Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate

între ele, dar diferite și, istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori
precum istoricul Stephane Courtois, contradictorii:
 ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu
există stat, clase sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție,
și care are scopul de a realiza o societate egalitară;
 mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest
sistem;
 un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară”
sau „democrație populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic
și totalitar sub conducerea excluzivă a unui singur partid, zis „comunist”,
„socialist” sau „muncitoresc”, iar clasele sociale fiind diferențiate nu prin
accesul la proprietate, ci prin accesul inegal la uzufructul proprietății colective.

COMUNISMUL ÎN RUSIA
Revoluția rusă a fost o serie de evenimente care au condus în
februarie 1917 la răsturnarea spontană a regimului țarist din Rusia, și apoi, în luna
octombrie a aceluiași an, la preluarea puterii de către bolșevici și instalarea unui
regim leninist („comunist”). Aceasta din urmă a condus la un război civil foarte
violent, în care bolșevicilor li se opunea Armata Albă și o varietate de alți adversari
(Mahnovșcina, Armata Verde etc). Conflictul a fost însoțit de o prăbușire a economiei
ruse, care începuse în timpul războiului, și cu o foamete soldată cu deosebit de mulți
morți: el s-a terminat cu victoria bolșevicilor, și cu comasarea, sub egida URSS, a
majorității teritoriilor fostului imperiu. Revoluția din Rusia a dat naștere
și comunismului în sensul contemporan al termenului.
Specialiştii şi documentele secrete din preajma Primului Război dezvălui o
realitate surprinzătoare privind instaurarea comunismului în Rusia. Lenin, omul care
a dus la prăbuşirea imperiul ţarist şi a pus germenii celui sovietic, a fost de fapt
finanţat şi ajutat de nemţi pentru a face revoluţia în Rusia. Culmea, Germania şi-a
creat singură, fără să-şi dea seama, cel mai mare adversar al său.
Revoluția și instaurarea noului regim au cauzat profunde transformări sociale
în țările adunate în cadrul URSS. Vechile structuri feudale ale Rusiei țariste s-au
dezintegrat fără a lăsa loc unei economii de piață, generând dezvoltarea unor noi
relații sociale care aveau să fie subiectul diverselor interpretări.
Instaurarea comunismului in Rusia, la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuși de
puțin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret (“Planul Marburg”),
pregătit minuțios în afara Rusiei.
Și finanțat generos de marii “bancheri internaționali”. În primul rand de cei de
pe Wall Street: Jacob Schiff, J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D.
Rockefeller, Edward Henry Harriman, Frank Vanderlip. Finantarea bolșevicilor de
Wall Street era intermediata de banca suedeza “NYA Banken”, condusă de
bancherul promarxist Olof Aschberg.
 VLADIMIR ILICI LENIN
Vladimir Ilici Lenin (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a
fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii
Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. În loc să se
dedice carierei juridice, Lenin s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă
revoluționară și în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat, pentru un
an, de autorități și, ulterior a fost exilat în satul Șușenskoe, din Siberia. La 8
noiembrie 1917 Lenin a fost ales Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului de
către Congresul Sovietului Rus.
În fața amenințării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie
să semneze imediat un tratat de pace. Despre Stalin, secretar general al partidului
încă din 1922, Lenin spunea că „în mâinile sale este concentrată o putere nelimitată”
și sugera ca „tovarășii să se gândească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din
funcție”. Aceste critici dure ale vieții interne a partidului nu au fost niciodată aduse la
cunoștința publicului larg.

IOSIF VISSARIONOVICI STALIN

Iosif Vissarionovici Stalin (18 decembrie 1878 – d. 5 martie 1953) din tată
georgian și mamă osetină, a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic
devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic.
Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în
1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta
pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea
Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin
a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după
încheierea acestuia, până la moartea sa.

PERIOADA STALINISMULUI

Stalinismul este o ideologie și un sistem politic și economic introdus de Iosif

Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietică. Lev Troțki a descris acest sistem ca fiind
totalitar și această caracterizare a ajuns să fie folosită în mod curent de criticii
stalinismului. Stalinizarea ţării. După actul de la 23 august 1944, România iese din
războiul contra Naţiunilor Unite, dar este ocupată imediat de Armata Roşie. Era
primul pas spre instaurarea comunismului. Profitând de protecţia trupelor sovietice,
P.C.R. îşi măreşte numărul de membri, dezvoltă un discurs politic demagogic şi
populist în care termeni ca „dreptatea socială“ şi „egalitatea“ se întâlneau frecvent.
Comuniştii deveneau campionii luptei pentru eliberarea imediată a ţării alături de
Armata Roşie şi pentru realizarea reformei agrare.
Drumul lor spre cucerirea puterii politice a parcurs mai multe etape. Cererea
imperativă a lui Stalin ca regele Mihai să îi aducă la putere pe comunişti a avut drept
rezultat instalarea, la 6 martie 1945, a unui guvern procomunist condus de Petru
Groza. Noile autorităţi au preluat Transilvania de Nord-Vest (eliberată de armata
română în octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă.
 INSTAURAREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

Perioada de după al Doilea Război Mondial a fost perioada instaurării

comunismului în întreaga Europă de Est, deci și în spațiul românesc.
Instaurarea regimului comunist în România debutează după lovitura de stat de
la 23 august 1944, prin staționarea trupelor sovietice pe teritoriul țării. Acestea au fost
instrumentul cu ajutorul căruia rușii și-au asigurat implementarea totalitarismului de
tip stalinist în țara noastră.
În timpul unei întâlniri din anul 1944, Stalin îi declarase lui Iosip Broz Tito:
„Acest război (al doilea război mondial n.n.) nu este ca cele din trecut; cine ocupă un
teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.
După ce Armata Roşie a ocupat România în toamna anului 1944, sovieticilor
le-au fost suficiente câteva luni pentru a impune regimul comunist.
Comunismul s-a impus în România treptat. Primul pas în acest sens a fost
făcut la 6 martie 1945 prin numirea primului guvern procomunist, prezidat de Petru
Groza, un trimis al sovieticilor. Din acest guvern nu făcea parte, însă, niciun
reprezentant al partidelor tradiționale democratice, PNL și PNȚ, lucru care a stârnit
nemulțumirea regelui Mihai.
Sprijinit de sovietici, guvernul de la 6 martie nu putea fi revocat, motiv pentru
care Regele refuză să mai ia parte la viaţa publică şi declanşează, ceea ce
istoriografia va numi „greva regală”.
A doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, pe 7 martie a avut loc
întâlnirea Anei Pauker cu Evgheni Suhalov, în cadrul căreia i s-a înmânat planul de
comunizare al României. Planul conţinea directivele care urmau a fi urmate de către
comunişti în următorii ani, pentru preluarea totală a controlului asupra României:
desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor,
dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, desfiinţarea micii gospodării ţărăneşti,
suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor
către U.R.S.S., suprimarea partidelor politice, abdicarea Regelui, desfiinţarea armatei
şi înlocuirea ei cu una nouă pe nucleul diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Avram
Iancu”, poliţie de tip N.K.V.D., interzicerea intrării străinilor în România.
Pe 23 martie 1945, prin noua reformă agrară, au fost expropriate peste
1.468.000 ha teren, cu care au fost împroprietărite 900.000 familii.
Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu este
dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”.
Comunismul s-a impus în România treptat. Primul pas în acest sens a fost
făcut la 6 martie 1945 prin numirea primului guvern procomunist, prezidat de Petru
Groza, un trimis al sovieticilor. Din acest guvern nu făcea parte, însă, niciun
reprezentant al partidelor tradiționale democratice, PNL și PNȚ, lucru care a stârnit
nemulțumirea regelui Mihai.
Următorul pas pentru acapararea puterii politice de către comuniști a fost
falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, când comuniștii și aliații lor din Blocul
Partidelor Democratice au manevrat rezultatul alegerilor în favoarea lor, deși PNL și
PNȚ erau adevăratele câștigătoare ale scrutinului. Această mare fraudă electorală,
realizată cu concursul URSS, a certificat faptul că democrația nu mai era o opțiune în
România, iar comuniștii erau adevărații stăpâni ai țării.
 Procesul de stalinizare a presupus apariția partidului unic, și anume Partidul
Muncitoresc Român, creat în februarie 1948. Conducătorul PMR era Gheorghe
Gheorghiu-Dej, cel care a și condus România în perioada 1948-1965.

GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe numele original Gheorghe Gheorghiu, n. 8

noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965, București) a fost
liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului
de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965.
Atitudinea politică a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă până la moartea
lui Stalin iar imediat după aceea a început procesul de destalinizare a României, prin
susținerea creării industriei grele, eliminarea influenței culturale a URSS-ului,
încurajarea sentimentelor antisovietice și stabilirea de relații diplomatice cu statele
occidentale capitaliste, inclusiv cu Statele Unite ale Americii ceea ce i-a adus și
moartea subită în anul 1965, în cadrul ultimei vizite la Varșovia când a fost iradiat.
Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul
partidului și eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape:
 Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea/asasinarea lui Ștefan Foriș,
secretar general al Partidului până în aprilie 1944, și atinge punctul culminant
în 1948 prin arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu care a fost condamnat la
moarte și executat. Responsabilitatea pentru decizia de înlăturare a lui Foriș a
fost pe bună dreptate atribuită lui Dej în perioada comunistă, însă există
bănuieli că hotărârea fusese luată la Moscova, deoarece un rol esențial în
punerea ei în practică a fost jucat de Emil Bodnăraș.[14] Bodnăraș i-ar fi
înmânat lui Foriș o notă dactilografiată prin care i se ordona să predea toate
materialele partidului și prin care era autorizată arestarea sa la domiciliu.
Bodnăraș i-a spus lui Foriș că ordinul venise din Uniunea Sovietică.
 A doua etapă a epurării a vizat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari
Georgescu. Vasile Luca a fost arestat în 16 august 1952, condamnat la
moarte în 1954, pedeapsă comutată în închisoare pe viață.[2] Ana Pauker a
fost arestată în 20 februarie 1953, pentru o vreme, după care a trăit uitată în
București. Teohari Georgescu a fost eliminat din conducerea de partid și de
stat o dată cu Ana Pauker și Vasile Luca. Teohari Georgescu a fost reabilitat
politic de Ceaușescu și reintrodus în Comitetul Central.
 A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care la Plenara din iunie sunt
anihilați Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu. Chișinevschi a fost
"asociat" cu Miron Constantinescu, construindu-se ficțiunea unei conspirații,
care l-ar fi inclus și pe Constantin Pârvulescu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în
România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 au
fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca "Unități de Muncă". Scopul
acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și
pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații
populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6).
 NAȚIONALIZAREA

Naționalizarea (sau etatizarea) este o măsură politică prin care se face un

transfer al proprietății private în proprietatea statului, o înlocuire a proprietății private
cu proprietatea publică. Este opusul privatizării.
O naționalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic, în
perioadă comunistă, printre care România (prin Legea nr.119 din 11 iunie 1948),
Albania, Polonia, Republica Cehoslovacă, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria Republica
Democrată Germană și URSS (incluzând Rusia și alte provincii sovietice ca Estonia,
Letonia, Lituania, Moldova sau Ucraina).
Semantic, termenul de naționalizare a fost folosit voit în mod impropriu de
autoritățile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acțiunii
de trecere în proprietatea statului. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în comunism a
fost o „confiscare”, întrucât nicio compensație materială sau morală nu le-a fost
acordată celor cărora li s-au „naționalizat” bunurile.
Legea Naţionalizării din 1948, pe numele ei complet „Legea nr. 119 din 11
iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,
miniere şi de transporturi”, este legea care a consfinţit trecerea României de la
economia de tip capitalist la economia de tip centralizat.

DISIDENȚA ANTICOMUNISTĂ
Ulterior, sub acuzatiile de "colaborationism", "dusmani de clasa", "dusmani ai
poporului", "fascisti", au fost arestati si închisi membri ai P.N.L. si P.N.Ţ., fosti
demnitari din perioada interbelica, bancheri, industriasi.
Securitatea, înfiintata în 1948 dupa modelul politiei politice sovietice, a
instaurat un regim de teroare interna, îndreptata împotriva tuturor celor socotiti
indezirabili de catre puterea comunista si a celor banuiti ca ar putea opune cea mai
mica rezistenta fata de sovietizarea tarii.
Opozanti sau intelectuali de marca (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti,
Mihail Manoilescu, Ioan Lupas, Mircea Vulcanescu, Gheorghe Bratianu, dar si multi
altii) au fost condamnati la închisoare sau la munca fortata în lagare, un mare numar
de persoane pierzându-si viata în detentie.
Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fara precedent,
acoperind, practic, întregul teritoriu al tarii. În închisori precum Sighet, Aiud,
Miercurea-Ciuc, Pitesti, Gherla sau Râmnicu-Sarat ori la munca fortata, la Canalul
Dunare-Marea Neagra, s-au aplicat masuri de tortura, executii, sau asa-numita
"reeducare".
Principalele manifestari ale luptei anticomuniste au fost: rezistenta armata a
grupurilor din munti,cea a taranilor,revoltele muncitoresti,activitatea disidentilor.
Rezistenta din munti a fost specifica anilor 1944-1960, fiind organizata de
grupurile înarmate de partizani alcatuite din foste cadre militare, fosti legionari,
membri ai partidelor de opozitie, tarani, intelectuali. Printre acestea s-au numarat
grupurile din Banat si Oltenia, cel din zona Muscel-Fagaras (grupul "Haiducii
Muscelului" al colonelului Arsenescu si al fratilor Arnautoiu), rezistenta din Bucovina,
reprezentata de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Patraucean,
Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au sustinut miscarea de rezistenta, platind
uneori cu viata. Sunt cunoscute numele Mariei Plop si al Mariei Jumbleanu, membre
ale grupului Arsenescu-Arnautoiu, ca si cel al Elisabetei Rizea din Nucsoara
(Muscel). Aceasta forma de rezistenta a fost reprimata cu o violenta extrema de
organele de represiune ale regimului comunist.
Revoltele muncitoresti au aparut în anii '70-'80, ca forma de reactie a
populatiei fata de scaderea nivelului de trai, si au cuprins Valea Jiului (revolta
minerilor din anul 1977) si Brasovul (manifestatiile din 1987).
Disidentii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o
rezistenta individuala, actiunile lor fiind specifice anilor '70 si '80

NICOLAE CEAUȘESCU
Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești, România – d. 25
decembrie 1989, Târgoviște, România) a fost un politician român, secretar general
al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste
România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22
decembrie 1989.
În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din
România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme[15].
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția
de secretar general al Partidului Muncitoresc Român. La 28 martie 1974 Marea
Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România,
iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al
României.
În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii
Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de
rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul
draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă
exprimare și opoziție internă.
Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între
care Biserica Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea
Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) . În total au fost distruse în
București 23 de biserici.
În vara anului 1977 a avut loc greva minerilor de pe Valea Jiului.
La sfârșitul anului 1987 a avut loc un nou protest, de data aceasta al
muncitorilor de la uzine brașovene: 61 dintre ei vor fi condamnați la închisoare, iar 67
vor fi arestați la domiciliu.
Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au
culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

VIAȚA PRIVATĂ
Unul dintre drepturile fundamentale este dreptul la viata privata si la tot ceea
ce aceasta presupune. Cu toate acestea, a fost unul dintre cele mai desconsiderate
si mai des incalcate drepturi in perioada comunista, atat de catre Securitate, cat si de
catre Statul comunist. Se poate vorbi despre viata privata daca exista un spatiu
personal, in care sa nu aiba acces altcineva, fara permisiunea ta. In multe cazuri, in
perioada comunista, acest lucru era aproape imposibil.
La începutul comunismului, femeile erau asemenea bărbaţilor: "muncitoare
fruntaşe".„ Principala funcţie a femeii era pe atunci cea de muncitoare, în fabrică sau
pe ogor; Anii ’80 reflectă o nouă viziune pentru România. Încă din anul1973,
Ceauşescu defineşte rolul şi statutul femeii.
La şedinţa plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român,
acesta declara că “Cea mai mare onoare pentru femei este să nască, să dea viaţă şi
să crească copii. Nu poate fi nimic mai scump pentru o femeie decât să fie mamă.”
Odată cu 1966 când este interzis avortul, considerat de asemenea o invadare a vietii
private, propaganda oficială pune accentul pe un alt modelal femeii noi, care de
aceasta dată nu mai este angajată politic şi activă din punct de vedere profesional

VIAȚA COTIDIANĂ
Fiind un subiect controversat si intens discutat viața cotidiană în perioada
comunistă a fost pentru unii o perioadă chinuitoare iar pentru alții ,, vremea cand era
mai bine ,,. În orice caz unele lucruri sunt clare, faptul că majoritatea oamenilor traiau
în frică si foame, de asemenea se confruntau cu tot felul de lipsuri inclusiv lipsa
libertății de exprimare.
Viaţa cotidiană nu era tocmai uşoara in anii ’80. Motivul principal, acceptat de
cam toată lumea, era o lipsă gravă de bunuri de consum, inclusiv de hrană. Încet-
încet,magazinele alimentare erau tot mai de goale, iar spre sfârşitul perioadei
respective erau goale mai tot timpul. Cu toate acestea, produsele alimentare se mai
găseau, şi nu numai pe piaţa negară. Comerţul de stat le punea în vânzare, periodic
– avea această obligaţie, căci se reintroduseseră cartelele alimentare. Dar
cumpărarea presupunea ore întregi la coada, acceptate cu resemnare pe fondul
preocupării obsedante de a avea ce pune în farfurie. Evident că familiile cu copii mici,
bătrâni sau persoane suferinde erau cu atât mai marcate de această preocupare.
Căci de obicei era mai simplu când te puteai mulţumi cu ceea ce găseai şi nu aveai
nevoi speciale sau restricţii. Bolnavii ridicau probleme deosebite din acest punct de
vedere, impunând familiilor eforturi deosebite pentru a găsi alimentele necesare
dietei care li se recomanda. Uneori lucrurile luau proporţii dramatice.
În concluzie, perioada comunismului în viață cotidiană este o
perioadă controversată din care putem învăța. Comunismul nu reprezinta altceva
pentru Romania decat o pată neagră, o piedică în dezvoltare.