grupate aslfel:
- Materiale de blocare fibroase, unde sunt incluse: azbest, attapulgit, fibre de trestie, paie, deşeuri textile, fibre de
sticlă, deşeuri de cauciuc sau piele;
- Materiale de blocare granulare, cum ar fi: nisip, zgură, cocs măcinat, calcar sau dolomit măcinate, rumeguş, coji
de nucă, perlită expandată;
- Materiale de blocare lamelare, de exemplu: fulgi de mică, deşeuri de celofan, deşeuri vegetale, foiţe din material
plastic.
La acestea se adaugă materiale şi amestecuri vâscoase (argilă, bentonită - ciment) sau liante (ciment simplu sau cu diverse
adaosuri).

Reactivi organici pentru controlul rocilor argiloase

Soda caustică (NaOH) în concentraţie de sub 0,5 kg/m 3 are o acţiune dispersantă asupra bentonitei, iar la
concentraţii mai mari produce un efect de coagulare, respectiv, măreşte viteza de filtrare şi afectează stabilitatea fluidelor.
Soda calcinată (Na2CO3) în concentraţii mici, îmbunătăţeşte proprietăţile noroaielor pe bază de apă – argilă,
având un rol dipersant asupra bentonitei, iar la concentraţii mai mari, inhibă umflarea marnelor şi argilelor, creste pH-ul,
viscozitatea şi gelaţia fluidelor. În practică se foloseşte la transformarea argilelor calcice în argile sodice.
Clorura de calciu (CaCl2) – se foloseşte la prepararea noroaielor inhibitive cu conţinut ridicat de Ca 2+ a
fluidelor pentru perforare şi reparaţii, la reglarea activităţii apei din fluidele pe bază de petrol, ca aditivi acceleratori de
priză a pastei de ciment.

13. INSTALAȚIA PENTRU PREPARAREA, CURĂȚIREA FLUIDULUI DE FORAJ.

Instalaţia pentru prepararea, curăţirea şi circulaţia fluidului de foraj face parte integrantă din instalaţia de
foraj pe care o deserveşte, fiind un ansamblu complex proiectat pentru pregătirea, omogenizarea şi ȋndepărtarea
particulelor solide din fluidul de foraj ȋn scopul redării sale ȋn circuit ȋn condiţii optime. Componenţa şi complexitatea
unui astfel de ansamblu depind de tipul instalaţiei de foraj, tehnologia de foraj şi de dimensiunile locaţiei unde va avea loc
forajul.
Operaţiile de preparare sunt asigurate de grupul de preparare noroi, respectiv de agitatoare cu elice şi
puştile de fund.
Agregatele şi subansamblele realizează ȋndepărtarea solidelor din fluidul de foraj (site vibratoare,
curătitoare de noroi), cât şi separarea şi eliminarea bulelor de gaz din fluidul de foraj (degazeificator atmosferic).
Schema generală a unei instalaţii pentru prepararea, curăţirea şi circulaţia fluidului de foraj şi se compune
din următoarele părţi:
- Haba noroi

- Haba depozit apă

- Habă chimicale

- Grup pompare şi amestec 2AG 150-400

- Grup condiţionare noroi, mixer chimicale

- Desnisipator 6 x 8 inch

- Dezmâluitor 12 x 4 inch

- Degazor

- Manifoldul pompelor de noroi

- Linia de ȋncărcare

- Lgheaburi de legătură habe

Habele de noroi, având o capacitate de 30 – 70 m³ sunt prevăzute cu agitatoare mecanice sau hidraulice,
puști de curățire, guri de vizitare și racorduri pentru umplere, golire sau aspirația pompelor. Astfel, legătura dintre ele se
va realiza prin jgheaburi deversoare sau prin conducte care sunt prevăzute la partea inferioară cu robinete de separare
între habe.
 Sitele vibratoare au rolul de a îndepărta particulele grosiere de detritus imediat după ieșirea fluidului din
sondă.
 Hidrocicloanele sunt dispozitive care se folosesc pentru îndepărtarea particulelor solide care nu au fost
separate de sitele vibratoare. În hidrociclon, fluidul de foraj este trimis de o pompă centrifugă, pătrunzând tangențial în
porțiunea de alimentare, cu o viteză medie de 2..3 m/s, după care capătă o mișcare în spirală, urmând apoi a fi împins spre
zona conică. Astfel, în partea de jos, în imediata apropiere a vârfului conic secțiunea de curgere se reduce, iar fluidul își
schimbă sensul axial de mișcare și prin intermediul unui vârtej interior va ieși printr-o țeavă centrală, cu un diametru mai
mare decât a ţevii de alimentare.
Separatoarele centrifugale sunt dispozitive cu ajutorul cărora se ȋndepărtează o parte dintre particulele
foarte fine care reduce viteza de avansare a sapei şi nu pot fi eliminate cu hidrocicloanele.
Centrifugele se utilizeză şi pentru concentrarea baritei ȋntr-un noroi recuperat de la o sondă, iar la foraj
marin cu fluide pe bază de petrol, ele folosesc la recuperarea lichidului folosit pentru spălarea detritusului.

Unitatea de floculare.
Îmbunătăţirea prin mijloace chimice a îndepărtării mecanice a solidelor < 2µ aflate în suspensie se
realizează prin coagulare şi floculare.
Prin floculare se urmăresc următoarele rezultate:
• Controlul solidelor la nivel coloidal (< 2µ ),
• Îndepărtarea solidelor ultra-fine,
• Recuperarea şi reciclarea fazei lichide (din haba de reziduuri),
• Utilizarea unui număr minim de habe, ocuparea unui spaţiu restrâns în vederea amplasării IPCN-ului.
Unitatea de floculare este un ansamblu de utilaje moderne cu ajutorul cărora se prepară şi se injectează
soluţia de polimeri în centrifuga de mare viteză.
După preparare, soluţia se mixează cu ajutorul unui agitator antrenat de un motor electric. După hidratarea
polimerului se trece la injectarea (cu un debit foarte bine stabilit în funcţie de operaţia ce urmează a fi efectuată) soluţiei
de floculare în pompa de alimentare a centrifugii de mare viteză. Soluţia pe traseul “pompă – separator centrifugal”
acţionează asupra particulelor solide coloidale mai mici de 2µ prin aglomerarea şi formarea unor floconi cu dimensiuni
mai mari de 2µ, aceştia putând fi eliminaţi de separatoarele centrifugale de mare viteză.

Unitate de uscare VORTEX

Vortex-ul este un echipament, de ultimă generaţie, cu ajutorul căruia se recuperează faza lichidă din
detritusul rezultat în urma forării unei sonde. Acest echipament se utilizează doar la fluidele pe bază de uleiuri sintetice
sau petroliere. Detritusul este transportat în interiorul Vortexului cu ajutorul unui şnec. Principiul de separare a fazei
lichide de cea solidă este forţa gravitaţională.

Degazeificatore
În timpul forajului, gazele pot pătrunde în fluidul de circulație din roca dislocată sau din pereți sondei. Se
modifică astfel proprietăţile fluidului de foraj, creşte viscozitatea, se modifică pH-ul. Cea mai gravă situaţie se produce
când densitatea scade periculos de mult, iar afluxul de gaze se intensifică şi sonda poate manifesta eruptiv.
Prezența gazelor în fluidul de circulație poate prezenta un pericol de incendiu, iar lucrul în sondă devine
primejdios pentru echipa de lucru. Orice gazeificare intensă poate fi însoțită de o creștere a nivelului de noroi în habe.
Gazeificarea noroiului, de asemenea, înrăutățește condițiile de funcționare a pompelor și a echipamentului de curățire. În
acest scop se montează un separator de gaze pe derivație și de asemenea un degazeificator după trecerea noroiului de site.
Degazeificatorul are rolul de a elimina din fluid bulele mai fine de gaz. În practică după modul de lucru
sunt cunoscute degazeificatoare cu vid și atmosferice.
Separator de gaze și noroi
Această instalaţie este o piesă vitală, extrem de stabilă a echipamentului de protecţie în ceea ce priveşte
operaţiile de foraj de la ora actuală. Poate fi folosită foarte bine în locaţiile în care activitatea de foraj are şanse să
întâlnească volume mari de gaz.
Separatorul de gaz şi noroi este folosit în principal pentru a separa şi a ventila volume mari de gaz liber,
care pot include şi gaze toxice (hidrogen sulfurat) din fluidul de foraj.

Separatorul de gaz şi noroi constă dintr-un vas de presiune cilindric fixat în poziţie verticală. În interior se
află o serie de şicane plate aşezate în unghiuri, puse în trepte din partea de sus până jos. În momentul în care noroiul
contaminat este îndreptat către separator, curge în jos succesiv peste fiecare şicană.

În timpul acestui proces gazele se separă de noroi şi sunt apoi conduse prin liniile de ventilaţie către o altă
locaţie unde pot fi arse în siguranţă. Fluxul de lichid din cadrul vasului poate fi reglat printr-o valvă care controlează
nivelul de lichid sau de un tub în formă de U, asigurându-se un timp de reţinere adecvat în separator pentru eliberarea
gazului.
Principalele calități ale acestui separator sunt următoarele:
c) Separă volume mari de gaz liber inclusiv H2S;
d) Reduce ameninţarea gazelor toxice şi a dezastrelor;
e) Rezistent la coroziune printr-o protecţie adecvată.

14. TIPURI DE COLOANE DE TUBAJ. FUNCȚIILE ACESTORA.

Pentru realizarea unei sonde, pe măsură ce adâncimea intervalului forat crește, este necesară consolidarea pereților
cu burlane metalice, dimensionate astfel încât să facă față solicitărilor diverse din sondă.
În plus, stratele purtătoare de fluide trebuiesc izolate prin crearea unui inel de ciment etanș în spatele coloanelor,
care de asemenea, mărește și capacitatea portantă a coloanelor de burlane.

Tubarea sondelor

Prin tubarea sondelor se înţelege complexul de lucrări necesar a fi efectuate pentru introducerea, în găurile de
sondă săpate la o anumită adâncime, a unor coloanelor formate din burlane de oţel.

Prin efectuarea operației de tubare se urmărește îndeplinirea următoarelor cerințe:

- Izolarea între ele a stratelor ce conţin fluide de natură diferită şi cu presiuni diferite, şi de a dirija în final producţia
sondei după voinţă;
- Inchiderea anumitor orizonturi care prin natura lor crează dificultăţi importante în continuarea forajului, dificultăţi
care ar împiedica atingerea adâncimii finale proiectate.
- Formarea unui suport suficient de rezistent pentru fixarea coloanelor următoare.
 Lucrările considerate ca făcând parte din “construcţia şi tubarea sondelor” sunt:

- Intocmirea programului de tubaj, în funcţie de caracteristicile sondei şi de adâncimea totală proiectată,

pe baza datelor geologice cunoscute sau estimate, inclusiv alegerea tipurilor potrivite de burlane şi a
diametrelor sapelor;
- Stabilirea înălţimii de cimentare a coloanelor, în cazul când aceasta constituie o condiţie necesară de
protecţie a coloanelor respective;
- Organizarea şi efectuarea operaţiilor de tubaj, precum şi rezolvarea diverselor probleme tehnice ce pot
apare în cursul tubării sondei;
- Calcularea tensiunii de fixare a coloanelor în flanşe, în funcţie de adâncimea coloanei, de nivelul de
ciment şi de condiţiilor de lucru;
- Luarea de măsuri necesare pentru protecţia coloanelor tubate, pe durata vieţii economice a sondei.
Adâncimea de tubare se stabileşte în funcţie de scopul urmărit prin tubarea coloanei respective, fapt care
determină şi denumirea coloanei respective. Diametrul coloanei se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori între care se
menţionează: diametrul disponibil al găurii, adâncimea necesară de tubare şi condiţiile de lucru, cunoscute sau
estimate.
După scopul urmărit, respectiv destinaţia fiecărei coloane, acestea sunt împărţite în următoarele categorii:
- Coloane de ghidaj;
- Coloane de suprafaţă denumite și coloane de ancoraj;
- Coloane intermediare denumite şi coloane tehnice;
- Coloane de exploatare denumite şi coloane de producție.

După lungimea de tubare, coloanele se împart în:

- Coloane întregi, când lungimea de tubare se extinde de la o anumită adâncime până la suprafaţă;
- Coloane pierdute (lainere) când porțiunea ce urmează a fi tubată se limitează la lungimea de formațiune deschisă
cuprinsă între talpa sondei şi şiul coloanei precedente (totuși, pentru siguranţă, lainerul se petrece 50 - 150
m în coloana precedentă).

15. BURLANE DE TUBAJ. ACCESORII DE COLOANĂ.

Burlanele de tubaj

Funcţiile diferitelor categorii de coloane pot fi realizate dacă burlanele componente ale coloanei respective
îndeplinesc o serie de condiţii, între care se menţionează:
- Să fie fabricate din oţel cu proprietăţile mecanice corespunzătoare, pentru a putea suporta cu succes solicitările
diverse la care sunt supuse în sonde;
- Imbinările burlanelor trebuie să posede nu numai suficientă rezistenţă la diversele solicitări mecanice, ci totodată
să fie astfel construite, încât operaţia de îmbinare (înşurubarea burlanelor) să poată fi efectuată cu uşurinţă şi să poată fi
desfăcută în aceleaşi condiţii;
- Suprafaţa burlanelor trebuie să fie, atât la exterior, cât şi la interior, cât mai netedă cu putinţă; suprafaţa netedă la
exterior are rolul să realizeze un coeficient mic de frecare cu pereţii găurii de sondă iar la interior, suprafaţa netedă are
rolul de a evita agăţarea diverselor scule şi de a reduce coeficientul de frecare cu celelalte coloane, la introducere sau
extragere;
- Burlanele trebuie să fie etanşe, atât la corp, cât şi la îmbinări şi să reziste la coroziune;
- Oţelul din care sunt confecţionate burlanele trebuie să fie dur şi tenace, pentru a rezista cu succes acţiunii de
abraziune, întâlnită în diversele etape ale săpării sondelor;
- Pereţii burlanelor trebuie să fie cât mai subţiri posibil, depinzând de rezistenţa necesară, cerută de solicitările
existente în sonde, cu scopul de a evita micşorarea suprafeţei efective de lucru;
- Costul burlanelor trebuie să fie cât mai scăzut.
Lungimea burlanelor poate varia funcţie de cerinţele operatorului, de la 8 la 14 m. Burlanele se asamblează
cap la cap prin intermediul racordurilor care au anumite tipuri de filete, pentru a forma coloana de tubare. Diametru
nominal (exterior) al burlanelor poate varia de la 4 ½ la 20 inch şi pot avea grosimi de perete de la 5 mm la 20 mm.
Standardele existente ȋn industria de petrol şi gaze reglementează caracteristicile fizico-mecanice şi
modelele de ȋncercare ale oţelurilor din care sunt realizate burlanele de tubare, ȋncadrându-le ȋn nişte clase de rezistenţă.
Conform specificaţiilor API, clasele de rezistenţă sunt simbolizate printr-o literă şi un număr ce reprezintă
limita minimă de curgere a oţelului, exprimată ȋn mii de psi.
Clasele H-40, J-55, K-55, N-80 şi P-110 sunt destinate sondelor obişnuite, iar clasele L-80, C-90, C-95, T-
95, Q-125 sunt recomandate pentru sondele ce exploatează fluide corozive.
Burlanele de tubare se ȋmbină ȋntre ele prin ȋnşurubare sau mai rar, prin sudură. Ȋmbinările filetate pot fi
grupate ȋn două mari categorii :
- Cu mufă separată – burlanele se termină la ambele capete cu cep filetat, mufa fiind ȋnşurubată ȋn fabrică la unul
dintre capete ;
- Cu mufă din corp (integrală) - burlanele se termină la un capăt cu mufă filetată, iar la celălalt capăt cu cep filetat.

După profilul filetului se disting:

- Imbinări cu filet triunghiular;
- Imbinări cu filet trapezoidal.

Filetul triunghiular se ȋntâlneşte doar la ȋmbinările cu mufă separată. El este cel mai răspândit, atât la
burlane deoarece se fabrică relativ uşor şi nu necesită o precizie deosebită.
Filetul triunghiular folosit la burlane este conic şi cu pasul relativ mic, conicitate c= 1 :16 (6,25%) şi pasul
p = 3.175 mm (8 spire/inch). Unghiul la vârf are 60°, bisectoarea fiind perpendiculară pe axa burlanului. Fundul şi vârful
sunt rotunjite, de aceea filetul triunghiular este numit impropriu “rotund”. Pentru evitarea gripării, razele de curbură
ale celor două elemente sunt diferite. Între vârfuri şi funduri rămâne un spaţiu ce va fi umplut cu vaselină în momentul
înşurubării. Adâncimea filetului h1 = 1,81 mm, iar înălţimea de lucru h2 = 1,734 mm

Filetele trapezoidale se întâlnesc atât la îmbinări cu mufă separată, cât şi la cele cu mufă din corp şi sunt
mult mai diversificate ca profil decât cel triunghiular.

Accesorii de coloană
Pentru introducerea în sondă, în condiţii optime, a coloanelor şi pentru realizarea cimentării coloanelor
tubate sunt folosite accesoriile de coloane.
Şiul este plasat la capătul inferior al coloanei şi permite trecerea acesteia spre talpă, fără dificultăţi şi fără a
deranja peretele găurii. Sunt de două tipuri: şiuri simple şi cu valvă de reţinere. Ambele tipuri sunt rotunjite, dar şiurile cu
valvă au în interior o supapă cu închidere de jos în sus, împiedicând pătrunderea fluidului de foraj în coloană. În această
situaţie coloana de burlane rămâne goală în interior, ceea ce reprezintă un avantaj, reducând sarcina la cârligul macaralei.
Dacă se execută o operaţie de cimentare, valva împiedică revenirea pastei de ciment în interiorul coloanei. Şiul cu valvă
prezintă şi inconveniente cum ar fi crearea de diferenţe de presiune între exteriorul şi interiorul coloanei de burlane în
condiţiile în care nu se ţine cont de umplerea periodică cu fluid de foraj , în timpul introducerii coloanei în sondă.
 Niplu cu valvă (mufa plutitoare) se foloseşte la coloanele de lungime mare, grele, unde există mari
diferenţe de presiune (între exterior şi interior). Mufa are pereţii groşi, iar în interior are o valvă de reţinere asemănătoare
şiului, constituind o siguranță suplimentară împotriva revenirii pastei de ciment în coloană. Se înșurubează deasupra
șiului la o distanţă de cca. 1 – 3 bucăţi de burlane. Plutitorul împiedică pătrunderea noroiului din spaţiul inelar în coloană,
ceea ce face ca acesta să plutească.

Inelul de reţinere (discul opritor) se montează dacă nu se foloseşte mufă plutitoare pentru oprirea dopurile
de ciment; dacă s-ar permite ca dopul al doilea să ajungă până în dreptul şiului ar fi posibil ca amestecul de ciment
contaminat cu cantităţile de noroi ce scapă pe lângă dop sau sunt răzuite de pe pereţii burlanelor, la trecerea în jos a
dopurilor, să ajungă în jurul şiului şi să determine o proastă cimentare. Se confecţionează dintr-un material care se
frezează uşor (fontă) şi se plasează la 10 - 30 m deasupra şiului, în interiorul unei mufe de legătură a burlanelor.

Centrorii sunt dispozitive montate în exteriorul coloanei de tubare, pentru menţinerea poziţiei concentrice a
coloanei în gaura de sondă. Se obţine astfel un inel continuu şi uniform de ciment în jurul coloanei. Există mai multe
variante de construcţie cu lame drepte, cu lame ondulate sau cu lame curbe.

Scarificatorii (curăţitorii de colmataj) au rolul de a curăţa colmatajul de pe peretele sondei, prin răzuire.
Se montează în partea inferioară a coloanei. Scarificatorii pot fi: longitudinali şi transversali. La primii curăţirea
colmatajului se face printr-o mişcare de rotire a coloanei, iar la al doilea tip, prin deplasarea sus - jos a coloanei.

Agăţătorul de coloană se utilizează la suspendarea coloanelor pierdute (lainere). Susţinătorul (agăţătorul de

coloană) este plasat la partea superioară a coloanei pierdute şi este prevăzut cu un dispozitiv care se deblochează în
momentul stabilirii poziţiei corecte, fixând şi blocând coloana pierdută în coloana precedentă.

16. SOLICITĂRILE COLOANELOR DE BURLANE.

Natura şi intensitatea solicitărilor la care este supusă o coloană de burlane în gaura de sondă, depind de
adâncimea şi profilul sondei, de stabilitatea formaţiunilor traversate, de natura şi presiunea fluidelor din porii rocilor, de
gradientul de fisurare şi temperatură, de modul de fixare al coloanelor în flanşe, operaţia executată şi de tehnologia
aplicată pentru executarea operației de tubare.
Solicitările sunt variabile de-a lungul coloanei, iar unele dintre ele se modifică în timp. În general ele sunt
statice şi doar accidentul capătă caracter dinamic.
Principalele solicitări la care sunt supuse coloanele de burlane sunt:
Tracţiune şi compresiune.Principala solicitare este tracţiunea dată de greutatea proprie a coloanelor. Valoarea maximă
este la suprafaţă la sfârşitul introducerii coloanei. La aceasta se adaugă greutatea lichidului din interiorul coloanei și forţa
de compresiune creată de efectul de plutire în noroiul din sondă în momentul tubării.
În momentul introducerii coloanelor apar şi unele forţe suplimentare:
- Forțe de frecare între coloană şi pereţii sondei;
- Forțe hidrodinamice, create de mişcarea fluidului deslocuit de coloană la introducere sau la circulaţii intermediare;
- Forțe de tracţiune în cazul încercării de degajare a coloanei prinse sau de desfundare a şiului înfundat prin
ridicarea presiunii interioare;
- Forțe de compresiune la sprijinirea coloanei pe pereţi în zone deviate sau îngustate;
- Forțe de tracţiune în cazul coloanelor prinse, când se încearcă operaţii de degajare.

Presiunea exterioară. În timpul introducerii coloanei, asupra ei se exercită presiunea exterioară creată în
primul rând de prezenţa fluidului din spatele ei. La aceasta se adaugă efectele hidrodinamice provocate de circulaţia
fluidului deslocuit de coloană sau pompat prin interior şi presiunea de contact, neuniformă, cu pereţii în sondele curbate.
Presiunea exercitată de rocile traversate prin foraj asupra coloanelor de burlane poate creşte în timp, funcţie
de proprietăţile elastovascoplastice ale rocilor, umiditatea lor şi presiunea fluidelor din pori, de elasticitatea inelului de
ciment şi a burlanelor.
Presiunea interioară. Este provocată de prezenţa fluidelor în interiorul coloanei la care se adauga eventuala
presiune creată de la suprafaţă. În timpul circulaţiei se suprapun şi presiunile necesare învingerii frecărilor. Valori mari
ale presiunii
interioare se întâlnesc în cazul unei manifestări de gaze dintr-un strat deschis în timpul forajului în care pot se pot
întâlni următoarele situaţii:
- Sonda este închisă cu un aflux de gaze la talpă;
- Gazele evacuate prin circulaţie ajung la suprafaţă;
- Sonda este închisăşi plină cu gaze.

Ȋncovoiere. Coloanele de burlane sunt supuse la încovoiere în sondele curbate, dar şi atunci când îşi pierd
poziţia rectilinie datorită compresiunii sau presiunii interioare acestea pot flamba.
Solicitarea nu este periculoasă, în general se ia în considerare mărind coeficientul de siguranţă la tracţiune.
Pentru proiectarea profilului coloanelor de burlane nu este util să se considere toate solicitările ce pot
interveni în timpul forării sau exploatării unei sonde. Este suficient să se ţină seama doar de solicitările maxime la
tracţiune, presiune interioară sau presiune exterioară.
Presiunile de spargere şi de turtire ale burlanelor trebuie afectate de prezenţa forţelor axiale. Tracţiunea
reduce presiunea de turtire, iar compresiunea reduce presiunea de spargere.
Tubarea şi exploatarea unei coloane de burlane în deplină siguranţă necesită aplicarea, la dimensionarea ei,
a unor coeficienţi de siguranţă.
De asemenea se vor consideră ipotezele de calcul la care se va face dimensionarea coloanei de burlane:
-La golire totală sau parţială;
-Abaterile de la caracteristicile standard ale oţelurilor;
-Chema şi ipotezele de alcătuire a profilului coloanei;
-Uzura şi coroziunea burlanelor în timp;
-Slăbirea rezistenţei burlanelor prin perforare sau frezare interioară.

Cei mai mari coeficienţi de siguranţă se iau la tracţiune. De obicei, aceştia se aplică rezistenţei îmbinării
deoarece, îmbinarea constituie elementul slab al unui burlan. La spargere şi la turtire, coeficienţii de siguranţă sunt mai
mici, deoarece evaluarea solicitărilor este mult acoperitoare.
A dimensiona o coloană de burlane înseamnă a-i alcătui profilul (grosimea de perete, calitatea oţelului şi
tipul de îmbinare) astfel încât să reziste pe toată lungimea, in timpul întregii perioade de exploatare, tuturor solicitărilor la
care este supusă.
Deoarece solicitarile sunt variabile de-a lungul coloanei rezultă că şi profilul acesteia va fi variabil. Când
există mai multe posibilităţi de alcătuire se alege varianta cea mai economică sau profilul cel mai uşor.

17. CIMENTAREA SONDELOR. METODE DE CIMENTARE.

 La sondele ȋn foraj se execută două tipuri de cimentări: cimentări primare şi cimentări speciale (secundare),
pentru care se foloseşte o soluţie de izolare (pastă de ciment) formată dintr-un amestec de materiale liante (de regulă
ciment) și o cantitate determinată de apă, adesea cu adaosuri de reactivi chimici.
Cimentările primare se execută imediat după tubarea unei anumite coloane şi constau ȋn plasarea unei
cantităţi bine stabilite de pastă de ciment ȋn spaţiul inelar dintre coloană şi teren. Prin ȋntărirea pastei, ȋn acest spaţiu
trebuie să se formeze un manşon compact, rezistent şi impermeabil, bine aderat la coloană şi teren.
Coloana de ancoraj se cimentează ȋntotdeauna pe ȋntreaga ȋnălţime a spaţiului inelar (de la şiu până la
suprafaţă). Această cimentare are ca scop:
- Consolidarea temeinică a coloanei ȋn teren, ȋntrucât această coloană suportă greutatea prevenitorului de erupţie şi o
bună parte din greutatea coloanelor ce se vor tuba ulterior, precum şi greutatea ţevilor de extracţie;
- Etanşarea perfectă a spaţiului inelar dintre coloană şi teren, pentru a evita declanşarea de erupţii necontrolate prin
spatele coloanei de ancoraj sau pătrunderea fluidelor de foraj ȋn stratele cu apă potabilă atunci când sonda manifestă
eruptiv şi se ȋnchide prevenitorul de erupţie.
Coloanele intermediare se cimentează fie pe toată ȋnălţimea spaţiului inelar (cazul sondelor de gaze), fie
numai pe o anumită porţiune de la şiu ȋn sus. Prin cimentarea coloanelor intermediare se urmăreşte izolarea anumitor
formaţiuni geologice care au fost deschise de gaura de sondă şi au creat/pot crea complicaţii ȋn timpul forajului.
Coloanele de exploatare se cimentează la zi, ȋn cazul sondelor de gaze şi doar pe ȋnălţimea stratelor
productive plus 200 – 300 m deasupra acestora ȋn cazul sondelor de petrol. Prin cimentarea coloanelor de exploatare se
urmăreşte izolarea stratelor productive de restul formaţiunilor permeabile (care pot conţine alte fluide sub presiune) ȋn
scopul testării şi exploatării selective a stratelor.
Cimentările speciale (secundare) se execută de regulă ȋn gaura deschisă (netubată) fie ȋn scopul obturării
anumitor formaţiuni de mare permeabilitate ȋn care se pierde fluidul de foraj, fie ȋn scopul obţinerii unor dopuri rezistente
şi etanşe.
Deasemenea, cimentările secundare se execută și pentru remedierea cimentărilor primare nereuşite.Reușita
operațiilor de cimentare este determinat de tehnica şi tehnologia utilizată, de calitatea lucrărilor pregătitoare şi calitatea
materialului de izolare. Numai după o consolidare de bună calitate şi o cimentare corespunzătoare este posibilă
exploatarea de durată a sondei, fără apariţia unor probleme în sonde.

18. CIMENTURI ȘI PASTE DE CIMENT. CONTROLUL CIMENTĂRII.

Prin cimenturi de sondă se înţelege o categorie foarte largă de materiale liante, fin măcinate, care, pompate
sub forma unor suspensii stabile în sonde, se întăresc şi capătă proprietăţi fizico-mecanice dorite, rezistenţă mecanică şi
anticorozivă, aderenţă la burlane şi roci, impermeabilitate.
Datorită condiţiilor foarte diverse de mediu, presiune, temperatură, tehnologie de cimentare, exploatare, dar
şi din motive economice s-a elaborat o mare varietate de cimenturi şi paste de ciment, de la cele preparate doar cu ciment
obişnuit (Portland) până la amestecuri liante fără ciment.

Normele API recomandă nouă clase de ciment pentru sonde: A, B, C, D, E, F, G, H, J, în funcție de

adâncimea și condițiile de utilizare. Printr-o aditivare corespunzătoare, beneficiarul are posibilitatea să prepare o
diversitate de paste, după necesităţi.
Cimentul Portland se obţine din calcar şi marnă (sau argilă). Uneori se adaugă silice, oxizi de fier, bauxită,
astfel încât cimentul să aibă compoziţia oxidică dorită.
 Materiile prime sunt concasate, amestecate, măcinate sub 100m şi calcinate în cuptoare rotative înclinate
după un anumit regim, până la topirea parţială (vitrifiere), la 1450 - 1500C. După răcire, el este remăcinat împreună cu 3 -
7 gips, adăugat pentru reglarea prizei. Se obţine praful de ciment.
Proporţia componenţilor principali din ciment, determinată de raportul iniţial al oxizilor, dar şi de regimul
de ardere şi răcire, generează propietăţile pastei şi ale pietrei de ciment (timpul de priză, viscozitatea pastei, rezistenţa
iniţială şi cea finală, comportarea la temperaturi ridicate şi la agenţi agresivi, modificările de volum). În funcţie de
compoziţia mineralogică, se fabrică diverse sorturi de ciment, diferenţiate după temperatura de exploatare, scop şi
rezistenţă la coroziune.
Amestecând cimentul cu apa, particulele solide se dispersează sub forma unei suspensii. La suprafaţa
particulelor încep să apară compuşii de hidratare. În primele minute are loc o hidratare intensă la suprafaţa particulelor
de ciment. Apoi o perioadă îndelungată, procesul decurge relativ încet: produsele de hidratare crează o peliculă
protectoare, îngreunând accesul apei spre particulele nehidratate. Durata acestei perioade scade cu fineţea de măcinare, cu
gradul de agitare, cu temperatura şi este influenţată de prezenţa electroliţilor. În faza a treia, reacţiile de hidratare sunt
accelerate, din motive insuficient elucidate ea corespunde prizării cimentului. În ultima fază, reacţiile sunt încetinite şi
piatra de ciment se întăreşte treptat.
Pastele de ciment se caracterizeză prin următoarele proprietăţi:
Densitatea - variază între limite destul de largi: 1100-2500 kg/m 3. Ea se alege în raport cu presiunea
fluidelor din porii formaţiilor, presiunea de fisurare şi stabilitatea pereţilor din zona cimentată. Pentru o bună dezlocuire a
noroiului se recomandă ca pasta să aibă densitatea cu 100-300 kg/m3 mai mare decât a noroiului; se asigură astfel, şi
presiunea necesară asupra pereţilor. Cum densitatea cimentului variază între limite destul de strânse (3100-3150 kg/m 3),
densitatea pastelor fără adaosuri este determinată doar de factorul apă-ciment. Se pot prepara paste stabile şi pompabile
cu densitatea cuprinsă între 1750 şi 1950 kg/m3corespunzătoare factorului apă-ciment 0,58-0,40. La densităţi mai
scăzute pastele sunt instabile, iar la densităţi mai mari devin prea vâscoase.
Stabilitatea. Pastele de ciment fiind sisteme disperse şi eterogene, manifestă o tendinţă de separare a
fazelor datorită diferenţei de densitate; particulele solide coboară şi apa filtrează în sus. Această instabilitate se
accentuează când concentraţia suspensiei este redusă (factorul apă-ciment mare), când cimentul este măcinat grosier sau
când sunt prezente particule solide inerte (nisip, barită). Se consideră stabile pastele care separă mai puţin de 1-2 apă în
două ore. La cimentarea sondelor de gaze şi la cimentări sub presiune se recomandă chiar o separare zero.
Capacitatea de filtrare. Datorită diferenţei de presiune dintre pastă şi porii formaţiunilor adiacente, o parte
a apei libere din pastă filtrează în porii rocilor. Viteza de filtrare creşte cu permeabilitatea mediului filtrant, cu diferenţa
de presiune şi cu factorul apă-ciment: ea scade cu fineţea de măcinare a particulelor. Când pasta pierde o parte din apa
liberă, presiunea din “porii” ei se reduce, favorizând pătrunderea gazelor din strate şi formarea microcanalelor de migrare
spre suprafaţă. Dacă filtrarea este foarte rapidă, pasta devine vâscoasă, presiunea din spaţiul inelar şi cea de pompare
cresc periculos, ajungându-se până la fisurarea formaţiunilor mai slabe sau la imposibilitatea pompării.
Timpul de pompabilitate. Este determinat de viteza de hidratare a componenţilor minerali din ciment, scade
cu fineţea de măcinare, cu temperatura şi presiunea, creşte cu factorul apă-ciment. Timpul de pompabilitate poate fi reglat
cu acceleratori sau întârzietori de priză. Fluidizanţii evită învâscoşarea prematură a pastei, care indică o limită de
pompabilitate falsă.
Începutul şi sfârşitul de priză. La un anumit grad de hidratare a cimentului, coeziunea dintre noii compuşi
formaţi atinge o valoare la care pasta îşi pierde fluiditatea şi începe să se comporte ca un solid. Fenomenul este cunoscut
sub numele de priză. Momentul de apariţie şi viteza procesului de prizare sunt puse în evidenţă prin două mărimi
convenţionale-începutul şi sfârşitul prizei. Ele semnifică duratele de timp din momentul preparării până când pasta atinge
anumite rezistenţe.
La prepararea pastei de ciment se folosesc o serie de aditivi pentru a regla proprietăţile acesteia (timpul de
priză sau de pompabilitate, viscozitatea, proprietăţile tixotropice, capacitatea de filtrare, stabilitatea, tendinţa de spumare)
sau ale pietrei de ciment (permeabilitatea, rezistenţa anticorozivă) și materiale de adaos pentru reducerea consumului de
ciment, fie pentru a modifica densitatea pastei sau unele proprietăţi ale pietrei de ciment (rezistenţa mecanică şi
anticorozivă, capacitatea de expandare).
 Se folosesc adaosuri inerte în raport cu cimentul (calcar măcinat, bentonită, nisip, materiale de uşurare sau
îngreunare, substanţe de blocare), adaosuri hidraulice – reacţionează cu substanţele bazice din ciment în timpul întăririi, şi
adaosuri cu întărire proprie (zgură de furnal, ipsosul, răşinile).
Mulţi aditivi şi adaosuri au acţiune multiplă, efectul principal urmărit poate fi însoţit de altele secundare,
nedorite. Acelaşi aditiv sau adaos poate avea acţiuni contrare, în funcţie de concentraţia folosită, de prezenţa altor
substanţe sau de temperatură.
Ca și accelaratori de priză se folosește: clorura de calciu, de sodiu, potasiu iar ca întârzietori de priză:
lignotartrinul concentrat, lignosulfonatul de amoniu, carboxilmetilhidroxietilceluloza (CMHEC).

19. UTILAJE ȘI ECHIPAMENTE DE CIMENTARE.

Ȋn categoria utilajelor şi echipamentelor specifice de cimentare intră:

- Agregate de cimentare (cu anexe: pâlnia de cimentare, haba de amestec, conducte cu legături rapide, coturi
articulate);
- Capetele şi dopurile de cimentare;
- Autocontainerele pentru transportul vrac al prafului de ciment şi alimentarea mecanică a mixerelor de cimentare.
Agregatele de cimentare constituie utilajul principal cu ajutorul căruia se prepară şi se pompează în sondă
pasta de ciment şi fluidul de refulare.
Elementele componente ale unui agregat de cimentare sunt montate pe un autoşasiu sau pe o sanie. Primul
tip de agregat este mobil, iar cel montat pe sanie este stabil. Acest agregat este utilizat pe platforme de foraj marin şi este
acţionat prin motoare electrice de curent continuu.
Un agregat de alimentare mobil este echipat cu una sau cu două pompe triplex cu plungere sau cu pistoane,
acţionate de motoare proprii sau cu motorul autoşasiului prin transmisii mecanice. Pentru obţinerea de mai multe
viteze, deci de debite şi de presiuni limită diferite, între motoarele de acţionare şi pompe sunt intercalate cutii de viteze.
La agregatele cu o pompă vehicularea apei necesare preparării laptelui de ciment se face cu o pompă rotativă sau
centrifugă antrenată fie de la transmisia pompei principale fie de la motorul autoşasiului.
Agregatele cu două pompe principale nu sunt prevăzute cu pompă centrifugă sau rotativă. Alimentarea cu
apă este asigurată de una din pompele cu plunger.
Pe platforma autoşasiului se află un rezervor deschis de măsurare (habă) împărţit în două compartimente
egale fiecare având o capacitate de 2 m 3. Legăturile existente permit alimentarea independentă a oricărei pompe de la
fiecare compartiment. Din dotarea unui agregat de cimentare mai fac parte:
- O pâlnie de cimentare sau mixer;

- Manifolduri de joasă sau înaltă presiune necesare diverselor operaţii;

- Un rezervor sau habă pentru pasta de ciment din care se alimentează pompa principală şi cupoane de conducte
metalice cu legături rapide, pentru a asigura în orice poziţie de lucru atât alimentarea cu apă necesară preparării laptelui
de ciment, cât şi împingerea laptelui sau a fluidului de refulare spre gaura sondei.
În timpul operaţiei de cimentare pentru prepararea pastei de ciment, pe la partea de sus a pâlniei de
cimentare se introduce ciment praf, iar pe partea de jos, apă pompată cu pompa centrifugă. Preluarea apei se face din haba
agregatului, alimentată de pompele instalaţiei de foraj sau de la alte agregate.
Din pâlnie pasta de ciment ajunge într-o habă, prevăzută cu perete despărţitor perforat pentru a împiedica
trecerea mai departe a impurităţilor grosiere.
Din habă laptele de ciment este aspirat de pompa principală şi refulat în sondă. După laptele de ciment se
pompează tot cu pompa principală fluidul de refulare. Alimentarea acestora se face prin intermediul rezervorului deschis
al cărui compartimente sunt umplute alternativ de către pompele instalaţiei de foraj.
Înregistrând numărul de compartimente golite se poate cunoaşte în orice moment cantitatea de fluid de
refulare pompat după laptele de ciment, implicit faza în care se află operaţia de cimentare respectivă.
La cimentarea unei coloane de burlane se utilizează două sau mai multe agregate, funcţie de condiţiile
respective. Plasarea agregatului trebuie să fie astfel realizată încât să fie posibilă efectuarea fără dificultăţi a oricărei
manevre sau operaţii specifice ce pot interveni în timpul cimentării.
Caracteristica nominală a unui agregat de cimentare sau de cimentare - fisurare este presiunea maximă de
lucru a pompei principale la cea mai mică viteză şi la cel mai mic diametru ai pistoanelor sau plungerelor.
Pentru transportul cimentului la locația sondei se folosesc autocontainere speciale pentru ciment de sondă,
(cimentul se transportă în vrac, iar alimentarea pâlniilor se realizează mecanizat).
Autocontainerele de construcţie românească tip APC 10 sau APC 12 pentru ciment de sondă (sau alte
produse liante pulverulente) au capacitatea de încărcare de 10,5 t respectiv 12 t şi dispun de un separator aer-ciment, două
compresoare rotative sau unul cu pistoane şi un manifold pentru dirijarea aerului comprimat şi a amestecului aer - ciment
cu toate anexele necesare.
Încărcarea se face prin cădere liberă din silozurile bazei de aprovizionare ale schelei, fie pneumatic, prin
conducte de încărcare.
Descărcarea se face numai pneumatic: amestecul aer - ciment pătrunde tangenţial în separator, unde se
produce separarea aerului de ciment, aerul fiind evacuat pe ia partea superioară a separatorului, iar cimentul fiind dirijat în
pâlnia de cimentare.

Capul de cimentare se montează la partea superioară a coloanei. Prin el se face legătura dintre coloană şi
conductele de împingere de la agregatele de cimentare, permite lansarea dopurilor şi asigură închiderea coloanei la
terminarea operaţiei de cimentare. Sunt cunoscute mai multe tipuri de capete de cimentare. Dintre acestea, mai utilizate
sunt capul de cimentare simplu cu filet şi capul de cimentare etajat.
La unul sau amândouă braţele capului de cimentare se leagă conductele prin care se pompează pasta de
ciment şi fluidul de refulare.
Capul de cimentare etajat prezintă avantajul că evită pătrunderea aerului în coloană în timpul introducerii
celui de-al doilea dop şi prin utilizarea lui se reduce timpul total al operaţiei.

Dopurile de cimentare asigură separarea, în interiorul coloanei de tubare, a pastei de ciment de fluidui de
foraj fiind confecţionate din cauciuc sau material plastic prevăzute cu armături metalice. După întărirea cimentului,
dopurile sunt distruse prin frezare în cazul în care prin coloană respectivă se continuă forajul.
Primul dop este găurit şi prevăzut cu o membrană separatoare din cauciuc, se introduce în coloană înaintea
pompării pastei de ciment, iar al doilea dop, plin în interior, numit şi dop masiv, se lansează în interiorul coloanei tubate,
inainte de pomparea fluidului de refulare. Când primul dop ajunge la inelul de reţinere, din cauza creşterii presiunii,
membrana se sparge şi laptele de ciment trece prin el.

20. LUCRĂRI FINALE DUPĂ TUBARE ȘI CIMENTARE.

După pauza de întărire a pastei de ciment, coloana de burlane se fixează la suprafață, se solidarizează cu
cele anterior tubate (daca acestea există) iar spatula inelar din exteriorul ei se etanșează, ceea ce permite un control al
presiunii dintre coloane și împiedică eventualele emanații de gaze sau alte fluide în atmosferă. Coloanele care nu sunt
cimentate până la suprafață se fixează mai mult sau mai puțin întinse și se suspendă.
Suspendarea unei coloane se realizează cu un ansamblu de pene (bacuri) montate într-o flanșă solidară cu
coloana anterioară, iar etanșarea se realizează cu un sistem de inele și garnituri de cauciuc. Pentru a controla presiunea
dintre cele două coloane, flanșa are două ieșiri laterale prevăzute cu ventile și manometre. Sarcinile de suspendare se
transmit coloanei de ancoraj care, fiind cimentată pe toată înălţimea, rămâne suspendată prin intermediul inelului de
ciment în masivul de roci din jur şi va prelua sarcinile axiale ale celorlalte coloane, inclusiv ale ţevilor de
extracţie.
 Flanşa cu mufă (cap de coloană) este o flanşă prevăzută cu mufă ce permite montarea unei instalaţii de
prevenire a erupţiilor, iar ulterior va permite suspendarea şi etanşarea coloanei următoare. Se poate realiza în mai multe
variante:
- Fără picior;
- Cu picior, care se sprijină pe un radier de beton turnat în jurul sondei , folosită la sonde de mare adâncime;
- Cu filet pentru pentru înşurubarea la burlanul coloanei de suprafaţă;
- Fără filet, această sudându-se pe capătul neted retezat al burlanului.
Capetele de coloană se construiesc pentru presiuni de: 140, 210, 350, 700, 1050, 1400 bar. Pentru
continuarea în condiții de siguranță a forajului, după tubarea și cimentarea coloanei de suprafață și montarea flanșei cu
mufă, pe această din urmă se montează instalația de prevenire a erupțiilor. Instalaţia de prevenire a erupţiilor reprezintă
dispozitivul mecanic care asigură etanşeitatea la suprafaţă a găurii de sondă în scopul controlului sondei şi care permite
accesul fluidelor de foraj şi a materialului tubular în sondă.
Instalaţia de prevenire este compusă din:
- Prevenitor orizontal;
- Prevenitor vertical;
- Manifold de erupţie;
- Unitate de închidere şi deschidere a instalaţie de prevenire, hidraulică sau pneumatică cu acumulator de presiune;
- Pupitru de comandă de la distanţă.
Pentru suspendarea și etanșarea coloanelor se folosesc dispozitive speciale alcătuite din pene dinţate şi
garnituri de etanşare utilizate în vederea suspendării coloanelor tehnice (intermediare) şi de exploatare în coloana
precedentă.
Rolul principal al penelor montate în locaşele speciale este de suspendare a coloanelor. Rolul de etanşare al
penelor este unul secundar, etanşarea realizându-se prin cele două sisteme de inele de etanşare. După montarea instalaţiei
de prevenire a erupţiilor, toate elementele componente ale acesteia, inclusiv etanşeitatea coloanelor de foraj şi manifoldul
de erupţie se probează la presiunile cerute de proiect.
Etanşeitatea coloanelor se probează provocând o diferenţă de presiune între interiorul şi exteriorul ei. Fie se
crează o presiune suplimentară în coloană, fie o denivelare a lichidului din ea (proba de gol).
Presiunea de probare trebuie să fie cu cca 10 % mai mare decât cea maximă aşteptată, dar să nu depăşească
în nicio secţiune presiunea admisibilă a coloanei. Întregul ansamblu de flanșe montat la gura unei sonde, inclusiv cea în
care se suspendă tubingul constituie capul de sondă. Pe el se montează capul de erupție pentru exploatarea sondei sau
instalația de prevenire în cazul unor reparații.
Flanșele componente ale capului de sondă reprezintă niște capate de coloană, respectiv de tubing.
Componența și construcția capului de sondă sunt determinate de numărul și diametrul coloanelor tubate și de presiunile
așteptate.

21. DIFICULTĂȚI LA FORAJUL SONDELOR DATORATE CONDIȚIILOR GEOLOGICE ȘI TEHNICE.

Dificultăţi datorate condiţiilor geologice

Surparea rocilor din pereţii găurii de sondă
Excavaţia creată prin foraj în masivul de roci modifică echilibrul natural stabilit în timp. În jurul găurii de
sondă, tensiunile se redistribuie, iar deformaţiile produse reduc diametrul sondei. Apar tensiuni de tracţiune şi de
forfecare, care atunci când depăşesc anumite limite, desprind fragmente de rocă din pereţi; ele se surpă sub greutatea
proprie.
Existenţa surpărilor este semnalată de creşterea volumului de detritus la site, de natura, forma şi mărimea
fragmentelor de rocă, care sunt de regulă diferite de cele ale detritusului dislocat de sapă, de tendinţele de prindere a
garniturii în timpul marşului. Analiza fragmentelor de rocă permite stabilirea stratului din care provin și care s-a surpat.
Principalul pericol al acestui fenomen îl constituie prinderea garniturii de foraj. Se pot forma şi poduri de
material surpat mai sus de talpă, în zonele lărgite, unde viteza ascensională este scăzută. Ele provoacă prinderi la
manevrarea garniturii.
Nisipurile şi pietrişurile, lipsite practic de coeziune, se surpă imediat ce sunt traversate, când presiunea
exercitată asupra lor de fluidul de foraj nu este suficientă. Dacă fluidul de foraj are bune proprietăţi de colmatare şi un
conţinut ridicat de solide, turta formată stabilizează pereţii sondei.
Atunci când fenomenul de surpare nu poate fi controlat în intregime prin reglarea propietăţilor fluidului de
foraj, trebuie ameliorate condiţiile de evacuare a fragmentelor de rocă. Se măreşte debitul de circulaţie şi, eventual,
viscozitatea şi gelaţia noroiului. Înainte de extragerea sapei, se circulă o anumită perioadă pentru a evacua materialul
surpat. La fel şi înainte de reluarea forajului.

Dizolvarea rocilor din pereţii găurii de sondă

Stratele formate preponderent din cloruri de sodiu, de potasiu, de calciu, sau de magneziu şi breciile lor, îi
contact cu apa dulce din fluidul de foraj, se dizolvă iar gaura de sondă se lărgeşte (se ocneşte). În zonele lărgite, evacuarea
detritusului şi cimentarea coloanelor se înrăutăţesc, iar presiunile neuniforme ce se creează în jurul colanelor pot provoaca
turtirea lor. Stratele de deasupra cavernelor şi intercalaţiilor nesalifere se pot surpa, provocând prinderea garniturii de
foraj. În plus, se degradează proprietăţile fluidelor de foraj: viscozitatea şi viteza de filtrare ating valori inacceptabile.
Stratele respective se traversează cu noroaie saline saturate sau cu emulsii inverse.
În primul caz, datorită creşterii concentraţiei cu temperatura, fluidele saturate la suprafaţă devin nesaturate
la adâncime şi continuă să dizolve roca din pereţii sondei.
Problema se complică atunci când se întâlnesc, simultan, diverse cloruri. O soluţie saturată de clorură de
sodiu continuă să dizolve celelalte cloruri. Prin utilizarea emulsiilor inverse la care faza apoasă este saturată cu clorura
din stratele ce se traversează, se pot realiza găuri de sondă calibrate, condiţii bune de cimentare şi reducerea riscului de
turtire a coloanelor.

Dificultăţi datorate condiţiilor tehnologice

Manşonarea sapei şi a garniturii de foraj

Argilele vâscoase şi unele marne argiloase hidratabile, traversate cu fluide apoase, se lipesc pe suprafaţa
sapei, încărcând dantura, putând bloca chiar rolele. Viteza de avansare a sapei se reduce.
La extragerea garniturii, adeseori duzele sapei se înfundă şi, prin efectul ei de piston, se creează depresiuni
periculoase asupra pereţilor găurii de sondă, iar noroiul este în mare măsură deversat.

Pentru rezolvarea acestei dificultăți se descarcă sapa prin scuturare, prin manevre energice de ridicare şi
coborâre a garniturii, accelerarea rotirii deasupra tălpii şi intensificarea circulaţiei. O măsură de prevenire o reprezintă
alegerea sapelor cu dantura înaltă.
Detritusul argilos sau marnos se dispersează parţial în noroi, restul formează aglomerări greu de evacuat.
La întreruperea circulaţiei şi extragerea garniturii ele se depun, iar acolo unde apare o strangulare a secţiunii (deasupra
sapei, a prăjinilor grele) se consolidează şi garnitura pistonează.
Când se întâlneşte o strangulare superioară, apar dificultăţi la extragere.
Particulele argiloase sau marnoase aderă la suprafaţa prăjinilor grele, mărindu-le diametrul cu zeci de milimetri, precum şi
pe suprafaţa pereţilor găurii de sondă. Secţiunea de curgere se micşorează, creşte presiunea de circulaţie şi momentul
necesar rotirii garniturii.
Devieri nedorite ale găurii de sondă. Gaura cheie
Devierea unei sonde de la direcţia proiectată, de regulă verticală, şi, mai ales, curbarea ei, creează
numeroase dificultăţi în timpul forajului. Principalele dificultăţi care apar în timpul forajului sunt: creşterea forţelor de
tracţiune şi a momentelor de torsiune datorită frecărilor; accentuarea tendinţei de prindere a garniturii de foraj prin lipire;
agravarea instabilităţii rocilor din pereţii sondei; formarea găurilor de cheie cu riscul prinderii garniturii; dificultatea
tubării coloanelor de burlane cu pericolul turtirii lor în zonele cu schimbări bruşte de direcţie; nereuşita cimentărilor;
uzura interioară a coloanelor; prelungirea duratei de foraj ca urmare a măsurilor de prevenire a devierii excesive;
îngreunarea rezolvării unor accidente.
Unghiul de înclinare faţă de verticală şi curbura sondei trebuie menţinute între anumite limite acceptabile
(în funcţie de adâncime, scopul sondei, mijloace şi tehnologia disponibile), astfel încat dificultăţile să fie minime, iar
eforturile necesare pentru a rămâne între aceste limite să nu devină exagerate. Adesea se tolerează o deviere naturală de
pâna la 10°, dacă nu există alte restricţii.
Cele mai periculoase sunt schimbările bruşte de direcţie şi curburile accentuate peste 0.5 - 1°/10m. În
aceste zone deviate ale găurii de sondă, sub acţiunea greutăţii proprii, garnitura de foraj are tendinţa de a se îndrepta,
exercitând astfel apăsări pe pereţii sondei, în zonele în care înclinaţia se schimbă.
Sub acţiunea mişcării de rotaţie şi înaintarea garniturii în timpul forajului, percum şi sub acţiunea de
răzuire a pereţilor de către racordurile speciale în timpul operaţiilor de manevră, se formează un canal în peretele sondei.
O secţiune transversală a găurii de sondă în care se formează canalul are forma unei găuri de cheie.

Pierderile de circulație
În cadrul procesului de foraj se pot întâlnii frecvent pierderi de circulație în formațiunile traversate. În
general pierderile de circulație reprezintă una din cauzele importante care pot duce la creșterea costului fluidului de foraj
utilizat pentru construcția unei sonde. Pierderile de circulație pot avea loc în următoarele foramțiuni:
a) Formațiunile tectonice (fisurate, faliate etc.);

b) Formațiunile cavernoase (zona de calcare);

c) Nisipurile și pietrișurile neconsolidate, nisipurile și gresiile calcaroase etc. Fenomenul poate apărea când:

 Se forează în așa numitele formații cavernoase, foarte slab consolidate sau fracturate;
 Presiunea de circulație sau indusă în gaura de sondă depășesc gradientul de fisurare al formațiilor traversate.

Metodele de foraj adecvate utilizate pentru anumite zone traversate reprezintă principala metodă de
prevenire a pierderilor de circulație. Aceste metode presupun:
1. Fixarea coloanelor, astfel încât presiunea exercitată de coloana de fluid din gaura de sondă să nu fie mai mare decât
gradientul de fisurare al formațiunilor.
2. Diminuarea presiuni din gaura de sondă:

a) In cazul deplasări garniturii în gaura de sondă aceasta nu trebuie să provoace creșteri de presiune.
b) Regimul hidraulic trebuie bine ales pentru a asigura: corectarea porțiunilor din gaura de sondă cu diametrul
restrâns, asigurarea unei curgeri laminare în spațiul inelar, manevrarea rapidă a garniturii în timpul circulației trebuie
astfel evitată deoarece poate provoca o presiune suplimentară asupra stratelor;
c) In cazul în care este necesară omorârea sondei, în timpul pompării pachetelor de fluid greu, se va evita prin urmare
crearea de suprapresiuni care ar putea duce la fisurarea stratelor mai slabe în timpul forajului;
d) Menținerea parametrilor fluidului de foraj la valorile din proiect.
22. MANIFESTĂRI ERUPTIVE IN TIMPUL FORAJULUI. ERUPȚII LIBERE

Manifestari eruptive

Se spune că sonda manifestă atunci când, datorită pătrunderii nedorite a fluidelor (apă, petrol, gaze) din
stratele traversate şi ascensiunii lor spre suprafaţă, ea începe să debiteze. La ieşire debitul este mai mare decât cel pompat
sau, în absenţa circulatiei, noroiul iese singur din sondă.
O manifestare devine evidentă dacă:
- Debitul fluidului ieşit la derivaţie este mai mare decât cel pompat;
- Creşte nivelul la habele de noroi aflate în circuit;
- Iese noroi la derivaţie atunci când pompele sunt oprite;
- La extragerea garniturii, volumul de noroi pompat pentru umplerea sondei este inferior volumului ocupat de
prăjinile extrase;
- In timpul introducerii garniturii, volumul de noroi deversat este mai mare decât cel al prăjinilor introduse.

Alte simptome:

- Creşte viteza de avansare datorită întâlnirii unui strat subcompactizat şi cu presiune anormal de mare;
- Scade densitatea noroiului de foraj, datorită pătrunderii unor fluide uşoare;
- Creşte viscozitatea noroiului;
- Creşte salinitatea noroiului, o dovadă a traversarii unor intercalaţii de sare sau a pătrunderii apei sărate în noroi
(creşte şi rezistivitatea noroiului);
- Se reduce presiunea de pompare, simultan cu creşterea frecvenţei curselor la pompare;
- Scade efectul de flotabilitate a garniturii, datorită reducerii densităţii noroiului.

Principala cauza a manifestărilor eruptive o reprezintă existenţa unei presiuni insuficiente asupra stratelor de forma:
phs + phd < pp
unde:
phs –presiunea hidrostatică phd –presiunea hidrodinamică
pp –presiunea din porii rocilor

Presiunea hidrostatică phs = ρn ·g·H, poate scădea prin reducerea densităţii noroiului ρn sau a înălţimii coloanei de noroi H.
Densitatea noroiului se micşorează cu apă sau cu diverse soluţii de aditivi pentru micşorarea viscozităţii şi a continuţului
de solide.
Înălţimea coloanei de noroi scade la pierderea circulaţiei sau prin neumplerea sondei la extragerea garniturii.
Presiunea hidrodinamică, phd apare în varii situaţii: la pornirea şi în timpul circulaţiei, la manevra materialului tubular, în
timpul rotirii garniturii de foraj, în cazul unor combinaţii ale acestor elemente etc. Este vorba de o consumare progresivă,
de-a lungul circuitului, a energiei iniţiale furnizate de pompele de noroi. Aceasta se va adăuga presiunii hidrostatice.
La interceptarea unei formaţiuni cu presiunea ridicată, se poate produce un dezechilbru de presiune, dacă noroiul din
sondă nu are o densitate adecvată.
Fluidele din stratele traversate, mai ales gazele, pot pătrunde în sondă chiar şi atunci când presiunea lor este
sub cea a noroiului din sondă. Ele provin fie din porii fragmentelor de rocă dislocate sau surpate din pereţii sondei, fie din
stratele străbătute.
Cele mai frecvente sunt manifestările de gaze sau de apă sărată. Manifestările de gaze sunt mai periculoase datorită:
 Vitezei mari de patrundere în sondă;
 Capacităţii de expandare pe măsura apropierii de suprafaţă;
 Vitezei ridicate de migrare, determinată de diferenţa de densitate gaze-noroi;
 Presiunii mari create la capul coloanei;
 Inflamabilităţii.
Când simptomele unei manifestări eruptive devin evidente, sonda trebuie închisă. Procedura de închidere a
sondei depinde de operaţia executată în sondă, de tipul instalaţiei de prevenire şi de tipul instalaţiei de foraj. După
închiderea unei sonde care manifestă, fluidele pătrunse în sonda se îndepartează iar noroiul de foraj se aduce la densitatea
necesară continuării lucrărilor în condiţii de siguranţă. Dacă în sondă au patruns gaze, datorită diferenţei mari de densitate
faţă de noroi, ele urcă încet spre suprafaţă iar presiunea creşte continuu. Ea poate deveni periculoasă atât pentru rezistenţa
instalaţiei de prevenire şi pentru coloana pe care aceasta este ancorată, cât şi pentru formaţiunile aflate sub şiul ei.
Manifestarea se combate fără întârziere, presiunea se scurge din când în când, la o valoare uşor mai mare decât cea de
închidere, prevenind afluxul adiţional de fluide. Dacă gazele provin din detritus sau marne presurizate, după câteva
scurgeri sonda se linişteşte. Indicaţiile de presiune din prăjini şi coloană, împreună cu variaţia volumului la habe, permit
determinarea presiunii fluidelor ce debitează, natura lor şi densitatea noroiului necesar pentru omorâre.
Există două metode de control al manifestării sondei:
1. Controlul primar al manifestării sondei: implică utilizarea unor fluide în cantităţi şi cu densităţi suficiente pentru a
menţine o suprapresiune în gaura liberă, prevenind astfel un influx din formaţiune. Gradienţii presiunii noroiului
programaţi trebuie să depăşească gradientul estimat al presiunii din porii formaţiunilor permeabile expuse cu o marjă de
manifestare.
2. Controlul secundar al manifestării sondei: constă în alegerea şi montarea corectă a prevenitoarelor de erupţie de
suprafaţă conforme şi aprobate pentru a controla manifestarea sondei, în cazul în care sonda nu mai poate fi controlată
prin metoda primară. Procedurile convenţionale de omorâre a sondei se bazează pe presupunerea că toate echipamentele
de control al manifestării sondei lucrează aşa cum au fost proiectate şi că sonda este capabilă să reziste la presiunile
impuse. Cu toate acestea pot apărea altfel de probleme mecanice de funcționare a instalației de foraj, fisurarea
formațiunilor.

Prin erupţie liberă se înţelege ieşirea violentă, scăpată de sub control, din gaura de sondă, respectiv din
formaţiunea respectivă, de gaze, ţiţei, apă sau amestecuri ale acestora, însoţite de cele mai multe ori, de nisip sau chiar
bucăţi de rocă, rupte din peretele găurii. O erupţie liberă este urmarea unei manifestări de presiune la o sondă unde
sistemul de prevenire nu a funcţionat normal şi eficient. Erupţiile libere sunt cele mai grave accidente care au loc în
timpul forajului sau al punerii în producţie a sondelor prin consecinţele lor:

 Avarierea instalaţiei de foraj şi a anexelor ei, până la distrugerea lor în întregime, prin efectul eroziv al fluidelor
eruptive şi a fragmentelor de rocă antrenate, datorită incendierii sau scufundării instalaţiei în craterul format la gura
sondei; la sondele forate în grup, de pe aceeaşi platformă, pot fi avariate şi celelalte sonde, aflate în conservare sau în
producţie;
 Pierderea echipamentului din sondă şi chiar abandonarea acesteia;
 Degradarea zăcământului deschis, ca urmare a scăderii energiei fluidelor cantonate în el;
 Poluarea mediului înconjurător: terenuri agricole, păduri râuri, apa mării;
 Accidentarea personalului în momentul erupţiei, al incendierii sondei sau al încercărilor de captare a acesteia,
inclusiv datorită gazelor nocive;
 Cheltuieli mari reclamate de oprirea şi înlăturarea efectelor ei: echipamente şi materiale suplimentare pentru
stingere şi omorâre, forajul unor sonde de salvare, protejarea personalului şi a mediului înconjurător, asistenţă tehnică.

Măsurile de prevenire a erupţiilor libere derivă din cauzele ce le produc:

 Proiectarea programului de tubare şi cimentare a sondei potrivit presiunilor şi dificultăţilor aşteptate;

 Utilizarea fluidelor de foraj cu caracteristicile corespunzătoare presiunilor preconizate;
 Montarea instalaţiilor de prevenire, ca alcătuire şi rezistenţă, potrivit presiunilor preconizate;
 Probarea coloanelor de burlane şi a instalaţiilor de prevenire a erupţiilor la presiunile maxime admisibile;
 Ancorarea corespunzătoare a instalaţiilor de prevenire cu tiranţi care să împiedice trepidaţiile şi mişcările laterale;
 Echiparea prăjinilor ce lucrează în interiorul unei coloane, inclusiv a prăjinii de antrenare, cu protectoare de
cauciuc;
 Combaterea fără întârziere a pierderilor de circulaţie şi a manifestărilor
eruptive;
 Asigurarea unor rezerve de fluid de foraj şi de materiale pentru prepararea şi îngreuierea fluidului de foraj, atunci
când se aşteaptă pierderi de circulaţie sau presiuni ridicate;
 Scurgerea presiunii din sondă, dacă devine periculoasă pentru rezistenţa coloanei, a stratelor de la şiul ei sau a
instalaţiei de prevenire;
 Instruirea personalului, inclusiv prin exerciţii neanunţate la sonda respectivă, asupra modului de control, corect şi
rapid, al unei manifestări eruptive.

Adeseori, o sondă scăpată de sub control se opreşte singură, după câteva zile, datorită surpării pereţilor,
inundării cu apă din stratele superioare sau epuizării presiunii din „punga”de gaze întâlnită. Dar, indiferent dacă acest
eveniment fericit are loc sau nu, trebuie demarate imediat operaţiile de oprire a sondei, pentru a limita consecinţele
negative ale erupţiilor.
Diversitatea şi complexitatea condiţiilor create în sonda scăpată, la gura şi în jurul ei, starea echipamentului
de foraj, intensitatea erupţiei, natura fluidelor eruptive şi posibilităţile de intervenţie fac din fiecare erupţie un caz
singular. De aceea şi procedeele de lichidare a ei sunt în mare măsură nerepetabile. Unele dispozitive, special proiectate şi
fabricate, sunt folosite o singură dată.
Volumul mare de mijloace materiale şi financiare mobilizate, numărul mare de personal antrenat în
diversele faze ale opririi unei erupţii libere, riscurile potenţiale pentru personal, utilaje şi mediul înconjurător, pierderile
însemnate de hidrocarburi necesită elaborarea unui plan de omorâre, la care îşi dau concursul specialişti din cele mai
diverse domenii, şi o conducere unică a tuturor operaţiilor.
După posibilităţile de oprire, erupţiile libere se pot împărţi în două categorii:
- Erupţii libere care pot fi oprite prin intervenţie directă în sonda care erupe;

- Erupţii libere care necesită forarea unor sonde de salvare în jurul lor.

23. ACCIDENTE DE FORAJ.

Tipuri de accidente
O sondă este accidentată sau avariată atunci când prin deteriorarea echipamentului din sondă, ori prin
blocarea ei cu diverse instrumente prinse, scăpate sau rămase în sondă, continuarea procesului de foraj (carotaj, tubare,
cimentare, probe etc.) nu mai este posibilă.
Rezolvarea avariei şi reluarea lucrului în sondă presupun cheltuieli suplimentare de timp, manoperă,
materiale, utilaje şi scule, care nu au fost prevăzute în devizul sondei. Cheltuielile respective sunt considerate
neproductive.

Accidentele sau avariile duc de multe ori la pierderi ale echipamentului aflat în sondă, la abandonarea unor
intervale forate şi chiar abandonarea întregii sonde.
Uneori apar şi deteriorări importante ale instalaţiilor de foraj prin suprasolicitarea acestora. Există și riscul
poluării mediului înconjurător, în cazul apariţiilor erupţiilor libere. Înlăturarea consecinţelor anumitor accidente de foraj
devine o operaţie destul de costisitoare în ce priveşte efortul uman, material şi financiar.
Accidentele de foraj se pot clasifica după mai multe criterii și anume:

 Natura accidentului: prinderi în gaura de sondă, smulgeri, ruperi, spargeri sau turtiri ale materialului tubular, avarii
de sape, scăpări de scule, prăjini sau burlane în sondă, ruperi de cabluri, erupţii libere.
 Echipamentul avariat: accidente ale garniturii de foraj, ale coloanelor de burlane, accidente de sape, freze, carotiere,
motoare de fund, probatoare de strate, aparate geofizice, scule şi dispozitive introduse în sondă pentru rezolvarea
accidentului, scule şi dispozitive pentru testarea sondei.
 Operaţiunea în timpul căreia are loc accidentul: în timpul forajului, al extragerii sau introducerii garniturii, al
tubării, cimentării, probării stratelor, măsurătorilor geofizice.

Natura cauzelor:

 Geologice: natura şi caracteristicile fizico-chimice ale rocilor traversate şi ale fluidelor cantonate în roci;
 Tehnice: rezistenţa insuficientă, calitatea necorespunzătoare, defectele constructive şi de material ale
echipamentelor folosite;
 Tehnologice: nerespectarea parametrilor de lucru proiectaţi, încălcarea unor reguli de exploatare a echipamentelor,
depăşirea capacităţii lor de lucru, folosirea unui fluid de foraj sau paste de ciment cu proprietăţi neadecvate;
 Organizatorice: absenţa unor măsuri de prevenire şi combatere a dificultăţilor de foraj, nerespectarea regulilor de
preîntâmpinare a accidentelor, oboseala personalului, calificarea şi educaţia necorespunzătoare a muncii, lipsa de control
a stării echipamentului inclusiv a celui de suprafaţă, a sculelor utilizate, întreruperi de energie, insuficienţa cantităţilor de
fluid de foraj şi a aditivilor de rezervă, absenţa unor scule adecvate de instrumentaţie.
Spre deosebire de dificultăţile de foraj care au în general un pronunţat caracter obiectiv determinat de
natura formaţiunilor traversate, accidentele au în mare măsură o trăsătură subiectivă, tehnologică şi organizatorică, ceea
ce înseamnă practic că accidentele pot fi evitate.
Accidente ale garniturii de foraj
Ruperea prăjinilor din dreptul ultimului filet normal rămas:
- Prăjini obosite la săparea altor sonde;
- Găuri deviate brusc (genunchi);
- Trepidaţia garniturii de foraj în terenuri dure;
- Obosirea prin flambare din cauza deplasării prea mari.

Ruperea prăjinilor din corp:

- Tracţiune sau torsiune exagerată;

- Uzura anormală a corpului prăjinii provocată de prăjini strâmbe sau corodate la interior;
- Flambarea prăjinilor prin apăsarea mare pe sapă;
- Gaură deviată;
- Deformări sau crestături în zona de lucru cu penele sau uzarea din cauza rotirii cu masa a prăjinilor suspendate
în pene;
- Deformări sau crestături produse de cleştii mari.
Accidente ale coloanelor de burlane

Accidentele coloanelor in timpul operației de cimentare:

 Smulgerea sau ruperea coloanei de burlane -se poate produce în timpul cimentării în momentul în care coloana,
fiind înfundată la sabot sau în spaţiul inelar din apropierea lui, este supusă la un efort suplimentar prin faptul că se creează
o suprapresiune pentru pornirea circulaţiei şi pentru pomparea pastei de ciment în spate. În acest moment, o îmbinare cu
filetele gripate sau incomplet înşurubate, cedează la forţa suplimentară care rezultă ca efect al suprapresiunii create.

 Deformarea (ovalizarea sau turtirea ) coloanei de burlane -se poate produce, în timpul cimentării, mai ales la
coloane cu diametru mare, când diferenţa dintre presiunea exterioară şi presiunea interioară depăşeşte presiunea
admisibilă. Coloana se consideră numai ovalizată atunci când deşi şi-a pierdut forma cilindrică, permite totuşi trecerea
garniturii de foraj.Când ovalizarea este atât de avansată încât nu mai permite trecerea garniturii de foraj şi deci practic
continuarea lucrului, coloana se consideră turtită.
 Spargerea coloanei de burlane -se poate produce în timpul cimentării din cauza presiunilor interioare sau exterioare
prea mari. În primul caz, spargerea se poate produce în urma creării unei suprapresiuni pentru restabilirea circulaţiei în
vederea cimentării. În al doilea caz, spargerea se poate produce în urma denivelării produsă de diferenţele de greutăţi
specifice între pasta de ciment din spatele coloanei şi a fluidului de foraj mai uşor din coloană.

Accidente ale coloanelor în timpul continuării forajului

 Deşurubarea sabotului şi, eventual, a doua sau a trei burlane care sunt imediat deasupra lui.Aceasta se poate
întâmpla fie din cauza loviturilor repetate produse de vibraţiile prăjinilor de foraj, fie frecărilor acestora, în cazul când
sabotul şi burlanele de deasupra lui nu au fost sudate, nu s-a aplicat vaselina de blocare pe filetul acestora sau cimentarea
a fost efectuată defectuos. Prevenirea unei astfel de deşurubări se face prin sudarea sabotului şi a primelor burlane,
folosirea vaselinelor de blocaj pentru filete, precum şi prin cimentarea eficientă a porţiunii din dreptul sabotului.
 Smulgerea coloanei de burlane -se poate produce în momentul în care burlanele au fost subţiate de frecarea
prăjinilor. În dreptul filetului în care cedează se exercită un efort suplimentar de tensiune. Fenomenul este favorizat şi
agravat de cimentarea necorespunzătoare. Spre deosebire de accidentele de deşurubare care se produc la partea inferioară
a coloanei la ultimele bucăti, smulgerea se produce la partea superioră a coloanei unde acesta se poate găsi sub tensiune.
 Spargerea coloanei de burlane - se poate produce ca urmare a frecărilor prăjinilor de foraj până la distrugerea
burlanelor sau a suprapresiunilor interioare care se formează în momentul când se închid prevenitoarele. Fenomenul este
favorizat şi de coroziune.

Scăpări de obiecte în gaura de sondă

Continuarea lucrărilor de foraj este împiedicată uneori de diverse scule deteriorate şi rămase în sondă, ca şi
de unele obiecte metalice căzute de la suprafaţă. Operaţiile de extragere a lor, pentru degajarea sondei, presupun consum
de timp şi scumpesc costul forajului.
Cel mai frecvent accident de acest fel îl constituie avarierea sapei de foraj.
Avariile sapelor cu role constau în: ruperea dinţilor, ruperea axelor, crăparea conurilor, ruperea fălcilor sau
desprinderea lor din sudură, ruperea cepului. De regulă, rolele rămân la talpă.
Blocarea conurilor ca şi existenţa unor corpuri metalice pe talpă sunt sesizate la suprafaţă prin creşterea
bruscă a momentului de rotaţie la masa rotativă, prin lucrul neuniform (bătăi şi îngrădiri la masă) şi reducerea bruscă a
avansării sapei.
După uzura dinţilor de pe rolele blocate, momentul la sapă scade iar avansarea rămâne nulă. La sapele cu
diamante se poate rupe cepul (se desprinde parţial sau în întregime matricea).

Măsurile de prevenire a avarierii sapelor, a scăpărilor de obiecte în sondă şi a rămânerii unor instrumente
privesc:
- Controlul sapei (cap de carotieră, lărgitor, corector) înainte de introducerea în sondă: diametrul, tipul, uşurinţa de
rotire şi jocul rolelor, starea filetului şi a suprafeţelor frontale de etanşare, starea sudurilor;
- Inşurubarea şi deşurubarea sapei numai cu amnarul fixat în masă;
- Strângerea sapei şi a stabilizatorilor cu cleştii mecanici;
- Evitarea lovirii sapei de talpă;
- Rodarea sapei (15-20 min) cu un regim moderat, mărind treptat parametrii de lucru până la valorile nominale;
- Respectarea regimului de foraj programat;
- Folosirea amortizoarelor de vibraţii în rocile dure;
- Utilizarea unui coş de curăţire deasupra sapei, pentru decantarea bucăţilor metalice mărunte;
- Curăţirea tălpii cu o freză magnetică înaintea introducerii sapei cu diamante dupa o sapă cu role;
- Corectarea găurii de sondă înaintea introducerii aparatelor geofizice, dacă există tendinţe de prindere;
- Utilizarea antrenorilor cu role în locul pătraţilor mici;
- Folosirea unui indicator de moment la masa rotativă;
- Acoperirea găurii de sondă, pentru a împiedica scăparea unor obiecte metalice în sondă;
- Folosirea unui ştergător de prăjini pentru a preveni căderea în sondă a unor obiecte mici.

Prinderi ale garniturii de foraj

Prinderea garniturii de foraj reprezintă cel mai frecvent accident de foraj. În general, porţiunea din
garnitura de foraj care este prinsă, este ansamblul de adâncime.
Cauzele prinderilor:

 Prinderea garniturii de foraj datorată dărâmării pereţilor sondei

 Prinderea garniturii de foraj datorită manşonării, depunerii de detritus şi material de îngreuiere
 Prinderea garniturii de foraj din cauza strângerii pereţilor sondei
 Prinderea diferentială
 Prinderi prin împănarea garniturii de foraj

 Impănarea sapei intr-o zonă de gaură strânsă;

 Impănarea prăjinilor grele într-o gaură de cheie;
 Impănarea prăjinilor grele datorită căderii unor obiecte metalice scăpate pe gura sondei sau căzute din pereţii
acesteia
 Impănarea prăjinilor grele sau sapei într-o coloană deformată (turtită).
Rezolvare prinderilor garniturii de foraj se face cu ajutorul gealelor sau prin baie cu fluide de degajare.
Metoda cu baie de fluide de degajare constă în plasarea în spaţiul inelar, în dreptul zonei în care garnitura
este prinsă, a unui dop de fluid care să-i faciliteze o bună lubrifiere pentru a reduce foarte mult forţele care se opun
degajării garniturii.
Prinderea coloanelor de burlane
Prinderea coloanei de burlane în timpul tubării este unul din cele mai grave accidente, datorită urmărilor
care le generează.
Cauze ale prinderii coloanelor de burlane:

 Nemişcarea coloanelor (lipirea);

 Manşonarea spaţiului inelar din cauza răzuirii turtei de colmataj sau dărâmării pereţilor găurii de sondă;
 Geometria găurii de sondă;
 Folosirea unor fluide de foraj cu calităţi necorespunzătoare;
 Circulaţia insuficientă înaintea tubării sondei sau în timpul tubării;
 Nerespectarea indicaţiilor date de măsurătorile electrometrice.

Simptome ale prinderii coloanelor:

 La manevra de ridicare din pene coloana este ţinută;
 Coloana pluteşte sau are tendinţe de punere chiar dacă a fost umplută;
 La manevra de introducere a coloanei fluidul de foraj deversează cu întârziere la derivaţie, iar volumul fluidului
deversat este mai mic decât volumul burlanelor introduse.

Măsuri de prevenire:

 Curăţirea corespunzătoare a fluidului de foraj înaintea operaţiei de tubare a sondei;

 Aditivarea cu lubrifianţi, înainte de tubare, a fluidului de foraj;
 Considerarea dificultaţilor apărute în timpul forajului în realizarea programului de tubaj şi respectarea acestui
program;
 Efectuarea circulaţiilor intermediare şi ori de câte ori apar indicaţii de posibile prinderi.

Metode de rezolvare:
 Aplicarea de tracţiuni suplimentare, de obicei, la coloanele scurte cu sarcina critică la tracţiune mare;
 Torsionări şi tracţiuni mici, care să nu depăşească sarcinile critice ale burlanelor componente, în cazul prinderilor
din cauza geometriei găurii de sondă;
 Băi cu fluide de degajare însoţite de manevre „de lăsare în jos” , în cazul lipirilor;
 Detubarea tronsonului de burlane cât mai aprope de zona prinderii, etanşarea prin efectuarea unui dop de ciment
deasupra deşurubării, devierea sondei, resăparea intervalului şi tubarea unei noi coloane.
 Pentru detubarea coloanei se recurge la întreruperea acesteia, fie prin deşurubare cu racul şi cu garnitură stânga, fie
prin tăiere cu cuţit mecanic.

24. REZOLVAREA ACCIDENTELOR DE FORAJ PRIN INSTRUMENTAȚIE.

Instrumentaţia cu dornul
Dornul este scula de instrumentaţie care serveşte la reîntregirea garniturii de foraj prin pătrunderea şi tăierea de filet în
interiorul capătului garniturii rămase în sondă. Dornul se foloseşte când capătul superior al părţii din garnitură rămase în
sondă este format din prăjină grea, corp prăjină foraj cu rupere uniformă sau racord special.
Instrumentaţia cu tuta
Tuta este scula de instrumentaţie care serveşte la reîntregirea garniturii de foraj prin îmbrăcarea şi tăierea
de filet la exteriorul capătului garniturii rămase în sondă.
La fel ca şi dornul, tuta trebuie să fie confecţionată dintr-un material mult mai rezistent decât materialul
tubular după care se instrumentează. Atât pentru tute cât şi pentru dornuri, profilul filetului cu pasul mare. Acest filet
pătrunde cu uşurinţă în materialul tubular şi asigură o rezistenţă maximă la tracţiune.

Partea inferioară a tutei este prevăzută cu dinţi sub formă de freză, în scopul de a ajusta unele neregularităţi
ce ar putea exista la capătul superior al garniturii de foraj rămase în sondă.
Folosirea tutei la întregirea garniturii se face în următoarele cazuri:

 Diametrul interior al prăjinii rămase în sondă este prea mic şi se consideră că introducerea dornului nu va avea
rezultat;
 Ruptura este neregulată, prezintă aşchii sau fisuri longitudinale;
 Dornul s-a rupt în capătul prăjinii de foraj rămase în sondă;

Instrumentaţia cu tută presupune aceleaşi operaţiuni şi aceeaşi succesiune ca la instrumentaţia cu dornul.

Instrumentaţia cu corunca
Corunca este instrumentul care prinde garnitura rămasă în sondă pe suprafaţa laterală exterioară cu ajutorul
bacurilor. Prinderea se realizează la mică distanţă sub capătul liber rămas în sondă. În vederea circulaţiei prin duzele
sapei, etanşarea dintre garnitura rămasă şi corpul coruncii se face cu ajutorul unor garnituri din cauciuc cu care este
prevăzută corunca.
Corunca se poate folosi la rezolvarea tuturor cazurilor de rupere sau smulgere a garniturii de foraj, dar mai ales în
cazul ruperilor din corp ale prăjinilor.
Dacă ruptura este neregulată şi se presupune că partea din corpul prăjinii rămase la puţ este crăpată sau prezintă
aşchii lungi (cca 25 cm), corunca nu se poate folosi decât modificată, respectiv prelungind corpul acesteia cu 1 ... 2 m prin
adăugarea unui burlan având acelaşi diametru ca şi corpul coruncii. Eventual se foloseşte o coruncă etajată.
Datorită multitudinii de tipuri constructive, operaţiunea întregirii diferă de la un tip constructiv la altul, dar
principiul instrumentaţiei este acelaşi.

Instrumentaţia cu racul
Racul este un instrument utilizat în prinderea şi recuperarea burlanelor smulse din filet sau rupte şi scăpate la puţ.
Acesta prinde prin intermediul unui set de bacuri ce se armează pe interiorul burlanului.
Dimensiunile în care se construieşte racul permit ca acesta să fie folosit la o gamă largă de lucrări de
instrumentaţie, începând de la cel mai mare diametru de burlane (la detubare) până la cel mai mic diametru de ţevi de
extracţie.
Cele mai folosite scule pentru deşurubarea coloanelor scăpate sau prinse sunt racurile de instrumentaţie. Modul de
acţionare a racurilor este opus celui al coruncilor. Prinzându-se de coloana rămasă, penele racului acţionează prin
expandare radială în afară, spre pereţii interiori ai burlanului. Justificarea utilizării unui rac în locul unei corunci, în cazul
coloanelor rămase, este cu atât mai logică cu cât se ştie tendinţa de a se tuba coloane cu diametrul exterior cât mai
apropiat de diametrul sondei.
Instrumentaţia (întregirea coloanelor de burlane) cu niplu sau tută

Recuperarea unei coloane smulse din filet sau rupte şi scăpată la puţ, în cazul când are o lungime mică şi nu a fost
prinsă în teren, se mai poate face şi prin întregirea cu niplu de întregire sau cu tuta de întregire.
Niplu de întregire se utilizează la întregirea coloanelor smulse din filet, la care capul rămas în sondă are mufă. El se
construieşte din oţel de bună calitate. Cepul are prevăzut în jumătatea de sus cu un filet normal şi puţin mai gros (câteva
zecimi de milimetru) pentru a strânge bine şi a rezista după întregire în mufa capului burlanului rămas la puţ. Niplu se
introduce în sondă, cu burlane. Tuta de întregire are acelaşi rol ca niplu de întregire, cu deosebirea că, se utilizează în
cazul coloanelor rămase la puţ cu cepul la partea de sus.

Instrumentaţia prin tăierea coloanei

Recuperarea unei coloane de burlane smulse şi scăpate, în gaura de sondă, pentru porţiunea neprinsă în
teren, se mai poate realiza şi prin tăierea din interior. Metoda tăierii din interior se aplică şi la recuperarea porţiunilor de
coloane tubate şi necimentate iniţial, în cazul sondelor care se abandonează după efectuarea probelor de producţie sau al
sondelor în extracţie, după epuizare.
Realizarea tăierii coloanei se face cu ajutorul cuţitului pentru tăiat burlane din interior. Cuţitul se introduce
cu prăjinile de foraj. Sunt cazuri când coloana tăiată pentru recuperare nu poate fi extrasă pentru recuperare, deorece fie
că tăietura nu a fost totuşi completă, fie că tăietura s-a făcut în porţiunea cimentată a coloanei. În acest caz este necesară
repetarea operaţiei, alegându-se însă, o zonă de coloană liberă de ciment în spate şi un cuţit în stare perfectă de
funcţionare.

Instrumentaţii pentru remedierea deformărilor coloanelor

Stabilirea tipului de deformare şi adâncimea exactă se face cu ajutorul şablonului. Pentru stabilirea lungimii
deformării pe verticală se introduce, cu prăjinile de foraj, o sapă tip lance având diametrul maxim care trece într-o
anumită poziţie. Intervalul în care sapa nu se poate roti arată întinderea pe verticală a deformării.

Dacă ovalizarea respectivă nu permite continuarea lucrului cu acelaşi diametru de prăjini, se recurge la
prăjini cu diametru imediat inferior, echipate de asemenea cu manşoane de protecţie.
În cazul când ovalizarea este mai pronunţată şi nu permite nici trecerea prăjinilor cu un diametru imediat
inferior celor cu care s-a lucrat anterior producerii ovalizării, este necesar a se mări diametrul interior liber al coloanei şi,
dacă este posibil, chiar reducerea burlanului sau burlanelor respective la forma (la diametrul interior) iniţială.

Operaţia se face cu ajutorul bârnei. Bârna trebuie să aibă un diametru cu 2...3 mm mai mare decât
deschidere minimă de trecere a zonei ovalizate. Ea se introduce cu o gelă, prin intermediul căreia i se transmit loviturile.
După ce a trecut prima bârnă prin porţiunea ovalizată, se introduce o a doua bârnă care are diametrul cu 2...3 mm mai
mare decât prima bârnă. Operaţia de îndreptare a ovalizării se execută în trepte.
Metoda este considerată oarecum brutală deoarece, dacă eforturile transmise bârnei sunt prea mari, se poate
produce smulgerea din filet, deasupra zonei ovalizate. Funcţionare mai liniştită şi mai lipsită de riscuri oferă bârna
rotativă care acţionează prin rotaţie asemenea unui valţ, cu care seamănă dealtfel foarte mult.