https://dreptmd.wordpress.

com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/probatiunea-si-probele/

PROBAŢIUNEA ŞI PROBELE

1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Noţiunea probelor judiciare şi clasificarea acestora.

2. Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de probaţie între părţi. Faptele care nu se cer a fi
dovedite. Prezumţiile probante.
3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Administrarea şi aprecierea dovezilor.
4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării.
5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a delegaţiei date unei alte instanţe de judecată.
6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţii (intervenienţilor) ca mijloc de probaţie.
7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi obligaţiile martorilor.
8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor.
9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri. Înregistrările audio –
video.
10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza suplimentară şi repetată.
1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Noţiunea probelor judiciare şi clasificarea acestora.
Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul contradictorialităţii, îndreptată
spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre circumstanțe fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzei,
desfășurată de către toți subiecții procesului civil.
Probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor persoane cointeresate în vederea
prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor în scopul stabilirii adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri
legale şi întemeiate de către instanţa judecătorească.
Scopul probaţiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4 CPC. În mod special,
scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea probelor, ci și la aprecierea acestora de
către instanța de judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea hotărârii
judecătorești.
Etapele probaţiunii judiciare
1. Determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților. Inițial,
determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama părților, dar totuși determinarea definitivă a
circumstanțelor importante pentru justa soluționare a cauzei revine instanței.
2. Determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă existența circumstanțelor de fapt
pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea dovedi existența circumstanțelor
de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor, pot solicita concursul
instanței.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
3. Cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de cercetare a probelor sunt
acțiunile procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru perceperea și înțelegerea lor de către instanța de
judecată și de către participanții la proces.
4. Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și argumentarea
preferinței unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator, adică un fapt
material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui pentru dovedirea unui alt fapt material, important în
soluţionarea pricinii.
CPC defineşte probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc la
constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe importante
pentru justa soluţionare a pricinii.
Clasificarea probelor
1. După izvorul de obţinere a probei:
probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele. Ex: explicaţiile părţilor şi a
intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile experţilor şi specialiştilor;
probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care prin starea lor însăşi sau
particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex: înscrisuri, înregistrările audia – video, dovezi materiale.
2. După modul de formare a probei:
primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex: înscrisurile în original,
depoziţiile de martori oculari cu privire la unele împrejurări;
secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe înscrisuri, depoziţiile martorilor
cu privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
3. După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul probator duce sau nu direct la
stabilirea faptului principal:
probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o singură concluzie cu privire la
existenţa sau inexistenţa faptului;
probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în cadrul examinării probei se
poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire la faptul de probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un
fapt vecin şi conex din a cărei cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în
litigiu. Ex: fapte care nu cer a fi dovedite.
4. După locul de formare a probei:
probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute de instanţă în urma îndeplinirii
delegaţiilor judecătoreşti.
5. După modul în care judecătorul percepe faptele:
probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea directă a unui obiect;
probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.
2. Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de probaţie între părţi. Faptele care nu se cer a fi
dovedite. Prezumţiile probante.
Obiectul probațiunii reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților, precum și alte circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Pot fi evidenţiate trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii:
1. Faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este necesară pentru aplicarea corectă
a normei de drept material ce reglementează relaţia socială litigioasă între părţi. Ex: pentru a determina dacă
pârâtul datorează o anumită sumă de bani reclamantului conform contractului de împrumut este necesar a stabili
dacă a fost sau nu încheiat acest contract, care este obiectul, termenul contractului, obligaţiile părţilor. Aceste
circumstanțe constituie baza obiectului probațiunii și necesită a fi neapărat constatate și elucidate pe deplin în
fiecare cauză.
2. Faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie logică a face concluzia
temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de recunoaştere a paternităţii, pârâtul poate face trimitere la
aşa fapte sau împrejurări ce confirmă lipsa îndelungată a acestuia la locul de domiciliu al reclamantei, în legătură
cu ce se exclude prezenţa paternităţii;
3. Faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată exercitarea dreptului reclamantului
de a înainta acţiunea, numai după respectarea procedurii prealabile când aceasta este cerută de lege, dreptul
instanței de a suspenda sau amâna procesul, ori de a înceta procesul sau a scoate cererea de pe rol, când sunt
prezente temeiurile prevăzute de lege pentru aceasta.
Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi la proces în termenele prevăzute de lege pentru
examinarea categoriilor respective de cauze. În cazuri excepţionale, la cererea motivată a părților sau a altor
participanţi la proces, instanţa de judecată este în drept să acorde un termen suplimentar pentru prezentarea
dovezilor.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să înainteze instanţei
judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se
referă la circumstanţe pe care instanţa le consideră dovedite. Instanţa judecătorească este în drept să propună
prezentarea probelor suplimentare.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la solicitarea părţilor, la adunarea
şi prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi
circumstanţele care ar putea fi confirmate/infirmate prin ea, locul aflării ei şi cauzele care împiedică dobândirea
probei. Instanţa de judecată poate elibera un demers pentru obţinerea probei.
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede temeiurile degrevării de probaţiune:
împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au nevoie de a fi dovedite. Ex:
calamitățile naturale;
faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o pricină civilă, nu trebuie
dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care participă aceleaşi persoane;
sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru instanţa chemată să se
pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă
aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză; 
faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere pentru instanţă şi pot fi
contestate în condiţiile legii;
faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a negat;
faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de persoana în a cărei favoare se
prezumă. Această prezumţie poate fi contestată, conform regulilor generale de probațiune, de persoana interesată,
dacă legea nu dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de obligația de a dovedi anumite
circumstanțe de fapt pe care le invocă.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili direct faptul care
a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu acesta, din a cărei existenţă se va trage concluzia cu
privire la existenţa sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi care este necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament existenţa în trecut a unui fapt vecin şi
conex cu faptul generator de drepturi;
din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de drepturi datorită legăturii de
conexitate dintre aceste două fapte.
3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Administrarea şi aprecierea dovezilor.
În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului în pricinile cercetate, aceasta trebuie mai
întâi să examineze admisibilitatea probelor, să le administreze pe cele încuviinţate, şi apoi, cu ocazia deliberării,
să aprecieze probele care au fost administrate.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le consideră întemeiate în vederea
susţinerii pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor împotriva acţiunii.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată să reţină spre examinare numai
acele probe prezentate, care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, ce au legătură cu obiectul probaţiei,
confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe,
importante pentru soluționarea justă a cauzei.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea mijloacelor de probaţie, stabilind că
împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie confirmate cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate
cu nici un fel de alte mijloace de probă. Regula admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru instanţă un
caracter imperativ (obligatoriu).
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor. În ceea ce
privește regula admisibilității, e necesar de a respecta două condiții:
condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru dovedirea circumstanțelor
respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor mijloace de probațiune (admisibilitate
negativă);
condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și administrarea lor.
Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care aceasta consideră că pot contribui la
soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada contrarie vor fi examinate (administrate) în acelaşi timp.
Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei convingere, întemeiată pe cercetarea
sub toate aspectele, completă şi obiectivă în şedinţă a tuturor împrejurărilor pricinii în ansamblul lor, călăuzindu-
se de lege. Nici un fel de dovezi nu au pentru instanţa de judecată o forţă probantă de mai înainte stabilită.
4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării.
Atunci când partea are interes să prevină dispariţia unui mijloc de probă care îi este util pentru a face dovada unei
pretenţii, poate să ceară asigurarea probei. Aşa de exemplu, este posibil ca o persoană care ar putea fi audiată ca
martor într-o pricină, să se îmbolnăvească ori să plece definitiv din ţară, şi dacă s-ar apela la procedura obişnuită,
adică în cursul desfăşurării procesului ea să nu mai poată fi audiată.
Persoanele care au motive a se teme, că prezentarea dovezilor necesare pentru ele va deveni ulterior imposibilă
sau grea, pot cere instanţei de judecată asigurarea acestor dovezi. Asigurarea se face prin audierea martorului,
efectuarea expertizei, cercetarea la fața locului și prin alte modalități.
Cererea se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la executorul judecătoresc, ori la notarul de la
locul de îndeplinire a actelor de procedură în vederea asigurării dovezilor. Împotriva încheierii de respingere de
către judecător a cererii de asigurare a dovezilor se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare sau de
la comunicare.
Cauțiunea în cazul asigurării probelor până la intentarea acțiunii se depune de către persoana care cere asigurarea
pe contul curent special al executorului judecătoresc în proporție de 20% din valoarea bunurilor a căror asigurare
se solicită, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil, suma cauțiunii constituie până la 50000 lei.
În cazul pericolului de întârziere, instanța examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părților
și altor persoane interesate, comunicându-le ulterior încheierea de asigurare a dovezilor. Documentele executorii
eliberate de instanța de judecată prin care s-a dispus asigurarea probelor se pun în executare prin intermediul
executorului judecătoresc.
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului, precum şi a dovezilor cerute pentru rezolvarea chestiunilor
în organele statelor străine, se face de către executorii judecătorești, notari sau de persoanele oficiale ale
misiunilor diplomatice ale RM în privința cetățenilor RM în modul prevăzut de lege.
Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu intentează în termen de 20 de
zile lucrătoare o acțiune în instanța judecătorească privind încălcarea drepturilor. Acesta este un termen de
decădere și nu poate fi restabilit.
5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a delegaţiei date unei alte instanţe de
judecată.
Delegaţiile judiciare se mai numesc şi comisii rogatorii. Comisiile rogatorii reprezintă o procedură utilizată
pentru administrarea unor dovezi de o altă instanţă decât aceea care judecă fondul litigiului.
Când este necesar să se comunice acte de procedură ori să se adune dovezi în altă localitate, instanţa care judecă
pricina dă delegaţie instanţei de judecată respective să efectueze anumite acte de procedură. În încheierea
privitoare la delegaţie se expune esenţa pricinii ce se judecă, se arată împrejurările ce urmează să fie lămurite,
dovezile pe care trebuie să le adune instanţa care îndeplineşte delegaţia. Această încheiere este obligatorie pentru
instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Delegaţia dată se îndeplineşte în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică ora, data şi locul
şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplinirea delegaţiei. Procesele verbale şi toate materialele adunate
cu prilejul îndeplinirii delegaţiei se trimit imediat instanţei care judecă pricina. Dacă participanţii la proces sau
martorii, care au depus mărturii în faţa instanţei ce îndeplinea delegaţia, se vor prezenta în faţa instanţei care
judecă pricina, ei vor da explicaţii şi mărturii în conformitate cu regulile generale.
6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţii (intervenienţilor) ca mijloc de
probaţie.
Explicațiile date de părți și intervenienți reprezintă informația furnizată de către aceste persoane în cadrul ședinței
de judecată cu privire la circumstanțele importante pentru justa soluționare a cauzei.
Explicațiile ca mijloc de probațiune se pot manifesta sub formă de:
afirmație – acea explicație care conține informația cu privire la circumstanțele importante pentru justa
soluționare a cauzei.
recunoaștere (mărturisire) – acea explicație care constă în recunoașterea sau încuviințarea de către o parte a
circumstanțelor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau obiecțiile, având ca rezultat eliberarea de
obligația dovedirii lor.
Recunoaşterea de către una din părţi a faptelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile o
degrevează (o scuteşte) pe ultima de obligaţia dovedirii lor. Recunoașterea se consemnează în procesul verbal, iar
dacă a fost făcută în scris se anexează la dosar.
Fiind o recunoaştere a afirmaţiilor sau pretenţiilor celeilalte părţi, mărturisirea reprezintă un act unilateral de
voinţă. Această voinţă nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie să fie conştientă și liberă, fiind în acelaşi timp
irevocabilă. Mărturisirea este un act personal făcut de parte.
Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care îşi întemeiază pretenţiile pe
faptul mărturisit.
Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală. Odată
dovedită mărturisirea extrajudiciară are aceeaşi putere probatorie indiferent dacă a fost făcută în scris sau verbal.
Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii, ea poate fi spontană sau provocată prin intermediul
interogatoriului şi este fixată în procesul verbal al şedinţei.
Instanţa nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispoziţiile legii ori s-ar putea ajunge
la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa, ori care nu poate face obiectul unei tranzacţii de împăcare.
7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi obligaţiile martorilor
Depozițiile martorului ca mijloc de probațiune constau din informații care confirmă sau infirmă anumite
circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt cunoscute anumite împrejurări referitoare la pricină.
Nu pot fi ascultaţi ca martori:
persoanele care din cauza vârstei fragede, defectelor lor fizice sau psihice nu sunt în stare să înţeleagă just
faptele. Legea nu stabilește cert o anumită vârstă de la care persoana poate depune mărturii, fapt care ne permite
să afirmăm că minorii, de asemenea, pot fi martori. Instanța va stabili în fiecare caz aparte dacă este posibilă
audierea persoanelor minore sau cu deficiențe fizice ori mentale;
cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu
privire la faptele încredinţate lor în serviciu;
funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în
această calitate. Persoanele din ultima categorie vor fi obligate să depună mărturii dacă au fost eliberate de
îndatorirea păstrării secretului de cel interesat;
persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea sau răspândirea
publicaţiei periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la personalitatea autorului, executorului
sau alcătuitorului de materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor,
dacă materialele şi documentele sunt destinate redacţiei;
judecătorii referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în camera de deliberare la
pronunţarea hotărârii sau sentinţei.
Legislația procesual civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza depunerea mărturiilor. Sunt în
drept să refuze de a face depoziţii în judecată:
soţii unul împotriva altuia, inclusiv cei divorţaţi; copiii, inclusiv cei adoptați şi părinţii unul împotriva altora;
buneii şi nepoţii; fraţii şi surorile, logodnicii, concubinii unul împotriva altuia;
persoana ale cărei depoziţii îi pot cauza ei înşişi prejudicii materiale și morale sau persoanelor menţionate mai
sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea un pericol de urmărire administrativă sau penală împotriva lor sau
persoanelor menţionate;
 persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;
deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii obligaţiilor de deputat;
avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul împuternicirilor.
Martorul care refuză să depună mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la depunerea mărturiilor,
arătând motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se consemnează în procesul verbal al şedinţei
de judecată.
Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii, de a face depoziţii,
martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive neîntemeiate, instanţa îi va aplica o amendă de 5
unităţi convenţionale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a două oară, instanţa are dreptul să ordone
aducerea lui forţată şi să-i aplice o amendă de până la 10 unităţi convenţionale. Martorul poate fi ascultat de
instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza bolii, bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, el nu este
în stare să se prezinte la judecată.
8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor
Înscrisurile sunt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul semnelor sunt imprimate informații relevante
pentru cauza civilă. Suportul material al înscrisului îl constituie orice obiect al lumii înconjurătoare, de orice
volum, formă și calitate, capabil să păstreze semnele scrise.
Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
1. După provenienţa înscrisului, diferenţiem înscrisuri:
oficiale – care sunt eliberate de organele de stat, persoanele oficiale, organizaţii etc. în legătură cu exercitarea
de către ele a funcţiilor sale şi de aceea după esenţă sunt documente;
neoficiale (personale) – care provin de la persoane fizice, fără intervenţia vreunui organ de stat, persoane
oficiale sau a unei organizaţii, întreprinderi.
2. După conţinutul înscrisului avem:
dispoziţionale (ordonatoare) – care certifică faptele ce au un caracter ordonator, cum ar fi de exemplu, actele
organelor de stat fără caracter normativ, actele întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor date în limitele
competenţei sale, convenţiile îndeplinite de părţi în scris;
informative – conţin descrierea, confirmarea faptelor şi evenimentelor care au însemnătate juridică sau
probatorie pentru pricină. Ex: adeverinţe, procese – verbale, dări de seamă, scrisori de afaceri şi cu caracter
personal.
3. După forma înscrisului:
înscrisurile expuse în formă simplă sub semnătură privată. Ex: contractul de împrumut a banilor;
înscrisurile cu un conţinut şi formă strict stabilită. Ex: act comercial, adeverinţă de căsătorie;
înscrisurile autentificate de notar sau alte organe competente. Ex: contractul de vânzare – cumpărare a unei
case.
Persoana care prezintă un înscris sau cere aducerea lui în instanţă este obligată să arate care anume împrejurări
importante pentru dezlegarea pricinii, ar putea fi stabilite prin această dovadă.
Actele eliberate de persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile publice se prezumă a fi autentice. Dacă apar
careva suspiciuni, instanţa poate cere acestor persoane să certifice autenticitatea lor. La constatarea veridicităţii
copiei de pe înscrisuri, instanţa verifică procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu
cel al originalului. Instanţa nu va putea considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă originalul este
pierdut, iar copiile prezentate de părţi nu sunt identice.
Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a semnăturilor. În acest caz persoana
interesată trebuie să prezinte în instanţă documente sau alte acte pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori
să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei. Dacă după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura
persoanei, nu constată adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
Persoanele fizice sau juridice au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa în baza demersului
părţilor. În caz de refuz neîntemeiat de a prezenta înscrisul, persoana vinovată este supusă unei amenzi de până la
10 unităţi convenţionale fără a fi scutită de obligaţia de prezenta înscrisul. Prezentarea înscrisului se face din
contul părţii care a cerut dovada.
După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele originale aflate la dosar se pot restitui, la
cererea celor care le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a documentului certificată de judecător. Cu acordul
instanţei înscrisurile pot fi restituite până la rămânerea hotărârii irevocabile.
9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri. Înregistrările
audio – video.
Sunt probe materiale lucrurile care prin ele însele prin starea lor, prin însuşirile pe care le au, prin particularităţile
pe care le prezintă, prin defectele lor, prin locul în care sunt aşezate, prin poziţia în care se află, prin urmele sau
semnele lăsate asupra lor sau prin alte elemente pot constitui dovezi materiale.
Informația necesară pentru soluționarea cauzei nu este imprimată prin semne ca și în cazul înscrisurilor, ci o
percepem din caracteristicile obiectelor lumii materiale. Prin aceasta și se deosebesc probele materiale de
înscrisuri. De ex: când instanța examinează un act scris din punct de vedere al conținutului, acesta constituie o
probă scrisă, iar dacă același act va fi examinat din cauza falsificării conținutului, atunci va constitui o probă
materială. Mai mult decât atât, probele materiale în procesul civil aproape întotdeauna constituie probe cu
caracter primar, adică instanța le examinează și apreciază nemijlocit, fără a solicita copii, iar probele scrise pot fi
înlocuite cu copii în cazurile admise de lege.
Persoana care cere ca instanţa să ordone aducerea unei dovezi de la alte persoane trebuie să descrie amănunţit
obiectul şi să arate motivele, pentru care consideră că obiectul s-ar afla la persoana respectivă. Dovezile materiale
cerute de instanţă se vor trimite direct instanţei. La cererea persoanei, instanţa îi poate elibera o adeverinţă
confirmând dreptul ei de a căpăta această dovadă spre a o prezenta instanței.
Persoanele fizice şi juridice au obligaţia să prezinte la cererea instanţei, dovezile materiale, pe care le deţin şi de
care instanţa are nevoie. Dacă aceştia se află în imposibilitate de a prezenta dovezile trebuie să anunţe instanţei
motivele. În caz de necomunicare şi în caz de neprezentare nemotivată, persoanelor vinovate li se va aplica o
amendă de până la 10 unităţi convenţionale, nescutindu-le de obligaţia de a prezenta obiectul cerut de instanţă.
Dacă este imposibil de prezentat instanţei dovezile materiale din cauza că sunt voluminoase sau că numai o parte
din ele au importanţă pentru cauză, instanţa poate efectua examinarea şi cercetarea la locul de aflare a lor sau în
alt loc determinat de instanță.
Produsele alimentare şi alte obiecte perisabile se examinează imediat de către instanţă la locul lor de aflare şi se
restituie persoanei de la care au fost primite sau le transmite organizaţiilor pentru a fi folosite după destinaţie,
proprietarului restituindu-se ulterior obiecte de acelaşi gen şi cantitate sau contravaloarea lor.
Persoana care prezintă o înregistrare audio – video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită
reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi
condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea audio – video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Suporturile înregistrărilor audio – video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un registru special.
Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă, suporturile
înregistrărilor audio – video pot fi restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale instanţa le poate
restitui şi înainte de acest termen.
10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza suplimentară şi repetată
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa organelor judiciare
opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe
deosebite, opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi aplicării unor date de
specialitate de către persoanele competente desemnate de către organul judiciar.
Practica a evidențiat următoarele categorii de expertize judiciare: medico-legală, psihiatrică, psihologică,
merceologică, tehnică, grafologică, în domeniul construcțiilor, artei, videofonoscopică ș.a. Însă nu expertiza este
mijlocul de probație, ci raportul expertului întocmit în urma petrecerii expertizei.
Părțile aleg, de comun acord, expertul sau instituția de expertiză care urmează să fie desemnată de instanță să
efectueze expertiza. În lipsa acordului, aceasta este prerogativa instanței. Conducătorul instituției de expertiză
numește expertul și informează instanța despre aceasta.
Dacă există temeiuri de recuzare, cererea de recuzare a expertului se depune în instanța judecătorească care a
dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înștiințării despre desemnarea expertului sau de la data apariției
temeiului de recuzare.
După desemnarea expertului, instanța judecătorească convoacă o ședință cu participarea părților și a expertului, în
cadrul căreia se stabilește legătura dintre expert și părți, etapa la care părțile pot fi admise să participe la
investigațiile expertului, se aduce la cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care
expertul urmează să ofere răspunsuri și li se explică faptul că au dreptul de a face observații cu privire la aceste
întrebări și de a cere modificarea sau completarea lor.
Părțile și ceilalți participanți la proces au dreptul să formuleze și să prezinte în instanță întrebări adresate
expertului, însă numai instanța stabilește definitiv întrebările asupra cărora urmează să se pronunțe expertul.
Instanța este obligată să motiveze respingerea întrebărilor propuse expertului de către părți și alți participanți la
proces.
Expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă expertul este numit de
conducătorul acestei instituţii) de răspundere penală în cazul prezentării cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză
fals.
Expertiza se efectuează sau în instanţă sau în afara instanței. Pentru efectuarea expertizei la faţa locului, este
obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului orice
explicaţie în legătură cu obiectul expertizei.
Expertiza colegială sau în cadrul comisiei este cea care necesită investigaţii complicate efectuate de către mai
mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau specializări diferite. Experţii evaluează colegial rezultatele
investigaţiei şi elaborează un singur raport dacă ajung la o concluzie unanimă. În cazul când unii nu sunt de acord
cu ceilalţi vor dispune separat opinia lor.
Expertiza complexă este cea care se efectuează de mai mulţi experţi şi se dispune în cazul când la constatarea
circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sunt necesare date din diferite domenii ştiinţifice sau date
din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu. În baza datelor obţinute se elaborează un raport general de expertiză.
Experţii care n-au participat la elaborarea lui ori nu sunt de acord cu el semnează numai pentru partea din raport
ce conţine rezultatele cercetării lor.
În cazul când concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete și această deficiență nu poate
fi suplinită prin audierea expertului ori când apar noi întrebări referitor la circumstanțele cauzei, instanţa poate
dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi sau alt expert. Numirea expertizei suplimentare
trebuie să fie motivată, instanţa trebuind să indice care din concluzii prezintă incertitudine.
Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauza că ele nu sunt întemeiate sau neveridice ori sunt
încălcate normele procedurale, precum şi dacă există contradicţii între concluziile mai multor experţi, iar aceste
deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize repetate,
încredințând-o altor experţi.