Ion Neculce

Ioan Neculce (1672 – 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier, care a
ocupat diferite funcții importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.

Nicolae Iorga a menţionat despre acesta că era “un om de cinste, un

moldovean cuminte şi cu frica lui Dumnezeu”, iar Nicolae Manolescu afirma că
“Autorul face figura unui mic boier de ţară, prudent şi chivernisit, intolerant, fricos
de schimbări, cu parapon pe cei care au reuşit mai bine decît el, precar ştiutor de
limbi, xenofob, dînd vina relelor pe greci. Valoarea îi vine din personalitatea
savuroasă şi din geniul limbii şi al povestiri (…) Căci dacă Neculce n-are multă
cărturărie, are un talent de prozator înnascut.”. George Călinescu notează despre
acesta o apropiere de Ion Creangă: “Ioan Neculce, cu tot dispreţul lui de boier
pentru neamul prost, va avea, ca Creangă, ticuri de rural: ingenuitatea şireată,
obişnuinţa de a se socoti neghiob crezându-se totuşi deştept , proverbialitatea,
filozofia bătrânească, văitetura, darul de a povesti.”

Ion Neculce este foarte diferit faţă de predecesorii săi şi redescoperă

oralitatea populară, prezentă şi în proza lui Grigore Ureche, însă de data aceasta
dusă la un alt nivel.

Cronica lui Ion Neculce, “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă

până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, cuprinzând evenimentele
din 1662 pană în 1743, la care a fost mai totdeauna părtaş sau le-a cunoscut de
aproape, este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru
evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii, dovedind talentul de povestitor înnascut
al autorului.

Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului sub titlul “O samă de

cuvinte” exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic, pentru
autohtonism, în defavoarea europenismului costinian sau cantemirian, şi pentru
naţional în detrimentul universalului. Mentalitatea cronicarului este una folcorică
cu o tendinţă de a privi evenimentele istorice şi psihologiile protagoniştilor într-o
manieră naiv-senzaţională : “O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de
oameni vechi și bătrâni, și în letopisețǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după
domnia lui Ștefăniță-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti și le va
crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia,
așa va face”.

Lucrarea sa, preponderant memorialistică, selecţionează din multitudinea de

evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului
uman şi abordează pentru prima data portretul anecdotic, din care lipseşte
descrierea, detaliile de caracter sau comportament fiind adunate din firul narativ al
întâmplărilor Un exemplu în acest sens îl constituie portretul lui Ştefan cel Mare,
domnitorul apărând în nouă dintre legende şi rămânând şi pentru Neculce eroul
ideal , care este surprins în ipostaza atât a domnitorului ca bun strateg, acesta
deznădajduit dupa înfrângerea de la Războieni cu otomanii işi regrupa oştile pentru
a obţine ulterior victoria,cât şi în ipostaza domnitorului crud, un copil de casă ar fi
trimis săgeata mai departe decât însuşi Vodă, odată cu construirea mânăstirii Putna
şi i s-ar fi tăiat pe acel loc capul copilului. O altă ipostază este aceea a omului
religios, Vodă cerând ajutorul unui părinte sihastru cu privire la războiul cu turcii,
pe care îl lasă sa îşi termine rugăciunea “ Și bătând Ștefan-vodă în ușa sihastrului,
să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aștepte Ștefan¬vodă afară pănă ș-a istovi
ruga. Și după ce ș-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ștefan-vodă.
Și s-au ispovedit Ștefan-vodă la dânsul.”. Se observă astfel la Neculce şi o
tendinţă de a acorda o mai mare importanţă faptelor aparent obişnuite în
defavoarea povestirii faptelor istorice: “Avem impresia netă că autorul a evitat cu
intenţie drumurile mari ale istoriei, alegând potecile neînsemnate”.

Aceste povestiri devin prin lipsa lor de orice solemnitate, prin limbajul
popular şi familiar, şi prin simplitatea lor atât de celebre încât au devenit pentru
români arhetipale.Caracterul popular este subliniat de asemenea de erudiţia
peremiologică a cronicii ( “Paza bună trece primejdia rea”, “mielul bland suge la
două mume”, “capul tăiat nu-l prinde sabia”). Dintre toți istoricii și criticii literari,
numai George Călinescu l-a caracterizat pe Ion Neculce ca având un "ton bârfitor
și moralizator, el privind oamenii prin prisma defectelor iar exemple de "bârfă" a
lui Ion Neculce, cu referire la Dumitrașcu-vodă şi la Gheorghe-Ştefan Vodă şi cu
substrat erotic sunt :

"și era om nestătător la voroavă, telpiz, amăgitor, geambaș de cai de la

Fanar din Țarigrad; și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui
era la Țarigrad; eară el aice își luase o fată a unei rachierițe, de pe Podul Vechiu,
anume Arhipoae; eară pre fată o chiema Anița , și era țiitoarea lui Dumitrașco-
vodă...

" ară pre doamna lui Gheorghii Ștefan-vodă, pe Safta, ce o luasă cu sila,
precum s-au scris mai sus, o urâsă Gheorghii Ștefan-vodă, umblând prin țări
streine, și au triimis-o în țară aice, pănă a nu muri el. Și el ș-au fost luat o slujnică
țiitoare dintru aceli țări streine. Iar doamna Safta au trăit aice în țară cu multă
vreme și după moartea lui Gheorghii Ștefan-vodă.”

Cu Neculce revin în forţă în proza noastră spiritual popular şi oralitatea

desavârşită, ajutate de un spirit narator incomparabil şi de o intuiţie a oamenilor,
care compensează îngustimea orizontului de cunoaştere a acestuia. Nicolae
Manolescu afirma ca acesta este : “cel mai mare povestitor roman pînă la Creangă
şi Sadoveanu”. Istoriografia moldovenească nu mai prezintă, după Neculce,
interes literar.