II.

Notiuni de antropologie:

Teme:
1) Antropologie fizica
2) Antropologie culturala
3) Religia din punct de vedere al sociologiei
4) Socio-Antropologia (Elemente ce stau la baza constituirii societatii
romanesti)

1.Antropologia fizica

Despre homo sapiens nu se poate spune ca in ultimii 3000 de ani, asupra

corpului sau, s-a produs vreo modificare structurala din punct de vedere biologic
sau fiziologic. Cu toate astea, odata cu evolutia societatii, necesitatile fiziologice
(de hrana, de igiena, etc.) au cunoscut numeroase modificari, in functie de
adaptarea individului la mediul inconjurator, concomitant cu momentul dat in care
s-a aflat la momentul respectiv societatea.
Daca vom compara spre exemplu practicile actuale de igiena cu cele din
Evul Mediu, contrastul este frapant: clientii unui han din Evul Mediu scuipau pe
jos si mancau dintr-un platou comun cu mana, care le servea si ca batista.
Noaptea, cei care dormeau la han imparteau patul cu strainii.
Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cu timpul. Oamenii
din evul mediu nu aveau aceeasi experienta ca noi cu privire la ce inseamna curat
si murdar. Intr-un remarcabil studiu asupra igienei corpului in Evul mediu,
Georges Vigarello (1985) arata ca doar mainile si fata faceau obiect de preocupare
in privinta sanatatii. Oamenii din acea vreme nu faceau nicio legatura intre igiena
si o bunastare de sanatate.
Abia in secolul al XIX lea, clasa bogata extinde curatenia si la vestminte si in
secolul al XXlea se pune problema asocierii unei bune sanatati fizice cu practica
igienei intregului corp.
Se remarca lipsa de igiena in anumite tari, datorita conditiilor geografice si
de viata foarte dificile. De la o tara la alta, diferentele intre practicile de igiena pot
fi uriase. In multe tari, de pilda, este obisnuinta sa faci dus si sa-ti schimbi hainele
zilnic. Nevoia de igiena intalnita la membrii unor societati nu este resimtita cu
aceeasi intensitate in alte societăți. In multe tari, de altfel, depreinderile de igiena
din tarile dezvoltate sunt imposibile, indeosebi datorita lipsei de apa. Absenta apei
in unele tari ii impiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca un raport similar
celui pe care il au oamenii din statele dezvoltate cu corpul lor.
1
 Exemplul referitor la deprinderile de igiena nu este decat o ilustrare a
faptului ca indivizii adera la un ansamblu de practici pe care le impartasesc si nu
le pun in discutie. Aceasta le permite sa se integreze intr-un anumit mediu social.
Aceste moduri de a gandi, de a simti si de a actiona, in materie de practica de
igiena, formeaza cultura spontana si comuna mai multor membrii dintr-o anumita
societate. Ea se distinge de cultura secundara care se exprima in productia de
bunuri culturale.

2.Antropologie culturala

Definire:
Ca raportare sau „privire” a unei culturi spre altă cultură (diferită de cea proprie),
antropologia este una dintre cele mai vechi demersuri din sfera cunoaşterii
omeneşti.
Obiectul antropologiei culturale il constituie cunoaşterea culturilor in
diversitatea lor – dublată de căutarea a ceea ce este definitoriu pentru om.
Antropologia culturală şi socială este preocupată de om ca fiinţă integrată culturii
sale (societăţii/grupului său). Cultura este un concept central al antropologiei
culturale.
Antropologia culturală are ca obiect de studiu omul; ce anume diferenţiază
atunci
antropologia de psihologie, sociologie, sociobiologie, istorie, istoria religiilor?
Obiectul antropologiei culturale il constituie cultura şi omul integrat culturii
sale.
Acest obiect a cunoscut şi cunoaşte o permanentă schimbare.
Contextul naşterii antropologiei ca ştiinţă a făcut ca obiectul antropologiei să fie
iniţial alte culturi (decat cea proprie cercetătorului – se mai spune uneori că
antropologia s-a născut ca ştiinţă a Occidentului despre alte culturi, neoccidentale);
ulterior antropologii au trecut de la studierea unor comunităţi arhaice, “exotice” la
societăţi mai apropiate lor in timp şi spaţiu - cum ar fi oraşul contemporan
occidental.
Cu toate acestea, antropologia culturală rămane in cadrul proiectului său
iniţial: acela de a descoperi – sub diversitatea societăţilor omeneşti – ceea ce
este propriu umanităţii omului. Altfel spus, deşi tribul arhaic şi familia din
societăţile (post)industrializate, contemporane nouă, sunt obiecte de studiu atat de
diferite, această extindere a obiectului antropologiei constituie traiectul ei firesc:
antropologia se “generalizează” – cum spunea recent un antropolog elveţian – la
“ansamblul situaţiilor sociale şi culturale constitutive genului uman.”

2
Cunoaşterea antropologică se construieşte aşadar tocmai in mijlocul acestei
tensiuni intre marea diversitate a societăţilor omeneşti şi ceea ce constituie
atributele universale ale umanităţii omului.
Există un număr foarte mare de definiţii date culturii – in diferite discipline şi arii
lingvistice. Puşi in faţa acestei probleme, a definirii cat mai precise a termenului
considerat central antropologiei culturale, Kroeber şi Kluckhohn au incercat o
clasificare a acestor definiţii. Ei au stabilit astfel că definiţia cea mai aproape de
sensul antropologic al culturii este cea dată de sir Edward Tylor in 1871 in lucrarea
“Primitive Culture”; aceasta poate fi considerată a avea o valoare canonică pentru
disciplină, punct de pornire in toate incercările ulterioare de definire a culturii:
“Cultura sau civilizaţia, considerate in sens larg, etnografic, este acel tot
complex care include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiurile şi
orice alte aptitudini şi obişnuinţe dobandite de om ca membru al societăţii.”

Dacă analizăm toate componentele culturii enumerate in această definiţie a lui

Tylor,
constatăm că, intr-adevăr, ea subliniază:
 ideea de cultură ca “tot”, ca intreg organizat (whole complex);
 elementele cele mai importante care organizează o societate: legea, morala,
credinţele,
 cunoaşterea etc;
 ideea de om ca fiinţă culturală (membru al unei culturi, societăţi, grup);
 ideea de cultură ca o cunoaştere transmisibilă;

Discutăm despre un sens antropologic al noţiunii de cultură: pentru că există şi un

sens nu neapărat non-antropologic, ci mai restrans, care include doar creaţiile
cultural-literar-artistice ştiinţifice; in acest sens se spune despre cineva că este
“cult”, erudit, “un munte de cultură” etc. (ştie foarte multe intr-un domeniu, are
mulţi ani de studii, este un specialist etc.).
In sens antropologic şi indivizii care nu au nici un fel de studii sau chiar nu ştiu să
scrie şi să citească, au o cultură: aceea a grupului ai cărui membri sunt de la care
au invăţat să supravieţuiască (cules, vanat, cultivat plante, crescut animale, a
saluta, etc.- in comunitatea arhaică sau a circula cu metroul, a cumpăra intr-un
supermarket – in comunitatea urbană), adică tot ceea ce este necesar pentru a se
adapta unui mediu natural şi social dat.
Cazurile limită in care un copil este pierdut şi este adoptat de o colectivitate de
animale arată cat de important este grupul şi interacţiunea socială pentru ceea ce
devine ulterior individul: crescut in colectivităţi de animale copilul invaţă ceea ce
este necesar pentru a face faţă unui mediu de viaţă natural – să culeagă, să vaneze,

3
să se apere să lupte – dar modul său de a comunica se va limita la strigăte
nearticulate, rămanandu-i inaccesibile formele de comunicare simbolică,
modelarea unei atitudini in faţa vieţii şi a morţii prin mit, religie etc. Prin naştere
omul devine un membru al speciei, dar nu devine incă om.

Dezbatere:
Incercaţi acest exerciţiu atunci cand aveţi ocazia: intalniţi o persoană care nu are studii.
Discutaţi despre ceea ce a ţinut foarte mult să transmită copiilor şi nepoţilor. Veţi afla că “ştie” şi
transmite urmaşilor săi foarte multe lucruri: cum să se poarte, cum să salute, cum să-şi aleagă
partenerul de viaţă, că anumite lucruri sunt interzise şi ce ce se poate intampla dacă aceste
interdicţii nu sunt respectate, cum se numesc anumite stele şi constelaţii sau cum se numesc
diverse plante şi pentru ce leacuri sunt bune, cum să hrănească animalele, cand se ară sau
seamănă sau ce lucrări se incep după Sf. Gheorghe, cand se lucrează şi in ce zile nu e bine să
lucrezi, cand nu se fac nunţi, sub ce sancţiune etc. etc.

Omul devine om asimiland cultura grupului său, cunoaşterea pe care grupul său a
sintetizat-o şi transmis-o cu fiecare generaţie; asimilarea culturii de fiecare
membru al grupului se numeşte enculturaţie.
Sensul antropologic al culturii este plural şi relativistic: vorbim despre culturi,
lumea este impărţită in culturi diferite. Orice persoană umană este produsul unei
culturi, in care a trăit, iar diferenţele dintre oameni se explică prin diferenţele dintre
culturile in care au trăit, mai mult decat prin diferenţele de rasă, de bagajul sau
zestrea biologică – idee subliniată incă de Franz Boas care recomanda la sfarşitul
sec. al XIX-lea să renunţăm să mai folosim termenul de rasă. Diferenţele biologice
nu sunt esenţiale, constituţia biologică a fiinţelor umane este relativ unitară,
aparţinem sub acest aspect unei aceleiaşi specii – ar fi mai potrivit să folosim
termenul de culturi – sub acest aspect suntem mai degrabă diferiţi. In istoria
conceptului antropologic de cultură momentul “Boas” este considerat foarte
important.
Reţineţi:
•Obiectul antropologiei culturale = cultura/ culturile
•definitia culturii data in 1871 de sir Edward Tylor in lucrarea Primitive Culture
este
considerata “canonica” pentru disciplina antropologiei culturale si sociale: cultura
este un “ansamblu complex (whole complex)care include cunoştinţele, credinţele,
arta, moravurile, dreptul, obiceiurile, precum şi orice obişnuinţe şi abilităţi
dobandite de om ca membru al grupului său.”

Durkheim,Weber şi contribuţia lor la dezvoltarea teoriei antropologice

4
Gandirea sociologilor Max Weber şi Emile Durkheim s-a dovedit foarte importantă
in
dezvoltarea teoriei antropologice.
Max Weber a definit omul ca „fiinţă culturală”, fiinţă care investeşte realitatea cu
sens şi semnificaţii: “Suntem fiinţe culturale, inzestrate cu capacitatea şi voinţa de
a lua o atitudine conştientă faţă de lume şi de a-i acorda semnificaţii.” (v. Teorie
şi metodă in ştiinţele culturii)
Pentru om, numai acea parte din lume există – aceea pe care omul o semnifică, o
valorizează cultural (social). “Din perspectiva omului, cultura inseamnă un
segment finit, căruia gandirea ii atribuie un sens şi o semnificaţie, decupat din
infinitatea lipsită de sens a universului”; “realitatea empirică inseamnă pentru noi
cultură in măsura in care o interpretăm prin prisma ideii de valoare: ea insumează
acele părţi componente ale realităţii, şi exclusiv pe acelea, care numai prin
raportarea de mai sus devin pentru noi semnificative.” ( Max Weber, Teorie şi
metodă in ştiinţele culturii)

Lumea şi realitatea lumii sunt prin urmare diferite de la o cultură la alta. In acest
sens
culturile sunt viziuni diferite asupra lumii. Problematica viziunilor asupra lumii
este esenţială pentru inţelegerea orientării omului in lume. Omul trebuie să “ştie”
in toate culturile şi societăţile dintotdeauna cine este lumea, de unde pană unde ţine
ea, de cand pană cand, cine a făcut lumea, cine o guvernează, protejează etc., cate
feluri de lumi există (văzute, nevăzute, lumile celor vii, ale celor duşi, de aici şi de
dincolo). In funcţie de această viziune global asupra lumii omul stabileşte ce are
valoare (importanţă) pe lume, care este rostul şi destinul său, cum să se pregătească
pentru lumea de dincolo, ce atitudine să aibă in lume, ce este binele şi cum poate fi
el implinit, care sunt pericolele sau riscurile care-l ameninţă, cum poate fi alungat
răul etc.

Inţelegerea lumii este specifică pentru o cultură dată. Instanţa tradiţională a

stabilirii
realităţii lumii este religia. Fundamentele acestei extrem de interesante probleme
pentru teoria socială le aflăm dezbătute incă la Emile Durkheim in lucrarea sa din
1912, Formele elementare ale vieţii religioase. “(…)orice religie – ne spune Emile
Durkheim la inceputul lucrării sale – are o latură prin care depăşeşte cercul
ideilor propriu-zis religioase şi, prin urmare, studiul fenomenelor religioase
furnizează un mijloc de a reinnoi problemele dezbătute pană in present doar de
filozofi. Se ştie de mult că cele dintai sisteme de reprezentare pe care omul şi le-a
făurit despre lume şi sine insuşi sunt de natură religioasă. Nu există religie care să
nu fie in acelaşi timp o cosmologie şi o speculaţie despre divin. Dacă din religie s-
5
au născut filosofia şi ştiinţele, aceasta s-a intamplat deoarece religia insăşi a
inceput prin a ţine loc de ştiinţe şi filosofie. Dar ceea ce s-a remarcat mai puţin
este că ea nu s-a mărginit doar să imbogăţească cu un anumit număr de idei un
spirit uman format in prealabil, l-a format ea insăşi. Oamenii nu ii datorează doar
materia cunoştinţelor lor (in mare parte), ci şi forma in care sunt ele
elaborate.”
După Durkheim, inseşi categoriile care susţin “osatura” minţii omeneşti sunt
construite in cadrul sistemelor religioase: “La temelia judecăţilor noastre există un
anumit număr de noţiuni esenţiale care ne domină intreaga viaţă intelectuală; sunt
cele pe care, de la Aristotel incoace, le numim categorii ale inţelegerii: noţiunile
de timp, spaţiu, gen, număr, cauză, substanţă, personalitate etc., Ele corespund
proprietăţilor celor mai generale ale lucrurilor. Sunt asemenea unor cadre solide
care organizează gandirea; ea nu se poate elibera de ele fără să se distrugă, căci
se pare că nu putem gandi obiecte care să nu fie situate in timp şi spaţiu, care să
nu fie numărabile etc. Celelalte noţiuni sunt contingente şi mobile şi credem că ele
nu sunt obligatorii omului, societăţii, epocii. Primele ne par a nu putea fi separate
de fucnţionarea normală a spiritului. Acestea constituie un fel de osatură a
inteligenţei. Or, cand analizăm metodic credinţele religioase primitive, intalnim in
chip firesc cele mai importante dintre aceste categorii. Ele s-au născut in şi din
religie, sunt produsul gandirii religioase.”1
Dintre toate categoriile, spaţiul şi timpul par să aibă cea mai mare importanţă.
Trecerea la modernitate este insoţită de un declin al rolului tradiţional al religiei in
stabilirea realităţii lumii. Marea transformare pe care o aduce modernitatea este
tocmai această
“dezvrăjire a lumii”, cum o defineşte Max Weber, ceea ce inseamnă că in
modernitate nimic de natură misterioasă nu mai intervine in existenţa noastră.
Anii ‘50: T. Parsons: model al acţiunii sociale avand la bază cultura văzută ca un
sistem de idei impărtăşite, de simboluri şi semnificaţii.
-urmează o dezvoltare a conceptului de cultură oarecum in afara domeniului
antropologiei, astfel incat astăzi antropologii inţeleg prin “cultură”:
a) capacitate de simbolizare proprie speciei umane
b) stare dată de inventivitate şi de invenţie (dezvoltare tehnologică)
c) unitate socială relativ autonomă şi complexă
d)sistem de simboluri, semne şi semnificaţii impărtăşite de o colectivitate sau
specifice mai multor societăţi integrate in ansambluri mai mari.

Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, (Paris, 1912), trad.M. Jeanrenaud şi S. Lupescu, cu o pref. De G. Ferreol, Iaşi, Polirom, 1995

6
 Sociologul E.B.Taylor cuprinde in definitia culturii “toate cunostintele si
aptitudinile pe care le-a acumulat omul in lupta cu natura, dar si legile,
obiceiurile, arta, moravurile, credintele insusite in decursul istoriei sale “.
Teoria culturii, trebuie sa tina seama de cele doua laturi ale naturii omului :
latura biologica si cea sociala.
Cultura are o baza biologica, elementele ei fiind inventate pentru
satisfacerea nevoilor elementare ale oamenilor. Ea este un tot constand din bunuri
de consum, drepturi constitutionale acordate grupurilor sociale, idei si
mestesuguri, credinte si obiceiuri.
Indiferent daca examinam o cultura foarte simpla si primitiva sau o cultura
foarte complexa si dezvoltata, ne lovim de acest mecanism material, uman si
spiritual cu ajutorul caruia omul poate rezolva problemele specifice cu care este
confruntat.
Antropologii americani A.Kroeber si K. Kluckhohn, care au consacrat o
lucrare speciala istoriei conceptului de cultura, ocupandu-se de natura culturii, de
elementele componente si proprietatile sale, de raporturile acesteia cu psihologia,
cu limba, cu societatea, privesc cultura intr-o relatie tridimensionala si anume:
a. Relatia omului cu natura
b. Relatia omului cu valoarea
c. Relatia omului cu omul

Cultura consta din metodele implicite si explicite ale comportarii si pentru

comportare, acumulate si transmise prin simboluri, incluzand si realizarea lor in
unelte. Miezul esential al culturii consta din idei traditionale aparute si selectionate
istoric si in special din valorile ce li se atribuie. Sistemele de cultura pot fi
considerate, pe de o parte, ca produse ale actiunii si pe de alta parte ca elemente
ce conditioneaza actiunea viitoare.
Pentru sociologul Leslie A. White, cultura este axioma “Omul si cultura
constituie un tot inseparabil”.
El distinge doua planuri ale culturii: cel care reprezinta “cultura reala” si cel
logic in care include credinte obiceiuri, arta, institutii,etc., pe care le are orice
popor.
Referindu-se la continutul culturii, el afirma ca acestea ar consta in
organizarea actelor (Modele de comportament), obiectelor (unelte de munca),
ideilor (cunostinte, credinte) si sentimentelor umane.

El extinde explicatia afirmand ca aceasta consta in obiecte material (unelte,

ustensile, ornamente), fapte (actiuni), credinte si atitudini si atrage atentia asupra
diferitelor aspecte ale culturii : Material, social, ideologic. Se desprinde de aici
7
ideea modalitatii de manifestare a culturii, ganditorul American descifrand cele
doua aspecte ale fenomenului cultural, aratand ca fiecare element cultural are
un aspect subiectiv si unul obiectiv.
Un interesant punct de vedere este si acela ca societatea este elementul
fundamental in definirea culturii. Aceasta este produsul corelatiilor trecutului care
orienteaza corelatiile prezentului si pe cele viitoare si in care personalitatea
prezinta aspectul subietiv al culturii.
Cronologic, societatea este prima, iar cultura o urmeaza. Societatile
dezvolta culturi, iar culturile isi pun amprenta asupra societatii.
Cultura este un produs specific uman de interactiune sociala. Ea ofera
modele sociale acceptate de membrii societatii:
a. Este cumulativa
b. Este transmisa din generatie in generatie
c. Este semnificativa pentru ca este simbolica
d. Este un determinant de baza al personalitatii
e. Depinde de functionarea continua a societatii
f. Este independenta de orice individ sau grup

Clasificarea teoriilor antropologice ale culturii.

Ele se clasifica in trei mari grupuri:

a) Cele care urmeaza traditia si care abordeaza cultura din unghiul istoriei
culturale. Curentul are meritul de a fi depășit teoriile statice ale culturii, teorii ce
se limitau la stabilirea pentru fiecare tip de societate a unui catalog pe cat posibil
complet al cunostintelor, tehnicilor si credintelor sale. Orientarea istorica pune in
evidenta aspectul dinamic al culturii, procesul formarii si dezvoltarii culturilor si
civilizatiilor;
b) Scolile care analizeaza cultura in raport cu anumite tipuri de personalitate.
Se disting aici, din punct de vedere al clasificarii culturilor, civilizatiile arhaice si
personalitatile corespunzatoare in doua tipuri:
 “Apoliniene “ orientate spre armonie pasnica, intelepciune si echilibru
;
 “Dionisiace “ care exalta tendintele agresive ale individului.
Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele dezvoltate in jurul notiunii de
“personalitate de baza”.

c) Cele care studiaza cultura in raporturile sale cu teoria comunicarii, ajungand

la structuralism. In aceste conceptii, in cultura, se observa simultan un system de
comportamente pe care societatea il impune indivizilor si un sistem de comunicare
pe care ea il stabileste intre ei. Structuralismul are unele inrudiri cu
8
functionalismul , care explica fiecare element al unei culturi prin rolul sau functia
pe care o indeplineste in cadrul ei si prin contributia la conservarea unui grup sau
al unui sistem cultural.

3.Religia din punct de vedere al sociologiei

Tipuri de religie

În mãsura în care se poate stabili, o formã oarecare de religie a existat în

toate societãtile cunoscute. Dar formele pe care le-a luat au variat în mod
considerabil. Diferiti oameni au adorat toate felurile de obiecte si fiinte si s-au
angajat într-o ordine de comportament “religios.”

a) Supranaturalismul
Supranaturalismul este o formã de religie care presupune existenta unor
forțe în afara lumii obisnuite, în supranatural, care influenteazã evenimentele
umane atât în bine, cât si în rãu. Nu este implicat un anumit zeu sau spirit, doar
forte supranaturale impersonale. Desi, în general, un element al societãtilor
preindustriale, unele aspecte ale supranaturalismului pot fi vãzute în practica
contemporanã de a purta laba de iepure sau de a crede în noroc.

b) Animismul
De asemenea, religia poate lua forma animismului, o credintã în activitatea
“spiritelor” în lume. Aceste spirite pot exista în oameni sau în orice fiinte din
lumea naturalã, cum sunt arborii si animalele. Aceste forte spirituale pot fi
folositoare sau dãunãtoare fiintelor umane sau indiferente fatã de ele. Spiritele pot
fi influentate prin magie, practici rituale care permit oamenilor sã foloseascã
puterea supranaturalã sau spiritualã pentru propriile lor scopuri. Religia animistã a
fost obisnuitã printre diverse triburi din Africa si din alte locuri.

c) Teismul
Teismul este credinta în existenta unor zei despre care se presupune cã sunt
puternici si interesati de activitãtile fiintelor umane. Acesti zei trebuie sã fie
venerati si cinstiti într-un fel oarecare. Existã douã forme majore de teism:
 Politeismul
Cea mai obisnuitã formã de teism este politeismul, credinta în existenta mai
multor zei. Deseori, un zeu este considerat mai puternic decât ceilalti, un zeu al
zeilor.
 Monoteismul
9
 A doua formã de teism este credinta într-un zeu. Desi monoteismul nu este la fel
de obisnuit ca politeismul, cele trei religii monoteiste – iudaismul, crestinismul si
islamismul – au, laolaltã, mai multi membri decât orice formã de religie.

d) Idealismul transcendent
Idealismul transcendent nu implicã venerarea nici unui zeu, spirit sau fortã
supranaturalã; el se bazeazã pe principii sacre de idei si actiuni. Scopul sãu este sã
dea fiintelor umane posibilitatea de a atinge cel mai înalt potential. Forme de
idealism transcendent se gãsesc îndeosebi în Asia; budismul este un exemplu.

Teorii sociologice asupra naturii religiosului

A) Perspectiva functionalistã
În general, functionalistii considerã religia o fortã pozitivã în societate. Ea
îndeplineste functii sociale importante si, ca atare, existã într-o oarecare formã în
toate societãtile.
1. Functiile religiei
 functia cognitivã: explicarea lumii în conditiile lipsei de cunoastere stiintificã
si chiar în prezenta acesteia, dar ca revers al saturatiei de tehnicism;
 functia actionalã: religia este o formã de extensie a capacitãtilor umane de
actiune inevitabil limitate. Omul a încercat sã subordoneze lumea prin magie;
când a constatat imposibilitatea acestui demers a apãrut religia, omul
subordonându-se fortelor naturale pentru a le îndupleca (FRAZER);
 functia de coeziune socialã: religia actioneazã ca o fortã unificatoare în
societate, asigurând un ansamblu împãrtãsit de idei, valori si norme în jurul
cãruia oamenii pot forma o identitate comunã. Religia devine un unificator, o
modalitate de a stabili un limbaj comun; ea este liantul care leagã un grup
laolaltã, oferindu-i un ansamblu comun de valori. De pildã, evreii, rãspânditi pe
glob în diferite culturi timp de secole, si-au mentinut identitatea caracteristicã în
mare mãsurã prin ideile si practicile religioase comune.

10
 S-a sustinut, totusi, cã aspectele unificatoare ale religiei sunt mai aparente în
societãtile care au doar o religie. Aceasta a fost deseori cazul în societãtile
preindustriale; la aceste societãti se referea Durkheim când a scos în evidentã
aspectul unificator al religiei.
 functia de oferire a unui sens în viatã: în general, religia oferã rãspunsuri
satisfãcãtoare emotional “marilor” întrebãri în legãturã cu existenta umanã si
scopul ei. În particular, ea rezolvã problemele vietii si ale mortii, descrie felul
de viatã pe care oamenii trebuie sã-l ducã – scopul lor în viatã - si explicã ce li
se întâmplã dupã ce mor. Religia este, esentialmente, singura institutie socialã
care încearcã sã rezolve aceste probleme importante;
 functia de control social: normele societãtii sunt, deseori, bazate pe un
ansamblu de idei religioase. Cele mai multe dintre cele mai importante legi din
societatea americanã (e.g., legea care interzice omorul) dobândesc o fortã
moralã, precum si una legalã, deoarece ele sunt incluse în valorile religioase; li
se dã o legitimitate sacrã. În evul mediu, se credea cã regii domnesc prin drept
divin, iar legea în tãrile islamice este justificatã prin Coran, cartea sfântã a
islamului.

Unii autori (RADCLIFFE – BROWN) considerã cã functia principalã a

religiei este tocmai aceastã functie socialã:
- cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate, ci dimpotrivã,
generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale importante, asigurând
astfel o integrare socialã mai eficientã (SCHACHTER: anxietatea determinã
afilierea);
- în consonantã, antropologia culturalã indicã faptul cã numeroase tabu-uri si
prescriptii religioase trebuie interpretate ca modalitãti de adaptare a
colectivitãtilor umane la ecosistemul din care fac parte (obiceiuri alimentare
etc.);

 functia de sprijin psihologic: religia oferã multor oameni sprijinul afectiv si

psihologic de care au nevoie ca sã supravietuiascã într-o lume complexã si
nesigurã. Ea este deosebit de utilã în vremuri de crizã, cum este moartea cuiva
apropiat. Ea sugereazã un oarecare scop în a muri si oferã un ansamblu de
practici rituale pentru doliu (“priveghiul” la crestini sau “siva” la evrei, de
pildã) care usureazã suferinta supravietuitorilor.
Opus unui punct de vedere mentionat mai sus, aceastã functie de reducere a
anxietãtii (MALINOWSKI) se manifestã în situatiile care depãsesc posibilitãtile
umane efective de control.

2. Ideologiile seculare: echivalentele funcționale ale religiei

11
 Religia se referã la sfera sacrã a experientei umane. Dar ceea ce este
considerat sacru este construit social. Functionalistii aratã cã existã echivalente
functionale (caracteristici sociale si culturale care au acelasi efect si pot substitui
alte caracteristici sociale si culturale) ale religiei. Adicã, sistemele de idei seculare
(nereligioase, e.g., stiinþa) pot îndeplini aceleasi functii mentionate mai sus pentru
religie.
Multe din “ism”-ele lumii – fascismul, socialismul, comunismul, umanismul
– pot fi considerate religii seculare. Ele toate promoveazã solidaritatea socialã si
coeziunea printre credinciosii lor. Ele dau vietii un scop si un sens si justificã
comportamentele necesare în cadrul grupului practicant. Ideile lor ideologice oferã
sprijin afectiv în vremuri grele si de nesigurantã. Ele chiar gãsesc justificarea
mortii, dacã aceasta este în serviciul unei cauze pe care adeptii lor o definesc ca
fiind nobilã. Deosebirea între religie si ideologii seculare constã în faptul cã religia
este orientatã spre tãrâmul supranaturalului si îsi trage puterea din acel tãrâm.
Aceastã credintã în supranatural mãreste stabilitatea religiei si o împiedicã sã se
schimbe drastic.

B) Perspectiva conflictualistã în abordarea religiei

Teoreticienii conflictului nu considerã religia institutia socialã pozitivã

descrisã de funcþionalisti. Ei prezintã câteva caracteristici negative ale societãtii
care îsi au originea direct în religie sau sunt apãrate de ea:
 religia ca “opiu al poporului”
Religia, sustin teoreticienii conflictului, sustine si legitimeazã sistemul
existent. Ea realizeazã aceasta prin abaterea atentiei celor oprimati de la
problemele lor si de la orice încercare de a le rezolva. Într-o expresie memorabilã,
Marx (1848) a numit religia “opiului poporului”.
El voia sã spunã cã, la fel ca opiul, religia îi face pe oameni sã se simtã bine,
dar le abate atentia de la existenta lor nenorocitã si de la actiunea necesarã pentru a
o schimba.
Teoreticienii conflictului considerã religia un alt element în luptele pentru
putere în societate. Ea este folositã de cei de la putere atât pentru a-si justifica
pozitia, cât si pentru a descuraja orice încercare a celor fãrã putere sã-si schimbe
situatia. Religia abate atentia de la problemele si suferintele lumii prezente,
promitând recompense în viata de apoi;
 religia si inegalitatea
Stabilitatea si coeziunea pe care religia le asigurã sunt considerate, de
teoreticienii conflictului, exemple ale naturii sale distructive. Decât sã se împace cu
inegalitãile despre care teoreticienii conflictului cred cã existã în toate societãtile
moderne, oamenii constienti social, cu simtul istoriei, ar trebui sã lupte ca sã le
12
elimine. Dar religia deseori asigurã legitimitatea moralã pentru aceste inechitãti,
descurajând schimbarea socialã. Regii domnesc si îsi oprimã poporul în virtutea
unui drept divin si, astfel, sunt imuni fatã de criticã. Mai general, conditiile
economice existente, pe care Marx si teoreticienii conflictului le considerã fortele
fundamentale în societate, influenteazã forma, directia si rolul religiei în societate.
Astfel spus, structura economicã si socialã dã formã sistemelor de idei si valori,
inclusiv religiei.
Religia, din perspectiva conflictului, este o fortã conservatoare în lume. Ea
derivã din statu-quo si pãstreazã ordinea socialã existentã si descurajeazã
schimbarea socialã.
Sã ne amintim discutia de mai înainte despre baza religioasã a sistemului
castelor. Un alt exemplu, cele mai multe religii sunt orientate spre bãrbati si
dominate de bãrbati, adicã, patriarhale în formã.

Chiar astãzi, multe dintre religii importante au rezistat, în diferite grade, la

puterea si autoritatea din ce în ce mai mari ale femeilor în ierarhiile lor;
 religia si conflictul social
În societãtile în care existã mai multe religii, în loc de una majorã,
probabilitatea ca religia sã creeze dezbinare socialã si conflict decât sã promoveze
coeziunea socialã este mai mare. Irlanda de Nord si Pakistanul sunt exemple
evidente. În cel de-al doilea caz, conflictul între
hindusi si musulmani a devenit atât de acut, ca tara a trebuit sã fie împãrtitã
pe baza religiei. În Irlanda de Nord, conflictul între catolici si protestanti pare fãrã
sfârsit, asa cum pare si conflictul între evrei si musulmani în Orientul Mijlociu.
În toate societãtile, aratã teoreticienii conflictului, religia produce conflict
social. Cruciadele i-au atâtat pe crestini împotriva musulmanilor si au provocat
nenumãrate distrugeri. Una dintre justificãrile majore pentru colonizarea europeanã
a Africii, Asiei si Americii de Sud a fost sã-i converteascã pe “pãgâni”, oameni
care se închinau la idoli sau la multi zei.

Productiile sociale ale religiei

Organizarea socialã a religiei

13
 Pe lângã ansamblul de credinte si ritualuri, religia, ca si alte institutii sociale,
are o structurã organizatoricã ce ia diverse forme.
Cele mai obisnuite patru forme de organizare religioasã sunt descrise mai
jos.

a) Biserica
Biserica este o organizatie religioasã stabilã care este integratã bine în
societate si care pretinde cã este singura cale spre adevãrul religios. Deseori, ea are
o ierarhie de functionari bine definitã si o oarecare formã de organizare birocraticã.
Acesti functionari se ocupã de ritualurile religioase relevante. Printre religiile
lumii, romano-catolicismul, de pildã, are una dintre cele mai ierarhice si birocratice
structuri.
Bisericile tind sã fie conservatoare. Deseori, ele acceptã obiectivele majore
ale societãtii si se opun schimbãrii. Acest fapt este evident, de pildã, în opozitia
Vaticanului, sediul autoritãtii Bisericii Catolice, fatã de eliberarea teologiei, care
îsi are originea în ideologia marxistã. Preotii latino-americani care subscriu la
aceastã ideologie se dedicã promovãrii salvãrii spirituale, dar si ameliorãrii
conditiilor materiale ale sãracilor, prin schimbãri economice si sociale.
b) Secta
În unele privinte, sectele se aseamãnã cu biserica. La fel ca biserica, sectele
pretind singura legitimitate pentru adevãrul religios, dar ele nu se încadreazã la fel
de confortabil în cultura majoritãtii. Ele tind sã fie mici si exclusiviste, deseori
resping normele si valorile culturii dominante. Deseori, sectele se formeazã dupã
ce un mic numãr de indivizi se desprinde dintr-o bisericã mai mare si mai bine
constituitã.
Sectele sunt organizate mai putin formal decât biserica. Conducerea este,
deseori, bazatã pe charismã, calitãti personale extraordinare care atrag si tin
adeptii. În timp ce biserica tinde sã se concentreze asupra ritualurilor formale,
sectele pun accentul pe experienta personalã. Practicile religioase în cadrul sectelor
deseori reprezintã o formã de schismã împotriva vreunui aspect al culturii mai mari
sau împotriva bisericii mai traditionale. De pildã, anabaptistii reformei (miscarea
din secolul al XVI-lea care a dus la instituirea protestantismului) au negat
validitatea botezului copiilor si au practicat botezul adultilor.
c) Confesiunea
O confesiune este o organizatie la fel ca biserica, în general integratã în
societate, dar nu pretinde legitimitate exclusivã pentru sistemul sãu de credinte.
Acceptarea pluralismului în religie este una dintre caracteristicile unei confesiuni.
În general, confesiunile au un cler constituit si prezintã mai putinã fervoare
emotionalã în ritualurile lor religioase.

14
 Într-o oarecare mãsurã, confesiunile ar putea fi considerate secte care au
ajuns mai mari si s-au adaptat într-o oarecare formã la societate. Prezbiterianismul
este o confesiune calvinistã condusã de bãtrâni numiti prezbiteri.

d) Cultul
Cultul este o formã de organizare religioasã care are o relatie antagonistã cu
societatea înconjurãtoare. Cultele, ca si sectele, deseori depind de o conducere
charismaticã. Ele deseori tind sã-si izoleze membrii de societatea mai mare, pe care
o considerã corupãtoare.
Cultele încearcã sã le ofere membrilor un stil de viatã complet care, deseori,
este cu totul diferit de cel avut anterior intrãrii în cult. Apartenenta la un cult
deseori implicã o transformare personalã
considerabilã. Drept consecintã, ultimele douã decenii au fost martorele unei
îngrijorãri considerabile în privinta cultelor si abilitãtii lor de a spãla creierul – un
termen popular pentru ceea ce sociologii numesc “resocializare” – tinerilor si
alienatilor. Meditatia Transcedentalã (MT) o miscare condusã de Maharishi
Malesh Yogi, si Biserica Unificãrii a reverendului Sun Myung Moon (“Moonies”)
sunt douã exemple de culte contemporane.

Productiile sociale ale religiei

a) solidaritatea religioasã;
b) riturile:
 pelerinajul;
 rugãciunea;
 sacrificiul;
c) credintele (ideologia centralã)
Deosebit de importantã aici este interpretarea raportului stiintã-credintã:
 imaginatia si magia (ca suport al credintelor) ocupã tot terenul lãsat liber de
stiintã si tehnicã;
 orice progres al stiintei si tehnicii produce un recul al imaginatiei si magiei în
problema consideratã si pentru persoanele implicate;
 dogmele religioase sunt rationale (coerente si plauzibile), nestiintifice (nu pot
fi verificate experimental), mitologizabile (pot fi reperate în tot felul de
mitologii) (BAECHLER);
d) regulile de viatã.

15
4. Elemente de antropologie ce stau la baza constituirii societatii romanesti
Psihologia popoarelor se configureaza prin intrepatrunderea factorilor
fizici -rasa, clima, configuratie geografica, si a celor istorico-sociali –relatiile cu
vecinii, situatia geografica, institutiile politice, sociale si economice.
Rasa
Nemul romanesc nu apartine unei singure rase istorice –se compune dintr-
un amestec nedefinit, haotic de rase multiple si felurite (in proportii diferite).
Pastrand sirul cronologic, fara a tine cont de proportii se pot desprinde urmatoarele
elemente:
1. Primul fond etnic este stratul tracic, format din geto-dacii care au absorbit
la venirea lor elementele ramase intre Dunare si M-tii Carpati de la vechile
populatii ale acestori tari: sciții si agatârşii. [geto-dacii ar fi un trunchi
despartit din marele trunchi de rase germanice –frati cu scandinavii, danezii,
saxonii].
2. Pe acest fond etnic s-a altoit sangele si civilizatia latina. Sangele roman nu
era nici el limpede si nici curat, deoarece, Traian a adus din intreaga lume
romana o multime de oameni pentru a munci campul si pentru a reface
orasele. Printre acestia se numarau galii – cautatori de aur, asiatici, egipteni
etc, veniti din Galia, Iliria, Dalmatia, Asia Minor, Italia. Toate aceste
populatii vorbeau o limba comuna pentru a se putea intelege, limba oficiala a
Imperiului Roman, limba latina.
3. Ilirii au constituit cea mai mare proportie dintre aceste populatii. Ei veneau
din dreapta Dunarii, din Macedonia si Albania de astazi.
Dupa ce o parte din populatia coloniilor a fost retrasa din Dacia si Moesia,
populatia ramasa s-a contopit din nou. Aceste populatii romanizate din
mijlocul provinciei Dacice au fost din nou imprastiate pe ambele maluri ale
Dunarii o data cu navala hunilor, gotilor si avarilor.
4. In prima jumatate a secolului al IV-lea au venit si triburile slave impinse de
valurile navalitorilor. Ei veneau ca fugari, singuri si linistiti cu turme de oi si
de boi, traind alaturi de populatiile romanice, in M-tii Daciei (N.Iorga).
Odata cu inaintarea lor spre Apusul Europei, avarii au coborat si spre
campiile sudice unde au continuat procesul de cotropiri reciproce.
A.D.Xenopol a observat si afirmat ca elementul roman a fost mai puternic
deznationalizând populatia slava.
5. La jumatatea secolului al VII-lea vin triburile bulgare –denumite si
barbare. O ramură a lor se asaza intre Nistru, Prut si Dunare. Cu timpul
acestia vor trece pe malul drept al Dunarii si se amesteca cu populatia traco-
germanica. Limba, moravurile si credinta le imprumuta de la slavi, care
aveau o cultura mult mai puternica.
16
 La sfarsitul secolului al IX-lea, inceput de secol XI, pe teritoriul tarii noastre
isi fac aparitia triburile pecenege, ungurii si cumanii care au avut si ele
destule influente.
6. In secolul al XII-lea isi fac aparitia hoardele salbatice ale tatarilor. Dintre
toate aceste cotropiri, cele care au influentat populatia bastinasa au fost
bulgarii, ungurii si cumanii –in Muntenia si Moldova timp de 200 de ani.
Aceasta a fost evidentiata prin studierea numelor localitatilor.
Timp de cateva veacuri, neamurile neolatine s-au limpezit si s-au separat de
unguri care s-au retras.
7. Din secolul al XIV-lea apar turcii si tulbura linistea stabilita de doua secole.
La sfarsitul secolului, Principatul Munteniei se supune turcilor, apoi
Moldova, iar in secolul XV si Transilvania. Influenta turcilor dureaza de la
1320 la 1880. Turcii nu au avut o influenta covarsitoare asupra romanilor.
Dupa 1880, navalirile barbare inceteaza si fac loc navalirilor semi-civilizate,
cele grecesti si ruse.
8. Grecii moderni vin la sfarsitul secolului XIX, inceput de secol XX. Acestia
sunt negustori si se aseaza in special in orasele de la malul Marii Negre. Ne-
au influentat prin economia si religia lor. “Veneau spre noi grecii lihniti de
foame si inraiti de robia si mizeria turceasca.” (sec XV-XVII).
9. Rusii veneau pe urmele vechilor navaliri slave. S-au stabili mai ales in
Moldova si Basarabia.
10. La inceputul secolului XIX, apare o inraurire franceza prin plecarea la
studii in Franta –la Paris a tinerilor intelectuali romani. Limba romana,
gramatica si sintaxa propozitiei s-au resimtit profund incercand sa imite
limba franceza.
Un scriitor anonim francez spunea: “Romanii au imprumutat moravurile si
viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat: ei au imprumutat de la greci
lipsa lor de buna-credinta in afaceri; de la principii fanarioti amestecul lor de
josnicie si de vanitate; de la rusi desfraul lor; de la turci lenevia; polonezii i-au
inzestrat cu divortul lor.”

Izvoarele etnice ale sufletului romanesc

Dacii. In constiinta (filosofia) poporului romanesc apare ideea nemuririi (ca

la toate triburile de rasa tracica). Aceasta credinta a influentat viata morala si
sufletul romanesc.
In lupte dacii erau de neinvins, erau foarte curajosi, nu se temeau de moarte;
o doreau si chiar o binecuvantau. Simteau dispret fata de viata (de aici decurge
mandria pe care o aratau) si preferau sa moara decat sa traiasca in rusine).

17
 Cruzimea era o caracteristica a lor; a omorî un dusman inseamna a-i face un
bine, de aceea, acesta trebuia chinuit pentru a simti pedeapsa.
Ascetism, preotii si calugarii nu se casatoreau, nu mancau carne – Nirvana
budista.
Putere de vointa si de a se stapani. Minte activă, ageră, dispusa sa ia lectii de la
dusmani si sa imite.
Popor razboinic - urau munca campului, o considerau injositoare, preferand
sa traiasca din prada. Si-au dezvoltat duplicitatea, viclenia, prefacatoria si dibacia
de a insela. Decebal era cunoscut ca un bun diplomat si strateg.

Romanii, popor de plugari soldati, aveau o fire violenta, vointa tenace,

prevazatoare, impulsivă si stăpână pe sine; masurati politic, spirit de ordine si
disciplina, de regularitate statornica; distingeau partea esentiala de cea neesentiala
a lucrurilor; predilectie pentru ideile si vederile universale, pentru ideile largi,
pentru sinteze elocinte (ELOCVÉNT, -Ă, elocvenți, -te, adj. Care are darul de a expune frumos și
convingător. ♦ (Adesea adverbial) Plin de înțeles; grăitor, demonstrativ, expresiv, semnificativ.).
Elocința (ELOCVÉNȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant,
convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocínță s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia) –
puterea de convingere si spiritul batjocoritor al satirei.
Caracter egoist, hraparet, aspru, perfid, sentiment religios superficial redus
la implinirea formalitatilor exterioare, practic si lipsit de orice temelie mistica sau
metafizica. Ingaduitori cu toate religiile, nu cunosteau fanatismul si erau inclinati
spre superstitii.
Slavii, popor de plugari si de pastori cu moravuri blande, pasnice, idilice,
iubitori de dans, cantec, libertate, anarhie. Sensibilitatea impresionabilă,
nestatornicia, elasticitatea îi îngrădeau de a reveni si de a se regăsi. Ospitalieri,
primitori, sociabili, inteligenta vioaie, simplista, indrăzneata; logica radicala
inclinata spre absolut. Cultivau orice stiinta si arta, invatau limbile popoarelor cu
care veneau in contact. Se mladiau la
toate obiceiurile, puteau lua infatisarea si purtarea tarii in care traiau, dar nu isi
schimbau fondul.
Au devenit ortodoxi, credeau in viata de dupa moarte, considerau moartea ca o
calatorie pentru o alta viata; credeau in fiinte nevazute care aduc boli contagioase
atat omului cat si animalelor.

Din toate aceste neamuri, psihologia românilor s-a format ca o rasa

occidentala cu obiceiuri orientale.

18
 III.Viata sociala

Teme:
1) Relatia individ-societate
2) Factorii vietii sociale (socializare, umanizare, educatie)

1. Relaţia individ – societate

Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nici personalitate,

individ fara interactiune cu mediul social. Intre individ si societate putem stabili
o relatie sistemica, in care personalitatea integrate in diverse subsisteme

19
 (structuri de activitati sociale care realizeaza functii ale sistemului social,
activitati economice, politice, de familie, culturale, etc.), este in raport cu
societatea, considerat sistem global, element in sistem, agentul actiunii sociale.

In cadrul acestei relatii, societatea formeaza, modeleaza individul si

personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valori acceptate intr-un
moment istoric dat, iar personalitatea, prin activitatea sa creatoare, optimizeaza
societatea, perfectioneaza mecanismele sistemului social, doar cand se impune,
proiecteaza, creeaza noi structuri sociale, adecvate sensului devenirii istorice.
Societatea participa la modelarea personalitatii, a comportamentului social, iar
cand individul este activ, acest lucru se repercuteaza asupra sa si totodata
societatea asupra personalitatii individului in starea pasiva a acestuia. Suficient
este doar prezența in acel mediu si apoi actiunea individului asupra mediului.

Trebuie admis si ca mediile inconjuratoare in care traieste individul sunt asa de

variate si de diversificate incat a intelege impactul pe care ele il pot avea asupra
existentei individului, nu este o sarcina la indemana oricui, aceasta pentru ca
mediile inconjuratoare diferite produc diferente sensibile nu numai intre
societati, dar si in interiorul fiecareia dintre aceste societati, dar si in interiorul
fiecaruia dintre indivizii acestor societati.

2) Factorii vietii sociale (socializarea, umanizarea, educatia şi rolul său în

dezvoltarea societăţii) :

a) Socializare
Proces psihosocial de transmitere, asimilare a unor atitudini, valori,
conceptii, modele de comportare specifice unui grup sau unei comunitãti în
vederea formãrii adaptãrii si integrãrii sociale a unei persoane.
Mecanismul fundamental al socializãrii este învãtarea socialã.
Existã mai multe tipuri de socializare:
 adaptativã si anticipativã;
 asociativã si institutionalã;
 pozitivã si negativã.

Procese corelate cu socializarea, desocializarea si resocializarea:

 desocializarea este izolarea fizicã si socialã a unei persoane, depãrtarea ei de
contextele sau persoanele care i-au satisfãcut necesitãtile de interactiune;
 resocializarea – se abandoneazã vechile norme si se învatã altele noi (ex:
imigrantii, puscãriasii etc.).

20
 Agentii socializãrii:
 familia;
 scoala;
 grupurile (de apartenentã, de referintã);
mijloacele de comunicare în masã.

b) Umanizarea
Umanizarea progresiva a omului primitiv şi o intrare în posesie prin cunoaşterea
de sine, a propriei fiinţe pe parcursul evoluţiei vieţii este determinată de
personalitatea individului. Personalitatea presupune, asadar,o bogata viata
interioara dezvoltata prin examene de conştiinţă si bilanţuri spirituale în vederea
unei potenţări si neîncetate creşteri, se vorbeşte de o dezvoltare fără termen,
dezvoltându-se din copilărie şi până în ultima zi a vieţii.

Această îmbogăţire si adâncire treptată este însăşi condiţia specifică a vieţii

spirituale umane care nu înseamna în timp o curbă ascendentă, ci ameninţată cu
destrămări şi decăderi pe parcurs.

Personalitatea se formeaza, se cucereste, este ansamblul de dispozitii innascute,

dobandite, formate si dezvoltate continuu sub influenta factorilor biologici si a
experientelor personale. Aceasta “expresie a structurii sale psihice” este o
dimensiune a omului ce presupune existenta celorlalte dimensiuni: biologica si
fiziologica; natura bio-psiho-sociala, asigurand unui individ buna adaptare
originala la mediul natural si social. O astfel de personalitate si o gandire
emotionala dezvoltata il poate ajuta pe individ sa se integreze mai usor in
societatea sa, sa socializeze, dar si sa se descurce in orice situatie si orice ipostaza
ceea ce duce la valorizarea, afirmarea sa. Sensul actelor umane savarsite
la nivel de individ nu pot fi intelese in afara sistemului
de valori. Interesul individului pentru cunoasterea valorilor, a
modului in care ierarhizeaza acestea este puternic stimulat de
constientizarea influentei pe care o are asupra comportamentului său.
Trebuie precizat insa ca acele valori care se convertesc din valori
declarate in valori traite devin parti constitutive ale comportamentului uman.
Functionalitatea valorilor consta in capacitatea pe care o au
de a ajuta individul sa rezolve probleme ale situatiilor tipice oferindu-i
un complex de solutii codificate.
Participarea la viata sociala a indivizilor implica folosirea de catre

21
acestia, a valorilor ca pe niste instrumente. Producerea valorilor ca instrumente
spirituale in masura să reglementeze raporturile individului cu ceilalti si prin
aceasta sa guverneze propria sa aliniere la limitele curiozitatii, la propria sa
stapanire de sine sunt cele care se produc în jurul valorilor istorice
constituite ale epocii. Umanizarea individului prin valori reprezinta o modalitate a
existentei si totodata a opozitiei dinamice dintre indivizi si societate.
Rupt de mediul valorilor, omul nu se realizeaza ca om si ramane in
stadiul de animalitate. Valoarea exprima umanizarea progresiva a
omului. Istoria a confirmat: comportamentul omului, atat la nivel
de individ, cat si la nivel de colectivitate,
universul social creste neincetat exprimand tot mai mult interiorizarea necesitatii
naturale.
Intre nevoie si actiune se interpune valoarea. Necesitatea circumscrie individului
granitele intre care el urmeaza sa se integreze social, iar valoarea ii
serveste ca mijloc, ca instrument pentru realizarea acestei integrari. Infaptuirea
procesului de socializare a individului uman are loc prin intermediul
valorilor.

Datorita valorilor omul invata sa se desprinda de prezentul imediat, sa

memoreze experienta colectiva a grupului din care face parte, sa
anticipeze, să dea valoare creatiilor sale. Valorile au o impotanță deosebită pentru
dezvoltarea relatiilor interumane, realizand puncte de legatura intre
membrii societatii.

d) Educaţia şi rolul său în dezvoltarea societăţii

Prin educatie se urmareste formarea unei personalitati in concordanta cu

cerintele obiective ale societatii, dar si ale individului. Ca orice fenomen social,
educatia are in mod implicit si un caracter istoric. Ea a aparut odata cu societatea,
evolueaza si se schimba in functie de transformarile ce se produc in cadrul
societatii.
In trecut, educatia se referea doar la o etapa din viata omului, fapt datorat ritmului
lent de dezvoltare a societatii. Dar, chiar si in aceste conditii, marile personalitati
ale omenirii, au insistat pe ideea ca educatia este necesar sa se exercite asupra
individului, pe tot parcursul vietii sale.
Seneca de exemplu, considera ca si "batranii trebuie sa invete", Comenius sustine
ca "pentru fiecare om viata este o scoala, de la leagan pana la mormant", iar

22
Nicolae lorga precizeaza ca "invatat este omul care se invata necontenit pe dansul
si invata necontenit pe altii".
Deci, educatia permanenta devine o necesitate a societatii contemporane,
reprezentand un principiu teoretic si actional care incearca sa ordoneze o realitate
specifica secolului nostru.
Cel mai important criteriu care impune si justifica educatia permanenta este
factorul social schitat de accelerarea schimbarilor, dinamismului, mobilitatea
profesiilor, evolutia stiintelor, sporirea timpului liber, criza modelelor relationale si
de viata, precum si de cresterea gradului de democratizare a vietii sociale.
Mai nou, necesitatea educatiei este impusa si de o serie de factori individuali cum
ar fi necesitatea integrarii dinamice a omului in societate, nivelul crescut al
aspiratiilor individuale, sentimentul demnitatii personale, nevoia de incredere in
viitor si in progres. Scopul fundamental al educatiei permanente este de a mentine
si de a imbunatati calitatea vietii si progresul.

Asadar, educatia ca proces de modelare a personalitatii, realizat de familie, scoala,

societate are ca scop pregatirea educatului pentru educatie. Autoeducatia
evidentieaza faptul ca omul nu reprezinta un produs inert al unor forte externe sau
interne. Fiinta umana este in mare masura rezultatul vointei proprii. Pregatirea
pentru educatie se realizeaza prin intreg procesul educational.
Incepand cu primit ani de viata se pun bazele prin formarea in familie a unor
deprinderi de autoservire, igienico-sanitare, de comportare civilizata si a celor
legate de activitatile scolare.
Se poate spune ca educatia care precede autoeducatia ofera tanarului directia
devenirii sale, ii formeaza deprinderile si priceperile indispensabile unui caracter
independent si ii cultiva increderea in sine. Educatia pregateste autoeducatia intr-
un sens dublu: ofera o "baza de lansare", prin sistemul de cunostinte, priceperi si
deprinderi se stimuleaza nevoia continua de educatie, de perfectionare.
Menirea scolii, a activitatii profesionale consta in a provoca in constiinta
educatului, nevoia de educatie. Numai o angajare completa in ceea ce intreprinde
personalitatea este capabila sa devina forta motrice care aduce progres de ordin
cantitativ si calitativ in procesul educational. O astfel de activitate a avut in vedere
academicianul V. Pavelcu spunand ca: "nu exista o sursa mai bogata in satisfactii
decat aceea de te simti opera propriei tale personalitati si sculptor al propriei tale
fiinte''.
De-a lungul istoriei, societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si
practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala
a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin
educatie care, in aceasta ipostaza, reprezinta institutia constituirii si transmiterii
ereditatii sociale a culturii si civilizatiei. Pe acest fundament de experienta
23
condensata se actioneaza, prin educatie, pentru formele omului ca utilizator si
consumator de valori, ca producator si creator de valori.
Educatia este o functie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de
institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument de actiune
pentru formarea omului.
In sens social-istoric, educatia este procesul de transmitere si asimilare a
experientei -economice, politice, religioase, filosofice, artistice, stiintifice si
tehnice – de la inaintasi la urmasi. In fazele de inceput ale societatii, transmiterea
experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatile gentilico-
tribalica. In etapele avansate de dezvoltare a societatii, la unele popoare, spre
exemplu la egipteni, indieni etc., educatia se realiza ca initiere in temple,
cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterior, educatia se institutionaliza
prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si civilizatiei
si de modalitatile de transmitere, s-a realizat dialogul generatiilor, s-a asigurat
continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii.
In sens social-cultural, educatia este procesul de ridicare a individului din
stare de natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cu predispozitii
normale cognitive, afective si volitive, in mediul social si prin el, individul devine
o fiinta culturala, asimiland cultura si in situatii de exceptie, creând-o.
Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de formare a
omului ca personalitate in plan cognitiv, afectiv-motivational, volitiv, aptitudinal,
atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-
nativ al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al
experientei adultului-parinte, invatator, profesor. Educatia in acest caz este
instrumentul formarii individului ca personalitate.
Educaţia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni:
- activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare,
indrumare, formare a obiectului educatiei (educat);
- proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de
formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica;
- rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in
structuri comportamentele proprii de cunoastere si actiune.
Pentru Platon, educatia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi sau de a
dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”.
Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, consideră că educatia “trebuie sa fie un
obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. In consecinta, ea trebuie sa
pregateasca viitori cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa se fac diferentiat dupa
modelul in care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ, animal, rational) se
distribuie in randul oamenilor.

24
 J.A.Comenius, in lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca la nastere,
natura inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si
religiozitatii”. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la sine, ele devin un bun al
fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca, in conceptia sa, educatia este o
activitate de stimulare a acestor “seminte” si implicit, de conducere a procesului de
umanizare, omul “nu poate deveni om decat daca este educat”
Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale, aprecia ca educatia
contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii: “Este placut sa ne
gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate
ajunge a i se da o forma care sa-i convie cu deosebire. Aceasta ne descopera
perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux
informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica.
Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip educativ, pot actiona
concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate, in mod spontan,
incidental sau avand un caracter organizat si sistematic.
Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului, in mod
organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si
pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau, dimpotriva, in mod
spontan (intamplator, difuz, neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale
educatiei.
In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formelor educatiei,
putem delimita trei mari categorii:
- educatia formala (oficiala);
- educatia non-formala (extrascolara);
- educatia informala (spontana).
Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Se
comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si convingeri.
Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita.
Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii valorice:
a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei
institutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitati specifice, intr-un
cadru institutionalizat) - educatia formala si nonformala ;
Si forma educatiei neinstutionalizata (“realizata implicit, fara obiective specifice
institutionalizate”)
- educatia informala (educatia realizata doar pe baza unor influențe implicite).

b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe baza

unor actiuni explicite si influente implicite :

25
- educatia formal - este după Philip Coombs: “sistemul educational structurat
ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara si pana la
universitate, care include, in plus fata de studii academice, o varietate de
programe de specializare si institutii de pregatire profesionala si tehnica cu
activitate full-time”;

- educaţia nonformală –este după J.Kleis : “orice activitate

educationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in afara scolii
traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor
speciale, in scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in
sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina impusa, efectuarea
temelor etc.)”

- educatia informală - se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate sau

organizate si conduc catre o invatare informala. Cand aceste “experiente sunt
interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii ele se
constituie in educatie informala”. Educatia informala este procesul care se
intinde pe toata durata vietii, prin care individul dobandeste informatii, isi
formeaza priceperi si deprinderi, isi structureaza convingerile si atitudinile, se
dezvolta, prin intermediul experientelor cotidiene.

Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci, specifice

activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane, exprimate la
nivelul consecintelor sociale angajate in mod obiectiv, la nivelul de sistem
(societatea in ansamblul sau) si de subsistem (cultural, comunitar, economic,
politic, natural).

Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta, actualiza si

valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a
individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii premiselor
autodeterminarii individului ca factor de progres social. Prin educatie, in principal,
omul trece de la stare de existenta pur biologica la aceea de existenta sociala.
Daca omul ar fi la nastere inzestrat prin ereditare, cu posibilitatile adultului, nu ar
exista educatie.
In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o
deosebire intre un copil nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib
primitiv, intrucat amandoi trebuie sa invete totul.
O parte a invataturii este rezultatul contractului spontan al omului cu diferite
aspecte ale vietii sociale, dar cea mai consistenta parte a invataturii se acumuleaza
prin instruire, prin forme organizate si sistematice.
26
J. Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa ca un centru de activitati
reale, practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligenta logica sa se formeze
in functie de actiunea si de schimbarile sociale.

Educatia reprezinta, astfel, activitatea psihosociala cu functie generala de

formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea
sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si de
proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca
structura de baza corelatia subiect (educator) obiect(educat), intr-un context
deschis, (auto) perfectibil.

27