Johnson Paul

Despre învățământul din SUA

Și mai tragică și dureroasă a fost pierderea iluziilor cu privire la educație și învățămînt.

Acesta a fost, de fapt, mirajul central al deceniului iluziei. Conform unei vechi credințe liberale,
popularizate de Macaulay, numai învățămîntul universal putea face democrația tolerabilă.
Talentatul fabricant de clișee progresive care a fost H.G. Wells definise istoria modernă ca pe
„o întrecere între învățămînt și catastrofă". Această convingere a supraviețuit tristului fapt că
poporul care îl luase în serios pe Hitler și dusese îngrozitorul război al acestuia cu un zel intens
era de departe cel mai bine educat de pe pămînt. În anii '50 mitul că educația era leacul miraculos
pentru societate a ieșit în evidență mai puternic decît oricînd. Nimeni nu credea în el cu mai
multă devoțiune decît Johnson. Ca președinte, el spunea: „Răspunsul la toate problemele
noastre naționale vine într-un singur cuvînt. Acest cuvînt este educație."
Johnson reflecta opinia generală a vremii lui. La sfîrșitul anilor '50, C. P. Snow susținuse
că exista o legătură cauzală directă între suma de bani investită în învățămîntul superior și
produsul național brut al unei țări. E. F. Denison a arătat că, în cele trei decenii dintre 1930 și
1960, jumătate din dezvoltarea Americii putea fi explicată prin extinderea învățămîntului, în
special a universităților. În același an, 1962, Fritz Machlup calcula că „industria cunoștințelor"
explica 29% din produsul național brut al Americii și creștea de două ori mai rapid decît
economia ca întreg. În Prelegerile Godkin din 1963 de la Harvard, președintele de la Berkeley,
Clark Kerr, cel mai important om de stat universitar al Americii, susținea că învățămîntul era
acum „sectorul principal" în creșterea economiei. „Ceea ce au făcut căile ferate pentru a doua
jumătate a secolului trecut și automobilul pentru prima jumătate a acestui secol", spunea el, „se
poate face pentru a doua jumătate a acestui secol prin industria cunoștințelor: să servească drept
focar al dezvoltării naționale."
Pe acest fundal, anii '60 au devenit deceniul cel mai exploziv din întreaga istorie a
expansiunii învățămîntului. În America procesul începuse cu „decretul" (legea guvernamentală)
din 1944 care aloca fonduri publice educației universitare a veteranilor întorși din război și
continuase cu decretul din 1952, în urma războiului din Coreea. Legea învățămîntului pentru
Apărare Națională din 1958 a dublat bugetul federal pentru educație și, pentru prima dată, a
făcut din guvernul central stimulentul financiar al educației. Numărul profesorilor plătiți de stat
a crescut de la 1 milion în 1950 la 2,3 milioane în 1970, iar cheltuielile pe persoană au crescut
cu peste 100%. Dezvoltarea învățămîntului superior a fost cea mai marcată pentru că se susținea
acum că ar trebui să fie universal accesibil. „Întrebarea importantă", afirma un raport oficial,
„nu trebuie să fie «cine merită să fie admis?», ci «pe cine poate societatea să excludă, conștientă
de propriul său interes?»", căci nimănui nu i se poate refuza „cu dreptate" o educație
universitară decît dacă „deficiențele sale sînt atît de grave" încît nici „cea mai flexibilă și
dedicată instituție" nu-1 poate ajuta. Fenomenul era internațional în Occident. În Marea Britanie
Raportul Robbins din 1963 a dus la dublarea locurilor în universități într-un singur deceniu, cu
un corp studențesc de 2 milioane pînă în 1981. Planuri de expansiune similare au fost adoptate
în Franța, Canada, Australia, Germania de Vest și în alte părți. Experiența americană a fost cea
mai spectaculoasă datorită statisticilor implicate. Între 1960 și 1975, numărul colegiilor și
universităților americane a crescut de la 2 040 la 3 055. În „anii de aur" ai expansiunii, cele noi
se deschideau într-un ritm de unul pe săptămînă. Numărul studenților a crescut de la 3,6
milioane în 1960 la 9,4 milioane în 1975, cea mai mare creștere (4 milioane) avînd loc în
sectorul de stat. Incluzînd și studenții nelicențiați, el a depășit pragul de 11 milioane în 1975,
cu un cost anual de 45 de miliarde de dolari.
Era de așteptat ca această vastă investiție în resurse umane nu numai să stimuleze
dezvoltarea și mai mare, ci și să atingă scopuri morale și sociale sporind l'embourgeoisement al
clasei muncitoare. Avea să facă din „democrația clasei de mijloc [...] cu toate libertățile ei",
după cum a spus Clark Kerr, „valul viitorului", asigurînd astfel mulțumirea generală și
stabilitatea politică și în special consolidînd sistemul capitalist luminat care a făcut totul posibil.
De fapt, s-a întîmplat pe dos. La nivel preuniversitar, în timp ce cheltuielile s-au dublat, apoi
s-au triplat, performanța educațională a scăzut. Se așteptase un oarecare declin pînă cînd
sistemul avea să absoarbă marile grupuri minoritare, dar nu de asemenea uriașe dimensiuni. Cel
mai bun indice, rezultatele Testului de Aptitudini Școlare, a arătat în anii 1963-1977 un declin
de patruzeci și nouă de puncte în aptitudinile verbale și unul de treizeci și două de puncte în
aptitudinile matematice (pe o scară de 800). La mijlocul anilor '70 o mulțime de rapoarte
pesimiste sugerau că o educație mai extinsă și mai scumpă nu rezolva nici un fel de probleme
sociale. Rata criminalității în rîndurile copiilor cuprinși în sistemul de învățămînt a crescut
inexorabil. În a doua jumătate a anilor '70, opinia publică s-a întors împotriva procesului de
învățămînt, orașele și satele reducîndu-și numărul de profesori. Sfîrșitul creșterii rapide a
natalității, care a avut loc în perioada postbelică, a fost doar unul dintre factori. Principalul
motiv a fost pierderea încrederii în avantajele economice ale unei educații superioare. În anii
1970-1978, aproximativ 2 800 de școli și colegii din sectorul public au fost închise, prima dată
cînd s-a întîmplat așa ceva în întreaga istorie a Americii. Se aștepta ca la mijlocul anilor '80
înscrierile în învățămîntul de stat să scadă cu 4 milioane. În 1978, muncitorii americani aveau
în medie 12 ani de școală, și 17% din ei aveau o diplomă de colegiu. Dar absolvenților (mai
ales femeilor) le era din ce în ce mai greu să obțină un post calificat sau de conducere. Raportul
dintre durata educației și salariu a scăzut drastic. S-a descoperit că egalizarea șanselor de
educație nu a promovat o mai mare egalitate între adulți. Astfel că atracția universității a scăzut.
Procentul de tineri bărbați care începeau colegiul, care a crescut rapid la 44% în anii '60, a
scăzut la 34% pînă în 1974. O scădere a avut loc și în cazul femeilor.
În plus, educația nu a promovat nici stabilitatea. Dimpotrivă. Întîmplător, acest lucru
fusese prevăzut de Joseph Schumpeter, care se născuse în același an cu Keynes și care avea
unele șanse de a rivaliza cu acesta la titlul de cel mai mare economist al epocii moderne. Opinia
lui Schumpeter, exprimată pentru prima dată într-un articol pe care l-a scris în 1920 și l-a
dezvoltat în cartea Capitalism, Socialism and Democracy (1942), era: capitalismul avea
tendința de a-și promova autodistrugerea în mai multe moduri. Printre acestea se număra
propensiunea de a crea, și apoi de a-i da mînă liberă în virtutea devotamentului ei față de
libertate, o clasă tot mai mare de intelectuali, care în mod inevitabil jucau un rol distructiv din
punct de vedere social. Acest lucru a fost trecut cu vederea în planurile de extindere universitară
din anii '50 și '60, deși fusese deja confirmat, într-o oarecare măsură, în anii '30. În orice caz, în
epoca lui Lyndon Johnson s-a dovedit în mod cert că Schumpeter avusese dreptate. Primele
semne de interes radical al studenților față de chestiuni politice și sociale s-au arătat în 1958. În
primăvara lui 1960 au apărut primele proteste sit-in, demonstrații în San Francisco împotriva
Comitetului pentru Activități Neamericane al Camerei Reprezentanților și „vegheri" pe Coasta
de Vest împotriva executării celebrului criminal Caryl Chessman. Proteste împotriva corpurilor
de instrucție militară din universități, declarațiilor de loialitate, discriminărilor operate de
fraternități și altor chestiuni legate de disciplina universitară — sau pur și simplu de drepturile
civile — s-au extins transformîndu-se în campanii politice directe.
La început, activismul studenților a fost salutat, ca un semn de „maturitate" și
„conștiență". Primul semn de violență pe scară largă s-a ivit în „vara libertății" din 1964, chiar
la universitatea lui Clark Kerr, Berkeley. Ceea ce se presupunea a fi „sectorul dominant" în
creșterea PNB a devenit un sector dominant în ceva cu totul diferit: „revolta studențească". În
decembrie guvernatorul Californiei chemase trupele de menținere a ordinii și Berkeley devenise
principalul campus „politic" din lume. Programul marii Societăți al lui Johnson nu a făcut decît
să toarne gaz peste foc. În anul următor 25 000 de studenți au invadat Washingtonul ca să
protesteze împotriva războiului din Vietnam. În 1966-1967, din ce în ce mai multe campusuri
au fost „radicalizate". „Revoltele de campus" au devenit o parte integrantă a culturii colegiului,
pe măsură ce rectorii universităților făceau compromisuri, capitulau ori se retrăgeau. La 23
aprilie 1968 a avut loc o rebeliune devastatoare la Columbia, una dintre cele mai importante
universități din America. Profesorul Archibald Cox de la Facultatea de Drept de la Harvard a
fost chemat să facă o dare de seamă, pe care el a formulat-o cu optimismul infatuat al epocii:
„Generația actuală de tineri din universitățile noastre este cea mai bine informată, cea mai
inteligentă și cea mai idealistă pe care a cunoscut-o vreodată această țară." După cum comenta
amar Lionel Trilling, Cox „preamărea drept știință și inteligență" ceea ce nu era de fapt „decît
o grămadă de atitudini publice «avansate»". Cox, insista el, își deducea valorile nu din
cunoștințe și experiență, ci de la cei tineri: „certificarea" lor era de ajuns pentru a le dovedi
solide.
Fie că studenții erau sau nu cei mai inteligenți din istorie, cu siguranță erau cei mai
distructivi. Automulțumirea gen Cox nu a supraviețuit verii lui 1968, mai ales după cruntele
rebeliuni studențești de la Paris din mai, care au început un nou și mult mai sălbatic ciclu al
violențelor studențești în întreaga lume, dar mai ales în America. Asociația Națională a
Studenților pretindea că au avut loc 221 de demonstrații importante în universități din America
în 1968. Studenții radicaliști au fost aceia care au condus campania lui Eugene McCarthy, care
l-a scos pe Johnson din cursa prezidențială la New Hampshire. Dar puterea studenților a fost în
esență negativă. La Convenția Democratică de la Chicago din august 1968 studenții au dus o
bătălie decisivă cu 11 900 de polițiști ai primarului Daley, 7 500 din Garda națională a statului
Illinois și 1 000 de agenți FBI și ai Serviciilor Secrete. Ei au cîștigat întrecerea în mass-media,
reușind să eticheteze încercările lui Daley de restabilire a ordinii drept „rebeliune
polițienească", dar nu i-au putut obține nominalizarea lui McCarthy și nici nu l-au putut
împiedica pe omul pe care îl urau cel mai mult, Richard Nixon, să devină președinte. Cînd în
1972 au reușit în sfîrșit să obțină nominalizarea democrată pentru candidatul preferat de ei,
George McGovern, singurul rezultat a fost că i-au asigurat lui Nixon o victorie zdrobitoare.
Ceea ce au făcut, mai presus de toate, violențele studenților a fost să prejudicieze
învățămîntul superior american și să-i demoralizeze profesorii. Reflectînd asupra lor în 1971,
profesorul Louis Kampf a spus în discursul său prezidențial la Asociația pentru Limbi Moderne
că din 1968, „cei tineri intră în această profesie cu spaimă, cei bătrîni abia așteaptă să se
pensioneze, iar cei de vîrstă mijlocie tînjesc după ani sabatici". Marele savant german Fritz
Stern, observînd „limbajul excremental" al activiștilor studenți, vedea în el singura noutate:
restul reproducea modelul comportamentului extremist al studenților care au determinat
Germania să-l aducă pe Hitler la putere.
Promovarea violențelor studențești prin bine-intenționata expansiune a învățămîntului
superior a fost un exemplu excelent de „lege a efectului neintenționat". Încercările mai multor
președinți succesivi de a obține dreptate pentru negrii americani au fost un altul. Și aici, bunele
intenții au produs moarte și distrugere. Problema era văzută ca avînd trei aspecte. În primul
rînd, trebuia să se pună capăt segregației, în special în ce privea educația, în al doilea rînd, să
se permită negrilor să-și exercite dreptul la vot. În al treilea rînd, să se aducă veniturile negrilor
la același nivel cu ale albilor. Se credea că dacă erau rezolvate primele două, cel de-al treilea
avea să se rezolve în cele din urmă singur.