Avem un electron şi două fante. Proiectăm electronul către cele două fante.

Acesta
poate alege pe oricare dintre cele două. Ce va face? Electronul este ini ţial o
particulă, devine undă, trece prin ambele fante, interferează cu el însuşi, iar apoi
loveşte ecranul sub forma unei particule. Ciudat, nu?

Vom examina în continuare un fenomen imposibil de explicat cu ajutorul

conceptelor fizicii clasice şi care reprezintă unul dintre pilonii centrali ai
mecanicii cuantice - faimosul experiment realizat iniţial de Thomas Young –
experimentul cu două fante.

Pentru a înţelege acest experiment trebuie să vedem mai întâi cum se comport ă
materia obişnuită, de pildă câteva mici bile. Dacă vom arunca bile de mici
dimensiuni spre un perete prevăzut cu o singură fantă, vom observa cum ia naştere
un model – o bandă îngustă - pe ecranul din spatele peretelui, în zona
corespunzătoare locaţiei fantei. Dacă adăugăm şi o a doua fantă ne aşteptăm să
apară pe ecran două fâşii exact în spatele fantelor.
Acum să vedem ce se întâmplă în cazul undelor . Acestea ajung în dreptul fantei şi
suferă fenomenul de difracţie, lovind ecranul cu intensitate maximă în zona din
spatele fantei. Linia luminoasă de pe ecranul din spatele peretelui simbolizează
această intensitate. Este similară liniei căreia micile bile i-au dat naştere pe ecran.

Dar, când adăugăm şi a doua fantă, rezultatul se schimbă. Dacă punctul de

maxim al unei unde întâlneşte punctul de minim al alteia, cele două unde se
anulează reciproc. Astfel că pe ecran apar nişte franje de interferenţă. Locurile
unde maximele se întâlnesc sunt caracterizate de cea mai mare intensitate a
liniilor luminoase, iar acolo unde se anulează reciproc, pe ecran nu apare nimic.
Deci, când "tragem" cu particule - deci materie - prin cele două fante, se obţin două
benzi pe peretele din spate. Cu unde se obţine un model de interferenţă constând
din mai multe fâşii.
Să trecem la nivel cuantic. Electronul este o particulă fundamentală, o fărâmă
extrem de mică de materie. Practic o bilă infinitezimală. Să trimitem un fascicul de
electroni printr-o singură fantă. Se va comporta similar bilelor, pe perete apărând o
singură fâşie. Deci, am înclina să credem că dacă am trimite aceste minuscule
particule prin două fante, vom obţine, ca în cazul bilelor de mici dimensiuni, două
benzi pe ecran.
Numai că în realitate apar franje de interferenţă! Am trimis totuşi prin fante un
fascicul de electroni,particule fundamentale, dar totuşi materie. Şi am obţinut un
model de interferenţă ca în cazul undelor, nu ca în cazul bilelor folosite ini ţial. Cum
e posibil ca nişte particule materiale, fie ele fundamentale, să dea naştere unor
franje de interferenţă ca în cazul undelor? Nu are sens...
Fizicienii au rafinat experimentul. Şi-au imaginat că poate aceste mici particule se
lovesc unele de altele, dând naştere acelui model de interferenţă. Astfel că au
decis să trimită electronii unul câte unul, pe rând, către cele două fante. Astfel nu
mai au cum să interfereze unul cu celălalt. Dar, după o oră de derulare a
experimentului, devine vizibil acelaşi tipar de interferenţă.
Concluzia este inevitabilă. Electronul este iniţial o particulă, devine undă, trece
prin ambele fante, interferează cu el însuşi pentru a lovi în final ecranul tot sub
forma unei particule. Din punct de vedere matematic este şi mai ciudat. Poate
trece prin ambele fante, prin niciuna, prin una dintre cele două, sau prin cealalt ă.
Toate aceste posibilităţi sunt în superpoziţie una cu cealaltă.
Fizicienii au fost complet zăpăciţi de fenomen. Astfel că au decis să "tragă cu
coada ochiului", pentru a observa prin ce fantă trece totuşi electronul. Au prevăzut
una din fante cu un dispozitiv de măsură pentru a putea vedea prin care dintre ele
trece particula, şi au reluat experimentul.
Numai că lumea cuantică este mult mai misterioasă decât şi-ar fi putut ei imagina .
Când au încercat observarea fenomenului, electronul a revenit la comportamentul
de particulă de materie. A dat naştere unui model cu doar două benzi şi nu unor
franje de interferenţă. Simplul act al măsurării sau observ ării fantei prin care
electronul a trecut, a avut ca efect trecerea acestuia prin doar una dintre fante, nu
prin ambele.
Acest fapt a dat naştere multor întrebări. Ce este materia la nivel fundamental?
Corpusculi sau unde? Şi ce fel de unde? Şi în ce fel influenţeaz ă observatorul uman
tot acest fenomen? Este ca şi cum electronul "a decis să se comporte diferit", de
parcă "ar conştientiza" că este observat îndeaproape. Se pare că observatorul a
generat cumva "colapsul" funcţiei de undă a electronului prin simplul act al
observării.
Totuşi, fizicienii au înţeles în cele din urm ă că orice fel de aparat de m ăsur ă,
indiferent cât de mic, va interacţiona întotdeauna cu electronul, distrugând, pe
cale de consecinţă, tiparul de interferenţă.
Werner Heisenberg a propus "principiul incertitudinii", cu care putem descrie
acest fenomen. "Principiul incertitudinii" poate fi formulat în termenii
experimentului de faţă astfel: “este imposibil să se construiască un dispozitiv
capabil să determine prin ce fantă trece electronul, care să nu deranjeze electronul
suficient pentru a produce colapsul funcţiei de undă asociate acestuia, distrugând
astfel tiparul de interferenţă.”
Acesta a fost momentul în care fizicienii au păşit pentru totdeauna în strania lume
a incertitudinii şi bizareriilor cuantice
Este lumina undă ori particulă? Iată o întrebare care şi astăzi naşte discu ţii aprinse
printre pasionaţii de fizică. În urm ă cu 200 de ani Thomas Young, un om de ştiin ţă
englez, folosind un montaj experimental simplu, dar extrem de ingenios,
demonstra că lumina are o natură ondulatorie.

Experimentul lui Thomas Young

Acum 200 de ani omul de ştiinţă englez Thomas Young (1773-1829) a demonstrat c ă
lumina are caracteristicile unei unde folosind un montaj experimental extrem de
simplu, asemenea celui din figura de mai jos.

Un fascicul de lumină monocromatică provenind de la o sursă de lumină întâlneşte

mai întâi un ecran prevăzut cu o singură fantă, pentru ca ulterior lumina care trece
prin acea fantă să întâlnească un al doilea ecran prevăzut cu două fante înguste,
paralele. Interesant şi hotărâtor pentru concluziile pe care Young avea s ă le trag ă,
este faptul că lumina care trece de al doilea obstacol dă naştere pe un al treilea
ecran unor franje de interferenţă, nişte fâşii luminoase şi, respectiv, întunecate.
O paralelă cu undele produse pe suprafaţa unei ape stătătoare
Explicaţia apariţiei fenomenului de interferenţă şi a franjelor corespunz ătoare este
chiar natura de undă a luminii monocromatice. Lumina circul ă prin atmosfer ă la fel
cum apa creează mici valuri pe suprafaţa lacurilor. Undele de la nivelul celor dou ă
fante cu care este prevăzut al doilea ecran interferează în momentul în care se
întâlnesc. Dacă cele două unde sunt în fază (regiunile cu amplitudine maxim ă a
undei coincid în timp şi spaţiu şi, deci, are loc fenomenul de interferenţă
constructivă) dau naştere unei lumini mai puternice, iar dacă sunt în opoziţie de
fază ( maximele întâlnesc minimele şi are loc o interferenţă distructivă) acestea se
anulează reciproc, apărând astfel fâşiile întunecate, exact ca în cazul interferen ţei
undelor de pe suprafaţa unei ape stătătoare.

Faptul că punând laolaltă două raze de lumină se poate obţine întuneric a

reprezentat o revelaţie pentru oamenii de ştiinţă ai secolului XIX, deloc familiarizaţi
cu natura şi caracteristicile undelor electromagnetice, aşa cum este cazul acum,
la început de secol XXI.

La vremea respectivă experimentul lui Thomas Young a fost suficient pentru a

convinge comunitatea ştiinţifică de faptul că lumina se deplaseaz ă asemenea unei
unde, lucru susţinut anterior la nivel teoretic de către Huygens în a sa teorie
despre natura ondulatorie a luminii, care postula şi existenţa unui mediu de
propagare, numit eter. Câteva experimente efectuate în secolul XIX, în mod
special faimosul experiment al lui Michelson şi Morley, au încercat detectarea
eterului şi a efectelor sale, dar au eşuat.

Efectul fotoelectric. Natura corpusculară a luminii revine în atenţie

Începutul secolului XX a fost marcat de descoperirea efectului fotoelectric şi
explicarea sa prin prisma naturii cuantice a undelor electromagnetice de c ătre
Einstein, moment în care natura corpusculară a luminii a revenit în aten ţia
oamenilor de ştiinţă. A rămas însă întrebarea: dacă privim lumina ca fiind format ă
din particule cuantificabile de energie, de unde caracteristicile sale de und ă? Dac ă
un număr impresionant de atomi de apă pot genera un comportament de und ă pe
suprafaţa unui lac, poate că există o explicaţie asemănătoare şi pentru lumină şi
componentele sale, fotonii.
Ce se întâmplă dacă emitem un singur foton?
S-a mers cu experimentele până la construirea unor surse de lumin ă care puteau
emite câte un foton succesiv, iar surprinderea a fost maximă văzând că efectele
experimentului iniţial al lui Young puteau fi observate chiar şi folosindu-se un
montaj care trimitea prin fantele cu care erau prevăzute ecranele un singur foton .
Rezultatul era, pe de o parte, o confirmare a teoriei care sus ţinea natura de und ă a
luminii, dar, în acelaşi timp, genera foarte multă confuzie. În acest caz fotonii erau
emişi individual. Aparent, interferenţa era de neconceput, pentru că un foton nu
putea trece decât printr-o fantă la un moment dat. Deci, ce genera franjele de
interferenţă? Cine cu cine interferează?

O secvenţă video foarte sugestivă care prezintă

versiunea modernă a experimentului lui Thomas Young

Dualitatea undă-particulă şi bizareriile lumii cuantice

Singura teorie care a putut descrie la nivel teoretic cele ce se întâmplau de fapt
este mecanica cuantică, folosind o perspectivă nouă care se folosea de dualitatea
undă-particulă în explicarea naturii luminii. Un foton are atât caracteristicile unui
corpuscul, aşa cum Einstein arătase cu al său efect fotoelectric, dar se comport ă
şi asemenea unei unde, aşa cum experimentul lui Young în versiunea de secol XX
vine să arate.
Cât despre răspunsul la întrebarea privind motivul pentru care apar franjele de
interferenţă atunci când se emite un singur foton (experimentul a fost efectuat
ulterior, iar rezultatele au fost identice, chiar şi atunci când au fost folosi ţi
electroni ori atomi în locul fotonilor), multe ipoteze au fost formulate pân ă în
prezent, dar până şi cei mai mari fizicieni ai secolului XX, în frunte cu celebrul
Richard Feynman, s-au văzut în incapacitatea de a formula o explica ţie completă,
coerentă şi în concordanţă cu modul în care noi, oamenii, percepem şi înţelegem
lumea.