Iancu Flondor și Unirea Bucovinei cu țara

de Dragoș Huțuleac

Iancu Flondor s-a născut la 16 august 1865, la Storojineț, fiu al lui Gheorghe cavaler de
Flondor și al Isabelei Dobrowolski de Buchenthal. A mai avut șase frați: Tudor, Iancu, Nicu,
Elena (căsătorită Mavrocordat), Constantin, Ecaterina și Aglaia (ultimii trei, morți la vârste
fragede).

Copiii familiei Flondor au crescut într-un mediu în care cultura muzicală a fost foarte
importantă. Și tatăl lor, dar mai ales mama au avut înclinații muzicale, pe care le-au transmis
și copiilor. Gheorghe Flondor era cunoscut ca „un bun flautist”, admirator al operelor lui
Beethoven și colecționar de instrumente muzicale, în timp ce soția sa, Isabela, era văzută ca o
„renumită pianistă”, dotată cu „o voce puternică, sonoră și pretabilă tuturor nuanțelor
dinamice, o dicțiune directă aleasă și un spirit lesne pătrunzător în interpretarea cântului. [...]
Nu era inițiativă culturală sau filantropică în care talentul Isabelei Flondor să nu asigure
succesul ei moral și material”. În epocă se răspândise vestea că „la curtea lui Gheorghe
Flondor din Storojineț, cucoana Izabela, cuconașii și cuconițele cântă de-a valma la clavir, la
scripcă și la alte instrumenturi”. Alături de părinți, aveau înclinații muzicale și alte rude, cum
ar fi Victor Stârcea, Eugenia Zotta sau Constantin de Buchenthal.

Astfel, Elena și Nicu Flondor au devenit pianiști, iar Iancu era „cellist și violonist de seamă”,
compunând și partituri muzicale. Însă, în timp ce Iancu și Nicu s-au concentrat ulterior pe
cariere politice, Tudor Flondor și-a dedicat viața muzicii, devenind un cunoscut compozitor,
datorită talentului său remarcabil.

Viaţa la conacul familiei Flondor

Iancu Flondor a urmat mai întâi cursurile liceului german (Obergymnasium) din Cernăuți,
apoi Facultatea de Drept din cadrul Universității „Franz Joseph” din același oraș. În 1894 a
obținut, la Universitatea din Viena, titlul de doctor în drept.
În 1899 s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Ioan cavaler de Zotta, „o doamnă foarte distinsă și de o
cultură superioară”, așa cum o descria Valeriu Braniște. Împreună au avut trei copii: Șerban
(1900-1971) – căsătorit cu Nadeja Știrbey, Neagoe (1901-1971) – căsătorit cu Elena Grigorcea
și Mircea (1908-1927). Dar Iancu Flondor a mai avut şi o fată, Maria, dintr-o altă căsătorie a
soției sale; Maria se va căsători cu profesorul Gheorghe Cuza.
De la Valeriu Braniște ni s-a păstrat o descriere a vieții de la conacul familiei, unde Iancu
Flondor se dedica „fericirii sale casnice și administrației moșiei”. Moșia era mare, fiind
amplasată „într-un complex arător și pădure de mare extindere , spune Braniște, care
povestește că „Flondor cultiva intens moșia. Avea velniță (fabrică de spirt) și îngrășa vite cu
lăturile velniței, transportându-le direct la Viena. Erau grajduri enorme unde ținea vitele la
îngrășat. În pădure avea căprioare. Pe moșie avea cam 70 servitori înarmați ca păzitori în
diferitele puncte. În jurul conacului (modern cu etaj) și o terasă mare, era un parc bine
îngrijit, cu lac în care se aflau lebede. În conac erau apartamentele lui și ale doamnei, separate
de o boltă, apoi saloanele și pânzitorul, o sală de biliard și camerele pentru oaspeții doamnei
și eventual pentru familii. Pentru bărbații oaspeți era o zidire deosebită, nu departe de conac,
o botezasem «mânăstire»”. Tot Braniște își amintea că Iancu Flondor făcea regulat sport și că
existau băi de aburi separate pentru femei și bărbați. În aceste băi, bărbații se adunau vara și
purtau discuții politice alături de gazdă. Braniște a stat o vreme la conacul de la Storojineț, pe
la 1899-1900, aici Flondor punându-i la dispoziție biblioteca mare a sa, pentru a lucra.
Prezența sa la Storojineț era „mare secret”, declarând dacă era întrebat că este o rudă a
„boierului”. Despre șederea la conacul familiei Flondor, Braniște își amintea cu plăcere:
„Atmosfera era distinsă, dar foarte intimă. Țineau cu toții la mine. Mă simțeam atât de acas
pe moșie, de parcă tot aici aș fi fost. Seara se mai făcea muzică. Doamna era o excelentă
pianistă, dar nu cânta niciodată când o rugai, ci numai când avea dispoziție”

Activitatea unionistă

Cu Iancu Flondor s-a întâmplat un fenomen interesant, a intrat în legendă, înainte de a fi

intrat în istorie. Numele lui este foarte popular în Bucovina, Transilvania, Basarabia şi
România, şi este cunoscut ca unul care şi-a câştigat merite deosebite pentru neamul
românesc din Bucovina, ca acela de a fi fost factorul principal în realizarea Unirii cu România.
În principal faptele lui, zac uitate în paginile îngălbenite ale ziarelor timpului sau mucegăiesc
în arhivele vremii (Viena, Bucureşti, Cernăuţi).

A intrat de timpuriu în viaţa politică, s-a implicat activ în fondarea Partidului Naţional
Român, alături de Gheorghe Popovici (cu numele de poet T. Robeanu) şi care avea drept
organ de presă „Deşteptarea”. În anul 1892 Iancu Flondor a fost ales preşedinte al P.N.R. În
anul 1902 a înfiinţat Partidul Poporal Român, iar ulterior Partidul Creştin Social Român. Dar
orgoliile interne de partid, politica autorităţilor austriece, coroborate cu luptele interne, îl
determină pe Iancu Flondor, să renunţe în anul 1910 la activitatea politică, retrăgându-se la
moşia sa de la Storojineţ. Revine însă de fiecare dată mai hotărât şi mai încrezător în cauza
bucovinenilor săi în miezul evenimentelor, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial,
punându-şi amprenta inconfundabilă asupra evenimentelor care au dus la Unirea Bucovinei
cu Regatul României.

În data de 15 octombrie 1918 a avut loc o întâlnire în casa lui Alexandru Hurmuzachi, a mai
multor intelectuali bucovineni, printre ei s-a alăturat şi Iancu Flondor, liderul P.N.R. Iată ce
trecut politic avea Iancu Flondor în momentul când românii bucovineni căutând un
conducător, toate privirile s-au îndreptat din nou asupra omului nepătat şi caracterului
întreg, care era „boierul de la Storojineţ". Sfidând orice primejdie şi înlăturând din cale orice
piedică, ia din nou conducerea mult încercatului său neam bucovinean pentru a-l duce la
unire.

Acţiunile întreprinse pentru înfăptuirea Unirii

După o serie de şedinţe ţinute sub baionetele şi teroarea trupelor austro-ungare, în diferite
localuri din Cernăuţi, s-a hotărât proclamarea unirii tuturor românilor din Basarabia,
Ungaria şi Austria într-un singur stat naţional în România. În acest scop s-au întrunit în ziua
de 27 octombrie 1918, sub preşedenţia lui Dionisie Bejan şi Iancu Flondor şi sub ochii
trupelor ucrainene, reprezentanţii poporului român din Bucovina în frunte cu deputaţii lor
legali, în sala „Armoniei" din Palatul Naţional din Cernăuţi în adunare publică. Adunarea
aceasta s-a declarat în puterea suveranităţii naţionale, Constituanta Bucovinei integrale cu
celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent. Tot în această adunare s-a ales un
Consiliu Naţional format din 50 de persoane care să conducă Bucovina, acesta după puţine
zile n-a mai luat în seamă pe guvernatorul austriac şi s-a instalat cu sediul în palatul fostei
Diete a Bucovinei luând puterea în mâinile sale. Preşedintele Consiliului Naţional a fos ales
Iancu Flondor. Despre hotărârea Consiliului Naţional, a fost informat Regele, aflat la Iaşi, cu
aceeaşi ocazie i s-a cerut sprijinul armatei Regale pentru salvarea românilor bucovineni de
fărădelegile bandelor ucrainene şi să ia în primire provincia.
La 11 noiembrie 1918 Divizia a 8-a Regală a intrat în Cernăuţi, iar generalul Zadic,
comandantul Diviziei şi reprezentantul guvernului român a fost întâmpinat de Iancu Flondor.
În ziua de 28 noiembrie 1918 în sala sinodală a reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi,
Congresul Unirii a votat Unirea Bucovinei cu Regatul Român.

Concluzii în urma acelor evenimente

Numai fermitatea şi clarviziunea lui Iancu Flondor au făcut ca Bucovina întreagă să fie salvată
în anul 1918. La 10 noiembrie 1918 „Consiliul Naţional a luat în stăpânire ţara, astfel că în
momentul intrării armatei române în Cernăuţi, aceasta a găsit o administraţie românească,
iar la telegrama generalului Zadic trimisă la Iaşi regelui Ferdinand, acesta îi răspunde să se
pună în slujba administraţiei conduse de Iancu Flondor."

În fond, unirea Bucovinei cu Regatul Român se datorează în mod esenţial „boierului de la

Storojineţ", el s-a dovedit a fi - prin întreaga sa activitate - un spirit european, evoluţia
evenimentelor confirmând din plin acest lucru.
În ultimii ani de viaţă, implicarea lui Iancu Flondor în viaţa politică a fost una destul de
redusă, conflictul cu Ion Nistor, l-a determinat pe Iancu, să se retragă definitiv de pe scena
publică.

Iancu Flondor a citit Declaraţia de Unire de la 1918

Bucovina a fost a doua provincie, după Basarabia, care s-a unit cu România. La 28 noiembrie
1918, în sala de marmură a Mitropoliei Bucovinei, Congresul General al Bucovinei, alcătuit
din fruntaşii români bucovineni, alături de reprezentanţii altor grupuri etnice, precum
germanii şi polonezii, a hotărât Unirea Bucovinei cu România.
Unul dintre eroii acelor momente, Iancu Flondor, a citit Declaraţia de Unire în care preciza că
„de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi
Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul
hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de
la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul
Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva
tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a
îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774,
prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei
habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de
bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române
dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi
pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul
României”