Aspecte psihologice asupra REGRETULUI

Oamenii folosesc controlul secundar, pentru a face fa ță

eșecului şi pentru a justifica cursul unei ac țiuni în
detrimentul alteia. Spre deosebire de controlul primar
(un comportament îndreptat spre mediul extern),
oamenii folosesc controlul secundar pentru a- și
schimba convingerile și credințele. De exemplu, folosim
controlul primar atunci când învățăm pentru un
examen, și controlul secundar atunci când faci fa ță
faptului că am luat o notă mică la examen,
concluzionând că te-ai simțit prea rău ca să po ți învă ța.

Oamenii preferă strategiile de control primar pe tot parcursul vie ții lor, însă cre ște
utilizarea strategiilor de control secundar în perioada adultă târzie, când oamenii încep să gestioneze declinele
legate de vârsta, și posibilitățile reduse de a- și reinventa vie țile (Schulz & Heckhausen, 1998). În altă ordine de
idei, adulții mai în vârstă sunt mai predispu și nevoii de a face fa ță e șecurilor și cu
reacțiile emoționale la situații, decât să încerce să influențeze mediul (Heckhausen & Schulz, 1995).

Teoria controlului pe parcursul vie ții , încurajează oamenii de știință să studieze esența a ceea ce
înseamnă să fii adult: cum facem alegeri dificile și cum gestionăm răspunsurile . Ideea de alegeri duce la o
întrebare interesantă: Ce spun adulții în vârsta că ar face diferit, dacă și-ar putea lua vie țile de la capăt?
Deciziile pe care oamenii le regreta imediat, nu sunt întotdeauna cele pe care le regreta pe termen
lung. Când adulții se uită înapoi la vie țile lor, în general regretă ceea ce nu au făcut ( regret bazat pe
inacțiune), decât ceea ce au făcut ( regret bazat pe acțiune ). Când te confrunți cu decizii de via ță dificile,
întreabă-te cum te-ai putea simți mulți ani de-acum înainte, nu cum te-ai putea sim ți mâine.

Când privești înapoi la trecutul tău, regre ți mai mult ce ai făcut, sau ce nu ai făcut? Pentru a te ajuta să
mai mult la asta, ia în considerare următoarele situații (Kahneman&Tversky, 1982): Paul de ține ac țiuni în
compania A. În cursul anului trecut, el s-a gândit să investească in compania B, dar s-a răzgândit pe urmă.
Acum se gândește că i-ar fi fost mult mai bine, dacă ar fi schimbat companiile. George de ține ac țiuni în
compania B. În cursul ultimului an, el a schimbat companiile, trecând la compania A. Acum se gânde ște ca i-ar
fi fost mai bine daca ar fi rămas la compania A, deoarece ar fi ie șit în plus cu 1200 $.
Cine simte mai puțin regret? 92% din adul ți cred că George, care a pierdut bani pentru ca a acționat, va
simți mai mare regret. Probabil ca au dreptate, dar pe termen scurt. Imediat după un eveniment negativ,
oamenii simt mai mult regret, dacă au făcut ceva care a cauzat situa ția negativă.(Gilovich& Medvec, 1994).
Dar se menține acest rezultat pe termen lung? Cercetătorii în decizie, Thomas Gilovich și Victoria Medvec, au
adunat date dintr-o varietate de surse pentru a răspunde la această întrebare. Răspunsurile au fost clare:
Adulții regretă acțiunile mai mult decât nonac țiunile, pe termen scurt, dar pe termen lung, noi oamenii sim țim
mai mult regret daca nu am acționat. Gândi ți-va la un grup de oameni de la care ne-am a ștepta să ia decizii
excelente, intelectualii talentați; Cercetătorii au înregistrat răspunsurile date de ace știa, femei și bărba ți, la
întrebarea: „Ce ai face diferit dacă ți-ai putea trăi viața din nou?” (Hattiangadi,Medvec&Gilovich, 1995).

Unele răspunsuri nu au fost nici acțiuni, nici inacțiuni, dar peste 80% sunt lucruri pe care și-ar fi dorit să le
facă. De exemplu, acești oameni excepționali, și-ar fi dorit să obțină mai multă educație, să fi muncit mai mult
pentru a-și dezvolta carierele, și să- și fi luat mai mult timp pentru familie și prieteni, adică exact acele chestiuni
ce țin de intimitate și generativitate pe care Erikson le-a men ționat ca fiind specifice acestei grupe de vârstă.
Multe studii au arătat că oamenii sunt mai tulbura ți de decizia de a accepta o stare de fapt
(Status quo), decât de ideea de schimbare. (Kinnier&Metha, 1989). Chiar și în China, unde inițiativa
individuală nu este la fel de valorizata ca și în America, adul ții au men ționat pe lista regretelor e șecul
de a acționa.

In mod similar, adulții din Japonia si Rusia, au dat răspunsuri foarte asemănătoare cu cele ale americanilor.
(Gilovich et al2003). Aceste rezultate înseamnă că ar trebui să nu mai fim prudenți, sa trăim clipa, și pur și simplu
să mergem pe mâna sorții? Nu în mod necesar. După cum au arătat Gilovich și Medvec, poate fi adaptativ să
rămâi fixat de o rădăcină, deoarece, dintr-o perspectivă evolu ționistă, te-a ținut în via ță până acum. De
exemplu, să îți investești toți banii într-o nouă carieră poate fi un dezastru, dacă la capătul liniei nu exista locuri
de muncă în domeniul acela. Însă unele riscuri pot avea consecințe minime. De exemplu, s-ar putea să vă
simțiți prost dacă veți spune cuiva că îl place ți, dacă sentimentele nu sunt reciproce, însă via ța va merge
înainte. Pe termen lung, cel mai probabil durerea provocata de respingere, s-ar putea să nu dureze la fel de
mult, ca și regretul pentru faptul de a nu vă fi exprimat sentimentele. Cercetarea pe regret ne determină să ne
punem o nouă întrebare, atunci când înfruntăm decizii de via ță dificile: „Cum mă voi sim ți în 20 de ani de-
acum?’’.

Top 6 al lucrurilor cele mai regretate în via ță:

Numărul 1, de departe, educația. 33% din toate regretele țin de decizii luate în legătura cu educa ția. Ne dorim
să fi avut parte de mai multa educa ție, să fi folosit mai bine educa ția de care am avut parte, să fi studiat altă
specialitate. Alte regrete din capul listei includ: cariera, dragostea, crescutul copiilor, variate decizii si alegeri
despre simțul de sine și cum ne petrecem timpul liber - sau de fapt si mai specific, cum eşuam în a ne petrece
timpul liber.

Regretele care rămân ţin de următoarele: finanţe, probleme de familie care nu ţin de dragoste sau de crescutul
copiilor, sănătate, prieteni, spiritualitate şi comunitate. Deci, cu alte cuvinte, ştim cele mai multe despre regrete
din studiul finanţelor. Dar atunci când ne uităm la topul regretelor pe care le au oamenii într-o viaţă, deciziile
financiare nici nu intra în top. Însumează mai mult de 3% din totalul regretelor. Aşa că dacă stai şi te stresezi
în legătură cu compania A versus compania B, sau daca ar trebui să cumperi Logan sau Ford, ştii ce, mai bine
renunţă. Nu îţi va mai păsa de asta peste 5 ani.

Dar pentru lucrurile care ne pasă cu adevărat şi pentru care simţim regret profund în jurul nostru, cum se simte
o aşa experienţă? Cu toţii ştim răspunsul scurt. Teribil. Regretul e îngrozitor.

Dar se pare că regretul este îngrozitor în patru feluri foarte specifice şi constante…

Prima componenta constantă a regretului este negarea. (”Fă-l să dispară!”) Acesta este un răspuns emoţional
incredibil de primitiv. E alături de “Vreau la mama!”Nu încercam să rezolvăm problema, nu încercam să
înţelegem cum a apărut problema, vrem doar să dispară.

A doua caracteristică a regretului e sentimentul de nedumerire (“Cum am putut face aşa ceva? Ce era în
capul meu?”). Acest sentiment de alienare asupra părţii din noi care a luat decizia pe care o regretăm. Nu ne
putem identifica cu acea parte. Nu înţelegem acea parte. Şi sigur nu avem empatie pentru acea parte, care
explică a 3-a componentă constantă a regretului, care e o dorinţă puternică de a ne pedepsi. De aceea, în
faţa regretului, lucrul pe care îl spunem continuu e “ Ar fi trebuit să-mi trag singur un şut! ”

A patra componentă este ceea ce psihologii numesc perseverenţă obsesivă. A persevera înseamnă a te fixa
obsesiv şi repetat pe un singur lucru. Efectul perseverenţei este de a lua primele 3 componente ale regretului
şi a le pune într-un ciclu infinit (“ Fă-l să dispară! Fă-l să dispară! Fă-l să dispară !..etc”)

Regretul, ca sentiment, are două aspecte: unul exterior şi unul interior. Aspectul exterior este transmisibil
(comunicabil), înţeles de toţi ceilalţi, manifestat printr-o stare de tristeţe, inactivitate, privire abătută, voce
stinsă. Aspectul interior este netransmisibil (incomunicabil), neînţeles de alţii pentru că este o experienţă
personală şi interioară individului.

Cercetările au evidenţiat că şi mecanismele simulării mentale , desfăşurându-se după tendinţa minimului efort,
constituie potenţiale surse de eroare în aprecieri. Prin efectul simulării mentale se înţelege faptul că reacţiile
noastre la diferite evenimente depind nu numai de evenimentele în sine, ci şi de scenariile alternative pe care
le provoacă.
Cu deosebire când e vorba de evenimente nedorite, oamenii sunt înclina ți să simuleze mintal alternative
episodice opuse, bazate pe raţionamente de tipul „ ce altceva ar fi putut face” şi „cum s-ar fi putut evita
(evenimentul)”. Este ceea ce, în literatura de specialitate, se numeşte gândire contrafactuală
(counterfactual thinking ). Mai departe, teoria despre simularea mentală face predicţia că, cu cât omul
construieşte mai uşor şi mai repede asemenea alternative, cu atât va resimţi mai multă compasiune pentru
victimele implicate în astfel de evenimente.

EXPERIMENT: Kahneman şi Miller (1986) – care sunt principalii artizani ai mai multor consideraţii teoretice
de genul celor de mai sus – au evidenţiat aceste efecte pe cale experimentală. Subiecţilor li s-au descris două
întâmplări:

Doamna A este foarte precaută şi niciodată nu a luat autostopişti în maşina ei. Totuşi, ieri a luat unul şi,
drept mulţumire acesta a jefuit-o. Doamna B ia în mod frecvent autostopişti în maşina ei. La fel a procedat şi
ieri şi, drept mulţumire, acesta a jefuit-o. Aşa cum era de aşteptat – deşi rezultatul a fost acelaşi; jefuirea unei
doamne de către autostopistul luat în maşină -, subiecţii au arătat mai multă simpatie şi compasiune pentru
doamna A.

Explicaţia ar consta, în versiunea adepţilor curentului cognitivist, în aceea că e mult mai uşor să ne imaginăm
ce ar fi putut face doamna A pentru evitarea întâmplării nedorite decât ce ar fi putut face doamna B. Prima
trebuia să nu-şi încalce regulile comportamentului său uzual; în cazul doamnei B, e nevoie de un efort mult
mai mare de a găsi alternative contrafactuale. Ea ar trebui să citească mai mult despre situaţii de acest fel,
să se gândească la periculozitatea lor şi să devină, în consecinţă, mai precaută. De notat că diferenţa în a
găsi mai uşor şi mai repede alternative opuse în cele două situaţii funcţionează atât la nivel de actori ai
episoadelor, cât şi la acel al subiecţilor ce judecă aceste episoade. Pe de altă parte, considerăm că numai
invocarea mecanismului simulării pe baza minimului efort, al accesibilităţii (availability) construcţiei euristice nu
este suficientă pentru a explica în mod convingător relaţiile agenţilor cognitivi. În cazul experimentului de faţă,
simpatia şi compasiunea mai puternică faţă de persoana A, în raport cu B, poate fi raţional (şi moral)
întemeiată şi astfel: din moment ce pentru B a lua străini era un comportament frecvent, ea practic „şi-a
căutat-o cu lumânarea”, cum se spune, deci păţania sa nu ne contrariază; în schimb, păţania lui A s-a datorat
unui ghinion. În virtutea socializării în spiritul justiţiei (dreptăţii) distributive, a echităţii, ceea ce i s-a
întâmplat persoanei A ne apare ca nedrept. Angajarea în gândirea contrafactuală se produce frecvent şi când
e vorba de a judeca propriile noastre acţiuni, cu deosebire când ele au avut consecinţe negative. Scrutând
trecutul, găsim, adesea, că am fi putut proceda şi astfel.

Regretăm că am făcut ceva, dar – încercaţi şi dumneavoastră să vă întoarceţi privirea în timp – regretăm şi ce
nu am făcut. Gilovich şi Medvec (1994) au pornit de la ipoteza că pentru timpul mai apropiat de prezent
oamenii regretă mai mult acţiunile săvârşite de ei care au avut rezultate negative, în vreme ce pentru perioade
de timp mai îndepărtate, ei regretă ceea ce nu au făcut. Astfel, când subiecţii - studenţi au fost rugaţi să
numească trei mari regrete din viaţa lor, marea majoritate au indicat lucruri pe care ar trebui să le facă, dar nu
el-au făcut, în vreme ce pentru ultima săptămână, regretele s-au referit în mod aproximativ egal atât la lucruri
realizate (care au avut consecinţe negative),cât şi la cele nerealizate.

Cei doi autori menţionaţi anterior avansează următorii factori explicativi ai schimbării de accent diacronice de
pe ceea ce n-am făcut pe ceea ce am făcut rău: acţiunile ce au produs efecte negative pot fi evitate în timp, pe
când oportunităţile pierdute prin ceea ce nu ai făcut nu mai pot fi reînviate; pentru ceea ce am săvârşit în
trecut găsim mai repede justificări decât pentru lucrurile nerealizate; în acelaşi sens, consecinţele acţiunilor
întreprinse au fost vizibile, ne-am confruntat cu ele, asupra celor care ar fi putut decurge din faptele
neîntreprinse continuăm să speculăm, ne frământăm şi, cum alternativele construibile sunt aproape nelimitate,
regretăm mult.

Cum trebuie să trăim cu aşa ceva? Există trei lucruri care ne fac să ne împăcam cu regretele. Şi primul dintre
ele este să ne liniştim în legătura cu universalitatea regretului . (Căutând“regret şi tatuaj” pe Google, veţi primi
11,5 milioane de rezultate. FDA estimează că, dintre toţi americanii cu tatuaje, 17% dintre ei regreta ca le au).

A doua modalitate prin care ne putem împăca este să râdem de noi.

Al treilea fel în care ne putem împăca cu regretele este trecerea timpului care,după cum ştim,vindecă toate
rănile.