S U M A R-Suport

Sociologie.
Politici sociale și de sănătate

SUMAR 6.3. Observația sociologică și analiza
documentelor
Partea I. SOCIOLOGIE GENERALĂ 6.4. Raportul de cercetare
I.1. Problematica sociologiei
1.1. Apariția sociologiei ca știință I.7. Elemente de sociologie medicală
1.2. Primele origini 7.1. Instituții medicale
1.3. Obiectul și funcțiile sociologiei 7.2. Aspecte sociale ale bolii
1.4. Realitatea socială 7.3. Relații sociale în actul terapeutic
7.4. Strategii de control/autocontrol în
I.2. Noțiuni de antropologie comunicare
2.1. Antropologie fizică, socio-culturală și
filosofică
2.2. Raportul dintre umanism și antropologie
2.3. Natura umană din perspectivă religioasă Partea a II-a. POLITICI SOCIALE ȘI DE
SĂNĂTATE
I.3. Elemente de sociologie a colectivității II. 1. Conceptualizare strategii și obiective
3.1. Forme de asociere și colectivitățile umane II. 2. Procesul de elaborare, implementare și
3.2. Grupul social evaluare
3.3. Clase, structură, stratificare și mobilitate II. 3. Criterii de analiză a politicilor sociale și
socială de sănătate
3.4. Rol și status II. 4. Contextul sociopolitic și vizibilitatea
practicii
I.4. Familia ca grup social II. 5. Funcționalismul, conflictualismul și
4.1.Originile și evoluția formelor de căsătorie interacționismul
4.2. Cuplul și sistemul familial II. 6. Politici sociale și de sănătate la nivelul
4.3. Funcții și tipologii ale familiei U.E.
4.4. Dinamica familiei contemporane II. 7. Modele de sănătate: Bismark, Beverige,
Semasko
I.5. Cultura organizațională II. 8. Indicatori ai stării de sănătate
5.1. Instituții și organizații II. 9. Instituții, politici, programe și strategii în
5.2. Elemente de sociologia culturii România
5.3. Funcțiile culturii
În loc de concluzii
I.6. Metodologia cercetării sociologice
6.1. Designul și proiectarea cercetării BIBLIOGRAFIE
sociologice
6.1. Metode și tehnici cantative ANEXE
6.2. Metode și tehnici calitative
1
Sociologie. Politici sociale și de sănătate
Competențele specifice corespunzătoare modulului Sociologie, politici sociale şi de sănătate, urmărite

de prezentul curs, conform curriculumului (Anexa nr. 3 la O.METC nr. 2713/29.11.2007) sunt
următoarele:
 explicarea noțiunile teoretice ale sociologiei ;

 identificarea elementel or de sociologie a colectivităților ;
 analizarea și sintetizarea datele de sociologie medicală;
 descrierea rolului cercetării sociologice și
 analizarea diferitelor politici sociale și de sănătate.
Potrivit standardelor de pregătire profesională (Anexa nr.1 la OMECT nr. 2713 / 29.11.2007), implicit
a criteriilor de perfor manţă și de aplicabilitate, a corelării cu specificul competentelor curriculare, şi a
conţinutului prezentului suport de curs, la finalul parcurgerii acestuia elevii/studenţii vor fi în măsură
să:
 definească problematica sociologiei (conceptul de sociologie, problematica şi funcțiile
sociologiei, apariția şi dezvoltarea sociologiei);
 interpreteze natura umană (noțiuni de antropologie, umanism, natură umană din perspectivă
religioasă, naturalistă și socială);
 estimeze factorii şi condiţiile sociale (factori şi condiții sociale, relații individ societate și elemente
de demografie);
 analizeze formelor de asociere umană (noțiunea de grup social, caracteristici definitorii, grupuri
sociale mici şi mari, clasele sociale, status social, rol social, stratificare socială);
 prezinte familia ca grup social (interpretarea sociologică a familiei, tipologia familiei, funcțiile
familiei, familia în societate);
 sintetizeze noțiunile de cultură organizațională (termenul de cultură, instituție, cultură
organizațională);
 formuleze elemente de sociologie medicală (aspecte sociale ale bolii, rolurile sociale în relația
terapeutică pacient-asistent medical-medic-familie);
 interpreteze diferite tipuri de relații profesionale (de complementaritate, potențial conflictuale,
conflict de roluri, surse de conflict, stingerea conflictului);
 selecteze strategiile de control ale relației profesionale (comunicare verbală, nonverbală, limbajul,
paralimbajul, expresia facială, atitudini, posturi, persuasiunea, negocierea, reguli pentru pacient şi
pentru asistentul medical);
 descrie componentele de design şi realizare a cercetării sociologice (etapele cercetării
sociologice: pregătirea cercetării, culegerea informațiilor, valorificarea informațiilor);
 identifice funcţiile descriptive şi prospective ale cercetării sociologice (observația sociologică,
experimentul sociologic, interviul sociologic, ancheta sociologică și sondajul de opinie);
 analizeze diferitele paradigme întâlnite în cadrul politicilor sociale şi de sănătate (funcționaliste,
conflictualiste și interacționiste);
 rezume modelele de sănătate şi politicile sociale (sistemele de sănătate și condiții acestora, tipurile
de politici, modele de sănătate Bismark – al solidarității sociale și de sănătate socială, Beveridge –
britanic, Semasko – sovietic și sistemul de sănătate din România, politicile sociale de sănătate).
2
Partea I.
SOCIOLOGIE GENERALĂ
I.1. Problematica sociologiei
CONȚINUTURI TEMATICE
 Apariția sociologiei ca știință

 Primele sarcini: Auguste Comte. Emile Durkheim. Max Weber și Talcott Parsons
 Obiectul și funcțiile sociologiei
 Realitatea socială
CONCEPTE
 Sociologie
 Știință
 Realitatea socială
CE ESTE SOCIOLOGIA?
Sociologia este știința care se ocupă cu studiul ştiinţific al societăţii, inclusiv a modelelor de relaţii
sociale, al interacţiunilor sociale şi a culturii. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de francezul
Auguste Compte, în anii 1830, când a propus o ştiinţă sintetică care să unească toate cunoştinţele
despre activitatea umană.
CE STUDIAZĂ SOCIOLOGIA?
Sociologia studiază toate aspectele care decurg din interacţiunile dintre două sau mai multe persoane,
până la relaţiile complexe dintre corporaţii, comunităţi, națiuni etc.
INTRODUCERE
V-aţi întrebat vreodată de ce indivizii şi societăţile umane sunt atât de variate? sau de ce forţele sociale
se manifestă în diferite forme? Înţelegerea societăţii este foarte importantă deoarece, dacă nu o putem
înţelege, există pericolul, ca în final, să fim copleşiţi de către aceasta. De asemenea, trebuie să
înţelegem procesele sociale, dacă nu vrem ca să fim influențați negativ de către acestea. Sociologia ne
poate ajuta să înțelegem toate acestea mai bine, deoarece aceasta analizează modul în care lumea
socială influenţează felul în care gândim, simţim şi acţionăm. Tot aceasta ne poate ajuta în procesul
luării deciziilor proprii, ale noastre, ca indivizi.
3
1.1. Apariția sociologiei ca știință

Progresele în domeniul ştiinţei şi tehnologiei din timpul secolului al XVIII-lea și al XIX-lea au
încurajat oamenii să creadă că ar putea exista unele explicaţii raţionale pentru aceste dezvoltări şi
inclusiv asupra evoluţiei noii societăţi. În acest sens studiile ştiinţifice doreau să caute rezolvarea
tuturor problemelor cu care se confrunta fiinţa umană.
Trebuie specificat faptul că ştiinţele fizice, post-newtoniene, promiteau explicaţii din ce în ce mai
cuprinzătoare asupra cât şi a locului său în univers iar cele post Pământului -darwiniene, aduceau cu
sine explicaţii ale vieţii pe Pământ, plecând de la teoria evoluţionistă şi srcinea speciei . În acest
context se anticipa și o reușită a ştiinţelor sociale să poată completa şi în acelaşi timp continua acest
proiect îndrăzneţ; de a explica activităţile colective cât şi relaţiile dintre fiinţele umane. În fapt,
Auguste Comte, care a şi enunţat numele noii ştiinţe, a fost întâmpinat cu încrederea că va reuşi să
ofere cel mai înalt nivel în explicaţiile ştiinţifice privind stabilirea acelor legi ale funcţionarii societăţii
umane.
Sociologia clasică a secolului al XIX-lea s-a conturat îndeosebi în Europa, mai cu seamă în Franţa şi
Germania, însă ulterior această nouă disciplină şi-a găsit expansiunea, spre mijlocul sec. XX, către
SUA. Acest lucru s-a datorat, pe deoparte modului european de a face sociologie, mai degrabă sub
aspect teoretic, în timp ce, pe de altă parte, nord-americanii au fost determinaţi să exploateze
potenţialul practic prin investigarea empirică a unei societăţi aflate în continuă ascensiune şi cu un
potenţial economic deosebit de important.
Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovarăș, asociat) și
grecesul logos (științe, teorie). Aceasta a avut drept menirea de a înlocui termenul de fizică socială,
utilizat anterior de Saint-Simon (1760 – 1825), magistrul lui A. Comte.
Cel din urmă, decide realizarea acestei substituiri, susţinând că: trebuie să îndrăznesc a folosi de acum
acest termen nou - sociologie, echivalent expresiei mai vechi de fizică socială, pentru a putea arăta
printr –un singur nume această parte complementară filosofiei, care se referă la studiul pozitiv al
totalității legilor fundament ale proprii fenomenelor sociale. Sociologia, spune în continuare autorul,
urmărește raporturile dintre real și himeric, util și ceea ce este de prisos, siguranță și nedumerire,
constructiv și metafizic, relativ și absolut1.
Despre apariţia sociologiei, Petre Andrei spune că această ştiinţă a fost pregătită și de dezvoltarea
cercetării experimentale din domeniul șt iințelor exacte (fizică, chimie, biologie). Acestea au deprins
spiritul cu analiza obiectivă și controlul faptelor și au determinat atitudinea științifică a cercetătorului2.
5
Sociologia reprezintă studiul ştiinţific asupra omului ca fiinţa socială, vizând grupurile şi societatea
umană în ansamblul ei. Nu a existat o sociologie, ca disciplina distinctă, înaintea apariţiei ei în secolul
al XIX-lea, atunci când observatorii sociali europeni au început să folosească ştiinţific, unele metode
prin care au dorit să îşi testeze propriile idei. Privind asupra acelor momente, am putea spune că au
existat un număr de trei factori principiali de care putem lega începuturile apariţiei, şi ulterior a
dezvoltării, noii ştiinţe. În primul rând revoluţia industrială.
1
A. Comte, Cours de philosophie positive , Vol. IV, Paris, 1908. p. 185
2
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46
4
Până la mijlocul secolului, amintit anterior, Europa a făcut trecerea de la agricultură la producţia de
fabrică, aşa se face că au apărut noi ocupaţii şi implicit noi căi de angajare, unele dintre acestea
departe de locuinţele acestor muncitori. Mase din ce în ce mai importante de oameni, au început să
migreze dinspre mediul rural către către cel urban, în căutarea de noi locuri de muncă.
Rapiditatea cu care aveau să se dezvolte aceste centre industriale aducea cu sine şi o serie de
probleme: aglomeraţia, mizeria sărăcia etc. Anonimatul celui nou apărut în aceste zone industriale
devine şi el un un aspect deosebit de important, deoarece prin plecarea lor, cei mai mulţi ajungeau să
rupă brusc legăturile cu cei cu care au convieţuit până la acele momente, astfel vieţile acestora se
schimbă radical.
Oraşul îi întâmpina așadar, pe noii veniţi, cu unele condiţii de muncă foarte dificile, care le puneau în
pericol sănătatea, şi în acelaşi timp se doveadeau a fi foarte istovitoare, cu un program de lucru de
multe ore şi salarii mici. Pentru a supravieţui acestor condiții, familiile au au trebuit să permită copiilor
lor lucreze şi ei în aceste condiţii aspre.
Prin urmare, printre persoanele aparţinând acestor oraşe industrializate, au început să apară idei noi cu
privire la democraţie, la drepturile politice, la libertate individuală şi de grup, toate acestea urmărind
obţinerea dreptului la o viaţă cel puţin decentă. Treptat aceste nemulțumiri aveau să stea la temelia
viitoarelor revoluţii politice.
Al doilea factor a fost cel al dezvoltării colonialismului concertat de marile puteri europene. Europenii,
cu succes, au reuşit să cucerească multe părţi ale lumii, astfel fiind expuşi, în mod inevitabil, unor
culturi noi, multe dintre acestea total diferite de ale ocu panţilor. Speriaţi de aceste contraste,
colonialiștii au început să îşi pună întrebarea: de ce aceste culturi sunt atât de diferite?
Un al treilea factor este cel al succesului pe care l-au câştigat ştiinţele naturale. Oamenii au început să
pună la îndoială aspectele fundamentale ale lumii lor sociale, mai cu seamă impuse de către biserică, şi
au început să utilizeze metode ştiinţifice în mod sistematic, și obiective în observarea şi studiul
comportamentului uman.
Începuturile sociologie aduce cu sine şi problema recunoaşterii acesteia, ca o ştiinţă distinctă, care să
aibă propriul obiect de studiu, propriile instrumente de observare şi studiere şi, nu în ultimul rând,
propriile ei metode. Aşa se face că, la început, această nouă ştiinţă s-a confruntat cu o dispută asupra
obiectului de studiu şi a metodelor. Aceasta era suspectată de împrumuturi nelegitime din profilul
teoretic şi metodic al celorlate stiinte socio-umane, dar și așa, demersul sociologic avea totuși să
avansese cu curaj în cercetarea unor problematici complicate de ordin social, economic, politic și
cultural3 .
Toate acestea, luate împreună, au condus într-un timp relativ scurt la o schimbare radicală a vechiului
continent, capitalismul a crescut în partea sa de vest, acest lucru însemnând totodată şi că puţini
oameni deţineau mijloacele de producţie, cum ar fi fabricile, în timp ce alţii, cei mai mulţi, au trebuit
să îşi vândă munca loc acestor proprietari.
În acelaşi timp pieţele financiare, mai degrabă impersonale, au început să se extindă. Epoca modernă a
fost marcată de o dezvoltare a puterii de stat administrativ, care a implicat o concentrare mai mare de
informaţii şi de putere armată4. Curând populaţia la nivel mondial avea să înregistreze o creştere
3
G. Teodorescu, Sociologia mirabilis, Editura Fundației AXIS, Iași, 2006, p.15
4
A. Giddens, Social Theory and Modern Sociology , Stanford Univ. Press, 1987, p.27
5
foarte însemnată, datorită speranţei de viaţă, din ce în ce mai lungă, şi a scăderii majore a deceselor în
rândul copiilor. Aceste schimbări la nivelul societăţii trebuiau să îşi caute şi o nouă explicaţie de
natură ştiinţifică. În consecinţă, gânditorii sociologiei timpurii trebuiau să se implice în studii asupra
diferitelor aspecte ale societăţii, de la cele economice şi sociale, la politice, juridice etc.
Printre întemeietorii sociologiei ca ştiinţă, cei mai importanţi, a fi amintiţi sunt: Auguste Comte (1798
– 1857), Harriet Martineau (1802 – 1876), Karl Marx (1818 – 1883), Herbert Spencer (1820 – 1903),
Emile Durkheim (1858 – 1917), Max Weber (1864 – 1920), William Edward Burghardt Du Bois
(1868 – 1963) și Talcott Parsons (1902 –1979).
1.2. Primele origini

Auguste Comte (1798-1857)
Cunoscut pentru:
- Fondator al pozitivismului,
- Propune noul termen de sociologie,
- Pune accentul pe observația sistematică și ordinea socială.
Nașterea: S-a născut în Montpelliere, Franța, pe 20 ianuarie 1798, conform calendarului revoluționar
utilizat apoi în Franța.
Moartea: Moare de cancer, la vârsta de 59 de ani, pe 5 septembrie 1857.
Viața: După ce a urmat Lycée Joffre și apoi Universitatea din Montpelliere, Comte, a fost admis la
École Polytechnique din Paris, în urma închiderii acesteia, în anul 1816, acesta se stabilește la Paris.
Continuă să aibă o viață precară câştigându-şi puținii bani din predarea matematicii și a jurnalismului.
Un cititor avid de filosofie și istorie, se interesează în mod constant de acei gânditori care au început să
discerne și în același timp să urmărească ordinea socială în istoria societății umane, în mod special.
În jurul anului 1826 începe o serie de prelegeri despre sistemele de filosofie pozitivă, pentru o audiență
privată, dar în curând avea să aibă o cădere nervoasă deosebit de gravă. A fost ulterior internat într –un
spital însă, cu sprijinul soției sale, Caroline Massin, se recuperează. Cu aceasta din urmă se căsătorște
în anul 1824.
După revenirea din spital, își continuă prelegerile, începând cu anul 1829, moment care marchează de
altfel şi o a doua etapă a vieţii sale, care avea să dureze aproximativ 13 ani. În tot acest timp a publicat
un număr de 6 volume ale cursului sau între anii 1830-1842. Tot în aceeaşi perioadă, Comte,
contribuie la repunerea în circuitul educaţional, a École Polytechnique, întrând într-o dispută cu
directorii acestei şcoli, pierzându-şi astfel şi locul în această instituţie.
În anul 1842 se desparte de soţia sa, ca după aceea, să aibă o relaţie cu Clotilde de Vaux, pe care
ajunge să o idolatrizeze. Un an mai târziu aceasta moare, iar el se dedica operelor sale, care au cuprins
4 volume (System of Positive Polity), moment în care îşi definitivează scrierile în materie de
sociologie.
Contribuții asupra sociologiei:

Comte a împărţit sociologia în două domenii principale: statica socială (sau studiul forţelor care ţine
societatea laolaltă) şi dinamica socială (sau studiul forţelor care cauzează schimbări în societate).
Deasemenea, Comte, formulează o perspectivă de tip istoric asupra evoluţiei organizării societăţii
6
umane de la srcini până în prezent, sub aspectul legii celor trei stadii : de la stadiul teologic (fictiv), la
cel metafizic (abstract) și pozitiv (ştiinţific).
În stadiul teologic aspectul realităţii, cât şi cel al adevărului, se confruntau cu ideea existenţei lui
Dumnezeu, în tot acest timp oamenii trăiau cu iluzia că pot ajunge să cunoască realitatea doar şi numai
prin credinţă. În stadiul metafizic, aceste realităţi şi adevăruri cad sub incidenţa speculaţiei metafizicii
(domeniu al filosofiei preocupat cu natura şi existenţa omului) şi implicit a relaţiei dintre principiile
lumii şi raţiunea umană. În stadiul pozitiv realitatea şi adevărul se confruntă cu experienţa şi observaţia
sistematică de tip ştiinţific.
Filosoful român Mihai Uță5, în lucrarea La lois des trois étates dans la philosophie d’Auguste Comte,
apărută la Paris în anul 1928, spune despre Auguste Comte că, acesta din urmă, admite pozitivismul lui
D’Alembert şi al Enciclopediştilor şi empirismul lui Condillac continuat de Cabanis şi Destut de
Tracy sub forma ideologiei generale. Filosofia lui Auguste Comte are ca punct de plecare eliminarea
oricărei metafizici. Înainte de a începe elaborarea filosofiei pozitive, Comte eliberează terenul de
orice rămăşiţă teologică sau metafizică. Legea celor trei stări, spune filosoful român, este singura
care poate face acest lucru. Esenţa acestei legi constă în proclamarea incompatibilităţii coexistenţei
celor trei moduri de gândire. Teologia metafizica şi ştiinţa sunt trei grade distincte ale explicării
lumii, ele se succed dar nu coexistă. Filosofia pozitivistă este o construcţie raţională care în loc să
coboare de la metafizică la ştiinţă se ridică de la metafizică la ştiinţă, urmând îndeaproape indicaţiile
experienţei, spune în încheiere Mihai Uță.
Publicații:
- The Course on Positive Philosophy (1830-1842)
- Discourse on the Positive Sprit (1844)
- Religion of Humanity (1856)
Emile Durkheim (1858-1917)

Cunoscut pentru:
- Contribuțiile sale asupra obiectului și metodelor utilizate în sociologie,
- Creatorul perspectivei funcționaliste,
- Studiile asupra diviziunii muncii sociale, a culturii și a formelor elementare ale vieții religioase.
Nașterea: S-a născut în Epinal, Franța, pe 15 aprilie 1858, într-o famile de evrei. Străbunicul, bunicul
și tatăl acestuia fiind rabini.
Moartea: Marcat de moartea unicului să fiu, André, care a căzut pe frontul din Salonic, Durkheim,
moare pe 15 noiembrie 1917.
Viața: Începe studiile la o şcoală rabinică, de la o vârstă destul de fragedă şi, fără a urma tradiţia
familiei, prefera să studieze religia dintr-un punct de vedere agnostic, şi să evite îndoctrinarea.
În anul 1879 urmează studiile la École Normale Supérieure. Curând acesta devine interesat de a
bordare ştiinţifică a vieţii sociale motiv pentru care, de multe ori, intra în conflict cu mediile
5
M. Uță, Teoria stiinței în filosofia lui Auguste Comte , Ed. Aius, Craiova, 2012.
7
academice franceze. A absolvit această instituţie în anul 1882 după care pleacă din Paris, urmând să
predea filosofia în mai multe şcoli provinciale.
În anul 1885 pleacă în Germania unde urmează studiile în sociologie. Perioada petrecută în această
ţară, devine una foarte prolifică din punct de vedere ştiinţific, publicând numeroase articole, care au
fost apreciate şi în Franţa, motiv pentru care, este primit, la numai doi ani, de la plecarea sa, la
Universitatea din Bordeaux. Din acest moment scrierile acestuia capătă şi o mai mare importanţă, iar
contribuţiile acestuia asupra reformării sistemului educaţional francez, se dovedesc a fi unele deosebit
În 1887, Durkheim se căsătoreşte cu Dreyfus, cu care a avut doi copii. În 1893 publică una dintre cele
mai importante lucrări ale sale: Diviziunea muncii sociale, unde avea să introducă conceptul de
anomie, privit ca o defalcare a influenţei normelor sociale asupra oamenilor.
O altă lucrare, de o importanţă majoră, avea să apară în anul 1895 şi anume: Regulile metodei
sociologice, lucrare care aducea cu sine explicații asupra modul în care trebuia să fie făcută
sociologia.
O a treia lucrare, care continua seria publicaţiilor sale de referinţă, este Despre sinucidere, care
a cuprins un studiu sociologic asupra ratelor de sinucidere între catolici şi protestanţi şi explicaţiile
acestui fapt.
În anul 1902 Durkheim îşi atinge obiectivul său, de a ajunge o personalitate marcantă a mediului
academic francez, devenind profesor al catedrei de educaţie la prestigioasa universitate de la Sorbona
şi ulterior consilier al Ministrului Educaţiei.
În anul 1912 publică lucrarea Formele elementare ale vieţii religioase, une vine cu o analiză
asupra religiei privită ca un fenomen social. Munca lui Durkheim a fost, în cea mai mare parte, axată
pe cultură, de aceea şi astăzi rămâne unul profund relevant în modul în care sociologii studiază cultura.

Contribuţiile lui Durkheim sunt deosebit de importante în a ne ajuta să găsim sens şi a înţelege ce
anume face, ca noi oamenii, să fim împreună, ce ne desparte şi de ce apar şi există diviziunile sociale,
cum se construieşte cultura noastră comună prin angajamente de tipul conştientului colectiv în
ritualuri, cum apare solidaritatea, anomia socială sau violența. Durkheim este privit în mod obişnuit ca
unul dintre fondatorii sociologiei empirice, ca un scriitor al cărui opere au jucat un rol deosebit în
transformarea sociologiei, de la un stadiul speculativ, filosofic, la unul clar, bazat pe observaţia
controlată. Anthony Giddens spune că într-adevăr acest demers a reprezentat şi una dintre cele mai
mari ambiţii declarate ale lui Durkheim.
Primele scrieri ale sociologului francez îşi au originea într-o încercare de stabili o critică a
două fluxuri majore în gândirea socială: primul fiind reprezentat de economia politică şi implicit a
filosofiei utilitariste de tip general şi, cel de al doilea, reprezentat de şcolile de holism.
Pentru autor, dreptul este cel care înseamnă, înainte de toate, un simbol vizibil a solidarităţii
sociale, de aici şi constrângerea care decurge sub aspectul unui criteriu esenţial al socialului. În acest
sens gânditorul francez concluzionează că adaptarea şi implicit reglarea conduitelor indivizilor sunt
rezultatul constrângerilor şi presiunilor lumii sociale, unde, cea din urmă, este alcătuită dintr-un
ansamblu de credinţe şi sentimente ce izvorăsc din rândul membrilor societăţii.
Gânditorul francez propune conceptul de fapt social care, potrivit acestuia, este orice fel de a
face, fixat sau nu, susceptibil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; sau, mai
mult, care este general pentru o întreagă societate dată, având în acelaşi timp o existenţă
proprie, independentă de manifestările sale, în acelaşi timp continua acesta, faptele sociale
trebuie explicate prin fapte sociale, nu prin fapte psihologice sau biologice.
Aşadar faptul social devine indispensabil în studierea realităţii lumii sociale, deoarece este în
acelaşi timp înzestrat cu atribuţii de ordin moral, şi mai mult decât atât, acesta trebuie să fie văzut că
un asigurator al ordinii sociale, prin aducerea împreună a indivizilor în acele acţiuni care să
8
funcţioneze în întreg cuprinsul sistemului social. O analiză în detaliu asupra societăţii, prin utilizarea
acestui concept, o regăsim în lucrarea Diviziunea muncii sociale , unde autorul face şi distincţia dintre
solidaritatea mecanică şi cea organică, făcând apel la relaţiile simple dintre indivizi în societăţile
tradiţionale şi cele de tip complex din societăţile moderne.
Publicații:
- De la division du travail social (1893)
- Les Règles de la méthode sociologique (1895)
- Le Suicide (1897)
- Les Formes élémentaires de la vie religieuse (1912)
Max Weber (1864-1920)

Cunoscut pentru:
- Contribuțiile aduse la fondarea socilogiei,
- Ideile cu privire la autorite și administrație,
- Teza de Etică protestant ă.
Nașterea: S-a născut în Erfurt, Prusia (Germania) pe 21 aprile 1864.

Moartea: A murit la Munchen pe 14 iunie 1920
Viața: Provenit dintr-o familie bogată, de intelectuali, cu implicaţii importante în viaţa politică, Weber
a fost, în mod constant, pus în faţa a multor aspecte privind modul în care avea să funcţioneze
societatea germană de la acea vreme.
În anul 1882 s-a înscris la Universitatea din Heidelberg, pe care urmează doar doi ani de zile,
după care pleacă să îşi îndeplinească serviciul militar la Strassbourg. După terminarea stagiului militar
îşi continuă studiile la Universitatea din Berlin, unde îşi obţine şi doctoratul în anul 1889.
În anul 1894 devine profesor de economie la Universitatea din Freiburg, iar doi ani mai târziu
şi la Universitatea din Heidelberg pe aceeaşi catedră. În această perioadă studiile şi cercetările sale se
axează în principal pe economie şi istorie. După moartea tatălui său, în anul 1897, şi tensiunile care
apăruse între aceştia în ultimele luni de viaţă, Weber intră într-o stare de depresie şi nervozitate, lucru
care îi face din ce în ce mai dificilă activitatea la catedră.
La sfârşitul anului 1903 demisionează din poziţiile de profesor şi devine editor asociat al
Arhivelor de Ştiinţe Sociale şi Protecţie Socială.
La scurt tip publică, în jurnalele acestei instituţii, notabile lucrări ale lui şi anume Etică
protestantă și spiritul capitalismului.
În 1909 devine cofondator al Asociaţiei Germane de Sociologie ocupând poziţia de trezorier.
Pleacă din rândurile acestei asociaţii trei ani mai târziu. După acest moment încearcă, însă fără succes,
să înfiinţeze un partid de stânga, cu o ideologie care să grupeze laolaltă social-democraţia cu
liberalismul. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Weber se înrolează ca voluntar şi este
numit ofiţer de rezervă primind sarcina de a organiza spitalele armatelor din Heidelberg, acest rol şi-l
asumă până spre sfârşitul anului 1915.

Contribuţiile lui Weber, în etapa de început a acestei ştiinţe, au f ost unele dintre cele mai însemnate.
Dacă ar fi să mă rezum doar la două dintre lucrările acestui mare gânditor german, deşi acest aspect
implică o dificultate sporită, voi selecta: Etica protestantă şi spiritul capitalismului împreună cu
Politica, o vocație și o profesie.
Etica protestantă şi spiritul capitalismului rămâne un reper în cadrul teoriilor sociale şi sociologie
în general, datorită felului în care Weber ilustrează, într-un mod convingător, legăturile ce apar între
cultură şi economie.
9
Plecând de la abordarea materialist istorică a lui Karl Marx, Weber, propune o teoretizare a apariţiei
şi dezvoltării capitalismului tocmai de la valorile de tip ascetic, ale protestantismului care au favorizat
natura achizitivă a sistemului economic de tip capitalist.
Weber a constatat că, în conformitate cu religiile protestante, indivizii erau religios obligați să
urmeze o vocație seculară, şi aceasta cu cât mai mult entuziasm posibil. Lutz Kaelbera, într-un articol
publicat în International Journal of Politics, Culture and Society, făcând o analiză asupra acestei
lucrări şi implicit asupra contribuţiei lui Max Weber asupra gândirii sociologice, prezintă o serie de
aspecte care pot fi conturate sub următoarea explicaţie, atunci când ne referim la apariţia spiritului
capitalist; o persoană care trăiește în conformitate cu această viziune (protestantă) asupra lumii, este
mult mai probabil să acumuleze sume importante de bani, în plus, noile religii, cum ar fi calvinismul și
luteranismul, interziceau folosirea nechibzuită a averilor. Aceste religii, de asemenea, nu încuraja
donarea de bani pentru săraci şi nici actele de caritate deoarece erau văzute ca o promovare a
cerșetoriei. Modul în care aceste probleme au fost rezolvate, explică Weber, s-au concentrat asupra
investiţilor financiare, fapt ce a dat un impuls important formării capitalismului. Cu alte cuvinte,
capitalismul a evoluat atunci când etica protestantă a influențat un număr mare de oameni,
încurajându-i să se angajeze într-o muncă seculară prin dezvoltarea propriilor întreprinderi, angajarea
în comerț și acumularea de bogăție pentru investițiile ulterioare. Etica protestantă a fost, prin urmare,
forța motrice din spatele acțiunii de masă, care a dus la dezvoltarea capitalismului de mai târziu.
O altă lucrare definitorie, asupra contribuţiilor aduse de Weber, este Politica, o vocaţie şi o profesie
(1919), aici gânditorul german ne oferă o înţelegere asupra modului în care oamenii şi instituţiile ajung
să aibă autoritate într-o societate, cum acestea rămân şi cum ajung să ne influenţeze în final viața
fiecăruia dintre noi. Weber enunţă existența a trei forme de autoritate care permit oamenilor şi implicit
autorităţilor să se infiltreze în rândul societăţii. Aceste forme sunt: autoritatea
tradiţională, autoritatea charismatică şi autoritatea legal-raţională6.
Publicații:
- Etica protestantă și spiritul capitalismului (1904)
- Sociologia religiei (1922)
- Politica, o vocaţie şi o profesie (1919)
- Teoria organizării sociale și economice (1925)
1.3. Obiectul și funcțiile sociologiei

Devenită o ştiinţă de sine stătătoare abia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sociologia a
căutat să îşi delimiteze obiectul de studiu în raport cu realitatea socială, pe care o priveşte în ansamblul
ei, luând în calcul legalitatea şi ordinea acesteia.
M. Palicica și F. Albert, reflectând asupra acestui proces, scoate în evidenţă două aspecte cu care s-a
confruntat, încă de la început, această nouă știință. Două dintre acestea ne atrag atenția în mod special
și anume: diversitatea concepțiilor despre societate și fenomenele sociale și cea a pozițiilor privind
definirea sociologiei ca știință7. Autorii menţionaţi prezintă şi o serie de condiţii de la care, sociologia,
la fel ca şi în cazul altor ştiinţe, îndreptate spre studiul socialului, trebuie să le cuprindă în definirea
obiectului de studiu: delimitarea, în cadrul sferei socialului, a unui domeniu distinct, propriu numai
acestei ştiinţe, precizarea sistemului tematic, conceptual, a unghiului de vedere specific şi aplicarea
unei metode proprii în investigarea obiectului.
Acest proces s-a confruntat şi continuă să se confrunte cu o problemă specifică domeniului de
investigare a socialului deoarece, spre deosebire de stabilitatea întâlnită în ştiinţele naturale, societatea
6
M. Weber, Politica, o vocaței și o profesie, Ed. All, București, 1992
7
M. Palicica, F. Albert , Sociologie și educație, Ed. Eurobit, Timișoara, 2002, p. 41
10
prezintă un pronunţat caracter dinamic, fiind supus unor ritmuri accelerate de transformare şi creştere a
complexităţii fenomenelor, ceea ce înseamnă că, studierea lor, face ca, sociologia, să fie nevoită a fi
deschisă înnoirii şi în acelaşi timp obiectul de studiu al acesteia să fie în acord cu noile schimbări
apărute în societate.
În concluzie, obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor
interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu
grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri8.
Într-un sens larg, sociologia poate fi definită ca o știință a realităţii sociale, a fenomenelor, relaţiilor,
proceselor, instituțiilor sociale, a formelor de asociere şi viaţă colectivă, a comportamentelor,
conduitelor şi acţiunilor sociale, a societăţii ca totalitate şi a legităţilor realităţii sociale.
În ceea ce priveşte paradigma în jurul căreia sociologia să îşi construiască problematica sa de
studiu, A. Mihu, atrage atenţia asupra faptului că nu putem vorbi de existenţa uneia singure şi nici
despre o metodologie unică asupra căreia să cadă de acord toată comunitatea sociologilor: sociologia
ori va reflecta cu seriozitate asupra problemelor ei epistemologice şi va trage toate concluziile
posibile asupra status-ului ei şi asupra dezvoltării ei, indiferent dacă îi sunt sau nu favorabile,
ori nu va fi9.
I.Ionescu și D. Stan susţin că: sociologia s-a făcut, pe ansamblu, utilă şi de neînlăturat în
aşa fel încât existenţa ei actualmente, nu mai este pusă în pericol. Ea are un obiect de studiu, are
metodă, tehnici, procedee de investigare, şi-a formulat metodologii şi teorii explicative într-o
manieră proprie10.
Consistența ştiinţifică a sociologiei este condiţionată de posibilitatea acesteia de a cuprinde şi
identifica legăturile cauzale care se stabilesc în societate şi ulterior, de a le fixa în enunţuri, mai exact
în legi sociologice specifice.
Caracterul ştiinţific al acestei discipline urmăreşte, cum de altfel şi toate celelalte ştiinţe,
existenţa a trei condiţii obligatorii: existenţa unui obiect de studiu, a unor instrumente specifice
de lucru şi, nu în ultimul rând, a unor seturi de norme şi reguli cu privirea la aplicarea acestora.
Sociologia poate fi deosebită de alte ştiinţe, în domeniul studierii socialului, după modul şi
perspectiva de abordare a realităţii sociale.
C. Miron oferă spre exemplificare o serie de de astfel de particularități proprii sociologiei: modul
de abordare, sistemul tematic şi de referinţă, aspectul structural şi obiectivul cercetării11.
Funcțiile sociologiei
Precizările referitoare la obiectul de studiu impun în mod firesc şi precizări asupra funcţiilor pe care le
îndeplineşte această ştiinţă. Aceste funcţii trebuie privite în fapt drept consecinţe și contribuții ale
sociologiei asupra obiectului de ei studiu.
În aprecierea și analiza funcțiilor trebuie avute în vedere două dimensiuni fundamentale care
leagă sociologia, prin funcțile îndeplinite, de sistemul social: prima este reprezentată de
subiectivismul cercetătorului (convingerile şi propriile intenţii ale omului de ştiinţă) iar cea de a
doua este reprezentată de obiectivismul științei ca rezultat, în urma consecinţelor pe care le are
sociologia, asupra cercetărilor, concluziilor şi recomandărilor cu privire la societate în general sau în
mod particular ducă caz.
8
V. Constantinescu, P. Stoleru, P. Grigorescu, Sociologie,: Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1993, p.12
9
A. Mihu, ABC – ul investigaţiei sociologice, Vol I., Ed. Dacia, Cluj, 1971, p.13
10
I. Ionescu, D. Stan , Elemente de sociologie, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” , Iaşi,
2000 , p.48
11
M. Constantinescu. Introducere în sociologie (Note de curs), Bucureşti, 1974, p.3
11
Funcţiile sociologiei sunt:

- funcţia expozitivă (descriptivă),
- funcţia explicativă (teoretica şi interpretativa),
- funcţia ordonatoare (de integrare şi diviziune a activităţilor în cadrul ştiinţelor sociale),
- funcţia epistemologică,
- funcţia de prognoză (diagnoză) și
- funcţia practică (aplicativa).
Plecând de la caracterul şi, în acelaşi timp, funcţia practică, pe care o are sociologia, V.
Miftode12, ţine să precizeze că trei subfuncții ne apar în evidență şi anume:
- funcţia de diagnosticare (orice investigare asupra unor probleme sau fenomene sociale
trebuie să urmărească, printre altele, şi punerea unui diagnostic, în urma cărora să se caute
unele concluzii şi propuneri practice de abordare);
- funcţia de prognosticare (aceasta vizează perioadele mai mici de timp, de până la cinci,
zece sau maxim cinsprezece ani) şi
- funcţia prospectivă (atunci când se iau în calcul perioade mai mari de timp).
Atunci când rezultatele întreprinse de sociologie ajung să se sintetizeze ulterior în reguli de
comportare, transformându-se în norme ale acţiunii sociale, Ionescu şi Stan identifică prin aceasta
funcţia normativ-ordonatoare a sociologiei.
Profesorul G. Teodorescu se opreşte asupra a trei funcţii despre care spune că sunt importante
să le amintim atunci când scoatem în evidenţă condiţiile respectării regulilor esenţiale pe care le
implica sociologia şi anume: funcţia expozitivă, explicativă şi cea critică.
Despre funcţia expozitivă autorul spune că aceasta are rol în descrierea şi reprezentarea cât
mai fidelă a faptelor, în forma unor sociografii. Cea explicativa contribuie la stabilirea
conexiunilor, covariantelor şi inter-influențelor dintre fapte pentru aflarea unui înţeles mai
puţin evident şi, în final, cea critică adună concluziile rezultatelor cercetării care pot servi unor
intervenţii eficiente pentru rezolvarea aspectelor sociale problematice.
Funcţia expozitivă, numită şi descriptivă, este cea prin care sociologia oferă o descriere a realităţii
sociale (fapte, fenomene şi procese) aflate în plină desfăşurare. Trebuie înţeles faptul că această
disciplină nu caută să se limiteze doar la acest aspect. Mai mult decât atât, sociologia a dezvoltat o
ramură ce poartă denumirea de sociografie.
Funcţia explicativă, numită şi teoretică sau interpretativă, își asumă rolul de a descrie formele de
manifestare a realităţii sociale în același timp cu punerea în evidenţă a acelor legături care stau la baza
apariţiei regularităţii vieţii sociale, în raport cu spaţiul şi timpul în care acestea se derulează. În acest
sens sociologia răspunde la întrebarea: de ce acest fapt, proces etc. s-a produs? Plecând de la această
întrebare se caută variabilele, invariațiile, constantele etc., în baza cărora să se poată formula unele legi
cu privire la societate. Pe baza descoperirii și observării apariţiei unor fenomene, sociologul poate
expune unele tendințe cu privire la procesele şi fenomenele din trecut sau viitor.
Funcţia de ordonare sau de integrare, este deosebit de importanta asupra perspectivei prin care
sociologia îşi crează propriul spectru, prin care realizează o analiză şi o explicaţie asupra omului ca
fiinţa socială, în cadrul societăţii luate în ansamblul ei. Acest proces implica totodată şi formularea
unor teorii generale, care au menirea de a explica realitatea socială concretă în formule unitare. Mai
exact se focusează asupra acelor date obţinute în urma onor cercetări asupra domeniilor de ramură cum
12
V. Miftode, Metodologia sociologică, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1995, pp.32 – 33
12
ar fi: sociologia politica, sociologia educaţiei, sociologia religiilor etc. Aşadar formulează o teorie
specifică în cadrul uneia dintre ramurile izvorâte din sociologia generală.
Funcţia epistemologică, reiese din rezultatele cercetării ştiinţifice în raport cu ipotezele formulate,
spre determinarea unor valori obiective şi autentice asupra rezultatelor. Acesta funcţie pune în discuţie
planul teoretic şi cel metodologic al ştiinţei, care trebuie să ofere, în final, unele principii şi concepte,
depăşind impedimentele venite din partea realităţii sociale prin formele atât de complexe ale acesteia.
Funcţia de prognoză sau de diagnoză ori critică, se concentrează supra cunoaşterii realităţii sociale
prezente, cât şi la posibilitatea anticipării celei viitoare, chiar şi în mod parţial. Această funcţie este cu
atât mai importantă cu cât determină sociologia la realizarea unor prezentări obiective asupra
socialului prin analize, explicaţii şi interpretări, printr-o angajare cât mai autentică şi mai responsabilă,
în vederea identificării unor probleme din timp şi oferirea promptă a unor soluţii fiabile. Toate acestea
în direcţia optimizării proceselor şi fenomenelor sociale care să contribuie la progresul societăţii.
Funcţia practică sau aplicativă, se prezintă ca o mixțiune a funcţiilor prezentate anterior. Aceasta se
prezintă în limitele fireşti ale acestei ştiinţe, asupra rezultatelor cunoaşterii prin cercetare, verificare,
validare, aplicabilitatea rezultatelor şi expunerea concluziilor.
Funcţia educativă este important a fi amintită mai cu seamă din perspectiva instituţiilor educaţionale
unde sociologia face parte din arealul disciplinelor socio-umane. Această disciplină o regăsim în
principal la nivelele preuniversitare superioare, post superioare cât şi la cele universitare sau
postuniversitare. Cursurile de sociologie răspund unor scopuri generale ale educaţiei şi conferă
cunoştinţe sistematice cu importanţă în stabilirea relaţiilor sociale între indivizi. În acelaşi timp oferă
elevilor şi studenţilor informaţii preţioase în dobândirea valorilor pluralismului şi democraţiei, în final,
acestea sunt deosebit de necesare în societate pentru apărarea dreturilor fundamentale şi asigurării
funcționalității unui stat de drept. Sociologia contribuie în mod constructiv la formarea unei
personalităţi autonome şi libere în alegerea opiniilor şi acţiunilor sociale, politice, economice, culturale
etc.
1.4. Realitatea socială

În definirea sociologiei, D. Gusti utilizează termenul de realitate socială despre care spune că este
însăşi obiectul de studiu al acestei ştiinţe13 iar P. Berger şi T. Luckmann, în Construcţia socială a
realităţii, lucrare fundamentală în cadrul sociologiei cunoaşterii, ne spune despre realitate că aceasta
se construieşte social, în cadrul societăţii, iar sociologia (cunoaşterii), trebuie să analizeze
procesele prin intermediul cărora acestea se construiesc14.
Continuând exemplele putem ușor observa că nu puţine sunt situaţiile în care aceşti termeni,
luaţi împreună realitate şi societate, nu pot să fie discutaţi în afara studiului explicativ şi
comprehensiv al sociologiei. Acesta se datorează faptului că sociologia descrie întocmai realitatea
socială aflată în plină desfăşurare. Dar totuşi ce reprezintă această realitate din perspectiva
sociologiei şi care sunt aspectele ei particulare?
G. Teodorescu atrage atenţia asupra deosebirii realităţii sociale faţă de toate celelalte forme ale
realităţii. Lucrul acesta se datorează, spune autorul, pe de o parte existenţei sale fragmentare şi pline
13
D. Gusti defineşte sociologia ca ştiinţa realităţii sociale, a societăţii ca totalitate în toată complexitatea şi dinamica ei .
D. Gusti, Pagini alese, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
14
P. L. Berger, T. Luckmann, Construirea socială a realităţii , Ed. Art, București,
2008, pp. 15-17
13
de contradicţii şi, pe de altă parte, modului în care se poate ajunge în contact cu aceasta. Cea de a doua
parte ridică o mare dificultate de ordin epistemic: subiectul cunoaşterii (cercetătorul) se include pe
sine în însuşi obiectul cunoaşterii sale (societate). De aici, continua autorul, apare şi antinomia
disputelor dintre adepţii cunoaşterii analitice (cei care se bazează pe un raţionament de tipul celui
ipotetico-deductiv) şi adepţii cunoaşterii dialectice (cei care se bazează pe raţionamentul de tipul celui
statico-interpretativ).
Făcând apel la cunoaşterea dialectică, P. Berger şi T. Luckmann, ne spun că realitatea
reprezintă o calitate a fenomenelor de a exista independent de voința noastră, iar omul şi lumea
socială se află într-o continuă relaţie dialectică: omul şi lumea socială interacţionează iar produsul
(lumea socială) are un efect invers asupra producătorului (omul). Ce presupune acest aspect? Pentru a
reuşi să îl înţelegem este necesar a prezenta cele trei momente determinante asupra cărora autorii ne
îndreaptă atenţia: externalizarea, obiectivizarea şi internalizarea.
Prin externalizare omul devine conştient de propriul său corp şi, în același timp, se percepe ca
o fiinţă diferită de corpul său, de aici rezultă şi excepţia excentrică dintre om şi animal. Astfel omul
ajunge să își înțeleagă și șă percepă existența sa, în mediul său natural, în mod subiectiv.
Prin obiectivizare se realizează procesul prin care rezultatul acţiunii umane externalizat
capăta un caracter obiectiv, iar, în final, prin internalizare, se realizează transmiterea lumii sociale în
procesul de socializare. Astfel lumea socială, conchid autorii, devine parte din conştiinţa umană.
De aici putem concluziona cele trei momente dialectice ale realităţii sociale, unde primul îl
determină pe al doilea şi tot aşa: societatea este un produs uman; societatea este o realitate
obiectivă și omul este un produs social.
Deşi omul ştie că realitatea socială este la baza una subiectivă totuşi, prin obiectivizare, acesta îi oferă
caracterul obiectiv. Omul se construieşte pe sine în relaţia cu ceilalţi iar acest lucru produce acţiune a
socială. În izolare omul nu se poate dezvolta ca om. În lipsa societăţii acesta decurge la un
comportament animalic.
Trăsăturile umane specifice sunt dobândite în sfera socialului de acea construcţia sa naturală se
întrepătrunde cu construcţia sa socială, de aici rezultă că Homo Sapiens este în acelaşi timp şi Homo
Socius.
REZUMAT
Sociologia apare ca știință după cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în
contextul apariţiei şi dezvoltării industrializării, al descoperirilor majore în domeniul ştiinţelor
naturii cât şi a extinderii colonialismului european. Printre cei mai importanți iniţiatori ai
acestei noi ştiinţe îi reținem pe: Auguste Comte, Emile Durkheim, Max Weber și Talcott
Parsons. Sociologia s-a confruntat cu o serie de probleme de ordin epistemologic care
puneau accentul pe condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească această disciplină pentru a fi
socotită o ştiinţă de sine stătătoare.
Obiectul de studiu al sociologiei îl constituie socialul şi sfera acestuia, mai exact:
colectivităţile umane, relaţiile şi comportamentul uman în cadrul acestora. Printre cele mai
importante funcţii, pe care le îndeplineşte sociologia, se numără: funcţia expozitivă,
explicativă şi cea critică.
Realitatea socială trebuie privită ca o construcţie aflată mereu în schimbare, cu o serie
de caracteristici particulare faţă de alte realităţi studiate (ex. ştiinţele naturale – unde aspectul
dinamic este mai puţin pronunţat) şi, în acelaşi timp, că aceasta face referire la interacţiunea
dintre om şi lumea socială. În cadrul acestui proces sunt importante trei momente cheie şi
anume: externalizarea, obiectivizarea şi internalizarea.
14
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
Peter L. Berger și Thomas Luckmann, Construirea socială a realităţii , Ed. Art, București, 2008;
Mihai Uță, Legea celor trei stări î n filosofia lui Auguste Comte , Ed. Aius, Craiova, 2013;
Emile Durkheim, Formele elementare ale vieț ii religioase, Ed. Antet, București, 2005
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului , Ed. Antet, București, 2004;
Max Weber, Omul de știință și omul politic, Ed. Humanitas, București, 2011.
 RESURSE WEB:
- http://sociology.about.com/
- https://sociologie.revues.org/
TEME DE REFLECȚIE ȘI APLICAȚII

- De ce era nevoie de o știință ca sociologia la începutul secolului XIX?
SURSE FACULTATIVE DE INFORMARE

Documentar video: ,,Istoria lumii în două ore’’
http://www.descoperauniversul.ro/istoria-lumii-in-doua-ore
15
I.2. Noțiuni de antropologie

Antropologie fizică, socio-culturală și filosofică
Raportul dintre umanism și antropologie
Natura umană din perspectivă religioasă naturalistă și socială
CONCEPTE
Antropologie (antropologie fizică, culturală și filosofică)
Alteritate
Aculturatie
Creaționism
Evoluționism
CE ESTE ANTROPOLOGIA?
Antropologia este definită ca ştiinţa care se ocupă cu studiul istoriei
naturale a omului, inclusiv toate aspectele legate de evoluţia sa, bio– psiho –
socială. Cuvântul antropologie provine din limba greacă antropos înseamnă uman, iar
logos – discurs, ştiinţă.
CE STUDIAZĂ ANTROPOLOGIA?
Obiectul de studiu al antropologiei este în esență cunoaşterea omului. Această
cunoaştere presupune înţelegerea totodată a mai multor perspective. Principalele
prespective sunt în număr de trei: socială (sau dimensiunea culturală), fizică (sau
biologică, ca parte integrantă a ştiinţelor naturii) şi cea filosofică (asupra studiului
naturii şi esenţei umane).
INTRODUCERE
Care sunt srcinile omului şi cum pot fi acestea explicate prin descoperirile
unor fosile ale strămoşilor noştri? De ce există o lungă şi permanentă luptă între
ştiinţă şi religie asupra explicării srcinii o mului? Poate antropologia să pună capăt
acestei dispute? Cum apare şi se diversifică viaţa socio-culturală a omului, de la
srcini până în prezent? Ce înseamnă să fii uman şi care este natura noastră? Ce este
religia şi cum naşte ea unele credinţe şi practici printre oameni? De ce ne raportăm
într-un anume fel la străinul de lângă noi? La toate aceste întrebări antropologia a
căutat să aducă răspunsuri dintre cele mai pertinente bazându-se de fiecare dată pe
16
eforturilor studiilor amănunţite pe teren. Antropologia este un conglomerat şi o

configuraţie de direcţii diferite de studiere a omului. O parte dintre acestea le veţi
descoperi în rândurile ce urmează.
31
2.1. Antropologie fizică, socio- culturală și filosofică
Deseori definiţiile date antropologiei implică sintagma fiinţe
umane, respectiv considerându-se că antropologia este studiul fiinţelor
umane. În aceeaşi direcție, la diferiţi autori, găsim definirea
antropologiei ca ştiinţa a tuturor oamenilor şi mai nou, antropologia
este definită ca ştiinţa umanităţii.26
Despre srcinea acestei științe putem spune că ea se află în
cultura Greciei antice, mai exact în perioada ei de înflorire, începând cu
Socrate şi apoi continuând cu Platon şi Aristotel. Interesul pentru
condiţia umană, ne apare sintetizat prin afirmația lui Protagoras:
anthropos panton metron (omul este măsura tuturor lucrurilor).
Antropologia este o disciplină relativ tânără iar istoricul acesteia se
înscrie într-o perioadă puţin peste o sută de ani.
Primul curs în acest domeniu s-a ţinut la Universitatea din
Rochester (New York) în anul 1879. Antropologia modernă îşi are
srcinile în expansiunea colonială a europenilor în Lumea Nouă.
Aspectele credinţelor şi obiceiurilor popoarelor indigene din America,
au provocat intelectualii europeni, de la acea vreme, să îşi pună diverse
întrebări în urma descoperii acestor noi culturi.
Primele studii asupra sălbaticilor au oferit gânditorilor iluminişti
şi şansa de a formula unele teorii rudimentare, despre ceea ce avea să
facă, în opinia lor, diferen ţa dintre oameni şi animale. Dar, mai mult
decât atât, aceste studii, asupra popoarelor indigene, iau forţat pe
17
colonialişti să examineze din ce în ce mai în amănunt însăşi problema

condiţiei culturale ale omului în general.
Referitor la noile populaţii descoperite, ne este cunoscut faptul
că, indienii au fost recunoscuţi ca fiind cu adevărat oameni, în urma
unei Bule papale din anul 1537. Observăm deci contextul în care îşi face
loc această ştiinţă care, la fel ca şi sociologia, a întâmpinat şi ea unele
probleme de ordin epistemologic, cu privire la obiectul ei de studiu dar
26 A. Mihu, Antropologie generală, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, p.13
32
şi a instrumentelor, tehnicilor cât şi modul în care acestea se doreau a fi
aplicate. Dar şi aşa antropologia de la începutul acesteia până astăzi, a
căutat să aducă răspunsuri, din ce în ce mai bogate în sensuri şi
explicaţii asupra: diferenţelor care apar între vieţuitoarele de pe pământ
(chiar şi atunci când ne referim la aceeaşi perioadă de timp), naturii
umane, variaţia grupurilor umane etc. Pe scurt, cum se poate explica
existen ţa unui număr atât de mare de credinţe religioase, ritualuri,
tradiţii şi obiceiuri atât de diferite?
27
Antropologia fizică sau biologică este o ramură a antropologiei
generale care îşi îndreaptă atenția asupra: mecanismelor evoluţiei
biologice, moşteniri genetice şi adaptării omului la diferitele condiţii
variate de viaţă. (Trebui să înțelegem faptul că aceste orientări de studiu
nu se limitează doar la Homo sapiens ci şi la celelate specii din ordinul
primatelor, înrudite cu omul).
Din acest punct de vedere, antropologia, are multe puncte
comune cu anatomia comparată, embriologia, genetica şi arheologia.
Gândirea de tip antropologic s-a dezvoltat odată cu momentul în care
18
oamenii, au început să îşi pună întrebări asupra srcinii şi locului pe

care îl ocupă omul în natură. De aici şi, asupra felului în care a avut loc
evoluţia acestuia. Răspunsurile nu s-au lăsat mult aşteptate iar
diversitatea acestora, în scurt timp, a fost din ce în ce mai mare. Însă un
aspect devine general asupra abordării tuturot direcţiilor; în timp s-au
născut două mari perspective: una creaţionistă (idealistă sau misticoreligiosă)
şi o alta evoluţionistă (sau materialistă).
Antropologia fizică începe a se dezvolta, ca ştiinţa, odată cu
descoperirile de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de pe valea Neander
(Dussendorf, Germania) a unor rămăşiţe, de unde şi denumirea, omului
de Neanderthal ( Homo sapiens neanderthalensis). În acelaşi timp,
aceste descoperiri, aveau să fie puse în relaţie cu două mari scrieri ale
27 J. Peoples, G. Bailey, Humanity: An Introduction to Cultural Anthropology (Ediția
a 9-a), Wadsworth Inc, 2012, p.21
33
acelui moment, care şi-au atras criticile cu privire la ideile pe care le
promovau, anume: The descent of man a lui Charles Darwin şi Evidence
as to man’s place în nature a lui Thomas Huxley. Lucrarea care a
reprezentat cel mai puternic, acest curent al vremii, în materie de
evoluţie biologică a omului, de la antropoide până la forma sa modernă,
a fost vestita şi mult controversata carte a lui C. Darwin,On the srcin
of species. 28
Secolul al XX-lea aduce cu sine şi un descoperiri ale unor fosile humanoide, în special p ei
mtepriotortraiunltu in Aumfrăicr iid şei
Asiei. Printre cei mai renumiţi paleoantropologi se numără: Raymond
Dart, Richard Leakey, Robert Broom, J. Desmond Clark sau Eugene
Duboi.
La noi în ţară, termenul a fost instituţionalizat în prima jumătate
19
a secolului XX, cu înţelesul de antropologie fizică, odată cu medicul

Francisc Rainer, fondatorul Centrului de Cercetări Antropologice care îi
poartă astăzi numele. Printre alţi paleoantropologi de seamă de la noi
din ţară, amintim pe: Dardu Nicolăescu-Plopşor, Constantin
Maximilian, Olga Necrasov, Maria Cristescu și Nicolae Miriţoiu.
Antropologia fizică se ocupă cu studierea evidenț elor fosilelor
umane, rasele preistorice, relaţiilor biologice (care se stabilesc între
oamenii preistorici şi descendenţii acestora până în prezent), viziunilor
preistoricilor și a omenilor moderni asupra lumii , bolile şi cauzele
dispariţie indivizilor preistorici, evoluţia filogenetică a acestora etc.
Principalele teme abordate de antropologia biologică, așa cum le
descrie Mihaela Marcu Lapadat29, conferețiar al Universității București,
catedra de Anatomie, fiziologie și biofizică, sunt: evoluția umană
28 On the Origin of Species by Means of Natural Selection, Or the Preservation of
Favoured Races in the Struggle for Life ) de Charles Darwin apare în anul 1859. The
Guardian susține că aceasta este în topul celor zece cărți care au influențat lumea.
29 Mihaela Marcu Lapadat, Elemente de antropologie biologică, note de curs, Univ.
București, Facultatea de Biologie, Catedra de Anatomie, fiziologie și Biofizică.
http://www.bio.unibuc.ro/pdf/fise_discipline_master/antropologie/elemente_de_antrop
ologie_biologica.pdf
34
(despre locul omului în natură); dezvoltarea filogenetică a omului
(despre cadrul geologic şi paleogeografic de apariţie a suprafamiliei
Hominoidea –m etode de datare, scara geo logică și modificările
climatice apărute pe parcursul Cenozoicului cât și apariţia şi evoluţia
familiei Hominidae, în contextul geologic al studierii fosilelor);
paleoantropologia (Subfamilia Australopithecinae); genul
20
Paranthropus (distr ibuția geografică, cronologică și caracteristicile

morfologico-paleologice); primii reprezentați ai genului Homo ( Homo
habilis, Homo rudolfenisis și Homo ergaster/erectus); r eprezentații
Homo sapiens arhaici ( Homo sapiens heidelbergensis și Homo sapiens
neanderthalensis); Homo sapiens modern ( Homo sapiens de Cro-
Magnon și Homo sapiens sapiens); elemente de tipologie constințională
(despre factorii genetici și edocrini) și ontogeneza umană (biologia
vârstelor - viața intrauterină, copilăria, pubertatea, vârsta adultă,
maturitatea și senescența).
Odată cu apariţia lucrării despre Originea speciilor , a lui C.
Darwin, s-au pus şi bazele moderne de studiere a antropologiei biofizice,
care au urmat ideea unei selecţii naturale care, în final, a asigurat
adaptarea fiinţelor vii la mediul înconjurător şi, prin urmare, la
dezvoltarea filogenetică a speciilor. Adevărat că aceste ideii, la apariţia
lor, au fost puternic contestate, mai cu seamă din partea bisericii și a
celor care îmbrățișau curentul creaționist, dar şi aşa, ele au continuat să
îşi întărească poziţia în zona ştiinţifică, castigând, în scut timp, un teren
deosebit de important.
Principala idee care apare, este accea că, omul a evoluat din
maimuţele antropoide. Ulterior cu dezvoltarea cercetărilor în domeniul
geneticii (cele mai importante fiind Legile lui Mendel din anul 1866)
bazele eredităţii devin și ele explicate iar această evoluţie, descrisă de
Darwin, se conturează din ce în ce mai clar. Plecând de la acestea, în
cadrul antropologiei apar, din ce în ce mai complexe, diverse curente de
gândire, care au condus şi la nenumărate teorii grupate în: evoluţioniste,
materialiste, funcţionaliste, culturaliste, structuraliste, fiziologice,
existenţialiste etc.
21
35
Concluziile, asupra cărora comunitatea științifică a căzut deacord,
prin demonstrarea lor şi care descriu evoluţia omului, de la
srcini până în prezent, de la primii hominizi la forma sa de astăzi,
plasează omul în şase momente ale evoluţiei sale.
Primul hominid . Era o ființă asemănătoare cu omul care apare în
urmă cu peste 4,5 milioane de ani – acesta este reprezentat de
Ardipithecus ramidus, despre care s-au găsit fosile în zona Africii.
Aceşti hominizi aveau un mers parţial vertical şi grupuri. Cercetările antropologice au arătat că nu pu
teermau v oorrbgia ndiezsapţrie îon
singură specie, din care a evoluat mai târziu omul modern, studiile arată
că au existat mai multe asemenea specii şi că acestea au trăit simultan.
Homo habilis. Acesta este consider at şi primul dintre adevăraţii
strămoşi ai omului. Avea unele deprinderi în producerea de unelte din
piatră, dovedind o gândir e în planificare şi predicţie.
Homo rudolfensis. A trăit cu aproximativ 2,5 milioane de ani în
urmă. Denumirea vine de la locul unde a fost descoperit – lacul Rudolf
din Kenya. Despre constituţie, datele au arată că avea în jur de 1,6 metri
şi o greutate, în medie, de 50 kg. Incisivii erau mari iar osul temporal
înalt şi în același timp rotunjit. Despre existenţa acestuia, datele au arata
că a coabitat cu Homo habilis.30
Homo erectus. A locuit în partea Asiei centrale şi cea orientală.
Despre acesta sunt date care arată că a descoperit focul în urmă cu
aproximativ 400.000 de ani.
Homo sapiens. În această categorie intră şi Omul de
Neanderthal . Aceasta, înrudit cu Homo erectus, a trăit în urmă cu mai
bine de 150.000 de ani pe teritoriul Europei. Aceşti aveau dezvoltat un
cult al îngropării morţilor.
Homo sapiens sapiens. Originile lui au fost descoperite în
22
Africa. De aici s-a răspândit în toate părţile lumii antice. Acesta utiliza
unelte diverse şi prezenta un simţ artistic remarcabil.
30 V.P., Alexeev, The Origin of the Human Race , Progress Publishers. Chamberlain,
A.T., and B.A. Wood. 1987. “Early hominid phylogeny.” In Journal of Human
Evolution, vol. 16., Moscow, 1986, pp. 119-133
36
Dezvoltarea liniei neandertaliene este înainte de toate, ne
spune Jean-Jacques Hublin, rezultatul fenomenelor de segregaţie
geografică care au afectat pe Homo erectus şi Homo sapiens arhaic.
Totodată există supoziţii care pretind că neandertalienii din
Europa, prea specializaţi, s-au stins fără urmaşi, odată cu apariţia lui
Homo sapiens sapiens. Mai mult, apariţia culturilor specifice
paleoliticului superior marchează ruperea acestui echilibru
biogeografic, Homo sapiens invadând astfel Europa totalitate pe omul de Neanderthal. pentru a înlocui
în 31
Antropologia socială și culturală își orientează atenția asupra
studierii societăţii umane, instituţiilor acesteia, formarea ei,
interacţiunile între oameni şi perceperea simbolurilor socio-culturale.32
În determinarea antropologiei culturale A. Mihu distinge două
puncte de vedere principale, atunci cand face referire la antropologia
socială. Primul, potrivit acestuia, este conturat în jurul naturii
antologice iar cel de al doilea, tine de aspectul domeniului
epistemologic.
Viziunea ontologică, spune Mihu, trebuie înţeleasă ca o imagine
a naturii umane, mai exact, ceea ce stă stă la baza omului, fiinţelor
umane, tuturor oamenilor, umanităţii. Dar, natura umană nu este
înţeleasă, în acest caz, în sens filosofic, metafizic, ci într-o manieră
apropiată de modul de a pune problemele propriu disciplinelor
23
ştiinţifice.33 Făcând trimitere la lucrarea lui Marvin Harris, Cultura,

popor naturaă (1927), autorul, prezintă sub formula simbolizată printrun
triunghi, cele trei laturi ale fiinţei umane, spre a pune bazele
existenţiale ale omului, fără de care nu putem înţelege dimensiunea
31 M. Cârciumaru, Evoluția omului în Cuaternar , Ed. Zoom, Târgoviște, 2001,
pp.189-195
32 L. Pendefunda, Templul Cuvântului, în Revista: Oglinda literară, Anul XIV, Nr.
158, februarie 2015, p.33
33 A. Mihu, Antropologie culturală, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, p.8
37
culturală a umanităţii. Cele trei laturi sunt: biologicul , socialul şi
cultura.
Relaţiile care se stabilesc de aici pot fi cuprinse în următorul şir
de idei: omul este, întâi de toate, parte a lumii biologice, apoi, devenirea
istorică a acestuia, care vine dinspre biologic, ajunge să exprime însăşi
realitatea socială, dar, în final, realitatea socială a trebuit să plece de la
o serie de instituţii, raporturi şi relaţii umane care au produs şi produc în
continuare cultura.
Al doilea punct de vedere, al autorului sus menţionat, asupra
antropologiei culturale, este cel epistemologic: antropologii au făcut, în
decursul timpurilor, cercetări în diferite domenii şi utilizând variate
metode de investigaţii. Rezultatele eforturilor lor s-au constituit treptat
în discipline antropologice distincte. Ele au devenit obişnuinţe şi au
intrat în tradiţiile marilor universităţi ale lumii. Antropologia culturală
este, din viziunea la care ne referim, o prezentare rezumativă a marilor
probleme ale acestor discipline particulare antropologice. Ea
reprezintă un fel de sinteză, un fel de introducere, pentru uzul celor care
24
păşesc pentru prima dată în studiul antro pologiei. Acest mod de a privi
antropologia culturală îl întâlnim foarte des în manualele şi tratatele de
antropologie, concluzionează Mihu.
Nicu Gavriluță, în cartea Antropologie socială și culturală,
plecând de la obiectele de cercetare a antropologiei sociale și culturale,
prezintă un număr de șase direcţii, care intră în atenţia acestei ramuri a
antropologiei generale, şi anume: cultură primitivă (exotică), societăţile
rurale (non)occidentale, subculturile imigranţilor , categoriile sociale
marginale, categoriile profesionale, și eternul uman. La toate acestea
autorul mai adaugă și: tipologia relaţiilor sociale, practicile cotidiene,
simbolurile sociale, centrele de putere etc.34
Antropologia socială, potrivit lui G. Marghescu, se ocupă cu
studiul srcinii, dezvoltării, unităţii şi diversităţii omului, considerat
deopotrivă din perspectiva biologică şi culturală. Mai mult decât atât îşi
34 N. Gavriluță, Antropologie socială și culturală , Ed. Polirom, Iași, 2009, p.27
38
îndreaptă atenţia asupra cutumelor, instituţiilor sociale şi valorilor
unui popor şi modul în care ele interacţionează.35
Pe de altă parte atunci când vorbim despre antropologia culturală
aceasta, dacă este să îl cităm pe B.E Taylor, studiaz ă cultura şi
civilizaţia, în sens larg etnografic, ca un întreg complex care include
cunoaşterea, credinţa , arta, morala , dreptul, obiceiurile, precum şi
orice alte capacităţi şi deprinderi dobândite de om , ca membru al
societăţii.
36
F. B oas, cuprinde în definiţia antropologie culturale toate
manifestările obiceiurilor sociale ale unei comunităţi şi reacţiile
25
individuale, în măsura în care acestea afectează modurile de viaţă ale

grupurilor, precum şi produsele activităţii umane, deoarece acestea
stau la baz a determinării obiceiurilor .37
Întreg patrimoniul social este conceptul cheie al antropologiei
culturale deoarece, în ansamblul acestuia, sunt cuprinse: artefactele,
bunurile, procesele tehnice, ideile, obiceiurile şi valorile moştenite
dealungul timpului. Organizarea socială nu poate fi cu adevarat
înţeleasă decât ca fiind parte a culturii , ne trage atenţia B.
Malinowski.38
Făcând o sinteză asupra definiţiilor , din perspectiva diferitelor
moduri de abordare a culturii, din punct de vedere antropologic, J.H.
Bodley, propune ur mătoarele încadrări: perspectiva istorică – cultura
este o moştenire socială sau tradiţională, care se transmite de la o
generaţie la cea viitoare, perspectiva comportamentală – cultura este
asimilată şi învăţată de comportamentul uman ca un mod de viaţă,
perspectiva normativă – cultura este reprezentată prin idealuri, valori
sau reguli pentru a trăi, perspectiva funcţională – cultura este modul
35 G. Marghescu, Introducere în antropologia culturală, Ed. Fundației ,,România de
Mâine’’, București, 1999, p.
36 E. B. Taylor, Știința culturii, Kahn JS, Barcelona, 1975, pp.19-21
37 F. Boas, Antropology, in Encyclopedia of the Social Sciences. Macmillan, New
York, 1930, p. 37
38 B. Malinowski, Culture, in Encyclopaedia of the Social Sciences (Vol. 4),
Macmillan, New York, 1931, p.85
39
prin care oamenii îşi rezolvă problemele de adaptare la mediul, în care
indivizii îşi duc viaţa împreună, perspectiva mental ă – cultura reprezintă
26
un complex de idei sau obiceiuri învăţate, care inhibă impulsurile şi

deosebesc oamenii de animale, perspectiva structural ă – cultura este
formată din idei, simboluri sau com portamente, modelate individual și
ulterior interdependente cu ale celorlalți şi perspectiva simbolică –
cultura are drept bază sensurile atribuite în mod arbitrar de catre om
care ajung în final să fie împărtăşite de către membrii unei societăţi.
39
Antropologia filosofică ne apare în decursul dezvoltării, în
general al antropologiei, sub forme dintre cele mai subtile. Acest lucru
se datorează şi faptului că, spre deosebire de celelalte direcţii de
cercetarea, problema omului din perspectiva sistemelor filosofice, cu
valenţe antro pologice, nu s-a studiat pe teren şi mai degrabă prin
meditaţii asupra acestui fapt. Acest lucru îl descoperim indiferent de
sistemul filosofic luat în calcul fie el idealist (Platon, Hegel, Kant etc.),
raţionalist (Aristotel, Spinoza, Descartes etc.), materialist (Democrit
sau Marx) sau empiric (Bacon, Condillac, Berkeley etc.). Pe de altă
parte, trebuie să facem distincţia între antropologia filosofică şi
filosofie. Confuziile apar datorită faptului că preocuparea despre om are
o lungă istorie care a intrat în atenţia multor gânditori de factură
filosofică, ca ulterior aceasta să se concretizeze în jurul termenului de
antropologie, care apare, după cu am observat anterior , relativ târziu.
Unul dintre cei mai importanţi gânditori ai iluminismului
german, I. Kant, în lucrarea Antropologia din perspectivă pragmatică,
apărută la Königsberg în anul 1798, în urmă a 17 ani de predare a
cursurilor de antropologie, împarte această disciplină în două părţi: una
filosofică şi o alta pragmatică.
Despre prima autorul spune că: aceasta se preocupă cu felul în
cre natura acţionează asupra omului iar despre cea de a adoua spune
27
39 J. H., Bodley, An Anthropological Perspective. A Cultural Anthropology: Tribes,

States, and the Global System (4th edition), McGraw-Hill Publishing Company, New
York, 2005, p.62
40
că: se preocupă de modul în care omul acţionează în baza libertăţii
sale.40
De la apariţia lucrării lui Kant şi momentul instituţionalizăr ii
antropologiei filosofice, ca ştiinţă distinctă, au trecut mai bine de o sută
de ani, când abia în anul 1920, descoperim cu adevărat o ruptură cu
dimensiunea filosofică anterioară de factură metafizică. De la acest
moment, această nouă disciplină, propune propriile metode şi direcţii de
studiu asupra Cei m afiii ndţee is euammaăn er.eprezentaţi ai acestei noi direcţii fiind: Max
Scheler, Helmuth Plessner şi Arnold Gehlen.
Pentru a veni cu o imagine cât mai clară, asupra acestei
perspective a antropologiei, se cuvine a face o sinteză a principalelor
lucrări aparţinând reprezentaţilor enumeraţi.
Max Scheler (1874-1928)
În lucrarea Poziţia omului în cosmos
(1928), M. Scheler, promotor al antropologei
filosofice, spune despre aceasta că trebuie să
vină cu un răspuns asupra incompatibilităţii
apărute între cele trei mari direcţii ale
explicaţiei existenţei umane şi anume: cea
teologică, filosofică şi ştiinţifică . Făcând
referire la toate cele trei, Scheler, evidenţiază
fa ptul că epoca aceasta a dus cu sine cele mai
mari probleme asupra omului în încercarea
28
acestuia de a se desluşi pe sine.41

Plecând de la acest motiv, autorul propune o nouă analiză de
construcţie a lumii bio-psihice şi în acelaşi timp o ierarhizarea a forţelor
şi capacităţilor psihice.
40 I. Kant, Logica generală, (traducere şi introducere de A. Surdu), Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1983, pp. 78-80
41 Max Scheler, Poziţia omului în cosmos, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Piteşti 2003,
p. 10.
41
În acest sens filosoful german, identifică patru trepte care
caracterizează lumea bio- psihică: impulsul , instinctul , memoria
asociativă și inteligența practică.
Prima treaptă este cea mai de jos a psihicului, dar care este
totodată şi cea care pune totul în mişcare, treapta a doua este asociată
comportamentului fiinţelor vii, cea de a treia ține de comportamentul
anterior şi practica acestuia în măsura în care, de fiecare dată, se
înregistrează un progres în mod raţional de adaptare este una independentă de mişcările de probă,
punâşni du ltîinm ae vtirdeeanpţtăă
inteligența la adaptare în mod neaşteptat a animalelor superioare şi a
omului.
Pentru a putea defini fiinţa umană Scheler propune o serie de
patru principii spre a identifica elementul definitoriu care îl face pe om
cu adevărat om:
- primul principiu - elementul definitoriu nu este în acelaşi timp şi o
nouă treaptă în evoluţia structurii erahico-bio-psihice ci unul din afara
acesteia;
- al doilea principiu - acest element nu este acelaşi cu raţiunea ci mai
degrabă cu actele emoţionale;
29
- al treilea principiu – elementul trebuie identificat cu spiritul

(desprinderea existenţială de organic, ruperea spiritului de instinct) şi
- al patrulea principiu – elementul distinct (identificat deja prin spirit),
este totodată şi într-o totală obiectivitate în raport cu realitatea, de aici
şi diferenţa esenţială între om şi animal.
Spiritul devine aşadar şi ultima frontieră peste care omul nu
poate trece prin incapacitatea sa de a se obiectiva pe sine, însă, pe de
altă parte, îşi poate observa obiectiv existenta în împlinirea liberă a
actelor sale. Scheler așează persoana în centrul spiritului ca o structură
ordonată de acte care se înfăptuieşte permanent pe sine .
Autorul pune în slujba antropologiei filosofice majoritatea
structurilor fundamentale ale existenţei omeneşti: limba, cunoaşterea,
operele, statul , conducerea etc.
42
Helmuth Plessner (1892-1985)
H. Plessner, la fel ca şi contemporanii
lui (Scheler și Gehlen), doreşte ruperea
legăturii cu metafizica şi naturalismul ,
propunându-şi un punct distinct de vedere
asupra înţelegerii fiinţei umane. Lucrarea care
reprezentă cel mai bine gândirea autorului, din
perspectiva antropologiei filosofice, în Treptele naturii organice şi omul (1o9 2re8g)ă. sim
Autor ul îşi argumentează încercările, în
acest domeniu, plecând de la necesitatea unei
abordări unitare a concepţie despre om, lucru care în timp, spune
acesta, s-a pierdut.
Principala întrebare de la care îşi porneşte studiul, se conturează
30
în jurul a două mari direcţii care, de fiecare dată, au intrat în conflict, în

încercările acestora de a explica existenţa omului, şi anume: ce îl
defineşte pe om fără să alegem între explicaţia biologică (odată cu
explicaţia varietăţii raselelor) şi cea creaţionistă?42
Pentru Plessner antropologia trebuie să accepte faptul că omul
este atât spirit cât şi natur ă, de la această perspectivă autorul propune
trei trepte care pot f i observate în natură: treapta deschisă (cea a
plantelor), treapta închisă (cea a animalelor) şi treapta omului.
Elementul care ajunge să fac distincţia dintre om şi animal, din
poziţia autorului german, îl constituie excentricitatea. Acest lucru este
posibil în urma nivelului maxim de conştiinţă atins de om. Omul nu
doar că este conştient că trăieşte şi experimentează acest lucru, dar în
acelaşi timp îşi trăieşte experienţa şi devine propriul sau privitor al
reflecţie lui, după cum avea să spună și F. Hammer.43
42 H. Plessner, Die Aufgabe der Philosophischen Anthropologie, in Gesammelte
Schriften, VIII, Conditio humana, Suhrkamp Verlag, 1983, p. 45
43 F. Hammer, Die exzentrische Position des Menschen, Methode und
Grundlinien der Philosophischen Anthropologie Helmuth Plessners , Bouvier u. Co
Verlag, 1967, Bonn, p. 131
43
În viziunea lui Plessner omul ajunge să trăiască o triplă ipostază:
ca şi corp, în corp şi î n afara acestuia. În prima instanţă se face referire
al totalitatea corporalităţii fizice, apoi a existenţei spiritului care
conduce şi reprezintă această corporalitate ca, în final, să apară ca
observator total şi în acelaşi timp cu o capacitate reflexivă asupra
sinelui.
Diferenţa esenţială între om şi animal apare în relaţia cu fiinţa
31
lor proprie unde omul, spre desoebire de animal, centrul său poziţional. Privind asupra animalelor
seusptee riîona rree,l aţaiter acgue
atenţia autorul, nu putem observa mari diferenţe în ceea ce înseamnă
structură biologică faţă de cea a omului. Aşadar trebuie să privim
asupra modului în care , atât animalul superior cât şi omul priveşte
asupra realităţii - omul având cunoştinţă de realitatea trupului şi a
sufletului său şi asta se poate realiza doar prin poziţionarea în afară
realităţii deci prin ex-centricizare. Animalul rămânâd, în final, la
varianta centrică a perceperii realităţii. De aici şi ruptura naturii umane,
ruptura dintre trup şi suflet şi în acelaşi timp şi unitatea dintre ele.
Acestă dublă perspectivă de raportare aduce cu sine și trei
realităţi în care omul trăieşte, potrivit lui Plessner: lumea de afară,
lumea interioară şi lumea socială. La rândul lor toate cele trei realități
ajung să fie caracterizate pr in cele două instante ale realităţii anterioare:
lumea exterioară – trupul şi corpul și lumea interioară – ego/suflet şi
alter ego/experienţă.
Principiile antropologiei filosofice sunt, la Plessner, în număr de
trei: principiul artificialităţii naturale (acesta se identifică cu cea mai
mare dovadă a existenţei excentrice a omului şi face referire la
întrebările de natura existenţială: ideea paradisului și a spaţiului
perfect), principiul imediatului intermediat (omul, spre deosebire de
animal, îşi crează singur legătura dintre el şi mediu) şi principiul
locaţiei utopice (natura excentrică a omului îl obligă la trăirea
sentimentului unicităţii şi în acelaşi timp la cel al trăirii religiozităţii,
deoarece omul ştie că lucrurile sunt efemere, şi la un moment dat lumea
44
se va nimici, de accea este mereu în căutarea unui loc utopic ce şi-l
construieşte prin speranţă şi credinţă).44
32
Arnold Gehlen (1904-1976)

A. Gehlen, un fidel al naţionalsocialismului,
îşi construieşte ideile
antropologiei filosofice păstrând în
acelaşi timp și o între filosofie şi po lpituicteăr. nPicriăn cliepgaălatu sraă
operă, care face obiectul analizei
acestui subcapitol, o reprezintă Omul.
Natura şi poziţia lui în lume (1940).
Despre această lucrare putem
spune că primele sale patru ediţii
prezentau evidente legături cu ideologia politică a autorului, cele
ulterioare au încercat însă să mascheze acest lucru. Conceptul central al
lucrărilor lui Gehlen este reprezentat de omul ca fiinţă deficitară. I
Șovrea, în cadrul aceluiaşi articol amintit anterior, descrie poziţia
poziţia filosofului din Leipzig, ca fiind una care încearcă să aducă
filosofia de pe terenul ei metafizic către unul empiric.
În anul 1869 Gehlen pune bazele Societăţii berlineze pentru
antropologie, etnologie şi preistor ie. Odată cu acest moment se nasc şi
primele studii interdisciplinare în domenii dintre care mai diverse.
Plecând de la ideile lui Scheler , însă păstrând doar aspectul diferenţei
dintre om şi animal, dar fără a prelua şi conceptul de spirit, Gehlen se
concentrează pe capacitatea animalului de a se adapta la mediu . Având
drept bază acest aspect, al adaptării, autorul german, dezvolta conceptul
de fiinţă deficitară – prin ne- specializarea corpului uman în relaţie cu
duşmanii lui naturali cât si prin retardismul acestuia la nivel biologic
44 I. Şovrea, Poziția privilegiată a omului în natură. Antropologia filosofică și
relevanța ei astazi, Analele Institutului de Istorie ,,G. Barițiu’’ din Cluj-Napoca, Seria
Humanistica, tom.X, 2012, pp.173-186
33
45
(exemplu cel mai concludent este reprezentat prin lipsa unui mediu clar
şi specific omului, aşa cum cele mai multe dintre animale îl au).45
Deşi omului îi lipseşte această specializare, prin care să se poată
adapta la mediu, totuşi acesta reuşeşte să trăiască oriunde în lume,
pentru a explica, cum este posibil acest fapt, Gehlen, introduce
conceptul de fiinţă culturală, unde acesta este definitoriu în
compensarea lispului amintit anterior. Aşadar omul, prin cultură ,
reuşeşte să îşi construiască propriul său mediu , drept lipsei specializării organice proprii unui mediu
natural csopnetcriafipco. nÎdne frien aal
acestui mediu artificial creat prin cultură, omul ajunge să îi spună
acasă, iar în final acesta este obligat biologic l a guvernare şi la
stăpânirea lumii.
Privind asupra celor trei mari gânditori germani, a ideilor
acestora cât şi asupra progresului pe care l-a avut această ramură a
antropologiei generale, anume antropologia filosofică, se poate lesne
observa că acestă nouă disciplină, nu s-a făcut vizibilă simţitor , în anii
apariţiei lucrărilor acestora. Motivele apar sub diferite forme: o parte
dintre lucrările acestor ganditori germani, nu au fost traduse, pe de altă
parte, la jumătatea secolului al XX-lea filosofia eur opean era dominată
de alte orientări, iar în cazul lui Gehlen, relaţia acestuia cu ideologia sa
politică, la ţinut deoparte de atenţia celor mai mulţi.
Cel mai important impact al antropologiei filosofice îl vedem
asupra provocării teologiei, la a veni cu un răspuns asupra ideilor
promovate de cea dintâi. Dar despre perspectiva teologică şi religioasă
a omului, în raport cu cea naturalista şi socială, îi voi dedica un
subcapitol ulterior.
Cât despre antropologia filosofică aceasta începe a câştiga teren
34
odată cu anii 1992, prin apariţia institutului Max Scheler Gesellschaft și

a Asociaţiei Helmuth Plessner în anul 1999.46 Rămâne de văzut în ce
măsură această disciplină se poate impune în arealul disciplinelor
45 A. Gehlen, Anthropologische Forschung , Rowohlt Verlag, Hamburg, 1961, p. 9
46 Sursa – http://www.helmuth-plessner.de
46
moderne şi dacă, cercetările acesteia, vor atrage atenţia comunităţilor
ştiinţifice cât şi a publicului larg.
2.2. Raportul dintre umanism și antropologie
Termenul de umanism provine din latinescul humanus care
înseamnă omenesc. Primele întâlniri cu acest termen pot fi plasate cu
mai bine de o sută de ani î.Hr., în perioada lui Cicero, când era utilizat
pentru a se face diferenţa între omul educat şi cel needucat (barbarul).
Acest aspect a fost ulterior subliniat şi de M. Heidegger care recunoaşte
că momentul cel mai importantă în dezvoltarea umanismului se
conturează în Roma antică.
Umanismul apare sub două forme, în exprimarea lui curentă, pe
deoparte îl regăsim în sensul lui restrâns (atunci când se face referire la
mişcarea filosofico-literară dezvoltată în cea de a doua jumătate a
secolului al XIV în Italia, devenită baza a Renaşterii de mai târziu şi
care, ulterior s-a extins pe întreg continentul european până în secolul al
XVII) şi în sens generic (atunci când se face referire la toate orientările
şi concepţiile antropocentrice – care pun în centrul atenţiei valoarea şi
demnitatea umană)
M. Heidegger în Scrisoare despre umanism (1946), asociază
umanismul cu meditarea şi îngrijirea pentru ca omul să fie uman şi nu
ne-uman, inuman, adică, continuă gânditorul german, în afara esenţei
35
sale.47
Pentru înţelegerea teoriilor umaniste este necesară o clasificare a
principalelor concepte despre om şi natura umană şi implicit a esenței şi
condiţiei sale.
Conceptul de om – acesta este privit prin prisma dualității sale;
corp și suflet , de aici şi toate formulele luate câte două: sensibiliaterațiune,
natură-cultură, fiinţă pământeană- ființă divină etc. Plecând de
la definiţiile date de umanişti, putem spune că pentru aceştia omul este,
47 M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Ed. Politica, București, 1988, p.302
47
pe rând: homo cogitans (fiinţă raţională), homo symbolicus (fiinţa
producătoare de simboluri), homo semnificans (în măsură să confere
valoare lucrurilor), homo aestimans (capacitatea de a le fi măsură), zoon
politikon (fiinţă a cetăţii – după Aristotel), homo faber (creator de
unelte), homo economicus (capacitatea de a-şi asigura viaţa, gândind la
existenţa celor necesare), homo ludens (fiinţă înzestrată cu inspiraţia de
a-şi transpune existența în imaginaţie şi joc), homo religiosus (fiinţa
religioaNsăa)t eutrca. umană – pe aceasta umaniştii o plasează la intersecţia
dintre natural şi social . Mai exact, ne spun că, srcinile şi în final
caracteristicile omului sunt cele care stau la baza formării sale sociale şi
implicit a manifestării fiinţei umane . Natura umană constituie un
ansamblu de caracteristici biologice, psihice, sociale şi în acelaşi timp
culturale.
Esenţa umană – se prezintă ca un construct a ceea ce este
înnăscut şi în același timp dobândit . Comportamentul uman este în final
un rezultat al practicii omeneşti naturale dar în acelaşi timp şi al
practicii omenești culturale (mâncăm pentru a ne satisface o nevoie
36
naturală – deci o practică naturală, dar în același timp avem dezvoltate

diferite moduri în care privim gătitul sau alegerea a ce și când să
mâncăm – deci o practică culturală).
Condiţia umană – aceasta este identificată cu modul şi felul în
care omul se integrează prin specificul său în lumea naturală şi cea
socială. Condiţia umană ridică și o serie de probleme specifice cum ar
fi: libertatea şi progresul omenirii , dezvoltarea personalităţii, apariţ ia
şi dezvoltarea statului, solidaritatea umană, calitatea vieţii, dreptatea,
integrarea în societate, realizarea personală-colectivă etc.
Istoricul şi dezvoltarea umanismului, după cum arată profesorul
Ioan Humă, poate fi cuprins în trei mari etape48: umanismul antic (prin
reprezentanții filosofiei antice greceşti, romane, indiene și chineze),
modern (cuprins în perioada sec. XIV-XIX, ce a debutat cu umanismul
48 I.Humă, Introducere in filosofie, Ed. Fundației ,,Chemarea’’, Iași, 1992, p.15
48
renascentist – Erasmus de Roterdam, Th. Campanela, Th. Morus, Fr.
Bacon, Rablais; continuând cu cel iluminist – Diderot, J.J. Rousseau,
Voltaire, Condorcet, Goethe, reprezentații Şcolii ardelene) și cel
contemporan (în cadrul căruia s-au dezvoltat o serie de curente de
gândire printre care: neotomismul - J. Maritain, E. Gilson şi J.Bochenski;
personalismul – Ch. Renouvier, E. Mounier, J. Lacroix; existențialismul
– M. Heidegger, Jaspers, J. P. Sartre, G. Marcel etc.; pragmatismul –
Ch. Peirce, W. James, Jh. Dewey etc; noua stângă – H. Marcuse, Er.
Fromm etc.).
Pentru sesizarea raportului dintre
umanism şi antropologie voi supune atenţiei
concepţia lui Jacques Maritain (1882-1973)
37
asupra acestei relaţii pe care, filosoful G.

Vlăduțescu, o surprinde în lucrarea Jacques
Maritain – eşecul umanismului teocentrist .49
Făcând referire la gânditorul catolic f rancez,
autorul român, socate în evidenţă preocupările
acestuia asupra problemelor pe care le ridică
umanismul în raport cu antropologia. Prima şi
cea mai importantă dintre acestea o reprezintă
modul de abordare a umanismului: una îndreptată către concepţia
teocentrică, identificată ca şi cea creştină şi o alta de factură
antropologică despre care, spune J. Maritain, trebuie să o punem în
sarcina Renaşterii, ca fiind cea mai responsabilă asupra acestei gândiri.
În continuare ofer spre lectură un pasaj din lucrarea
academicianului român Gheorghe Vlăduţescu, pentru a observa modul
în care acesta prezintă problema contemporană a relaţie dintre umanism
şi antropologie.
49 Gheorghe Vlăduţescu, Jacques Maritain - eşecul umanismului teocentrist ,
în Confruntări despre om şi cultură , , Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pp.
57-59
49
Pasaj bibliografic:
Sursa: Gheorghe Vlăduţescu, Jacques Maritain - eşecul umanismului teocentrist , în
Confruntări despre om şi cultură , Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972
Aparent, zice Maritain, poziția cea mai
favorabilă omului este cea din urmă (antropologică
n.a.) dacă, în deosebire de teocentrism, face din ființa
noastr ă o existență umană autonomă, un fel aparte de
38
monadă, centrul propriilor forțe și posibilitatea

tuturor determințrilor sale, încât antropocentrismul ar
putea să pară temeiul și adevărul umanismului, al
singurului umanism posibil. Pentru că, deocamdată,
numai ideea antropocentrică ar susține optimismul
uman, siguranța acțiunii și a succesului, forța rațiunii,
pe scurt libertatea și puterea omului de a umaniza. Și,
de bună seamă, doar adversarii omului, aceia care
vor să-l destituie din statutul său ontologic printr-o zeificare iraționalistă a forțelor
elementare și instinctive, s-ar împotrivi înțelegerii omului ca libertate și putere
umanizatoare. Aparența însă, previne Maritain, rămâne aparență, un fel de haină
frumoasă care acoperă un trup șubred. Implicând o concepție naturalistă a omului și
a libertății, cum această concepție este falsă, umanismul antropocentric merită
numele de umanism inuman iar dialectica sa trebuie privită ca tragedia umanismului,
atotcuprinzătoare și demolantă a tuturor structurilor omului, culturii și raporturilor
dintre om și Dumnezeu. Omul, mai întâi, ca urmare a nepotrivirilor dintre idealul
raționalist, abstract, în sens hegelian, adică sărăcitor, și marile mutații determinate de darvinism și
freudism, devine subiectul unor gr îanv ied eceoal idzeiu onmi.
Raționalismul, cu Descartes și apoi cu Rousseau și Kant, închipuind personalității
omului o imagine semeață și splendidă, infrangibilă și bună prin esența sa, o închide
într-un univers perfect. Dar în mai puțin de un secol, această mândră personalitate
antropocentrică se vede contrazisă, la început, de evoluționismul darvinist și, apoi, de

freudism, a doua lovitură, lovitura de grație dată omului...
2.3. Natur a um ană din perspectivă religioasă
Istoria vieţii de pe Pământ, ne spune R. Leakey, este în strânsă
legătură cu marele proces al evoluţiei. Se pot lua în calcul în principal
trei evenimente de o maximă semnificaţie care au marcat această
evoluţie; este vorba despre apariţia vieţii, în urmă cu peste 3,5 miliarde
de ani, odată cu f orma primelor micro-organisme , apoi, în urmă cu
39
jumătate de miliard de ani, apariţia primelor organisme multicelulare,
50
şi, al treilea eveniment, petrecut în ultimii 2,5 milioane de ani, este
reprezentat de apariţia conştiinţei.
50
În întreaga literatură veche a popoarelor lumii identificăm idei
cu privire la apariţia şi srcinea omului şi a lumii, găsim deci elemente
atât cosmologice cât şi antropologice, toate aceste cuprinzând un spaţiu
şi un scenariu propice dezvoltării mitologiei. Odată cu dezvoltarea
procesului cunoaşterii, atunci când omul devine în măsură să îşi
stabilească o oarecare poziţie în raport cu natura apar şi primele forme
de raportare la divinitate.
În procesul (auto)cunoaşterii, ca act de cercetare pe sine, religia
începe a ocupa din ce în ce mai mult spaţiu, cum de altfel odată
(re)evaluată această (auto)cunoaştere va duce şi la configurarea
procesului moralei propriu antropologiei pre-filosofice.
Grecii antici, prin reprezentaţii sofismului puneau încă de atunci
în slujba manifestărilor culturale întreg spectrul obiceiurilor, datinilor
tradiţiilor s.a.m.d. pentru aceştia acestea reprezentau opera oamenilor,
prin urmare, ele nu sunt date de la natură, ceea ce înseamnă că toate
trebuie privite în mod egal, nici una ne fiind privilegiată faţă de
celelalte. De altfel, acest înţeles se configurează prin operarea unei
distincţii între considerarea unor realităţi a căror existenţă este
naturală, deci există de la natură (physis), şi cele care sunt determinate
de voinţa subiectivă a omului (nomos), acestea din urmă răsfrângânduse
în caracterul critic şi problematizant pe care îl îmbracă diversele
creaţii culturale ale omului .51
40
Despre cercetarea fenomenului religios putem spune că acesta a

intrat în atenţia a foarte multor perspective care, de cele mai multe ori,
au prezentat o viziune complementară teologiei. N. Gavriluţă spune că
50 Richard Leakey, Originea omului, Ed. Humanitas, București, 1995, p.174
51 C. Albuț, Elemente de antropologie, etică și axiologie, Ed. Societății Academice
,,M.T. Botez, Iași, 2005, p.30
51
unele dintre aceste perspective încearcă să surprindă prezența camuflată
a sacrului în timp şi istorie .52
Problema apariţiei şi dezvoltării religiei este presărată cu
aceleaşi nuanţe de idei, fie ele complementare sau contradictorii, aşa
cum se întâmplă şi în explicaţiile diverse cu privire la srcinile şi
perspectivele asupra existenței omului.
V. Kernbach, autorul Dicţionarului de mitologie generală, spune
despre omul primordial ca acesta este caracterizat mitologiile prin două principii: în primul rând, ant
raopproogaopnei aî na rteo autne
caracter artizanal; în al doilea rând, omul primordial are tendinţa de a
se emancipa de sub controlul creatorului său.53
Kernbach prezintă și o clasificare a etapelor parcurse de către om
dealungul evoluţiei acestuia, începând cu momentul de beatitudine, pe
care îl trăieşte omul primordial, care se continuă cu momentul
cunoaşterii de sine ca, în final, să atingă momentul ieşirii din starea
iniţială de inconştienţă. Odată cu descifrarea mediului înconjurător ,
subliniază autorul, prin articularea limbajului şi recunoaşterii celor de
lângă, îl face pe om să iasă de sub controlul creatorului . Aceasta
emancipare este totodată şi trecerea la o condiţie de sacrificiu prin
descoperirea greutăţilor vieţii .
În mitologia biblică acest moment, descris de autorul român, este
41
identificat cu izgonirea din Rai, care se continuă cu revolta contra

destinului identificată în mitul Turnului Babel . După aceste momente de
răzvrătire, cele mai multe dintre mitologiile antice sau ulterioare, oferă
şi şansa salvării prin apariţia unui erou: Prometeu, Maui, Profeţii de
mai târziu etc.
În continuare voi prezenta, pe scurt, principalele poziţii pe car e
le adoptă mitologiile, respectiv gândirile religioase, dealungul timpului,
cu privire la apariţia, evoluția și natura omului.
52 N. Gavriluță, Sociologia religiilor. Credințe, ritualuri, ideologii, Ed. Polirom,
2013, p. 32
53 Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală , Ed. Albatros, București, 1983,
p. 519
52
Concepţia babilonienilor cu privire la apariţia omului, o găsim
într-o colecţie de mituri ce poartă numele de Enuma Elish, în timpul
regelui Hammurabi (1800-1700 î.Hr.). Miturile descrise, mult mai vechi
decât momentul la care facem referire, spun despre felul în care a fost
creat universul, lumea şi în final omul. Despre cel din urmă, poemul,
spune că acesta a apărut după un con flict izbucnit între zeii cerului . Din
dorinţa de a pune capăt acestei tensiuni, zeul suprem Marduk, ia
hotărârea de a-l crea pe om, care trebuia să fie un slujitor cărora să le aducă jertfe pentru că, în final, să
fie eliberat d ea la czeeșiltoiar îşni
măsura poverii slujirii. Pentr u crearea omului mitul spune că s-a utilizat
sângele acelui zeu care a pornit revolta, drept pedeapsă, iar după alte
variante, se spune că însăşi acel zeu s-ar fi sinucis şi ulterior sângele
(indiferent de caz) amestecat cu ţărână ar fi condus la crearea omului.
În orice caz, indiferent de variantele oferite, descoperim că
dorinţa de creare a omului nu a aparţinut doar zeului suprem, ci vine la
42
propunerea unui altul, Ea în cazul nostru, care fi făcut parte dintr-o

treime alături de zeul suprem. De aici aceaste concepţii, cu unele
modificări, mai mici sau mai mari, le vom găsi și în credinţele
precreştine de mai târziu, cele iudaice, creştine şi nu în ultimul rând în
credinţa islamică.
Aşadar observăm cum în spaţiul sumerian antic, cu mii de ani
înaintea apariţiei creştinismului, se nasc o serie de credinţe religioase
care conferă o explicaţie asupra apariţiei omului pe pământ, prin grija
zeilor (în perioada politeistă) și ulterior al zeului unic – Dumnezeu (în
perioada monoteistă). Aceștia (sau Acesta după caz) îl face pe om din
țărână asupra căreia varsă sânge, suflă etc. dandu-i viaţă. Tot acest
proces este lipsit însă de ideea evoluţiei şi astfel îl vedem, pe om,
deodată apărut prin putere divină pe Pământ.
Revenind asupra lui Kernbach, acesta propune nu mai puțin de
șapte forme antropogonice şi patru materii din care omul a fost creat,
din perspectiva diferitele mitologi: androginul (fiinţa bisexuală), omul
rebutat (cei alungaţi din cauza imperfecţiunii lor, oamenii de gheaţă
Ninya, din mitologia australiană), omul experimental (zeul ugrilor din
53
Urali, Numi Torem, încearca să creeze trei feluri diferite de oameni:
pădurenii, oamenii păroşi şi oamenii din lut şi crengi ), omul pentru uzul
divin (mitologia mesopotamiană, îar în mitologia neozeelandeză femeia
a fost creată mai întâi pentru zeul Tane, care apoi va fi dărută primului
bărbat), omul titanic (titanul sau gigantul ca formă intermediară între zei
şi oameni) şi perechea (bărbatul este creat mai întâi iar apoi pentru
acesta este creată femeia).
Materia antropogonică cel mai des întâlnită, din care este
43
construit omul, este lutul , dar sunt şi mitologii în care omul apare din
ou, din plante sau din peştii.
Natura umană din perspectivă religioasă şi implicit cea socioculturală
aduce cu sine şi o serie de provocări ale lumii contemporane,
la care antropologia caută să ofere răspunsuri pertinente, în vederea
înţelegerii şi depăşirii situaţiilor de tensiune fie ele şi doar doar de
natură simbolică. Cele mai mai provocări apar în sfera: alterității – din
perspectiva dialogului interreligios şi aculturaţiei – în contextul sociopolitic
european a migraţiei cu valențe cultural-religioase.
Alteritatea și aculturația
Conceptul de Alteritate este pe cât de complex pe atât de vag în
multele situaţii apărute în încercările explicării lui. Lucrul acesta apare
şi din cauza faptului că intră în atenţia a mai multor discipline, atât de
sine stătătoare, cât şi la intersecţia acestora (filosofie, morala,
antropologie, sociologie, psihologie, istorie, literatură, arta etc.).
Psihologia socială plasează alteritatea în cadrul sistemelor de
interpretare exterioare individului cum ar fi: relaţiile inter -grup,
prejudecăţile, diverse categorii ale stereotipurilor, identităţile sociale
etc. Pe de altă parte această se evidenţiază în cadrul apartenenţei la
categoriile sociale şi culturale. Indiferent de situaţie, perspectiva
psihosocială, identifică comportamentul sociocognitiv, discursiv sau
comportamental, care duce în final la pluralitatea reprezentărilor unui
54
individ în raport cu un altul care nu face parte din viziunea sintetică a
celui dintâi.54
Ştiinţele sociale în ansamblul lor se raportează la alteritate prin
planul legăturilor sociale şi rezultatul acestora asupra atributelor
44
conferite celorlalţi în jurul diferențelor percepute, de un un individ sau

un grup, faţă de alţi indivizi sau grupuri.
Conceptul de alteritate este privit prin raportarea la C elălalt . D.
Jodelet consideră că modul prin care îl tratăm pe Celălalt şi consecinţa procesului de punere în practică
a alterităţi, ceasrtee ,cîonn fdiuncael,
fie la recunoaşterea similitudinii cu celălalt sau dimpotrivă la
excluderea acestuia. Autoarea, sus menţionată, distinge între două
dimensiuni, sau poziţii, ale alterităţii: una inter nă (atunci când sunt
remarcate diferenţele fizice, de culoare, rasă, sex, handicap, confesiune,
etnice etc.) şi una exterioară (când subiectul se află la o distanţă fie
temporală, spaţială sau amândouă la un loc – cultura unor popoare,
unele particularităţi naţionale etc)
Alteritatea nu poate fi definită şi înţeleasă decât prin asocierea cu
termenul pereche: Identitatea în relaţia dinte Eu şi Celălalt , dintre Mine
şi Ceilalţi. De aici şi rezultatul termenilor antagonici: asemănător -
diferit ; autohton- străin; apropiat-depărtat ; prieten-inamic; normaldiferit
; minoritar-majoritar etc.55
Antropologia a fost încă de la început interesată şi fascinată de
figura alterităţii, N. Graviluță, citându-l pe Mihăilescu (2007; pp. 51-
66), spune că: experiența alterităţii a fost trăită de navigator şi de
negustor, de războinic şi explorator, de misionar şi colonizator, de
turist şi omul de ştiinţă etc .56
Alteritatea aduce cu sine şi ipostazele sociale din poziţia cărora
apar atât stereotipurile negative cât şi cele pozitive. Toate aceste
54 D. Jodelet, Formes et figures de l'altérité, Les Presses de l'Université de Grenoble ,,
Grenoble, 2005 , pp.24-25
55 D. Rusu-Mocănașu, Comunitate Horahane din Babadag (Rromii musulmani).
Mentalități și schimbări sociale, Ed. Didactică și Pedagogică, 2014, pp. 37-39
56 N. Gavriulță, Antropologie socială și culturală , Ed. Polirom, Iași, 2009, pp.30-33
45
55
stereotipuri ne atrag atenţia N. Gavriluţă, se produc în timp şi de la o
generaţie la alta, sfârşind prin a fi, din nefericire, locuri comune în
mentalul social occidental. Prejudecăţile etnocentriste , continuă
autorul, sunt apoi reluate, amplificate, uneori şi cu participarea
subiecţilor est -europeni. În orice caz, concluzionează acesta, ele
depăşesc din punct de vedere vedere cantitativ toate stereotipurile
pozitive.57
În aceste condiţii dialogul interreligios este de importat şi decisiv în asigurarea unui climat d eu np
aeclee,m seignut rdaenoţsăe bşiti
promovarea noului în lumea de astăzi, a pluriculturalității şi
plurireligiozității.
Alteritatea religioasă provoacă: identitatea, diferenţele, şi
pluralismul . A face cu adevărat faţă acestor provocări şi, ulterior, a le
transpune în practici responsabile, îndreptate către bunul mers al
societăţii, înseamnă a a fi deschis la a dobândi o conştiinţă asupra
conţinutului propriei credinţe şi convingeri religioase pentru că altfel,
prin ambiguitate, dialogul nu poate fi construit. Diferenţa nu trebuie să
se construiască pe convingerea, din start, a faptului că Celălalt
aparţinând altei culturi sau religii este în mod necesar şi un duşman, iar
pluralismul religios trebuie să fie înţeles prin dimensiunea existenței lui
Dumnezeu, una misterios-miraculoasă, a prezenţei Acestuia în fiecare
dintre făpturile şi creaturile lui.
Un alt obiect ce intră în atenţia antropologie, de o deosebită
importantă, îl reprezintă Aculturaţia, G. Geană în Dicţionarul de
sociologie, spune că: aceasta reprezintă procesul de interacţiune a două
culturi sau tipul de cultură, aflate în răstimp într-un contact reciproc.58.
Fenomenul aculturaţiei presupune, continua autorul citat, schimbări fie
46
în ambele culturi, fie în una din ele, şi anume în cea mai puţin
57 Idem.
58 C. Zamfir, L. Vlăsceanu (Coord). Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București,
1993, p.18
56
închegată, mai puţin evoluată sau mai mică în privinţa ariei de
desfăşurare.59
C. Bocancea în ediţia online a publicaţiei Sfera Politicii (nr.
166), în articolul: Migraţie în context global. Migraţie, aculturaţie şi
valori politice, cuprinde, în mod unitar , această provocare pe care o
aduce cu sine, acest concept al antropologiei, asupra căruia ne
îndreptăm atenţia astfel: În toate epocile, migraţia a generat sinteze
etnice şi religioase, schimbări economice şi reaşezări de forţă la nivel regional şi global, toate aceste aa
lep rraepsuoprtuunrâilnodr
aculturaţie şi schimburi de valori sau modele politice. În prezent, însă,
continuă Bocancea , pe lângă aceste rezultate constante ale fenomenului
migraţionist, identificăm un „produs” inexistent altădată: globalizarea
paradigmei democratice. Altfel spus, pe lângă importantele schimbări
de ordin demografic şi economic pe care le antrenează actualele
deplasări de populaţie, există una care atinge profunzimile culturale ale
societăţilor, indiferent de poziţia lor în acest proces – societăţi din care
se pleacă (de emigraţie) sau societăţi de destinaţie (de imigraţie).
Schimbarea culturală în cauză se referă la naşterea sau consolidarea
unui mod de viaţă bazat pe aspiraţia la prosperitat e, libertate
individuală şi democraţie, dincolo de diferenţele etnice, religioase etc.60
Observăm deci că Alteritatea este, în măsura în care acceptăm
relaţia cu C elălalt , un construct de bază în cadrul procesului de
Aculturaţie. Cea din urmă, la rândul ei, este hotărâtoare în evoluţia unei
47
societăţi şi a îndreptării acesteia către acceptarea noului faţă de care nu

se poate pune bazele şi construirii progresului social . Aceste două
concepte sunt definitorii în studierea antropologie, deoarece ne fac să
înţelegem importanţa aplicativă a descoperirilor întreprinse de această
disciplină, ştiinţă totodată, în contextul societăţii actuale şi în trasarea
coordonatelor sale viitoare.
59 Idem.
60 C. Bocancea, Migrație în context global. Migrație, aculturație și valori politice, în
Sfera Politicii , Nr. 166. Ediție online: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/166/art01-
Bocancea.php (accesat pe 02. 2016)
57
Pasaj bibliografic:
Sursa: Creștinii și islamul, editorial - de Maria Chiara Biagioni (Episcopia Romano-
Catolică Iași) pentru http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150580
(preluare după agenţia SIR, 15 mai 2015 – dialog cu Cardinalul Jean-Louis Tauran)
Eu cred că musulmanii sunt foarte mândri de
religia lor în timp ce noi creştinii avem nevoie să
recuperăm acest simţ profund al credinţei în viaţa
noastră. Cred că dialogul interreligios este o ocazie
pentru a aprofunda propria credinţă, pentru că în fond
se începe mărturisind în ceea ce se crede. Nu se poate
construi un dialog pe ambiguitate. Trebuie să-i spun
interlocutorului meu musulman: iată, eu sunt creştin,
cred în Isus şi trăiesc conform acestei credinţe. Şi ziua
următoare celălalt va face acelaşi lucru. Pentru mine dialogul interreligios este
remediul la sincretism... Islamul trebuie să intre în modernitate. Şi cred că există
tineri imam în Europa care sunt conştienţi de necesitatea acestui proces. Cheia de
48
boltă se află în şcoală şi în universitate care desfăşoară un rol fundamental pentru a

da tuturor instrumentele necesare, altminteri vom fi mereu sub influenţa acestor
barbari care nu reprezintă islamul şi denaturează religia. Unii ajung astăzi chiar să
creadă că religie este egal război. Şi aceasta este o mare umilire pentru musulmani.
Noi împărtăşim suferinţa lor pentru că a vedea propria religie aşa de defăimată, este
teribil.... În fond marea criză a lumii de astăzi este o criză a culturii: am fost
incapabili de a transmite valorile, d eci avem tineri care sunt moştenitori fără
moştenire şi constructori fără modele. Avem datoria de a le transmite marele patrimoniu artistic, l
iterar, ştiinţific al omenirii... (Provocarea identităţii) - trebuie să
avem conştiinţa conţinutului credinţei. (Provocarea alterităţii: adică celălalt) - chiar
dacă e diferit de mine, nu este în mod necesar un duşman sau un concurent, ci un frate
şi o soră, care ca şi mine sunt pelerini spre Dumnezeu ...(Provocarea pluralismului) -
înseamnă a accepta că Dumnezeu este în acţiune în orice fiinţă umană. În fond e
vorba de a accepta că Dumnezeu este un partener mult mai puternic decât noi.
Cardinalul Jean-Louis Tauran,
Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios
(în cadrul Reuniunii episcopale europene pentru relaţiile cu musulmanii
St. Maurice în Elveţia din 2015)
58
REZUMAT
Antropologia cuprinde în ansamblul ei mai multe ramuri dintre care cele mai
des vehiculate sunt: antropologia fizică (biologică), antropologia socială (cultur ală)
şi antropologia filosofică. Antropologia fizică are drept obiect de studiu sfera
mecanismelor evoluţiei biologice, moştenirii genetice, apariţia, evoluţia şi adaptarea
omului la diferite condiţii variate de viaţă. Antropologia socială are drept obiect de
studiu sfera studierii societăţii umane, a instituţiilor acesteia, modul de formare şi
evoluţia acestora, interacţiunile dintre oameni, apariţia şi perceperea simbolurilor
socio-culturale etc. Antropologia filosofică are drept obiect de studiu sfera sistemelor
49
filosofice care conduc la identificarea elementelor definitorii ale existenţei umane, a

diferenţelor dintre om şi animal, deci o abordare a intersecţiei dintre metafizic şi
naturalism. Raportul dintre umanism şi antropologie este definit că raportul care se
stabileşte gândirea umanistă - pe deoparte (văzută în sens restrâns ca acea mişcare
filosofico-literară dezvoltată în cea de a doua jumătate a secolului al XIV în Italia,
devenită baza a Renaşterii de mai târziu şi în sens generic toate orientările şi
concepţiile antropocentrice – care pun în centrul atenţiei valoarea şi demnitatea
umană) şi, pe de altă parte: natura, esenţa şi condiţia umană. Natura umană din
perspectivă religioasă, care intră în atenţia antropologiei, plasează omul în cadrul
fenomenului religios ca o viziune complementara teologiei şi urmăreşte evoluţia
acestuia, din acest punct de vedere, pe tot parcursul sau, de la stadiul primordial până
în prezent. În acest sens sunt supuse analizei modul în care au apărut și dezvoltat
mitur ile, credinţele, practicile, obiceiurile etc. cu caracter sacru şi religios . Alteritatea
şi aculturaţia sunt concepte cheie ale antropologiei şi se completează unu pe celălalt
în decursul istoriei prin acceptarea şi dialogul cu Celălalt spre împărtăşirea şi punerea
în comun a valorilor socio-culturale şi nu numai.
- A. Mihu, Antropologie cultural ă, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000
- N. Gavriluță, Antropologie socială și culturală , Ed. Polirom, Iași, 2009
- G. Marghescu, Introd ucere în antropologia culturală , Ed. Fundației ,,România de
Mâine’’, București, 1999
- Max Scheler, Poziţia omului în cosmos, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Piteşti 2003
- M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Ed. Politica, București, 1988
- C. Albuț, Elemente de antropologie, etică și axiologie, Ed. Societății Academice
,,M.T. Botez, Iași, 2005
- Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, București, 1983
59
RESURSE WEB
Platforme online și site-uri dedicate domeniului:
- Revista și plaformă online de antropologie generală, urbană, sociala și medicală:
http://e-antropolog.ro/
- Cursuri, prelegeri și prezentări de Antropologie, din întreaga lume:
http://www.discoveranthropology.org.uk/
Cărți online și previzualizări în google play:
M. Burlacu. Elemente de antropologie și filosofia culturii (http://tinyurl.com/jtjx4pd
N. Vavriluță ) . Sociologia religiilor (http://tinyurl.com/zeg78pl
50
)
A. Oișteanu. Religie politică și mit (http://tinyurl.com/jqxf8va
)
Documentare și interviuri audio/video (Link și QR Code)
Interviu Rfi – România
ART Cultura - în Dialog cu istoricul și antropologul A. Majuru
Despre Antropologia urbană
https://www.youtube.com/watch?v=GlC57B-_UiU
.
Serie de publicații documentare DESCOPERA.org
,,De la eucariote la omul bionic’’:
(Originea vieții,Gândirea evoluţionistă şi teoria evoluţiei, De la
molecule la celule,Argumente pentru evoluţionism, Speciile, Cum
vedem noi viaţa?Specia umană –srcinea şi evoluţia omului, Percepţia
şi comportamentul uman, Uneltele,Cultura şi evoluţie, Religia, mituri
şi credinţe,Creştinismul,Declinul civilizaţiei şi renaşterea, Scurta
istorie a tehnologiei şi singularitatea, Ştiinţa secolului XX,Biologie şi
tehnica bionica,Viitorul evoluţiei umane, Omul bionic)
http://www.descopera.org/de-la-eucariote-la-omul-bionic/
Documentar video realizat de BBC
,,Oamenii carvernelor’’:
În primul episode - Primii strămoşi
Episodul trei - Fa milia sălbatică
Cel de-al patrulea episode - Supravieţuitorii http://www.filmedocumentare.com/oamenii-carvernelor/
.
60
TEME DE REFLEȚIE ȘI APLICAȚII LA CLASĂ:
Origine a sărbătorilor românești, tradiții, obiceiuri și ritualuri
asociat e principalelor momente din viaț a omul ui : naster e a, nunta și
înmormâ ntarea.
ÎNTREBĂRI SUPUSE ATENȚIEI:
- cum au evoluat aceste credințele și obiceiurile?
- care sunt srcinile sărbătorilor?
- ce putem spune despre multiplicitatea experienței religioase?
- în ce măsură ma sunt astazi vizibile aceste credințe, obiceiuri și ritualuri? - cum poate raspunde
alteritatea și aculturația la puzzle-ul religios europ șeia dne șcie ?cu m
putem noi, românii, contribui la diversitatea cultural-religioasă?
BIBLIOGRAFIE ȘI SURSE FACULTATIVE DE INFORMARE
(link și QR Code)
- George Coșbuc, Elementele literaturii poporale, Ed. Dacia. Cluj-Napoca, 1986
- Simion Florea Marian, Sărbătorile la români (I-III), Ed. Seculum, București, 2012
- Simion Florea Marian, Nunta, nașterea și înmormântarea la români (I-IV), Ed.
Seculum, București, 2008
- Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase , Ed. Polirom, Iași, 2015
Despre srcinea sărbătorilor românești :
C- Sretșetfiannis Amuulr eșlian Chibici i Scriptur ile: Biblia sau Datinile Stramoșești
Lecturi audio: https://www.youtube.com/watch?v=K8Ch-TT1zQ0
.
51
Un iterviu Digi 24:

Despre Bizanț, cu Andrei Pleșu și Emil Hurezeanu
„Digipedia” o incursiune de-a lungul a cel puțin 700 de ani, în trei
vechi imperii şi religii
http://tinyurl.com/hwfu843
61
I.3. Elemente de sociologie a colectivității

Forme de asociere și colectivitățile umane
Grupul social
Clase, structură, stratificare și mobilitate socială
Rol și status
CONCEPTE
Mulțimea
Colectivităţile (statice și sociale)
Grupul social
Clasele sociale
Stratificarea socială
Mobilitatea socială
Rolul și status social
CE ESTE COLECTIVITATEA?
Colectivitatea este un rezultat al determinaţilor istorici care se reunesc sub
formele durabile ale expresivităţii și complexității vieţii sociale. Acestea sunt multiple
și în acelaşi timp foarte variate, cu dimensiuni şi caracteristici diverse. Un individ face
parte, în acelaşi timp, din mai multe astfel de colectivităţi, trecând, pe întreg parcursul
vieţii lui, de la una la alta iar acest fapt ajunge să acţioneaze într-un mod hotărâtor
asupra profilului personalităţii omului.
52
CE STUDIAZĂ SOCIOLOGIA COLECTIVITĂȚILOR ?

Sociologia colectivităţilor are drept obiect de studiu întregul şir de nevoi
specifice caracteristice omului în relaţia acestuia cu un alt om.
INTRODUCERE
Cum şi de ce apar colectivităţile umane? Care sunt principalele forme de
asociere umană? Care sunt diferenţele dintre o mulţime şi un grup? Cum gândesc
mulţimile? De ce mulţimile sunt uneori foarte violente? De ce unii sunt mai săraci iar
alţii, dimpotrivă, mai bogaţi? Cum putem explica aceste diferenţe şi inegalităţi sociale?
Cum apar clasele sociale? De ce indivizii urca şi coboară de pe o poziţie socială pe o
alta? De ce îndeplinim anumite roluri sociale? Acestea sunt doar câteva dintre
întrebările la care acest capitol încerca să răspundă în paginile ce urmează. Felul în
care oamenii se asociază, comunica şi îşi pun împreună re sursele, sunt aspecte tratate
cu deosebită atenţie de către sociologie pentru că, până la urmă, acestea dictează
modul nostru de trăi, reuşită şi starea existenţei noastre.
62
3.1. F o rme de asociere și colectivităț i l e umane
După cum am arătat și în cupr insul paginilor anterioare,
sociologia este ştiinţa care studiază socialul din perspectiva realităţii
sociale, pe de altă parte, sintetizând cele enunțate, observăm că
sociologia ( socius și logos) face referire și la asocierea indivizilor
umani. Dar această asociere ce presupune în cele din urmă? Indiferent
de variantele de răspuns ajungem la concluzia că: asocierea are în
vedere constituirea indivizilor în grupuri, macro- grupuri, colectivităţi
etc. Aşadar putem spune că sociologia colectivităţilor se construieşte pe
un întreg şir de nevoi specifice omului în relaţiei cu un alt om.
Cele mai importante forme de asociere pe care textul de față, îşi
propune să le analizeze, şi care de altfel intră sub atenţia sociologiei,
53
sunt: mulţimea, colectivităţile statice, colectivităţile sociale, grupul și

clasele sociale.
Mulţimea, ca o problemă socială, ajunge să fie studiată odată cu
etapa târzie a gândirii moderne de tip hegelian, care a încercat să
explice, în mod convingător, mentalitatea de pleavă socială (anume
acele atitudini de resentimente ale săracilor care ajung să respingă
normele etice ale societăţii civile moderne). Drept consecinţă Hegel
ajunge să definească această problemă prin perspectiva aberaţiei
psihologice. Plecând de la acesta, drept răspuns, Karl Marx și Friedrich
Nietzsche au înaintat două poziţii de îndreptare: odată din perspectiva
necesităţii reconstrucţiei materialiste a structurilor de subiectivitate
(prin acest lucru se cauta identificarea plevei sociale cu acel statut
normativ de recunoaştere a speciei umane prin re forme revoluţionare)
şi, pe de altă parte, prin formele unităţii primordiale de afectivitate (mai
exact Nietzsche făcea referire la o anume mentalitate de sclavi ori de
turmă care îşi doreşte să fie recunoscută în cadrul vieţii moderne).61
61 R. Neculau, Identitate, recunoaștere și violență de masă în Cercetări filosoficopsihologice,
anul IV, nr. 2, p. 87 –103, Bucureşti, 2012
63
Domeniul sociologie şi cel al psihologiei sociale aduc sine o
consistență teoretică, în studierea şi analiza mulţimii, odată cu lucrările
lui G. Tarde (Leş lois de l'imitation – 1890, L'opinion et la foule – 1901)
şi ale lui Gustave Le Bon (Psyhologie des foules – 1895). Pentru cel din
urmă mulţimea reprezintă o unitate mintală cu o dominană emotivă.
M. Bulgaru, făcând referire la formele de comportament
colectiv, spune despre mulţime ca aceasta este cea mai importantă şi
dramatică formă a colectivității. Aceasta continuă prin grupare temporară de indivizi, aflaţi în
apropiere af izoi cdăe,f infiie cad:ino
54
întâmplare fie deliberat, în virtutea unui obicei sau interes comun .62
Continuând cele susţinute de autoare, extragem unele aspecte
care sunt hotărâtoare, atunci când dorim să analizăm cu atenţie ce
mulțimea. M. Bulgaru ne spune că, în cadrul mulţimii, putem vorbi
despre: existenţa unor interese, motive, obiective similare , unde, toate
acestea sunt în măsură să explice prezenţa a mai multor oameni într-un
anume loc. În acelaşi timp, atrage atenţia autoarea sus menționată,
trebuie să înţelegem că aceste condiţii nu sunt şi suficiente pentru a se
crea unele legături şi /sau inter-relaţii caracteristice unei structuri .
Mergând pe aceeaşi ordine de idei sociologul american H.
Blumer (1900-1987), citat de autoare, enunţă patru tipuri de mulţimi şi
anume:
mulţimea întâmplătoare – văzută ca o adunare spontană de indivizi
în baza unui anume eveniment, care este în măsură să atragă atenţia.

Un exem plu în acest sens poate fi un accident de maşină;
mulţimea convenţională – aceasta aduce cu sine o componentă a
scopului precis, mai exact, vorbim despre un eveniment supus unor

onaorremceu msoscliaablee şîin tcraer ep arretuicşiepşaten ţsi.ă Ucnon edxuecmă plalu oî ns earciee
sdt es einnste rîla cpţoiuantei
constitui vizionarea unui film sau participarea la o conferinţă, o
dezbare etc.;
62 M. Bulgaru, Sociologie (Vol.1), Ed. USM, Chișinău, 2003, p. 271-273
64
mulţimea expresivă – aceasta, spre deosebire de celelalte, are o mai
mare încărcătură emoţională şi este, în acelaşi timp, mai puţin

organizată decât cea convenţională. De exemplu, o astfel de mulțime
o poate constitui participarea la un eveniment anual, o sărbătoare, un
55
festival etc. şi
mulţimea activă – această formă a atras, de-a lungul timpului, şi cel
mai mult atenţia specialiştilor din domenii diverse, printre care şi a

sociologilor şi asta deoarece, spre deosebire de toate celelalte forme ale mulţimii, aceasta aduce cu
sine şi manifestarea violenţei.
Această mulţime transformă componenta emoţională, de cele mai
multe ori, în violenţe dintre care cele mai distructive. Un exemplu
de astfel de multimi le întâlnim în rândul suporterilor unor echipe
sau a protestatarilor , manifestanților etc.).63
O altă clasificare a mulţimilor pleacă de la categoriile
observabile în cadrul fiecărui popor. În acest sens avem:
mulţimi eterogene – care au în vedere indivizii oarecare, indiferent
că vorbim de profesii sau diverse nivele ale pregătire sau ocupației,

dar care au totuși un criteriu comun, cum ar fi cel al neamului – de
exemplu: mulţimea de români, francezi, ruşi etc. Tot în cadrul
acestor mulţimi identificăm şi mulţimile eterogene anonime
(mulţimile de pe stradă) şi mulţimile eterogene neanonime
(adunările forurilor de conducere);
mulţimile omogene – despre care Le Bon spune că rasă este cel
mai viguros substratul care le limitează oscilaţiile și caracteristicile

inferioare,64 apar sub următorele forme: sectele – religioase și cele
politice, castele – preoțești și cele ale lucrătorilor, clasele – cele
burgheze, țărănești etc.. În concluzie trebuie să înţelegem că mulţimea se distinge de
oricare altă formă a colectivităţii prin aceea că îi lipseşte un anume grad
de organizare, lucru valabil şi în relaţia cu grupul social. Acesta din
63 Idem.
64 Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , ed. Antet, București, 2009, p.103
56
65
urmă va fi analizat în detaliu în subcapitolul următor. Aşadar mulţimea
reprezintă o colecţie de oameni care se află la un moment dat într-un
anume loc despre care spunem că nu au în acelaşi timp şi unele
conexiuni bine evidențiate.
Pasaj bibliografic:
Pasaje extrase din cartea ,,Psihologia mulțimilor’’ de Gustave Le Bon
În sufletul colectiv, aptitudinile intelectuale şi, în consecinţă, individualitatea lor se şterg. Eterog
aenleu lo saem îneneailcoăr
în omogen şi însuşirile inconştiente domină. Această punere în
comun a insuşirilor obişnuite ne explică de ce mulţimile nu sunt
capabile să îndeplinească acte care reclamă o inteligenţă
superioară. Mulţimile nu cumulează inteligenţa, ci
mediocritatea.[...] Mulţimile, contrar indivizilor care le compun,
nu au capacitatea unei judecăţi critice. Individul din cadrul unei
mulţimi nu mai este el însuşi, ci un automat pe care propria sa
voinţă nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o
mulţime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, îşi
pierde capacitatea de a judeca critic şi se comportă în mod afectiv, având chiar
manifestări primitive şi barbare. În consecinţă, judecăţile morale ale unei mase sunt
ipnsdiheopleongdiecnet es udnet csrrecdiunleea, ssuanut cinatpealebcilteu ls ăin adcivciezpiltoer a
fciarmrea ţlieil ec ocmelpe umn.a[i. .n.]ev e Mrousliţmimiliele;
de aceea, ele pot fi manipulate acţionându- se asupra imaginaţiei lor. Ca urmare a
credulităţii lor, mulţimile sunt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin argumente. [...]
Mulţimile nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple şi extreme. Opiniile,
ideile şi credinţele care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în bloc şi
considerate ca adevăruri sau erori absolute.[...] Într-o mulţime se adună prostia, nu
bunul simţ.
Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , ed. Antet, București, 2009
57
66
Colectivităţile statice și colectivităţile sociale
Orice colectivitate umană, ne spune Ilie Bădescu, poate fi
analizată din două unghiuri: în primul rând aceasta trebuie privită din
punct de vedre static (analiza structurii) şi, în al doilea rând din punct de
vedere al dinamicii acesteia (evoluţia şi transformarea acesteia în
timp).65
Plecând de la aceste două unghiuri de vedere putem identifica şi
modurile prin care sunt observate fenomenele la nivelul Aşadar, pe deo parte, operăm cu observaţii
statice (culeger ecao dmeu dnaittăeţ iîin.
acord cu volumul şi structura unei colectivităţi statice) şi, pe delta parte,
operăm cu observaţii dinamice care au drept obiect înregistrarea acelor
procese care evoluează în timp (timpul în raport cu periodicitatea
înregistrărilor efectuate).
Colectivităţile statice reprezintă acele categorii sociale ale
indivizilor clasificaţi împreună în baza unor particularităţi comune
(categorii de vastă, profesie, venit etc.).
Observările statice pot include recensămintele şi oricare alte
forme de investigare statistică totală sau parţială. După modul de
organizare observările statistice pot avea caracter permanent sau
sistematic. Cele permanente sunt totodată şi principala sursă în cadrul
procesului de cercetare a fenomenelor complexe, existente în societate,
cu rol în analiza creşterii economiei generale. Cele sistematice sau
speciale sunt efectuate de către instituţiile statistice, în vederea lărgirii
cadrului de interpretare şi analiza al fenomenelor diverse în cadrul
colectivităţilor umane.
După timpul de efectuare observaţiile poţi fi curente, periodice
ori unice. În practica statistică aceste tipuri de observaţii se întrepătrund
58
ce cele mai multe ori şi asta deoarece ele trebuie realizate în acord cu
natura specifică a fenomenelor studiate.
65 I. Bădescu, O. Oancea, G. Șiștean, Tratat de sociologie rurală , Ed. Mica Vlahie,
București, 2011, p. 201
67
Principalele metode de observare statistică sunt: recensământul ,
rapoartele statistice, sondajele statistice, anchetele statistice,
observarea principalelor părţi statistice şi monografia.
Colectivităţile sociale reprezintă acele categorii sociale în
rândul cărora se poate identifica o anume trăsătură comună, capabilă să
genereze o coeziune umană. J.Szczepanski spune despre colectivitatea
că aceasta este o reuniune umană alcătuită de bună căreia s-a creat şi se menţine (chiar şi pentru o
scurtă p evroioiea,d ăîn d ec atidmrupl)
o anumită coeziune socială.66
Atunci când vorbim despre aceste colectivităţi trebuie să
înţelegem faptul că, ele sunt un rezultat al determinaţilor istorici care se
reunesc sub forme durabile ale expresivităţii vieţii sociale.
Colectivităţile sociale sunt multiple și în acelaşi timp variate, cu
dimensiuni şi caracteristici diverse. Un individ uman face parte în
acelaşi timp din mai multe astfel de colectivităţi, trecând, pe întreg
parcursul vieţii lui, prin mai multe astfel de colectivităţi unde, acestea
din urmă, acţionează hotărâtor asupra profilului personalităţii acestuia.
Întorcându-ne la autorul mai sus menţionat acesta ne atrage
atenţia că nu toate colectivităţile implică grupări umane alcătuite de
bună voie, acest lucru îl putem sesiza la nivelul macro grupurilor (clase
sociale, naţiunile etc.). Iar pe de altă parte, ne spune Szczepanski,
apartenenţa la colectivitate poate implica şi o necunoaștere pe deplin
subsumata în acest sens a membrilor unei colectivităţii.
59
66 J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,

pp. 201-204
68
3.2. Gr upul soci al
M. Bulgaru spune despre grupul social ca acesta semnifica acea
reuniune de persoane în număr mic, mijlociu sau mare, care se întâlnesc
din când în când iar în intervalele dintre întâlniri se poate observa o
manifestare relativă a remanenţei a scopurilor.
Principalele aspecte (privite ca şi principii) care diferenţia grupul
de celelalte forme de exprimare a manifestării viţii colective sunt, după
cum arată Bulgaru, următoarele:
p rezența organiză r i i (sau principul organizării). Această organizare
are drept bază existenţa unor obiective şi sarcini comune, asumate

de către membri grupului. Însă pentru a putea fi urmărite, înţelegem
că avem de a face totodată şi cu unele modele de acţiune. Dar
organizarea nu a putea fi exprimată dacă nu implică şi existenţa
unor poziții ierarhice şi relaţiile dintre acestea. Pe de altă parte
pentru buna funcţionare şi stabilire a unor poziţii trebuie să existe şi
unele forme prin care acestea să fie stabilite, recunoscute şi
protejate. Astfel avem de a face cu unele mijloace de control , şi
sancţiune a abaterilor de la aceste regului de funcţionare sau
stabilire ori de revendicare unor poziţii în cadrul grupul ui.
prezența sistemului de valori ș i atitudini comune (principiul
sistemului valoric si atitudinal). Membrii unui grup aderă la o astfel

de formă de organizare socială, dat fiind valorile şi atitudinile care
ajung să le împărtăşească în mod comun. Lucru acesta apare în
vederea atingerii acelor obiective stabilite de către grup în sine.
60
Mai mult decât atât, ele obligă grupul la alegerea permanentă între
diferitele poziţii, dispoziţii şi mijloace în atingerea lor . Aceste
alegeri nu pot fi făcute fără o raportare la anumite valori, deci putem
spune că la nivelul grupului există şi o ierahie a valorilor
recunoscute în mod reciproc. În consecinţă atitudinile nasc o
coerență comportamentală în rândul membrilor .
Prezenț a sent iment ul ui de apar t ență la g rup (principiul ,,conştiinţei
de noi’’). Expresia coeziunii se traduce prin sentimentul de
69
apartenenţă la grup. Această apartenență se întemeiază pe
comunitatea de voinţă şi acţiune comună . Autoarea ne spune că
până la urma acest aspect este fundamental şi totodată decisiv în
permiterea existenţei grupului, continuă aceasta , intrarea în grup
poate fi absolut întâmplătoare, individul se naşte într-o anumită
familie sau frecventează o anume şcoală din cartier, dar totuşi,
indivizii deseori se hotărăsc să intre în anumit e grupuri. Această
alegere pare să fie călăuzită de doi factori importanţi și anume:
apropierea şi asemănarea.67
H. H. Sthal spune ca omul este un luptător al vieţii sociale. El nu
poate fi conceput stând retras permanent în ,,turnul său de fildeş’’
pentru a contempla de acolo, cu seninătate, felul cum se desfăşoară
drama omenirii, ci, dimpotrivă, el coboară între oameni, intră în
vălmăşagul vieţii, caută să- şi asigure poziţiile pe care le socoteşte mai
prielnice . Mai mult decât atât, se asociază sau se trezeşte gata asociat
cu alte grupe de oameni a căror soartă o împărtăşeşte .68
Portrivit lui Szczepanski grupul social reprezintă un anumit
număr de persoane (cel puţin trei) , legate printr-un sistem de relaţii
61
reglementate de către instituţii, care posedă anumite valori comune şi

care se deosebesc de alte colectivităţi printr-un fel al său total diferit .69
În concluzie trebuie să înţelegem că, atunci când vorbim despre
grupul social, spunem despre acesta că, este o pluralitate de indivizi
care se află într-un context de solidaritate mai mult sau mai puţ in
observabilă care au ceva în comun, interacţionează între ei şi au un
sentiment de identitate comună.La nivelul limbajului comun se poate
face deseori greşeala de confunda grupul cu mulţimea ori echipa.
Dacă despre mulţime am vorbit în subpunctul anterior, despre
echipă spunem că aceasta reprezintă un tip aparte de grupare umană,
67 M. Bulgaru, Sociologie (Vol.1), Ed. USM, Chișinău, 2003, p. 127-129
68 Henri H. Stahl, Teoria şi practica investigaţiilor sociale (Vol.I), Ed. Ştiinţifică
Bucureşti, 1974, p. 78
69 J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p. 205
70
unde se observă nevoia atingerii unui scop imediat, care este în acelaşi
timp şi foarte bine conştientizat, dar care totodată vine în strânsă
legătură şi cu atingerea performanţei. Echipa se construieşte în baza
unui scop precis şi continuă să existe prin acesta şi se poate dizolva
odată cu atingerea acestuia.
Revenind asupra grupului, trebuie să precizăm faptul că, la
nivelul acestuia, sunt identificate în principal trei procese centrale ale
interacţiunii: comunicarea, conflictul şi coeziunea.
Comunicarea . Bulgaru spune despre aceasta că este probabil
activitatea centrală cea mai des întâlnită în rândul tuturor grupurilor,
deoarece membrii se informează între ei şi se corectează unul pe
62
celălalt . În consecinţă are loc o comunicare prin care sunt transmise

informaţii, sentimente, atitudini etc. Acest aspect nu se realizează totuşi
la întâmplare şi nu de puţine ori este uşor sau plăcut aşa se întâmplă că
avem de aface şi cu existenţa unor situații conflictuale. În opinia lui
W.J. H. Sprott principalele probleme ale comunicării sunt: viteza,
integritatea, direcţia, rigiditatea şi precizia ei .70
Conflictul . Acesta este un proces adesea observabil la nivelul
grupului. Pe de o parte el poate conduce la creşterea coeziunii şi
clarificării scopurilor din cadrul grupului sau, dimpotrivă, la
destrămarea ori la anularea funcţionalităţii acestuia. Astfel conflictele
capătă caracter pozitiv sau negativ în funcţie de rezultatul pe care îl
implică. În orice caz conflictele au, de cele mai multe ori, motive mixte
care pot fi rezolvate uşor sau dimpotrivă mult mai greu.
Coeziunea . Aceasta se traduce prin nivelul sau gradul de
interacţiune şi al legăturilor dintre membrii unui grup. Cu cât aceasta
este mai evidentă cu atât un grup este mai stabil. Tot aceasta este
responsabilă și de funcţionarea clară a grupului în baza normelor
asumate în comun. Putem afirma, în concluzie, că acest proces este
strâns legat de nivelul de toleranţă a membrilor faţă de diferenţele de
opinie dintre aceştia.
70 W.J.H. Sprott, Human groups, Penguin Books, Baltimore-Maryland, 1966, p. 121
71
Tiplogia grupurilor sociale
Grupurile sociale se împart după mai multe criterii, o serie de
astfel de criterii pot fi: mărimea, modalitatea de constituire , tipul de
relaţie și gradul de organizare.
După mărime avem: grupurile mici care cuprind între 2 şi
63
aprox. 10 membri – ex: familia, grupul de prieteni, al colegilor etc.;

grupurile medii care cuprind între 20 şi aprox. 45 de membri – ex:
clasele de elevi, grupele de studenţi etc. și grupurile 50 de membri, câ mari cele de peste teva sute sau
mai mult – ex: partidele politice,
asociaţiile, sindicate sau diverse organizaţii ori instituţii.
După modalitatea de constituire avem: grupurile spontane care
se constituie pe o perioadă relativ scurtă de timp şi au în vedere un scop
oarecum imediat și grupurile instituționale despre care spunem că
prezintă o durată mai mare de timp şi însumează un caracter permanent
cu scopuri şi obiective clare.
După tipul relaţie i dintr e membri avem: grupurile formale în
cadrul cărora relaţiile sunt de tip oficial, cu reguli stricte în vederea
atingerii scopurilor şi care sunt supuse în acelaşi timp unor reglementări
juridice – acestea sunt numite şi grupuri instituţionalizate; grupurile
informale în cadrul acestora relaţiile nu sunt de tip oficial, nu prezintă o
instituţionalizare iar regulile nu au un caracter juridic – un astfel de grup
este cel al prietenilor; grupurile primare unde membrii prezintă un
contact ,,față în față’’, un astfel de grup are drept prototip familia, însă
din acestea fac parte și colegii de clasă, prietenii sau colegii de muncă
etc. și grupurile secundare în cadrul cărora predomină o relație de tip
indirect sau prin ,,releu’’, acesta este constituit dintr-un număr mare de
persoane de exemplu colectivul unui secții de producție.
După gradul de organizare avem: grupuri organizate acestea se
remarcă printr-un grad ridicat de organizare bine evidenţiat şi supus
unor mecanisme de decizie colectivă – un astfel de grup poate fi
reprezentat de sindicat și grupurile semi-organizate acestea de cele mai
multe ori apar din nevoia de a reprezenta o colectivitate prin exprimarea
72
64
unor interese ale acesteia – un astfel de grup poate fi cel al profesorilor

sau cel al părinţilor etc.
După alte clasificări grupurile mai pot fi: de apartenență, de
referinţă, de presiune, deschise, închise, permanente, temporare etc.
Observăm deci că, literatura de specialitate, oferă un număr mare de
clasificări în ceea ce priveşte grupul social.
Mer gând pe linia acestor clasificări identificăm nu puţini autori
care fac acest lucru însă, dacă este să îi selectăm aceştia, am spune că, poate cei mai importanţi ar fi: C
phea role sp. aHrt.e C doionlterye
(1864-1929) care se foloseşte însăşi de tipul relaţiilor care apar între
membrii unui grup pentru ca, în final, să ofere o tipologie în acest sens;
Malcolm Knowles (1935-1997) şi Hulda Knowles (1913-1997) care au
drept punct de plecare caracteristicile grupului mic în relaţie cu cele
mari, asemănările şi deosebirile dintre acestea sau Herbert H. Hyman
(1918-1985) care introduce şi termenul de grup de referinţă, în baza
unor cercetări care să explice influinţa explicită sau latentă a grupului
asupra indivizilor care îl compun.
Lista acestor autori poate f i continuată la fel de bine şi cu: T. M.
Newcomb, L. Festinger, S. Schachetr sau K. Back. Pe de altă parte, dacă
dorim să privim spre srcinile studiului sociologic sistematic, asupra
grupului social, trebuie să plecăm de la Școala de la Chicago și
reprezentanții acesteia respectiv: W.J. Thomas, R.E. Parck și H. Mead.
3.3. Clase, structură, stratificare și mobilitate socială
Conceptul de clasă socială apare şi se conturează odată cu nevoia
de a explica apariţia şi existenţa diverselor categorii sociale. În acest
saecnelsa şcio tnicmepp,t uolm ao gdeonriat as ăm eexmpblircileo rd iuvnizeiiu snoecai erteălţai.t iCv
lapsear msoacnieanlătă e sştie, îînn
relaţie directă cu procesul de asociere diferenţiată şi stratificarea în
cadrul identităţ ilor social-colective, într-o lume caracterizată de
65
inegalitatea economică.
Trebuie specificat faptul că o clasă socială ajunge să se
contureze, la nivelul unei societăţi, în măsura în care există un număr
73
considerabil de familii care prezintă o serie de caracteristici suficient de
omogene astfel încât să poată fi considerată ca făcând parte din acelaşi
grup.
Noţiunea de clasa socială a fost propusă şi analizată în amănunt
de gânditorii pre-marxiști, reprezentaţi ai economiei politice clasice
engleze însă, K. Marx şi F. Engels au oferit un conţinut mult îmbogăţit
acestei noţiuni, în încercările de a pune acest concept în relaţie cu teoria
claselor şi a luptei acesteia în lungul drum al dezvoltării Structura socială face referire la felul în care
es tiest oorrigcaen.izată o
societate şi continuă prin a arăta modul în care indivizii se poziţionează
în cadrul spaţiului social. De aici rezultând și majoritatea
comportamentelor şi interacţiunilor dintre aceştia.
J. M. Saunders identifica până la cinci elemente care definesc
structurile sociale şi care se află în acelaşi timp într-o relaţie de
subordonare. Pentru acesta cele cinici elemente sunt: politica,
economia, religia, familia şi educaţia.71 Mergând mai departe, pe cele
prezentate de autor, observăm că fiecărui element îi revine câteva
organizaţii şi grupuri, fiecare dintre aceste organizaţii şi grupuri are în
componența lor indivizi care prezintă anumite statusuri şi roluri sociale
(dar despre acestea din urmă, avem dedicat un subcapitol aparte)
Stratificarea socială în viziunea lui M arx , Weber și Bourdieu
K. Marx face distincţia dintre două mari clase sociale, pe
deoparte clasa burghezilor, iar pe de altă parte clasa proletariatului.
Prima clasă se foloseşte de cea de a două, în dorinţa de a-şi spori
66
capitalul, iar cea de a doua nu acceptă modul oprimant în care burghezii

îi pun la muncă. Întreg acest proces este descris de gânditorul german ca
un proces de alienare socială. Pentru Marx clasele sociale sunt
compuse din cei care deţin proprietăţile şi mijloacele de producţie şi, pe
de altă parte, din cei care deţin forţa brută de muncă. Plecând de la
ideea materialismului dialectic acesta ajunge să explice o relaţie care se
71 J.M. Saunders, Relating social structural abstractions to sociological research ,
Teaching Sociology, l9(2), 1991, pp. 270-271
74
stabileşte între aceste două clase, în baza unui conflict permanent şi care
este, în acelaşi tim p, supus ritmului schimbării. Tot acesta ne explică
faptul că una dintre aceste clase nu este posibilă fără existenţa
celeilalte.
Poate cel mai interesant punct de vedere pe care îl ridică Marx în
scrierile sale, este cel legat de modul şi felul în care au apărut aceste
două clase. Autorul ne spune că burghezii ar fi apărut din iobagii
Evului Mediu care, fiind liberi, şi-au folosit statutul diversifica activităţile economice lor pentru a- şi
ca între timp să ajungă să cuprindă
întreaga piaţă mondială. Acest lucru a condus ulterior şi la o dezvoltare
rapidă a societăţii. În drumul loc către aceste pieţe mondiale, nouă clasă
ocupa poziţiile superioare ale societăţii care, până la acel moment erau
în mâna feudalilor. În acest fel burghezia dă startul revoluţie contra
feudalismului şi îşi revendică propria lor putere asupra celor mulţi.
Proletariatul, care era şi ea o clasă de oameni liberi, intră sub
proprietatea burghezilor care îi va controla capacitatea de producţie şi o
va face în acelaşi timp şi consumatoare producţiei lor. Aşa se întâmplă
că burghezii ajung în cele din urmă să construiască un cerc închis astfel
încât un muncitor să nu poată trăi fără să lucreze într-o fabrică care
67
era deţinută de un moşier .

Prin comodificare burghezul ajunge, ne spune, Marx să
transforme fiecare obiect într-o marfă care să poată fi vândută. În
concluzie, capitalistul ajunge să decidă cât şi când să îi plătească
muncitorului (mereu cât mai puţin) ca, în final, primul să câştige cât mai
mult. În felul acesta în timp se realizează o discrepanţă din ce în ce mai
mare între cele două clase.72
M. Weber chiar dacă a respins în mare măsură eficienţa
comunismului şi implicit a ideologiei conturate în jurul gândirii lui
Marx, acesta din urmă a reuşit să îl influenţeze în mare măsură pe cel
72 K. Marx, F. Engels, Opere alese în două volume , ediţia a 3-a, vol. 1, Ed. Politică,
1966, p. 5-42
75
dintâi. În opinia lui Weber stratificarea socială poate fi explicată prin
teoria celor trei componente ale stratificării: bogăţia, prestigiul şi
puterea. Bogăţia reprezentă dimensiunea economică, prestigiul cea
statutară iar puterea pe cea politică. Ultimul concept este şi cel
fundamental în gândirea lui Weber.
Plecând de la acestea, gânditorul german, explică că bogăţia este
determinată de situaţia economică prin dimensiunea şi valoarea
proprietăţii pe care ajunge să o aibă un individ , prestigiul este un
rezultat al respectului de care se bucură un individ în societate tocmai
prin statutul pe care îl are, iar puterea apare în cadrul relaţiei dintre
puterea deţinută şi acţiunea acestuia în îndeplinirea obiectivelor şi
scopului în subclasarea poziţiei celuilalt cu un statut similar .
Pentru a putea explica și înţelege cum se construiesc clasele,
Weber introduce conceptul de şansă de viaţă, care face referire la
68
posibilităţile pe care l e are fiecare individ în vederea îmbunatăţirii

calităţii vieţii acestuia. Acest concept este în acelaşi timp şi unul
probabilist de aici şi ideea de şanse. Din corelaţia dintre cele trei
dimensiuni şi şansa de viaţă rezultă pentru Weber zeci de clase şi
subclase care, în final, sunt împărţite de acesta în trei: clasa de
proprietate şi producţie, clasa economică şi clasa socială.
Clasa de proprietate pot fi asociată clasei capitaliştilor enunţată
de Marx, însă pentru Weber aceasta deţine doar proprietăţile şi
modurile de producţie fără a dispune în acelaşi timp şi de forţă de
muncă. Aşa că proprietarii trebuie să îi angajeze pe cei care deţin forţa
de muncă pentru a asigura producţia. În plata muncitorilor, implicit al
cuantumului cesteia, proprietarii pleacă de la capitalul cultural al celor
din urmă.
Clasele comerciale sunt constituite din micii întreprinzători care
fac comerţul şi asigură transportul mărfurilor, pe când, clasele sociale
sunt reprezentate de indivizii care nu dispun de nici o formă de
76
salarizare sau subzistență și care, în final, ajung să îşi vândă forţa lor de
muncă unui viitor angajator .73
Pierre Bourdieu lansează conceptul de spaţiu social pentru a
explica necesitatea apariţiei şi existenţei grupurilor sociale distincte şi
clasele sociale. Autorul francez defineşte capitalul social ca agregarea
re surselor actuale sau potenţiale legate de posesia unei reţele durabile
de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate de recunoaştere civică, care furnizează fiecărui
mreesmpbornus absiplirtaijtien ușil
capitalului de care dispune colectivitatea.74 Pentru el acest capitalul
apare sub trei forme: de lungă durată – identificat cu creaţiile minţii şi
corpului, totalitatea teoriilor şi problematicilor create de indivizi de-a
69
lungul istoriei tocmai pentru explicarea acestora – o parte dintre acestea

pot rezista sau nu timpului şi cel instituţionalizat – identificat mai cu
seamă în instituţiile şcolare care însumează celelalte două tipuri în
vederea transmiterii lor.
Primele două forme de capital sunt la Bourdieu, în mod necesar,
dependente de capitalul economic, deoarece acesta din urmă este cel
care decide cât capital social sau cultural poate avea un individ în cadrul
societăţii. În măsura în care un individ ajunge să capete mai mult capital
economic, cu atât acesta va reuşi să atragă şi capital cultural şi asta
deoarece, are acces la instituţia şcolară mai mult decât ceilalţi indivizi.
Mai mult decât atât tot capitalul economic îi va permite şi un anume
statut social care îi dictează poziţia în spaţiul social ocupat.
Pentru a explica cât mai bine spaţiul social Bourdieu este nevoit
să introducă termenul de câmp al puterii despre care sune că acesta nu
73 M. Weber, Economy and society, Los Angeles: University of California Press,
1978, p. 302-307
74 P. Bourdieu, The forms of capital , Handbook of Theory and Research for the
Sociology of Education , New York, Greenwood, pp. 241-258
77
este un câmp ca toate celelalte: este spaţiul raporturilor de forţă dintre
diferitele feluri de capital.75
Observăm aşadar că opiniile lui Karl Marx, Max Weber şi Pierre
Bourdieu care, în mare parte, ne sunt prezentate, de către aceştia, în mod
ai și părți comune pe alocuri.
Chiar și așa fiecare dintre cei trei au adus cu sine modele dintre
cele mai complexe de explicare a apariţiei şi existenţei claselor sociale
de-a lungul timpului, oferind în acest sens lumină asupra multor
70
probleme ridicate de ordinea socială şi economică, fie că vorbim de cea

din trecut sau cea de astăzi.
Mobilitatea socială
Mobilitatea socială este asociată cu mişcarea indivizilor şi
grupurilor sociale de pe o poziţie socială pe alta în baza resorturilor
sociale şi economice. Mobilitatea, plecând de la direcţiile şi poziţiile pe
care le implica, poate fi: verticală, orizontală, ascendentă, descendentă,
intragenerațională şi intergenerațională. Mobilitatea verticală
presupune mişcarea în susul şi în josul scării socio-economice; cea
orizontală ia în calcul mişcarea dintr-o zonă geografică în alta; cea
ascendenta este legată de acumularea de capital şi sau dobândirea de
proprietăţi; cea descendentă este opusă celei ascendente.
H Cazacu definește mobilitatea socială ca: procesul de
schimbare a poziţiei sociale a persoanelor pe scala unui spaţiul social
dat 76, iar J. Szczepanski printr-o serie de fenomene care rezidă în
deplasarea indivi zilor sau a grupurilor din loc în loc în spaţiul social .77
Mobilitatea socială reprezintă deci un proces social fundamental care
este în măsură să realizeaze legătura între structura socială, rezultată în
urma diviziunii muncii şi acţiunea sociale a indivizilor.
75 P. Bourdieu, Noul Capital , în P. Bourdieu, Raţiuni practice, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1999, p. 26-40
76 H. Cazacu. Mobilitatea socială, Bucureşti, 1974, p.45.
77 J. Szczepanski. Noţiuni elementare de sociologie , Bucureşti, 1972, p.402-403
78
Mişcarea indivizilor în arealul spaţiului social, este un rezultat al
dinamicii structurale a sistemului social global şi în acelaşi timp al
redistribuirii statusurilor şi rolurilor, toate acestea spre redimensionarea
71
fondului socializant al grupului ori al individului.

Cel dintâi care a tratat problema mobilităţii din punct de vedere
sociologic, la un nivel cât se poate de relevant, a fost P. Sorokin, în
lucrarea Social Mobility (1927). Însă cercetări empirice, de amploare,
ajung să fie efectuate mai târziu, odată cu contribuţiile unor autori ca: P.
Blau, O.D. Duncan, R.Bendix, S.M. Lipset, N. Rogoff, D. Glass, D.
Bertaux, R. Boudon, R. Girod, K.U. Mayer, W. Muler etc. În spaţiul
românesc mobilitatea socială şi-a găsit terenul teoretico-metodologic,
prin contribuţiile aduse în acest sens de către: I.Aluaş, H.Cazacu,
V.Constantinescu, I.Mărginean,T.Rotariu sau A.Roth.
79
Pasaj bibliografic:
Pasaje extrase din ,,Manifestul Partidului Comunist’’
Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor
de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi
iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii
se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă
neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare
dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii
societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă. În epocile mai
îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărţire
completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii
sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi;
în evul mediu: feudali, vasali, breslaşi, calfe, iobagi şi, pe lîngă aceasta, mai în fiecare
din acest e clase găsim trepte distincte. Societatea burgheză modernă, ridicată pe
ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă.[...] Epoca noastră,
epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de
72
clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere
duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul. Din
iobagii evului mediu au provenit tîrgoveţii primelor oraşe; din aceşti tîrgoveţi s-au
dezvoltat primele elemente ale burgheziei. Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe
mare au deschis burgheziei în ascensiune un nou cîmp de acţiune. Piaţa Indiilor
orientale şi cea chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea
mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în genere au dat negoţului, navigaţiei, industriei
un avînt necunoscut pînă atunci, făcînd prin aceasta ca elementul societatea feudală în descompunere
să se dezvolte cu rapiditate. Mod ruelv doelu oţirognaanri zdairne
feudal, sau corporativ, de pînă atunci al industriei nu mai putea satisface cererea de
produse, care creştea o dată cu crearea de noi pieţe. Manufactura i-a luat locul. [...]
Dar pieţele se înmulţeau fără încetare, cererea creştea necontenit. Manufactura a
devenit şi ea neîndestulătoare. Atunci aburul şi maşina au revoluţionat producţia
industrială. Marea industrie modernă a luat locul manufacturii, locul stării de mijloc
industriale l-au luat industriaşii milionari, şefi ai unor întregi armate industriale,
burghezii moderni.[..] Piaţa mondială a dus la o dezvoltare imensă a comerţului,
navigaţiei şi comunicaţilor pe uscat. Această dezvoltare a influenţat, la rîndul ei,
asupra extinderii industriei, şi, în aceeaşi măsură în care se extindeau industria,
comerţul, navigaţia, căile ferate, se dezvolta şi burghezia, mărindu- şi capitalurile şi
împingînd pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu. Vedem deci că
burghezia modernă este ea însăşi produsul unui îndelungat proces de dezvoltare, al
unui şir de revoluţii în modul de producţie şi de schimb.
K. Marx, F. Engels , Manifestul Partidului Comunist, Ed. Politică, București, 1962
80
3.4. Rol și status
Prin socializare, ne spune I. Mihăilescu, individul învaţă să
exercite anumite acţiuni sociale să interacţioneze cu alţii şi ajunge să
ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii . Altfel spus, continuă autorul
73
român, în cadrul structurii sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi

joacă anumite roluri.78
G.H Mead spune despre îndeplinirea şi învăţarea rolurilor
sociale că stau la baza formării personalităţii şi asigurării societăţii umane funcţionării .79
Rolul social este reprezentat de comportamentul pe care îl are un
individ în societate în baza poziţiei (statusului) pe care acesta îl are, în
cadrul acesteia. Pe de altă parte, statusul social, reprezintă totalul
privilegiilor şi îndatoririlor pe care le are individul, prin exercitarea
rolului. Observăm aşadar că ambele concepte se definesc unul prin
celălalt.
În aceeaşi ordine de idei, G. Teodorescu, făcând referire la rolul
social, spune despre acesta că putem să îl asemănăm cu acel rol pe care
îl îndeplineşte un actor pe scenă astfel: la fel ca în teatru – unde actorii
învaţă roluri ale unor personaje care interpretează o partitură
dramatică – , în existenţa lor cotidiană, oamenii învaţă prin socializare
să interpreteze cât mai eficient şi corect rolul social care le revine în
cadrul unei partituri colective, cu mai mulţi actori şi situaţii mai mult
sau mai puţin repetabile. În acest proces, fiecare individ este, în mod
simultan, actor şi regizor al propriilor acte pe scena vieţii sociale.80
Rolul este este, în cele din urmă, un rezultat a unor interacţiuni
dinamice care apare între normele şi modele impuse unei anume poziţii
sîne sporeczieintattăe ,c ac oumn pplreotadtues dael ssipnotneztaeni ediitnatterea fienlduilv îind
uclaurie. Pesetres opnearjcuelp suotc , icael
78 I. Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2003, p.101
79 G. H. Mead, Mind, Mind Self and Society from the Standpoint of a Social
Behavioris, Edited by Charles W. Morris, University of Chicago, 1934, p. 92
80 G. Teodorescu, Sociologia mirabilis, Ed. Fundației Axis, Iași, 2006, p.141
81
74
ce îi este prescris şi a modelului comportamental statutar , toate acestea

trecute prin filtrul srcinalităţii sale.
Termenul de rol social este unul pe cât de uşor de cuprins într-o
definiţie pe atât de complex şi aceasta, deoarece, el este o îmbinare
simultană a subiectivităţii şi obiectivităţi, a personalităţii şi
normativităţii la care este expus subiectul uman.
La fel ca şi în cazul statusului, omul în diferite momente ale
vieţii lui, ajunge să îndeplinească mai multe concentrează în într-un set de astfel de roluri, despre
croarlue rRi, . Kac. eMsteer tosne
supunea că le putem identifica în cadrul uni status social particular .
Orice subiect uman pentru a putea să îşi îndeplinească cât mai
eficient şi în acelaşi timp cât mai corect rolul social, trebuie să fie
conştient de poziţia pe care o ocupa în societate.
Revenind la I. Mihăilescu acesta defineşte statusul social drept
poziţia sau rangul unui individ în cadrul grupului sau ale unui grup în
raport cu alte grupuri . Trebuie înţeles faptul că fiecare individ se
prezintă ca având o multitudine de statusuri prin care trece de la unul la
celălalt. Autorul operează cu distincţia dintre statusurile prescrise şi
cele dobândite, astfel acesta spune că printre cele mai întâlnite statusuri
prescrise identificăm: cele în raport cu sexul , vârsta, naţionalitatea,
rasa, religia sau clasa socială.
Despre statusurile prescrise putem spune că acestea încep a se
distinge încă de timpuriu în viața unui om. Statusurile dobândite sunt
cele pe care individul le obţine în mod voit, în urma alegerii şi
competiţiei sociale (statusul de femeie este unul prescris pe când cel de
funcționar este unul dobândit).
82
Pasaj bibliografic:
75
Pasaje extrase din ,,Sociologie generală’’ de I. Mihăilescu

Statusuri în funcție de sex . Dintre statusurile specifice
prescrise bărbatilor şi femeilor puţine sunt, î ntr-adevăr,
legate de diferenţele biologice dintre sexe. Prescrierea
statusurilor în funcţie de sex se face pe baza unor modele
culturale, î n temeiul normelor sociale dominante. Î n unele
societăţi, pregătirea hranei este o activitate exclusiv
feminină, î n altele, predominant masculină; î n unele
societăţi, activitatea agricolă este exercitată predo-minant
de către bărbaţi, în altele, de către femei. În societăţile europene, activita tea de
secretariat este făcută în principal de femei; î n unele societăţi din Asia de Sud -E s t şi
din Orientul Apropiat, munca de secretariat este făcută de bărbaţi, pentru că se
apreciaz ă că femeile nu pot ţine un secret şi nici nu pot lucra în acelaşi loc cu
bărbaţii. Realizarea rolurilor specifice în funcţie de sex este supravegheată de societate
prin diverse mijloace. Un individ care nu- şi îndeplineşte atribuţiil e statusului său
riscă să fie penalizat social şi marginalizat [...]
Statusuri în funcție de vârstă. În fiecare societate există copii, adolescenţi,
adulţi şi bătrâni şi statusuri asociate fiecărei categorii de vârstă. Societatea prescrie
fiecărui individ un anumit status în raport cu vârsta pe care o are. Dacă un copil
realizează rolurile unui adolescent sau a unui matur, se consideră că el a îmbătrânit
prea devreme. Dacă un matur realizează rolurile unui copil, este considerat imatur.
Societăţile moderne sunt mult mai puțin riguroase, comparativ cu cele tradiţionale, în
prestabilirea statusurilor în funcție de vârstă. În societăţile tradiţionale exista o
puternică diviziune comunitară a statusurilor în funcţie de vârstă. Trecerea de la o
vârstă la alta era pregătită şi demar ată de anumite ceremonii. În societăţile modeme,
trecerea de la vârsta de adolescent la cea de adult este mai puţin marcată şi nu mai
constituie obiectul unui control comunitar. Statusul de adult se dobândeşte, în general,
prin obţinerea unei calificări, prin căsătorie sau prin dreptul la vot. De obicei, nu
76
există o pregătire specială pentru vârsta matură sau pentru bătrâneţe.

I. Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz ,
Ed. Polirom, Iași, 2003
83
REZUMAT
Colectivităţile sociale reprezintă acele categorii sociale în rândul cărora se poate
identifica o anume trăsătură comună, capabilă să genereze o coeziune umană. Cele mai
importante forme ale exprimării vieţii colective sunt mulţimile şi grupurile.
Mulţimile reprezintă o colecţie de oameni care se află la un moment dat într-un anume
loc, despre care spunem că nu au în acelaşi timp şi unele conexiuni bine evidențiate .
Acestea pot fi: întâmplătoare, convenţionale, expresive, active, eterogene sau
omogene. Prin grupuri înţelegem o pluralitate de indivizi care se află într-un context
de solidaritate, mai mult sau mai puţin observabilă, care au ceva în comun,
interacţionează între ei şi au un sentiment de identitate, un scop comun și prezintă o
anume organizare. Cele mai importate princi pii care stau la baza apariţiei, existenţei şi
funcţionării unui grup sunt: principul organizării, cel al sistemului valoric şi
atitudinal şi cel al ,,conştiinţei de noi’’. Principalele procese identificate la nivelul
grupului sunt: comunicarea, conflictul și coeziunea. Grupurile sociale se împart după
mai multe criterii, o serie de astfel de criterii pot fi: mărimea, modalitatea de
constituire, tipul de relaţie și gradul de organizare. Clasele sociale sunt în relaţie
directă cu procesul de asociere diferenţiată şi stratificarea în cadrul identităţilor social -
colective, într-o lume caracterizată de inegalitatea economică. Cei mai importanţi
autori care pun în discuţie modul şi felul în care apare stratificarea socială sunt:
K. Marx, M. Weber și P. Bourdieu. Mobilitatea socială este asociată cu mişcarea
indivizilor şi grupurilor sociale de pe o poziţie socială pe alta în baza resorturilor
sociale şi economice. Rolul social este reprezentat de comportamentul aşteptat de
ceilalţi indivizi pe care îl are un individ în societate în baza poziţiei (statusului) pe care
77
acesta îl are, în cadrul acesteia. Statusul social reprezintă totalul privilegiilor şi

îndatoririlor pe care le are individul prin exercitarea rolului. Statusurile pot fi
prescrise şi dobândite.
- M. Bulgaru, Sociologie (Vol.1), Ed. USM, Chișinău, 2003
- Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor , Ed. Antet, București, 2009
- J. Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
- K. Marx, F. Engels, Opere alese în două volume , Ed. Politică, București, 1966
- M. Weber, Economy and society, University of California Press, 1978
- P. Bourdieu, Noul Capital , în Raţiuni practice, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999
- H. Cazacu. Mobilitatea socială, Bucureşti, 1974
84
RESURSE WEB
Platformă suținută de American Sociological Association. Global Sociology - AICI
- Collective Behavior - http://tinyurl.com/htzp79k
N. C. Lang, Collectivity in Social Group Work (http://tinyurl.com/j8oc2xs
)
I. Badescu, Sociologia și economia problemelor sociale (http://tinyurl.com/j2gq4ga
)
C. Schifirneț, Sociologie românească modernă (http://tinyurl.com/ze3apk3
)
M. Weber, Economy and Society (http://tinyurl.com/jpbet2p )
G. Le Bon, Psihologia mulțimilor ( http://tinyurl.com/jd4n7cf
)
I. Ianoși, K. Marx în 1234 de fragmente alese (http://tinyurl.com/jspdcvt
78
)
Prezentări, documentare și interviuri (Link și QR Code)
Utah Valley State College Draft for Presentation
Jason Read - The Social Individual:
Collectivity and Individuality in Capitalism
https://www.youtube.com/watch?v=2pGwMevTL18
.
Vlad Mixich în interviu cu Norman Manea o producție HotNews
Nu se poate construi o țară fără opțiunea nenaturală de a râmane în ea
http://tinyurl.com/hhvpyt5
.
Prima ediție a emisiunii KritiK
Dialog între Dragos Dodu și Florin Poenaru
Despre capitalism și egalitatea de șanse
https://www.youtube.com/watch?v=yRYebRKEf50
.
Un documentar în regia regizorului român Alexandru Solomon
Capitalism - Rețeta noastră secretă
https://vimeo.com/47670393
85
Plecând de la exper im entu l l ui Ph il i p Zi mbar do (Experimentul falsei
închisori) pr ezent aț i și expli ca ț i tip uril e , conflictul și pregătirea pentru
r olul soci al.
- cum poate acţiona forţa contextului asupra rolurilor sociale?
- care este relaţia între locul şi mediul unde ne-am născut şi statusul social?
79
- în ce măsură rolul și statusul reprezintă produse culturii?

- cum poate „Experimentul închisorii Stanford” explica rolul şi statusul social?
(link și QR Code)
Philip Zimbardo, Efectul Lucifer - De la experimentul concentraţionar Stanford la
AbuGhraib, Ed. Nemira, 2009
Experimentul falsei închisori un articol marca Scientia.ro
http://tinyurl.com/zwmndtk
Din cuprinsul textului: puterea contextului social în care se află o
fiinţă umană într-un anumit moment este de cele mai multe ori
dominantă faţă de capacitatea de a se opune a acesteia...
PRISONEXP - www.prisonexp.org
Siteul dedicat experimentului
Philip Zimbardo: The psychology of evil
This talk was presented at an official TED conference
http://tinyurl.com/z828aql
Phil Zimbardo and Kyle Alvarez: The Stanford prison experiment
uprodus de Talks at Google
http://tinyurl.com/jveqge5
Film online (subtitrat):
Th e Stanf ord Pri son Ex per iment (2015)
Regizor: Edward Zwick
Dintre actori: Tobey Maguire și Liev Schreib
http://tinyurl.com/jfzw8cl
86
I.4. Familia ca grup social
80
Originile și evoluția formelor de căsătorie
Cuplul și sistemul familial
Funcții și tipologii ale familiei
Dinamica familiei contemporane
CONCEPTE
Cuplu-Căsătoria-Familia
Ednogamia/exogamia, monogamia/poligamia/poliandria
Sistemul familial
Familia nucleara/extinsa, consangvină/conjugala, matriarhală/patriarhală
Tipologii ale familiei
Functii ale familiei
Dinamica familiei
CE ESTE FAMILIA?
Familia este un fapt complex, cu dimensiuni biologice, psihosociale, culturaleducative,
sociologice, juridice, religioase şi demografice specifice. Aceasta reprezintă
un nucleu social primar reunit prin căsătorie, legătura de sânge sau adopţie.
CE STUDIAZĂ SOCIOLOGIA FAMILIEI?
Este o ramură specializată a sociologiei care studiază familia ca o structură
dinamică, definită în raporturile sale cu mediul social global.
INTRODUCERE
Întrucât relaţiile de familie şi de rudenie formează o parte din viaţa noastră a
tuturor , ne spune A. Giddens, viaţa de familie cuprinde practic întreaga noastră gamă
a experienţelor emoţionale. Relaţiile de familie, continuă acesta , cele între soţ şi soţie,
părinţi şi copii, fraţi şi surori sau între rude mai îndepărtate pot fi cordiale şi
presărate cu împliniri. Dar ele pot fi la fel de bine încărcate cu cele mai grave
81
tensiuni, ducând oamenii la disperare şi supunându-i unui profund şi vinovăţie. sentiment de teamă
Plecând de la acestea, prezentul capitol, încearcă să aducă la cunoştinţa
cititorului o radiografie asupra familia din punct de vedere sociologic, punctând unele
dintre cele mai importante dimensiuni şi aspecte lămuritoare, în ceea ce privește
evoluţia şi complexitatea acestui tip de grup social primar.
87
4.1. Originile și evoluția formelor de căsătoriei
Căsătoria poate comporta un aspect juridic şi un aspect religios.
Cea civilă este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era
sancţionată doar religios. În prezent, căsătoria religioasă este facultativă
şi nu poate fi făcută decât după sancţionarea juridică. În ambele tipuri
de sancţionare, esenţială este recunoaşterea socială a uniunii maritale. În
mod tradiţional, aceasta se realizează printr-organizată la nivel comunitar (nunta). Căsătoo ricae
reamreo nicea pfuubnlcicţiăe,
principală legare dintre cele două neamuri între care, în mod obişnuit,
nu există legături de consangvinitate.81 Principalele reguli de constituire
a cuplurilor familiale se conturează în jurul endogamiei şi exogamiei.
Endogamia stabileşte alegerea partenerului din cadrul aceluiaşi
grup: oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi caste,
rase, religii sau aceluiaşi grup etnic.
Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului
(din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau comunităţii locale).
Aceasta se bazează pe rudenie şi pe afirmarea incestului drept tabu
(interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sânge).
Definirea rudeniei de sânge este o problemă de ordin social, cu
răspunsuri foarte diferite de la o societate la alta. În unele societăţi,
tabuul de incest acţionează până la a treizecea generaţie (persoanele
care cu 30 de generaţii în urmă care au avut un strămoş comun sunt
82
considerate rude şi nu au voie să se căsătorească între ele).

Deşi este o normă culturală universală, tabuul de incest a fost
parţial ignorat în unele societăţi. Sunt cunoscute exceptările de la acest
tabu practicate din familiile regale (dinastiile egiptene, familiile regale
din Hawai, familiile imperiale Inca). În mod obişnuit însă, incestul este
în toată lumea nu numai prohibit dar este considerat şi cu aversiune şi
dezgust.
81 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babei, Bucureşti, 1998,
p. 171
88
În concepţia lui Claude Levy-Strauss, tabuul incestului
promovează alianţele între familii şi întăreşte interdependenţele sociale.
De regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de
incest până la relaţia de rudenie de veri primari. În cazuri deosebite,
autorităţile pot aproba căsătoria şi între veri primari.
Căsătoria poate avea mai multe forme: monogamie – un soţ cu o
singură soţie, poligamia – un soţ cu două sau mai multe soţii, poliandria
– căsătoria a doi sau mai multor bărbaţi cu o singură doi sau mai multor soţi cu două sau mai multe
soţii. soţie, d e grup – a
Monogamia este forma cea mai răspândită la nivel mondial, din
punct de vedere statistic, al numărului de persoane care trăiesc în
această formă de familie, fiind practicată în toate societăţile, pe când
celelalte forme sunt practicate doar în anumite societăţi. În ţările
europene sau de cultură europeană, se consideră la nivelul simţului
comun că monogamia este o formă civilizată față de celelalte,
considerate ca fiind considerate barbare.
Poligamia a fost o formă răspândită în multe societăţi
tradiţionale (în 83% din cele 862 de societăţi analizate de Murdock,
83
1967), deşi, în cadrul unei societăţi, este practicată îndeosebi de bărbaţi

cu status economic ridicat şi în cazurile în care femeile au o contribuţie
importantă la subzistenţă.
Poliandria este o formă de căsătorie relativ rară. În mod
obişnuit, ea îmbracă forma dreptului fratelui mai mic de a întreţine
relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare (în cazul în care nu se pot
asigura soţii pentru toţi fraţii, se asigură o soţie doar fratelui mai mare).
În ce priveşte căsătoria de grup, nu au putut fi aduse dovezi că aceasta
ar fi fost practicată ca normă socială.
Conceptul de căsătorie are o istorie veche şi poate fi definit din
mai multe perspective. Cu toate acestea, căsătoria prezintă unele
particularităţi generale: modalitate acceptată la nivel social, prin care
două sau mai multe persoane constituie o familie; implică consecinţe
afective, sexuale, morale, juridice, sociale, economice ceea ce o
diferenţiază de noţiunea de cuplu; este situată la intersecţia domeniului
89
public cu cel privat 82; este sancţionată juridic sau/şi religios și comportă
reguli de constituire a cuplurilor maritale .83
Conform etnologului L. Morgan prin periodizarea evoluţiei
societăţii ar fi existat trei forme principale de căsătorie, care au condus
la tot atâtea tipuri de familie. Tota acesta a stabilit pentru fiecare
perioadă un tip de familie dominantă, astfel: pentru sălbăticie, îi
corespunde căsătoria pe grupe, pentru barbarie, îi corespunde căsătoria
pereche, pentru civilizaţie, îi corespunde monogamia.
84
Familia este un fapt complex, cu dimensiuni biologice,
psihosociale, cultural-educative, sociologice, juridice, religioase şi
84
demografice specifice. Pentru U. Şchiopu familia reprezintă un nucleu

social primar reunit prin căsătorie, legătura de sânge sau adopţie.85
Din perspectiva sociologiei, P. Murdock definea familia ca un
grup social al cărărei membrii sunt legaţi prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub
raport şi au grijă de copii .86 Pentru E. Mendras, familia r eprezintă
exemplul tipic de grup primar , caracterizat prin puternice relaţii de
tipul face to face , prin asocierea şi colaborarea intimã a tuturor
membrilor ei.87 Într-un sens restrâns, sociologia defineşte familia ca un
grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi din copii acestuia.
Întrucât relaţiile de familie şi de rudenie formează o parte din
viaţa noastră a tuturor , ne spune A. Giddens, viaţa de familie cuprinde
practic întreaga noastră gamă a experienţelor emoţionale. Relaţiile de
familie, continuă acesta, cele între soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi
surori sau între rude mai îndepărtate pot fi cordiale şi presărate cu
împliniri. Dar ele pot fi la fel de bine încărcate cu cele mai grave
82 Idem.
83 Idem.
84 D. Stan, Sociologia ruralului tradiţional românesc , vol.I, Ed. Universităţii
,,Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001, p. 144
85 U. Şchiopu, Psihologia vârstelor, Ciclurile vieţii, Ediţia a III-a revizuită, Ed.
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997, p. 126
86 P. Murdock , Social Structure , Macmillan, New York, 1949, p.81
87 apud. Mihăilescu, Familia în societățile europene, Ed. Univ. București 1999, p.141
90
tensiuni, ducând oamenii la disperare şi supunându-i unui profund
sentiment de teamă şi vinovăţie.88
85
Originea căsătoriei este legată indisolubil de începuturile

familiei. Cum însă o societate umană nu poate exista fără reguli de
comportare cât de cât elementare într-o opinie, nu lipsită de temei,
nomogeneza corespundea în linii mari cu antropogeneza, deoarece
fiinţa înzestrată cu raţiune (homo sapiens) a devenit conştientă de
antonimia dintre Bine şi Rău şi a căutat în mod susţinut pe primul şi să combată pe cel de-al doilea să
promoveze 89.
După promiscuitatea primitivă din perioada paleoliticului, în
neolitic, apar îngrădiri între raporturile dintre generaţii, semnalate la
polinezieni sub denumirea de punalua90. Acestea permiţând o grupare a
rudelor în jurul mamei, cu reguli de inviolabilitate, de apărare naturală
şi de întreţinere reciprocă, în cadrul unei rudenii nu numai naturale, ci şi
totemice. Plecând de la acestea se pun bazele organizării matriarhale, cu
un pronunţat ascendent feminin făcându-se astfel trecerea la căsătoria
pereche, bazată pe convieţuirea temporară a unui cuplu cu posibilităţi şi
relaţii care promovau sistemul matrilocal şi matrilineal de rudenie. 91
Odată cu vârsta metalelor, cu importanţa pe care o capătă
creşterea animalelor , cu sporirea avuţiei şi a nevoilor de apărare inerente
societăţilor barbare, se ajunge la o sporire a rolului bărbatului şi la
instaurarea patriarhatului ca formă de organizare. Odată cu patriarhatul
se poate vorbi de o familie în adevăratul sens al cuvântului, cu un cap
care să deţină o autoritate absolută asupra mem brilor ei.
Familia patriarhală este nucleul din care, ne spune N. Avram,
prin agregare, sub formă de ginţi, frății şi triburi , se va ajunge prin
88 A. Giddens, Sociologie (Ediția III), Ed. All, București, 2000, p. 174
89 L. Morgan, La societe archaique , Anthropos, Paris, 1971, p. 82
90 A doua treaptă în evoluția familiei primitive în care apare și interzicerea incestului
între generații.
91 N. Avram, Tratat de dreptul familiei , Ed.All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 126-129
86
91
recunoaşterea , nu numai a unei ierarhii politico- juridice, ci şi misticoreligioase,
la formă superioară de organizare politico- statală. 92
Opinia aceasta, considerată tradiţională, promovată de adepţii
teoriei patriarhale, a apariţiei statului şi combătută de alţii, care
consideră că este imposibil ca familia monogamă să preceadă clanul , a
fost explicată de Banciu, prin aceea că ceea ce a precedat familia
patriarhal ă au fost structurile gentilico-tribale-matriarhale,
concentrate, baza structuriîlno rf ipnaatl r , iaînrthra- ulen înn uecvloeluu ţdiao mloers ftiirce
amsocnăo şgi aînm cica dcreu lv caă rsotar a l,a
d upă impresia lui Aristotel, femeile şi sclavii au aceeaşi poziţie .93
Aspectul căsătoriei, în virtutea căruia bărbatul şi femeia sunt
intim uniţi s-a perpetuat şi în Evul Mediu, îndeosebi sub impulsul
creştinismului şi islamismului, deşi, aşa cum a demonstr at J. Goody, în
Occident, Biserica a intervenit destul de târziu în actul căsătoriei.
Sub raport demografic, familia, în concepţia creştină, avea ca finalitate
procrearea, urmându-se în acest sens perceptul biblic: creşteţi, înmulţiţivă,
umpleţi pământul şi îl stăpâniţi.94
Pe de altă parte, era şi credinţa că femeia se poate mântui de
păcatul srcinar prin procreare. Familia patriarhală musulmană avea şi
ea un rol demografic bine conturat, procrearea fiind, ca şi în familia
romană, principala ei finalitate. Ca atare, lipsa de copii era considerată
ca o pedeapsă divină şi unul din motivele poligamiei era tocmai acesta.
Sub raport etic, concepţia Bisericii creştine asupra familiei, a însemnat
un pas înainte în relaţiile dintre membrii ei, dezvoltând sentimentul
iubirii dintre soţi şi înlăturând, în parte, puterea absolută a părinţilor
asupra copiilor . Inegalitatea dintre sexe continuă să existe, căpătând de
data asta o consfinţire divină.95 Pe de altă parte vârsta de căsătorie era
87
92 Idem.
93 M. Banciu, Dreptul familiei-teorie si practică , Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998,
pp. 43-45
94 Biblia, Geneza, cap. 9 vers.1
95 L. Parkinson, Separation, Divorce and Families, British Association of Social
Workers, tradus la Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, pp.193-196
92
de 12 ani pentru fete şi de 14 ani pentru băieţi iar Conciliul de la Trent96
avea să prevadă, printr-o hotărâre în acest sens, și obligativitatea
cununiei religioase.
Inegalitatea femeii era justificată, de altfel, şi în zona laică, J.
Bodin, de pildă explicând-o prin aceea că: genecocraţia este împotriva
legilor naturii, care a dat bărbatului forţa, prudenţa, îndeletnicirea
armelor, priceperea de a cârmui şi le-a interzis femei şi ca atare nu
există lege, nici cutumă care s-o scutească pe femeie de supuner e.
97
Cu privire la căsători ile în legiuirile medievale româneşti,
îndreptarea Legii din Ţara Românească (1652)98 preciza în privinţa
logodnei că: prin aceasta doi oameni se tocmesc să se căsătorească şi
dau arvună, iară carele dintr-amândoi se va lepăda, adică i va părea
rău, acela să dea îndoită arvuna ce au luat .
Interdicţiile la căsătorie erau cele stabilite de canoanele
bisericeşti, soţii îşi datorau ajutor unul altuia, iar într-o situaţie mai
dificilă a bărbatului muiere iaste datoare să meargă după dânsul,
oriunde va merge.
În perioada de trecere la etapa modernă, gândirea fanariotă
încearcă o reluare a principiilor romane, astfel familia era văzută ca
88
două persoane care arată cu chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre de a

vieţui într-o legătură şi de a naşte prunci, a se agiuta între ei după
putinţă în toate întâmplările, iar, mai târziu, în 1818 se preciza că:
nunta iaste tocmeala unirii bărbatului cu femeia de a face copii.99
În jurul anului 1864 căsătoria devenea o asociaţiune conjugală
bazată pe un contract de căsătorie, contract matrimonial sau convenţie
96
Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut și sub numele latin
Concilium Tridentinum, a fost cel de-al 19-lea sinod ecumenic, recunoscut doar de
Biserica Catolică, ținut între 1545 și 1563, pentru clarificarea problemelor apărute
odată cu Reforma protestantă.
97 M. Diaconu, Drept Civil , Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1986, p. 247
98 Pravila lui Matei Basarab, cunoscută și sub numele de Îndreptarea legii, este o
culegere de legi tipărită în 1652 la Târgoviște. Îndreptarea legii, 1652. Ediție critică,
București, 1962 (versiune digitală pe http://tinyurl.com/hqcby7j)
99
G. Boroi, Drept Civil.Persoanele , Ed. All Beck, Bucureşti 2001, p. 271
93
matrimonială. Prin acest contract se adoptă regimul dotal sau foaie de
zestre și, în același timp, se stabilește caracteristicile caracterului
sol emn şi public, imuabil și liber al actului care este un contract
accesoriu încheiat în vederea căsătoriei .
Economia de schimb şi urbanizarea din epoca modernă a dus la
un proces de contracţie a familiei după expresia lui Durkheim, proces
legat de individualismul preconizat de reformă religioasă care a condus
la familia conjugală modernă. Cu familia conjugală, legăturile de paternitate au devenit indiscutabile,
sta atufilr mluăâ nDduur-kleh esiumb,
ocrotirea sa și a răpit particular astfel dreptul de a le distruge .
89
De-a lungul istoriei au existat perioade în care au prevalat

caracterul religios al căsătoriei şi perioade în care a prevalat caracterul
laic al acesteia. La multe popoare erau recunoscute ca având valoare atât
căsătoria civilă cât şi căsătoria religioasă. Indiferent de cei împuterniciţi
în materie de căsătorie, trebuie subliniată importanţa pe care această
instituţie o are datorită consecinţelor pe care le produce. 100
Primele relatări în scris care ne-au parvenit despre starea civilă a
persoanelor sunt din secolul XIV, când în Franţa, preoţii cultului catolic
luaseră o biceiul de a-şi nota în registr, sumele care li se ofereau pentru
ceremoniile religioase, îndeplinite cu ocazia căsătoriilor şi deceselor.
4.2. Cuplul și sistemul familial
Cuplul provine din latinescul copula care însemnă legătura cu
sensul de uniune între un bărbat şi o femeie. Această uniune putând fi
atât pe termen lung cât şi întâmplătoare ori de scurtă durată. De asemeni
termenul este asociat şi cu cel de reproducere ori sexualitate.101
Cuplul, la început, a fost definit la fel ca familia şi căsătoria,
între aceşti termeni nefiind diferenţe. Din punct de vedere psihologic, I.
Mitrofan oferă o definiţie mai complexă cuplului și anume: o structură
bipolară, de tip bio-psihosocial, bazată pe interdeterminism mutual,
100 M. Diaconu, Drept Civil , Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1986, p. 182
101 M. Turlic, Psihologia cuplului şi a familiei, Ed. Performantica, Iaşi, 2004, p.82
94
partenerii se satisfac, se stimulează , se dezvoltă şi se realizează ca
individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul
celuilalt .102
I. Thery defineşte conceptul de cuplu astfel: în sens restrâns, ca
fiind complementaritatea bărbat - femeie exprimată în toate aspectele
90
vieţii lor cotidiene, în care dominante sunt afectivitatea şi sexualitatea

și în sens larg, cuplul este asociat cu matricea concomitent biologică,
emoţională, culturală şi socială care rezultă din reunirea parteneri (bărbat-femeie, bărbat- bărbat,
femeie-femeie) într eu ncoarr ed eifxeirsitţăi
r elaţii afective şi/sau sexuale şi un puternic indeterminism mutual . 103
Pentru ambele situaţii, autoarea identifică cinci tipuri de cupluri:
cuplul conflictual ( partenerii se află într-o dispută permanentă, dar
constructivă. Conflictul reprezintă o ieşire din rutină/plictiseală. Acest
tip de cuplu nu prezintă rezistenţă în timp) , cuplul Pygmelion (investirea
inegală a partenerilor, unul din membrii cuplului este foarte deschis şi
îşi oferă resursele, iar celălalt nu oferă nimic), cuplul fuzional (de tipul
Tristan şi Isolda, trăiesc doar prin pasiunea unuia faţă de celălalt, dar
prin ochii celorlalţi. Nu există şi o comunicare între aceşti parteneri),
cuplul aflat în decalaj (cuplu în care dispoziţia partenerilor este
întotdeauna diferită) și cuplul asociativ (se referă la participarea
complementară a partenerilor care duce la obţinerea rezultatelor optime
în cuplu. Este tipul de cuplu rezistent şi stabil).
Înainte de secolul al XIX-lea cuplul era lipsit de intimitate, nu
exista patul conjugal , în schimb era deschis societăţii, comunităţii,
satului, străzii și cartierului. Începând cu secolul al XIX-lea, cuplul
devine o contopire a singurătăţii, graţie iubirii pasionale, condamnată şi
interzisă până atunci. În perioada contemporană, spre sec. al XX-lea,
102 I. Mitrofan, Incursiuni în psihologia şi psihosexologia familiei, Ed. Press,
București, 1998, p.151
103 apud. N. Mihalache, Sociologia familei - Note de curs, Ed. Univ. ,,Al. I. Cuza’’,
Iași, 2011, p. 73
95
cuplul este valorizat prin creşterea gradului de acceptare a cuplului în
91
absenţa căsătoriei, dar şi prin toleranţa faţă de diadele homosexuale.104

Concomitent cu noua valorizare a cuplului apare şi instabilitatea
acestuia prin despărţiri/divorţuri. Cu toate acestea, viaţa în cuplu
continuă să dea sentimentul de securitate, stabilitate, pentru cea mai
mare parte a populaţiei şi mai mult decât atât, apare varianta cuplurefugiu
care reflectă relaţia diadică puternică din interiorul cuplului.
105
Pentru a explica relația de cuplu este necesar să ne raportăm la
perioadele din viața omului. După perioada tinereţii, omul ajunge să
cunoască acel înalt nivel al existenţei sale, când este capabil de voinţă
proprie şi o forţă puternică de acţiune. Dar tot acum începe și înserarea.
A doua jumătate a vieţii sale, când omul capătă tendinţe conservatoare,
şi pasiunea devine datorie iar lucrurile mărunte pline de farmec, de
odinioară, devin obişnuinţe. Atingerea punctului culminant coincide, în
viaţa fiecărui individ, cu momentul când trebuie să facă o retrospectivă,
să privească înapoi şi să dea socoteală de acţiunile sale, apare o scindare
a Eului, pe de o parte vrea să meargă înainte, iar pe de altă parte se
simte epuizat şi ar vrea să oprească timpul. Această lipsă de unitate, cu
sine însuşi, produce nemulţumire, iar neconştientizarea propriei stări
duce, de regulă, la proiectarea motivelor asupra partenerului și se
instalează o atmosferă critică. Nici cea mai reuşită căsătorie nu poate
şterge cu desăvârşire particularităţile individuale, astfel ca stările
partenerilor să fie identice. În deobşte, unul dintre parteneri îşi găseşte
locul în cuplu mai repede decât celălalt.
Partenerul care se bazează pe un raport pozitiv cu părinţii va
avea puţine dificultăţi în adaptarea sa la celălalt, pe când partenerul care
va păstra o legătură inconştientă profundă cu părinţii va avea dificultăţi
de adaptare la noul său stătut, căutând să se refugieze într-un univers
92
104 P.Arieş, apud. L. Adler, Secrete de alcov. Istor ia cuplului între 1830-1930, Ed.
Corint, Bucureşti, 2003,
105 Idem.
96
ideal şi din această cauză se va simţi multă vreme neînţeles şi
nedreptăţit.
În ceea ce privesc etapele de formare a cuplului, E. Bader şi P.
Pearson106 consideră că: în relaţiile de cuplu există o sinergie care se
referă la acţiunea simultană a partenerilor de cuplu și, în acest sens,
obiectivul comun al acţiunii determină interesul acţiunii individuale
pentru atingerea obiectivului.
Autorii identifică pentru formarea şi evaluarea mai multe etape: fuziunea (se referă la diminuarea p
ârneăla ţliai ldoirs dpea rciţuipe lua
diferenţelor partenerilor, se simt ca unul), diferenţierea (implică testarea
solidităţii legăturii prin reafirmarea propriei identităţi), explorarea
(testarea fidelităţii prin participarea la activităţi separate, în grupuri
separate) re-apropierea (prin definirea motivului rămânerii împreună
prin complementaritatea diferenţelor precum şi stabilirea unei hărţi cu
sarcini şi roluri), cooperarea (reprezintă etapa dobândirii echilibrului
funcţional a cuplului şi presupune angajarea propriu-zisă a ambilor
parteneri) și sinergia (este stadiul ultim dar şi cel mai înalt al evoluţiei
cuplului). Diminuarea etapelor de cooperare şi sinergie, duc la
destrămarea cuplului.
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a
celor doi parteneri care formează cuplul, marital sau nu. Actualmente,
iubirea este principala motivaţie pentru transformarea cuplurilor erotice
în cupluri conjugale căsătorite.
O familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern -
93
urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate

de cum, când şi cine cu cine relaţionează. Pattern-urile tranzacţionale
pot fi verbale sau non-verbale, cunoscute sau necunoscute. Dar funcţia
lor este de a regla comportamentul membrilor familiei. În felul acesta,
unicitatea fiecărei familii este dată de tr anzacţiile repetitive care
construiesc pattern-uri de funcţionare ale respectivei familii.
106 E. Bader şi P. Pearson, În Quest of the Mythical Mate.A Developmental Approach
to Diagnosis and Treatment în Couples Therapy, Brunner Mazel, New York, 1988
97
Aceste pattern-uri sunt menţinute prin două tipuri de
constrângeri: generice (referitore la regulile universale care guvernează
organizarea familiei) și idiosincratice (referitore la expectaţiile
reciproce ale unor membri particulari ai familiei. Aceste expectaţii se
construiesc în timpul numeroaselor negocieri, implicite sau explicite,
dintre membrii familiei şi, de regulă, apar în mici evenimente zilnice).
Când ne referim la structura sistemului familial trebuie să îl
satvreumct,uîrna pfraimmiulila rlâănd, în vedere pe Salvador Minuchin, acesta defineşte ca fiind: setul
invizibil de cerinţe funcţionale ce
organizează modurile în care membrii familiei interacţionează.
Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri,
fie de diade (exemplu: mamă-copil, soţ-soţie). Ele se pot forma după
criterii precum: generaţia, sexul, interesele sau funcţiile. Cele mai
importante şi mai des întâlnite subsisteme familiale sunt:
subsistemul adulţilor – acesta este denumit şi subsistemul marital
sau al soţilor . Rolul preponderent este acela de a modela intimitatea

şi angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini
acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă.
Complementaritatea permite fiecărui soţ să participe la viaţa
94
familială, să ofere fără a considera că prin aceasta pierde ceva;
subsistemul parental – acesta apare atunci când se naşte primul
copil şi, de regulă, cuprinde părinţii, dar poate include şi membrii ai

familiei extinse, exemplu – bunica. Responsabilitatea lor este mai
ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele şi de a-i
disciplina;
subsistemul frăţiilor – acesta include copiii din familie şi le oferă
acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem, copiii învaţă negocierea,
cooperarea, competiţia,
submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul faţă de prieteni etc.
Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar în acelaşi tim p
flexibile, pentru a se proteja de cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme,
dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acestea.
98
Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării
structuraliste. Ele reprezintă reguli care definesc cine participă şi cum.
Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea subsistemelor. Fiecare
dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţele de la membrii
săi.
Sistemele familiale pot fi: închise (care nu comunică cu mediul
și nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător ) şi sisteme deschise
(care comunică cu mediul și fac schimb de înconjurător resurse cu mediul ).
După acest model, familiile pot avea grade diferite de deschidere
către mediul înconjurător și pot fi alcătuite din: prieteni, rude, vecini,
şcoală, alte instituţii etc. Astfel, sistemele familiile pot fi:
mai închise – având puţine relaţii sau chiar deloc cu mediul,
funcţionând după regulile şi principiile proprii, acestea având un
95
mare grad de rigidizare, fiind foarte rezistente la schimbare și
mai deschise – cele cu multe relaţii de prietenie, care presupun
vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor şi a

concepţiilor prin observarea altor familii.
Sistemul familial foloseşte mecanisme de feed-back prin care îşi
menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feed-back -ul poate fi de două
feluri: pozitiv (este mecanismul prin care informaţia semnalează nevoia
de a modifica sistemul, pentru a-l face să evolueze) sau negativ,
(informaţia semnalează nevoia de a re-echilibra sistemul, datorită unei
perturbări).
Iubirea este sentimentul puternic de afecţiune, atracţie şi unire a
celor doi parteneri care formează cuplul marital sau nu. Actualmente,
iîunb ciurepalu ersi tceo pnrjiungcaiplea lcaă smătootrivitaeţ.i e pentru transformarea cuplurilor erotice
99
E. Wheat descrie cinci forme de manifestare a iubirii107:
epithumia – se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată
prin dragoste sexuală plină de satisfacţie. Satisfacţia sexual este un

indicator sigur al sănătăţii căsniciei, chiar dacă, după Wheat, relaţiile
sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei;
eros – este formă de dragoste ce implică cel mai mult romantismul.
Eros presupune mai ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu

fiinţa iubită, dar şi dorinţa de a o poseda total;
storge – este o formă de dragoste, descrisă ca relaţie confortabilă,
care înglobează o afecţiune naturală şi sentimentul de apartenenţă

reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală şi se manifestă în relaţiile
dintre soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori, realizând sentimentul de
96
opţiuni conştiente, al unei alegeri libere;
fileo – este genul de iubire care preţuieşte pe cel iubit,
manifestându-se cu gingăşie, dar aşteptând întotdeauna un răspuns.

Se traduce prin prietenie, reciprocitate;
agape – este dragostea completă, lipsită de egoism, care are
capacitatea de a se oferi continuu, fără a aştepta nimic în schimb. Ea

preţuieşte şi slujeşte necondiţionat, spre deosebire de Fileo care
presupune reciprocitate.
Dacă vorbim de sistem familial, atunci rolul reprezintă setul
coerent de comportamente pe care membrii familiei îl aşteaptă de la
fiecare celălalt membru, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în
sistemul familial .
Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale:
conjugal (de partener, de soţ/soţie – este cel care vizează relaţionarea cu
soţul/soţia) parental (de părinte și vizează relaţionarea cu copiii) și fratern (de frate și vizează
relaţionarea cu fraţii).
107 apud. I. Mitrofan şi C. Ciupercă, Incursiuni în psihologia şi psihosexologia
familiei, Ed. Press, București, 1998, p. 44
100
4.3. F uncții și t i polo gii al e f ami l i ei
Taxonomia familiei poate cuprinde după cum se poate observa o
gamă foarte varietă. Clasificările fot fi și de natură conjuncturală cum
ar fi: familii bogate/sărace, tinere/bătrâne, active/pasive, agrare/nonagrare,
mixte, muncitoreşti/ţărăneşti, intelectuale, tradiţionale, moderne,
reprimatoare, liberale
Cu valoare generală pentru sociologia familiei nucleară/extinsă, consangvină/conjugală, patriarhală/m
aavtreimar:h faalăm ilișai
biparentală/monoparentală.
97
Familia nucleară/extinsă
Familia nucleară sau simplă, este unitatea compusă dintr-o
pereche maritală şi copiii dependenţi de ei care locuiesc şi gospodăresc
împreună. Este considerată unitatea pan-umană minimală, este tipică
pentru societăţile industriale şi post-industriale.
Familia extinsă, lărgită sau compusă, cuprinde pe lângă un
nucleu familial şi alte rude sau generaţii (de regulă trei). Este tipică, fără
a fi exclusiv prezentă, în societăţile tradiţionale rurale.
Familia nucleară şi extinsă, aşa cum au fost prezentate sunt
tipuri ideale. În ambele tipuri identificăm familii complete şi
incomplete. Între ele întâlnim mai multe variante intermediare. Cele mai
semnificative sunt: familia tulpină (reuneşte trei generaţii: tată, mamă,
unul dintre copii cu soţia şi copiii lor precum şi copiii rămaşi celibatari.
Toţi aceştia formează o casă), familia extinsă modificată (conceptul
sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea contemporană
şi constă în următoarele: deşi noile cupluri devin independente se separă
teritorial de părinţi, familia continuă să se manifeste ca extinsă. Între
părinţi şi copii, între fraţi, între bunici şi nepoţi se menţin puternice
relaţii socio-afective dar şi economice. Toate deciziile şi evenimentele
importante sunt trăite împreună.
101
Familie consangvină/conjugală
Familia consangvină , este familia din care provin indivizii -
mamă, tată, fraţi, surori, bunici, unchi, veri. Este principala sursă de
socializare primară, de aceea mai este numită şi familie de orientare.
F amilia conjugală, este constituită de regulă prin căsătorie
alcătuită din soţ / soţie, copii, socri, cumnaţi. Mai este numită familia
98
de procreare. Cei mai mulţi adulţii (bărbaţi şi femei) aparţin simultan

celor două tipuri. Acest fapt aduce beneficii dar şi costuri importante.
Familia matriarhală/patriarhală
Familia patriarhală prezintă relaţii economice, sociale şi
politice care sunt dominate de bărbaţi. În unele societăţi este admisă
poligamia și sunt legate de descendenţa pe linie paternă şi rezidenţa
patrilocală.
Familia matriarhală prezintă relaţiile dominate de femei.
Aceasta este mai puţin prezentă azi în forma clasică. Este tipică pentru
societăţile matrilineare şi matrilocale.
În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai
mare de configuraţii centrate pe mamă din care cele mai multe sunt
monoparentale.
Modul specific în care interacţionează structura familială cu
realizarea funcţiilor ei conduce implicit la conturarea anumitor stiluri de
viaţă familială sau tipuri de căsnicii. În continuar e supun atenției
următoarele tipologii: Tipologia maritala a lui F. Kunkel, Tipologia
stilurilor vietii conjugale a lui I. F. Cuber , Tipologia cuplurilor cf.
Sluzki si Beavin și Tipologia cuplurilor a lui L. Roussel .
102
Tipologia maritala a lui F. Kunkel108
Tipul căsniciei furtunoase – oscilaţii afective cu mare consum
tensional, crize care se pot prelungi în timp; frustrările par a fi resimţite
în mai mare măsură decât cedările; aceste cupluri nu au „forţa” să
schimbe cursul căsniciei fie în sens pozitiv, fie negativ.
Tipul căsniciei molatice – „pseudocasnicie”, bazată pe
supraaprecieri şi cedări menite să evite crizele dar, practic, păstrând
99
distanta afectiv-cognitivă între parteneri; unitatea cuplului fiecare partener „trece greutăţile vieţii pe
umerii celuilalt, f ăersăte a i llue zpourrieta;
răspunderea”.
Tipul căsniciei dure – partenerii sunt „parţial” angajaţi în
căsnicie, printr-un comportament relaţional reciproc rigid; comunicarea
este redusă; partenerii se percep şi se valorizează ca potenţiali „agresori
la integritatea celuilalt”, ceea ce ascunde fragilitate interioară şi frica de
angajare în parteneriat, cu riscul unei modificări a propriei personalităţi;
conduita relaţională rezervată – sunt împotriva duioşiei şi intimităţii,
mângâierile le par copilăreşti; se cunosc foarte puţin, căsnicia devenind
„arenă” în care cercul răzbunărilor reciproce se repetă la infinit.
Tipologia stilurilor vietii conjugale a lui I. F. Cuber109
Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele – frecvenţa
conflictelor , rareori ascunse copiilor, dar puţin exteriorizate faţă de
prieteni, rude, vecini; conflictul este oricând potenţial şi atmosfera de
tensiune prezenta; cuplul ajunge rar la disoluţie, după trecerea crizei
totul reintrând în normal.
Tipul căsniciei devitalizate – relaţiile de armonie, comunicare şi
iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu
imaginea primilor ani; partenerii petrec mai puţin timp împreună,
relaţiile sexuale sunt mai puţin satisfăcătoare, interesele şi activităţile
sunt mai puţin împărţite; îi mai leagă încă interesul comun pentru
108 apud I. Mitrofan, Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie , Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti, 1989, pp. 52-55
109 Idem.
103
creşterea şi educarea copiilor, pentru evoluţia profesională a celuilalt
(lipseşte, însă, participarea afectivă); perechea devine apatica, fără viaţă,
100
„un vid dureros”, cu o stare de tensiune latentă; rareori se ajunge la

disoluţie, ambii parteneri complăcându-se într-o atmosferă de
indiferenţă.
Tipul căsniciei pasiv-cordiale – are multe puncte comune cu
tipul căsniciei devitalizate, cu deosebirea că pasivitatea caracterizează
de la început relaţia; lipseşte tensiunea şi conflictualitatea, admit un reziduum de resentimente şi
frustrări subtile; angaja rdeeaş iî nutrn -ioi
astfel de relaţie se face, de cele mai multe ori, deliberat: persoane ale
căror interese vizează altceva decât parteneritatea (bărbaţi dedicaţi
carierei, femei dedicate copiilor lor), care fie că nu vor, fie că nu pot să
investească emoţional în relaţia bărbat-femeie; independenţa personală;
Tipul căsniciei vitale – relaţie empatică, autentică între parteneri,
esenţială pentru viaţa lor; prezenţa partenerului este indispensabilă
pentru sentimentele de satisfacţie pe care le asigura acesta; satisfacţia
partenerilor unui astfel de cuplu este de a trăi unul prin celălalt,
nesimtind că-şi pierd în felul acesta identitatea proprie; în anumite
situaţii ei pot apărea în poziţii de rivalitate/competivitate,
conflictualitate chiar, dar numai când apar dezacorduri pe probleme
importante pentru ei şi relaţia lor (se deosebesc de cei obişnuiţi cu
conflictele, unde pare să funcţioneze regulă după care nici un conflict nu
trebuie rezolvat cu adevărat).
Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală – asemănător relaţiei
vitale, cu deosebirea că toate problemele importante ale vieţii sunt
împărţite (exemplul căsătoriilor în care soţul, personalitate ştiinţifică
recunoscută, convieţuieşte cu soţia sa, care îi este „prietenă, soţie şi
partener”); există puţine zone de tensiune, iar diferenţele de opinie s-au
rezolvat uneori prin compromis, alteori prin cedarea unuia sau altuia
dintre soţi, problema principală nefiind „cine are dreptate”, ci „cum
poate fi rezolvată mai bine problema fără a strica relaţia”.
101
104
Tipologia cuplurilor cf. Sluzki si Beavin110
Diade bazate pe simetrie stabilă – în cadrul cărora ambii
parteneri realizează un echilibru între dorinţă de a domina şi de a se
supune; acest tip de diade induce satisfacţie maritală stabilă.
Diade bazate pe complementaritate stabilă – în care
comunicările dintre parteneri concura la definirea unuia dintre ei că
dominant şi a celuilalt ca supus; acest tip de relaţie induce satisfacţie
marital ăD siatadbei lbă.a zate pe competiţie simetrică orientată spre dominare –
în care ambii parteneri doresc, în aceeaşi măsură, să domine în viaţa de
cuplu; acest tip de diada induce satisfacţie maritală instabilă.
Diade bazate pe competiţie simetrică orientată spre supunere –
în care ambii parteneri doresc, în aceeaşi măsură, să lase pe seama pe
celuilalt deciziile ce privesc viaţa de cuplu; şi acest tip de relaţie induce
satisfacţie maritală instabilă.
Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre dominare
– în care ambii parteneri doresc, în măsuri diferite, să domine în relaţia
conjugală; acest tip de diade induce insatisfacţie maritală instabilă;
Diade bazate pe competiţie asimetrică orientată spre supuner e –
în care ambii parteneri doresc, în măsuri diferite, să fie dominaţi în viaţa
de cuplu şi acest tip de diade instaisfactie maritala instabilă.
Diade fluctuante – în cadrul cărora comunicările dintre parteneri
doresc, în măsuri diferite, să fie dominaţi în viaţa de cuplu; acest tip de
diada induce insatisfacţie maritală stabilă.
Tipologia cuplurilor a lui L. Roussel: 111
Familia fuzionala – soţii consideră că uniunea lor este autentică
doar atâta timp cât au capacitatea reciprocă de a se susţine unul pe
102
celălalt prin empatie şi anticipare relaţională; are risc crescut de ruptură,

însă recăsătorirea (într-o altă formula) este puţin probabilă.
110 apud. I. Mitrofan, C. Ciuperca, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Ed. Press, Bucureşti, 1998, pp. 192-198
111 Idem.
105
Familia „club” – în care soţii sunt mai realişti deoarece îşi
respectă independenta şi îşi fondează uniunea pe raţiune, care capătă
forma unei compatibilităţi bazate pe teoria cost/beneficiu; îşi recunosc
autonomia şi puterea, inclusiv cea de a rupe relaţia dacă li se pare
deficitară.
Familia „istorie” – caracterizată prin solidaritate fondată pe
amintirea vie a unui trecut fericit şi pe speranţa unui viitor mai bun;
fidelitatea şi încrederea reciprocă dau sens acestui tip fac parte din proiectele de viitor. de familie;
copiii
Fiecărei societăţi îi este caracteristică un anumit tip de sistem
familial , adică un sistem care reglementează relaţiile dintre bărbaţi şi
femei de vârstă matură pe de o parte şi, pe de alta, dintre aceştia şi copii.
Sistemele familiale sunt diferite de la o societate la alta şi sunt supuse
unor transformări continue.
Mihăilescu citează punctul de vedere exprimat de antropologi,
potrivit căruia familia nucleară este universală şi are patru funcţii
fundamentale pentru echilibrul vieţii sociale umane: sexuală,
economică, reproductivă şi educaţională.112
Funcțiile familiei
În cadrul familiei, au loc numeroase procese şi fenomene
familiale, cum ar fi: intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea,
conflictul, competiţia, negocierea, formarea unor coaliţii, manipularea
103
etc. După M. Turliuc, cele mai importante funcţii ale familiei nucleare
sunt: funcţia psihologică, identitară, economică, sexuală, de reproducere
și de socializare.
F uncţia psihologică , de asigurare a suportului emoţional, a
nevoilor de securitate, de protecţie, incluzând şi ajutorul mutual bazat pe
sentimentele de egalitate, de respect şi de dragoste între parteneri, între
părinţi şi copii, între fraţi şi surori.
112 I. Mihăilescu, apud. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed. Babei,
Bucureşti, 1998, p. 136
106
F uncţia identitară , implicând asigurarea sentimentului
apartenenţei şi al coeziunii, construcţia identităţilor personale, statutare
şi intime ale soţilor şi ale copiilor .
F uncţia economică , de asigurare a veniturilor necesare pentru
satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei, părinţi şi copii.
F uncţia sexuală , de satisfacere a cerinţelor şi nevoilor afectivsexuale
ale partenerilor cuplului conjugal.
F uncţia de reproducere , de asigurare condiţiilor igienico-sanitare necesare dezvoltări i ab
iodleosgciecned ennoţremi aşlei aa
tuturor membrilor familiei.
F uncţia de socializare , menită să asigure îngrijirea şi creşterea
copiilor, procesul instructiv-educativ familial şi condiţiile adecvate
educaţiei şi pregătirii şcolare şi profesionale a copiilor.113
Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit,
implică manifestarea, dar şi dezvoltarea noastră ca fiinţe. Suntem
provocaţi pe multiple paliere ale psihicului nostru, ale sentimentelor
noastre, ale convingerilor şi credinţelor noastre, de la cele mai
superficiale, la cele mai profunde, precum şi ale comportamentelor
104
noastre.114
Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferenţele
dintre parteneri, ci, dimpotrivă, atunci când relaţia este foarte profundă
şi satisfăcătoare, aceste diferenţe se completează reciproc. E drept că
până se ajunge la această completare, se trece prin perioade de
supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare
emoţională şi reveniri. Orice relaţie presupune să ajungi şi pe culmile
raiului şi în adâncurile iadului.115
113 M. N. Turliuc, Psihologia cuplului şi a familiei , Ed. Performantica, Iaşi, 2004,
pp. 31-35
114 D.L. Vasile, Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 82
115 P. Ferrini, Cuvinte de înţelepciune pentru fiecare zi , Ed. For You, Bucur eşti, 2002,
p. 118
107
4.5. Di namica f ami l i ei contempor ane
I. Mitrofan şi N. Mitrofan, în lucrarea Elemente de Psihologie a
Cuplului, abordează o arie vastă de domenii (alegerea partenerului,
iubirea, gelozia, intimitatea, comunicarea etc.) ce interferează cu relaţia
de cuplu. Autorii consideră că aşteptările oamenilor privind relaţia de
cuplu s-au schimbat radical, astfel că mulţumirea sexuală poate fi
obţinută şi în afara căsătoriei (toate cuplurile constituite în afara
instituţiei căsătoriei, afirmă că, duc o viaţă sexuală normală) mai sunt scopul fundamental în viaţa
multor oameni, iar n ,u mcoăpriuiil nînu
creştere al femeilor angajate profesional desfiinţează argumentul
economic.
Prin egalizarea statutului social şi chiar a sex-rolului, femeile
şi-au schimbat radical expectaţiile şi raţiunile pentru căsătorie. Ele nu
105
mai sunt mulţumite cu rolul de casnică şi de supusă sexual, ci aşteaptă

astăzi iubire, prietenie, respect, susţinere emoţională, companie,
satisfacţie sexuală, libertatea de a tinde şi de a se bucura de o carieră
profesională sau alte interese şi mai ales relaţii intime care să fie
omniprezente în viaţa lor şi care să le confere şansa fericirii şi
realizării personale. Bărbaţii îşi transferă parte din răspunderea rolului
tradiţional economic în căsătorie, preluând totodată o serie de sarcini
domestice şi egalizându- şi investiţia decizională majoră în familie cu
femeile.
O dată cu schimbarea expectaţiilor privind relaţia de cuplu s-au
schimbat atât raporturile dintre parteneri, cât şi felul în care individul se
valorizează. Încetând să mai fie o relaţie cu un singur sens (bărbatul ia
în căsătorie femeia), relaţia de cuplu îl obligă pe individ (atât pe bărbat,
cât şi pe femeie) pe de o parte să demareze o anchetă în interiorul să
pentru a vedea ce oferă el partenerului (pentru a putea cere iubirea
partenerului de cuplu), iar pe de altă parte să depună efortul permanent
de a-şi îmbunătăţi imaginea (corectându-şi defectele şi valorificându-şi
calităţile) astfel încât să trezească interesul partenerului.
Vorbind despre iubire în relaţia de cuplu, Iolanda Mitrofan şi
Nicolae Mitrofan afirmă că este creaţia comună a două personalităţi,
108
una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi unul cu celălalt,
un mod complet de a convieţui prin intercomunicare, intercunoaştere şi
intermodelare, în sensul dezvoltării şi împlinirii celor două persoane
angajate, în completa lor fiinţare bio-psiho- socială. Dragostea nu este
o dată pentru totdeauna, ci ea se alimentează mereu din confruntarea
dinamică, permanentă a celor două personalităţi, fiecare având dreptul
106
de a fi gratificat, dar şi obligaţia de a gratifica pe celălalt. [...]

Căsătoria apare astfel că o adevărată şcoală a intercunoaşterii psihologice, a formării şi educării
acuotmopcuonrtoaamşteenrtiui luşii
relaţional intersexe, a învăţării ştiinţei şi artei dialogului, negocierii şi
convieţuirii.116
Când în viaţa de relaţie intervin situaţii potenţial problematice
depinde doar de cei doi parteneri pentru ale depăşi. Autorii lucrării, în
capitolul Familia... în Impas, enumeră câteva variabile de care depinde
stabilitatea cuplului:
Capacitatea cuplului de a-şi dezvolta şi mobiliza resursele, de a face
faţă satisfăcător stresurilor interne şi externe cu care se confruntă:

resursele şi disponibilităţile intra-adaptative ale fiecărui partener de
a adopta şi exercită funcţional-satisfăcător rolul conjugal: vârstă şi
nivel de normalitate psihică şi somatică, caracteristici şi nivel de
maturitate a personalităţii;
Capacităţi interadaptative ale partenerilor în cadrul cuplului: nivel
de intercomunicare, nivel de intercunoaştere, nivel de

interdezvoltare, bazat pe atitudini maritale şi creativitate
interpersonală;
Capacităţi extra-ada ptative ale cuplului în procesul integrării sale în
esotncoiectualtteu,r aîlne , liusmtoeri,c ec, ue clounmoema icşei şpi epnotrluit icleu malee, spoec
iectoăoţirid îonn actaerlee
evoluează şi ale evenimentelor conjuncturale cu care se confruntă;
116 I. și N. Mitrofan, Elemente de Psihologie a Cuplului, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996,
pp. 73-76
109
Capacitatea cuplului şi a microgrupului familial de a asimila, adopta
107
şi dezvolta modele de cultură relaţională şi comportament sociofamilial

emergente cu progresul social în general. Societatea, în
manifestările ei, se oglindeşte în fiecare familie, care devine
micromodel de existenţă şi anticipare a evoluţiei acesteia și
Gradul de satisfacţie resimţit prin intermediul coexistenţei familiale,
de către fiecare membru al microgrupului familial, privind

autorealizarea individuală şi colectivă.
117
Modelul postmoder n sau modelul diversităţii a început să se
dezvolte prin anii '60 - '70 în Occident o dată cu criza familiei nucleare
şi cu proliferarea modelelor familiale alternative (între care: familia
comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile
homosexuale, etc).
Deşi este propriu societăţilor occidentale, majoritatea autorilor
consideră că şi familia româneasca se înscrie în acelaşi patern, fără a -l
considera însa universal, obligatoriu şi liniar .118
Cei mai mulți cercetătorilor din domeniul familiei, dar şi actorii
politici sau opinia publică în general, par să susţină ideea că în ultimele
decenii familiile din societăţile contemporane au suportat transformări
profunde.
Se consideră că schimbările intervenite sunt atât de importante,
încât însuşi termenul de familie a devenit destul de ambiguu, tinzând să
acopere astăzi realităţi diferite de cele ale generaţiilor precedente.119 În
acelaşi timp, aceasta continuă să reprezinte o instituţie fundamentală în
societate, fapt pentru care în dezbaterile publice problema declinului
familiei este privită cu tot mai multă îngrijorare.
Studiile consultate în ultima vreme par asistăm nu numai la sfârşitul familiei aşa cum o şstăim s, ucsiţ
işni ăl ai dsfeâeraş itcuăl
117 Idem.
108
118 G. Ghebrea, Regim social- politic şi viaţa privată (Familia şi politica familială în
România), Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, pp. 21-25
119 I. Mihăilescu , Familia în societățile europene, Ed. Universităţii, București, 1999,
p. 141
110
lumii pe care o cunoaştem, la începutul unui haos în care totul se
schimbă mult prea repede pentru a putea ţine pasul.
Au trecut însa aproape 20 de ani de când Toffler a scris Al
Treilea Val şi aproape 30 de la Socul viitorului şi lumea nu s -a
schimbat chiar aşa de mult în această perioadă, după cum nici
predicţiile sale privind sfârşitul iminent al dominaţiei familiei nucleare
nu s-au confirmat decât parţial.
Analizând date statistico-demografice rezultate ale sondajelor de opinie nu doar din Rreocmeânntei a
ş–i căucltii ms-ealer
putea argumenta că nu este o ţara postmodernă – ci şi din SUA sau alte
ţări Occidentale, nu am constatat o schimbare majoră şi îngrijorătoare
faţă de anii ’70, cu atât mai mult cu cât familia rămâne pentru
majoritatea indivizilor domeniul care le oferă cea mai mare satisfacţ ie,
cel care are cea mai mare importanţă în viaţa lor. De altfel, comentarii
la fel de pesimiste au însoţit şi trecerea de la familia extinsă, proprie
societăţii tradiţionale la familia nucleară, proprie societăţii moderne.120
Mai mult, analize ulterioare au arătat că există o puternică
mitologie privind familia extinsă, aceasta reprezentând în societăţile
occidentale mai curând un ideal, un model puternic valorizat şi mai
puţin o realitate familia clasică a nostalgiei Vestului.121
Imaginea curentă a familiei, preluată în discursul politic şi
ştiinţific, este aceea a unei instituţii care conservă tradiţiile şi valorile
naţionale. Fiind o instituţie ce se transformă foarte lent şi anevoios,
109
familia are o independenţă relativă faţă de contextul social -economic,

având o mare capacitate de inerţie; schimbările ei nu se fac o dată cu
schimbarea regimului politic ci urmăresc succesiunea civilizaţiilor .122
Ultimele opinii susţin că familia caută, acum, să se debaraseze
de gloria conservatorismului, de meritul de a fi păstrătoarea valorilor
120 R. Popescu, Familia în societățile europene, Ed. Universităţii, București, 1999,
pp. 32-36
121 Morgan (1985), apud. R. Popescu (1999), p. 37
122 G. Ghebrea, Regim social- politic şi viaţa privată (Familia şi politica familială în
România), Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, pp. 21-25
111
naţionale, devenind mai curând barometrul schimbărilor sociale,
trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare şi
liberalizare.123
Avem de-a face de această dată cu o familie integrată tot mai
puternic în societatea globală, tot mai mult condiţionată de schimbările
economice şi sociale, influenţând la rândul ei dinamismul social global.
Postmodernismul înseamnă în primul rând renunţarea la definiţii
şi clasificări, nu mai avem modele ideale dominante într-un domeniu
sau altul, nu mai există calea cea mai bună. Post modernitatea însăşi nu
se mai poate clar defini şi caracteriza, căci ar însemna să procedăm într -
o manieră modernă.
Principalele modificări apărute în ultimii ani.
Criza nupţialităţii, reculul căsătoriilor a început în Occident în a
doua jumătate a anilor '60, întâi în ţările Scandinave, apoi în Elveţia,
Austria, Germania, vestul Europei şi în final în sudul Europei. Tot în
această perioadă a avut loc explozia demografică a celibatarilor.
110
Banalizarea divorţului, divorţurile se multiplică şi survin din ce

în ce mai devreme în viaţa cuplului. Unul din 7 copii americani este
crescut de un singur părinte, în zonele urban.124 Se apreciază ca
aproximativ jumătate din căsătoriile din SUA se termină prin divorţ.125
Rata divorţialităţii a crescut în Marea Britanie de 6 ori între 1960 şi
1980, iar numărul cuplurilor care au divorţat în anii '70, e de trei ori mai
mare decât numărul divorţaţilor din deceniul anterior . 126
Anii ’80 au marcat trecerea la maturitate, aducând în prim-plan
o revigorare a conservatorismului , însă unul mai tolerant la diferenţe,
un hedonism controlat . Indivizii încep să fie din nou interesaţi de cariera
123 I. Mihăilescu , Familia în societățile europene, Ed. Universităţii, București, 1999,
p. 144
124 A. Toffler, Al treilea val , Ed. Politică, Bucureşti, 1981, p. 135
125 C. Broderick, History Currents în Family Forms, în Marriage and the Family,
Englewood Cliff, Prentice Hall, New York, 1988, p. 66
126 L. Parkinson, Separation, Divorce and Families, British Association of Social
Workers, tradus la Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 152
112
profesională şi obsedaţi de succes, se pune un preţ tot mai mare pe
imagine, pe un aspect fizic plăcut, astfel încât devin interesaţi de
sănătatea organismului lor, fac mult sport, începe moda operaţiilor
estetice iar în privinţa consumului începe epoca fără: fără alcool, cafea
fără cofeină, dulciuri fără zahăr, hrană fără colesterol, naturistă şi
vegetariană, etc.
Anii ’90 pot fi caracterizaţi prin îmbinarea celor două tendinţe,
în sensul creşterii toleranţei şi dorinţei de a experimenta o creştere a lucidităţii având în vedere
experienţele gener adţuiiblolart ătr eîncsuăte d. e
Mişcările de emancipare a femeii, creşterea perioadei de
111
şcolarizare ca şi schimbările valorice mai largi au condus ulterior la

creşterea vârstei la prima căsătorie şi nu neapărat la scăderea
nupţialităţii.127
Scăderea natalităţii, datorită emancipării femeii, a creşterii
participării ei pe piaţa muncii, datorită accesului tot mai larg la
mijloacele contraceptive, în contextul schimbărilor valorice recente, tot
mai multe cupluri amâna concepţia copiilor sau chiar renunţă la a mai
avea copii. Astfel, în Suedia 18,6% din gospodării erau cupluri
conjugale cu copii şi 23,5% cupluri fără copii.128
Creşterea fertilităţii ilegitime, deşi în cupluri se nasc tot mai
puţini copii, în afara căsătoriei numărul de copii a crescut considerabil.
Aceşti copii sunt în mare parte doriţi de mamă fără ca aceasta să
dorească o legătură cu tatăl biologic. În Franţa, un nou-născut din cinci
este născut în afara căsătoriei, în timp ce în anii '70 era doar unul din
opt.129
Dezvoltarea familiilor monoparentale, unii autori afirmă că ne
îndreptăm către o societate matricentrică întrucât mama este cel mai
adesea cea care are grijă de copil. Acest tip de familie manifestă o
pp. 32-36
128 Idem.
129 G. Ferreol, Se poate vorbi de o criză a familiei? , în Sociologie Românească, anul
V, nr.5, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994, p. 74
113
stabilitate mult mai mare decât cuplul, cum este şi firesc. În 1991 în
Marea Britanie erau 1,3 mil. de familii monoparentale comparativ cu
0,5 mil. în 1971 conţinând aproximativ 2,2 mil. de copii dependenţi faţă
112
de 1 mil. În 1971. Aceasta înseamnă că una din cinci familii cu copii

este o familie monoparentală.130
Apariţia familiei comasate, două persoane divorţate cu copii se
recăsătoresc, adunând copiii din ambele familii într-un nou tip de
familie lărgită – unul din 4 copii americani fac parte din asemenea
familii.131
Dezvoltarea uniunilor consensuale şi apariţia relaţiei pure, tot
mai multe cupluri preferă coabitarea neoficializată în locul căsătoriei
legale.
Răspândirea acestui stil de viaţă a impus nenumărate analize,
cercetătorii observând că uniunile consensuale sunt de fapt un simbol al
relaţiei de dragoste din societatea postmodernă, astfel încât interpretările
sunt valabile şi pentru cuplurile căsătorite legal care în acest context
dezvoltă un nou tip de relaţie, numită de Anthony Giddens,relaţia pură,
relaţia de dragoste confluentă.
Relaţia pură este o situaţie unde relaţia socială a fost iniţiată
numai pentru ea însăşi, pentru ceea ce poate obţine fiecare persoană
dintr-o asociere susţinută cu cealaltă, şi se continuă numai în măsura în
care amândoi partenerii consideră că le aduce suficiente satisfacţii
pentru ca fiecare s-o menţină.132
Dragostea confluentă, sentimentul caracteristic relaţiei pure nu
are loc între două persoane menite una pentru cealaltă, ci între două
persoane care s-au găsit mai mult sau mai puţin întâmplător. Ele nu sunt
alese, ci se aleg încontinuu una pe cealaltă. Nu mai este importantă
pp. 32-36
131 A. Toffler, Al treilea val , Ed. Politică, Bucureşti, 1981, p. 133
132 A. Giddens, Dragoste, angajament şi relație pură în transformarea intimității în
113
Sexualitatea, dragostea şi erotismul în societățile moderne, Ed. Antet, București,

2000, p. 201
114
găsirea unei persoane deosebite şi contează tot mai tare realizarea unei
relaţii deosebite.133 Succesul relaţiei depinde de rezultatul încercărilor
de compatibilizare, de înţelegere reciprocă. Este vorba de un proces de
producţie mai mult decât de o armonie statică şi necesită efort şi
tehnică, tehnica de comunicare, de rezolvare a conflictelor şi nu în
ultimul rând tehnica sexuală.
Cuplurile consensuale, care trăiesc împreună fără a fi căsătorite
oficial, oferă un prilej de explorare detaliată a provocărilor Respingând oficializarea, îndrăgostiţii
încearcă să realize rzeel aţoi eir epluaţriee.
integral autosuficienţa, ambiţie destul de riscantă, coabitarea juvenilă
contemporană poate apărea ca o încercare (problematică) de sinteză a
caracteristicilor, greu de conciliat, ale vieţii conjugale şi ale legăt urilor
extra-conjugale – ceea ce caracterizează obsesia modernă de a câştiga
pe toate planurile şi de a nu sacrifica nici una dintre posibilităţi.134
Fragilitatea acestei relaţii este ceea ce o face valoroasă în ochii
partenerilor. Ea oferă un spaţiu vast de alegeri. Partenerii sunt liberi să
stabilească reguli care să protejeze cuplul de la disoluţie, privind de
exemplu fidelitatea sexuală, sau distribuţia responsabilităţilor casnice,
reguli care nu au însă nici un sprijin extern.
Coabitarea juvenilă oscilează între aceşti doi poli: stabilirea
unei complementarităţi favorabile vieţii prelungite în comun, dar care
conduce la specializarea fiecărui partener în anumite sarcini şi astfel la
diminuarea unor potenţialităţi şi, pe de altă parte, căutarea acestei
“egalităţi”, acestei simetrii perfecte.
133 Idem.
114
134 A. Béjin, 1998, Căsătoria extraconjugală de astăzi , Sexualităţi occidentale, Ed.

Antet, Bucureşti, 1998, p. 81
115
Pasaj bibliografic:
Sursa: Tudor Despina, Biserica, familia tradiţională şi Constituţia, în Revista22.ro
(Revistă editată de Grupul pentru Dialog Social)
articol publicat pe data de 16.02.2016.
ONG-urile grupate în Coaliția pentru Familie au anunțat că au atins şi
depăşit pragul de semnături necesare pentru modificarea Constituției în vederea
legiferării căsătoriei strict între un bărbat și o femeie. Susținut de Biserica Ortodoxă
Română ( BOR), demersul vizează articolul 48 din legea fundamentală care, la punctul
(1), spune că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită egalitatea acestora și pe dreptul și
îndatorirea părinților de a asig uîrnatr ec resoștței,r epae,
educația și instruirea copiilor“ , urmărind să înlocuiască sintagma „soţi“ cu „un
bărbat şi o femeie“. Confruntată cu o contestare, uneori vehementă, a autorității
clerului în timpul manifestațiilor care au urmat tragediei de la Colectiv, Biserica revine
în atenţie susţinând o inițiativă pe un subiect sensibil, care aduce în discuţie principiile
fundamentale care stau la baza familiei. Poziția Bisericii în această privință nu este o
noutate, fiind de înțeles în contextul dogmelor religioase. Nouă este hotărârea acesteia
de a încerca să statueze, chiar în Constituție, o prevedere care intră în coliziune cu
politicile în acest domeniu promovate la Bruxelles și în multe state europene. Inițiativa
nu este doar apreciată de Biserică, ci este susținută și promovată activ în țară de preoți.
În mai multe județe din țară, cu ocazia sărbătorii Bobotezei, credincioșii au fost
îndemnaţi să semneze listele pentru modificarea Constituției. Însăşi Patriarhia își
amcaensti feasntă, sSpfârinjitnuul l Sdiensocdh isa lp eBnitsruer aiccieia sOtăr taocdțiouxnee :R lao
mfiânnaleu l apnruimnţeai șceădi„națe lduea ltu carcut dciun
apreciere de inițiativa cetățenească pentru amendarea articolului 48 din Constituția
României în sensul precizării că familia este constituită prin căsătoria liber consimțită
115
între un bărbat și o femeie“ . Deplângând mentalitatea individualistă, Patriarhul Daniel

susține că familia tradițională se află într-o situație critică, modelul său fiind considerat
învechit. În acest sens, el consideră că „diluarea valorilor familiale tradiţionale sau
înlăturarea diferenţelor între această familie şi alte tipuri de uniuni, în numele
drepturilor omului şi al egalităţii, subminează familia naturală ca temelie a societăţii
umane“. Mitropolitul Banatului, Ioan Selejan, merge chiar mai departe, cerând să f ie
stipulat în Constituție că familia creștină are la bază codul familiei din Sfânta
Scriptură. Uniunea Europeană se află în plină dezbatere asupra recunoașterii dreptului
persoanelor de același sex la parteneriat civil sau căsătorie. Sfârșitul anului 2015 a
transmis semnale contradictorii din acest punct de vedere. Slovenia, unul dintre cele
mai liberale state din Est, a respins cu o majoritate de două treimi, în cadrul unui
referendum, o lege care autoriza căsătoria între persoane de același sex.
Tudor Despina, Biserica, familia tradiţională şi Constituţia
http://www.revista22.ro/70252069/biserica-familia-tradiional-si-constituia.html
116
REZUMAT
Căsătoria comportă un aspect juridic si unul religos. Principalele reguli de
constituire a cuplurilor familiale se conturează în jurul endogamiei şi exogamiei.
Căsătoria poate avea mai multe forme: monogamie, poligamia, poliandria sau de
grup. Cuplul provine din latinescul copula care însemnă legătura cu sensul de uniune
între un bărbat şi o femeie. Cuplul, la început, a fost definit la fel ca familia şi
căsătoria, între aceşti termeni nefiind diferenţe, astăzi trebuie să privim cu atenție
asupra diferențelor dintre aceștia. Familia este un sistem ce operează prin intermediul
pattern -urilor tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate de
cum, când şi cine cu cine relaţionează. Sistemele familiale pot fi: închise şi deschise.
Subsistemele familiale sunt: subsistemul adulţilor , subsistemul parental și subsistemul
frăţiilor . Taxonomia familiei poate cuprinde clasificările variate și de natur ă
116
conjuncturală ex: familii bogate/sărace, tinere/bătrâne, active/pasive, agrare/nonagrare,

mixte, muncitoreşti/ţărăneşti, intelectuale, tradiţionale, moderne, reprimatoare,
liberale etc. Cu valoare generală pentru sociologie avem: familia nucleară/ extinsă,
consangvină/conjugală, patriarhală/matriarhală și biparentală/monoparentală. În
cadrul familiei, au loc numeroase procese şi fenomene cum ar fi: intercunoaşterea,
comunicarea, cooperarea, conflictul, competiţia, negocierea, formarea unor coaliţii,
manipularea etc. Cele mai importante funcţii ale familiei nucleare sunt: funcţia
psihologică, identitară, economică, sexuală, de reproducere și de socializare.
Dinamica familiei ține, în principal, de aşteptările oamenilor privind relaţia de cuplu
care în timp s-au schimbat radical. O dată cu schimbarea expectaţiilor privind relaţia
de cuplu s-au schimbat și raporturile dintre parteneri, cât şi felul în care individul se
valorizează în cadrul familiei.
- D. Stan, Sociologia ruralului tradiţional românesc , vol.I, Ed. Universităţii
,,Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001
- U. Şchiopu, Psiholog ia vârstelor, Ciclurile vieţii, Ediţia a III-a revizuită, Ed.
Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997
- L. Parkinson, Separation, Divorce and Families, British Association of Social
Workers, tradus la Ed. Alternative, Bucureşti, 1993
- M. Turlic, Psihologia cuplului şi a familiei , Ed. Performantica, Iaşi, 2004
- I. Mitrofan, Incursiuni în psihologia şi psihosexologia familiei, Ed. Press, București,
1998
- I. Mihăilescu , Familia în societățile europene, Ed. Universităţii, București, 1999
- G. Ghebrea, Regim social- politic şi viaţa privată (Familia şi politica familială în
România), Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000
- R. Popescu, Familia în societățile europene, Ed. Universităţii, București, 1999
- A. Giddens, Dragoste, angajament şi relație pură în transformarea intimității în
Sexualitatea, dragostea şi erotismul în societățile moderne, Ed. Antet, București, 2000
117
117
RESURSE WEB
Școala pentru performanță, integritate și echilibru, adulți - Elisabeta Stănciulescu
http://elisabetastanciulescu.ro/tag/sociologia-familiei/
I. Bădescu, Dicționar de sociologie rurală (http://tinyurl.com/zqs6nbd
)
P. Iluț, În căutare de principii (http://tinyurl.com/z94sj78)
P. Iluț, Dragoste, familie şi fericire… (http://tinyurl.com/hna9apv)
C. Schifirneț, Sociologie românească modernă (http://tinyurl.com/zzqb6ew
)
Îndreptarea legii din 1652 (http://tinyurl.com/hqcby7j)
Prezentări, documentare și interviuri (Link și QR Code)
Educație prin familie, școala și biserică, invitat Daniel Duță
O producție a Asociației Centru Media Speranța
(http://tinyurl.com/jsryhq7 )
.
118
Familia de ieri ș i de azi – asemănări și deosebiri între familia
tradiţională şi cea modernă
- Care sunt principalele caracteristici ale familiei tradiţionale în raport cu cele ale
familiei moderne?
- Care elemente de dinamică a familiei care trezesc astăzi cel mai mult atenţia?
118
- Ce putem spune despre principalele funcţii ale familiei trecute prin tipuri? prima celor două
- Exista diferenţe, modificări ori evoluţii asupra rolurile şi statusurile membrilor
familiei în decursul timpului? Dacă da, cum explicați?
(link și QR Code)
I. Teșu, Familia contemporană, între ideal și criză (http://tinyurl.com/jd2gd5p)
Familia de ieri, familia de astăzi
O producție Digi 24.
(http://tinyurl.com/zwzbyzr
)
Societatea de astazi - O lume f ăr ă familie?
Conferința organizată de Mitropolia Clujului și Organizația Creștină
Agape. Prelegerea este susținută de pr.prof.univ.dr. Stelian Tofana.
(http://tinyurl.com/zoruxus
)
Sociologul I. Bădescu la Cuvinte din tăceri și în Familia ortodoxă:
Omul postmodern î ntre agresiunea ideologiilor, liciferism, cultur ă
pl ăcerii și ,,cultura mangâierii lui Dumnezeu’’
Interviuri de Ioan Solea pentru cuvantul-ortodox.ro
(http://tinyurl.com/hhps94p)
119

S U M A R-Suport

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S U M A R-Suport

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sociologie.

Politici sociale și de sănătate

Competențele specifice corespunzătoare modulului Sociologie, politici sociale şi de sănătate, urmărite

 explicarea noțiunile teoretice ale sociologiei ;

 Apariția sociologiei ca știință

1.1. Apariția sociologiei ca știință

1.2. Primele origini

Contribuții asupra sociologiei:

Emile Durkheim (1858-1917)

Contribuții asupra sociologiei:

Max Weber (1864-1920)

Nașterea: S-a născut în Erfurt, Prusia (Germania) pe 21 aprile 1864.

Contribuții asupra sociologiei:

1.3. Obiectul și funcțiile sociologiei

Funcţiile sociologiei sunt:

1.4. Realitatea socială

TEME DE REFLECȚIE ȘI APLICAȚII

SURSE FACULTATIVE DE INFORMARE

I.2. Noțiuni de antropologie

eforturilor studiilor amănunţite pe teren. Antropologia este un conglomerat şi o

colonialişti să examineze din ce în ce mai în amănunt însăşi problema

oamenii, au început să îşi pună întrebări asupra srcinii şi locului pe

a secolului XX, cu înţelesul de antropologie fizică, odată cu medicul

Paranthropus (distr ibuția geografică, cronologică și caracteristicile

ştiinţifice.33 Făcând trimitere la lucrarea lui Marvin Harris, Cultura,

individuale, în măsura în care acestea afectează modurile de viaţă ale

un complex de idei sau obiceiuri învăţate, care inhibă impulsurile şi

39 J. H., Bodley, An Anthropological Perspective. A Cultural Anthropology: Tribes,

acestuia de a se desluşi pe sine.41

- al treilea principiu – elementul trebuie identificat cu spiritul

în jurul a două mari direcţii care, de fiecare dată, au intrat în conflict, în

Arnold Gehlen (1904-1976)

odată cu anii 1992, prin apariţia institutului Max Scheler Gesellschaft și

naturală – deci o practică naturală, dar în același timp avem dezvoltate

asupra acestei relaţii pe care, filosoful G.

monadă, centrul propriilor forțe și posibilitatea

antropocentrică se vede contrazisă, la început, de evoluționismul darvinist și, apoi, de

jumătate de miliard de ani, apariţia primelor organisme multicelulare,

Despre cercetarea fenomenului religios putem spune că acesta a

identificat cu izgonirea din Rai, care se continuă cu revolta contra

propunerea unui altul, Ea în cazul nostru, care fi făcut parte dintr-o

conferite celorlalţi în jurul diferențelor percepute, de un un individ sau

societăţi şi a îndreptării acesteia către acceptarea noului faţă de care nu

boltă se află în şcoală şi în universitate care desfăşoară un rol fundamental pentru a

filosofice care conduc la identificarea elementelor definitorii ale existenţei umane, a

Un iterviu Digi 24:

I.3. Elemente de sociologie a colectivității

Forme de asociere și colectivitățile umane

Clase, structură, stratificare și mobilitate socială

Colectivităţile (statice și sociale)

Rolul și status social

CE STUDIAZĂ SOCIOLOGIA COLECTIVITĂȚILOR ?

sunt: mulţimea, colectivităţile statice, colectivităţile sociale, grupul și

mulţimea întâmplătoare – văzută ca o adunare spontană de indivizi

în baza unui anume eveniment, care este în măsură să atragă atenţia.

mulţimea convenţională – aceasta aduce cu sine o componentă a

scopului precis, mai exact, vorbim despre un eveniment supus unor

mulţimea expresivă – aceasta, spre deosebire de celelalte, are o mai

mare încărcătură emoţională şi este, în acelaşi timp, mai puţin

mulţimea activă – această formă a atras, de-a lungul timpului, şi cel

mai mult atenţia specialiştilor din domenii diverse, printre care şi a

mulţimi eterogene – care au în vedere indivizii oarecare, indiferent

că vorbim de profesii sau diverse nivele ale pregătire sau ocupației,