Conceptul si definitia dreptului

1.1.1. Concept, terminologie

Dreptul, ca si intreaga componenta juridica a vietii sociale este un fenomen deosebit de

complex a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundata a legitatilor obiective ale
existentei sale, a dinamicii sale, a factorilor care-l configureaza si valorilor pe care le
promoveaza.

Cuvantul drept deriva din latinescul directus care evoca sensul de direct, rectiliniu, adica
o regula de conduita fara specificarea continutului. In limba romana, insa, ca de altfel si in
numeroase alte limbi, termenul drept este folosit in doua sensuri si anume: cel care are in vedere
sau cuprinde regulile juridice de conduita sau normele juridice din societate, denumit si drept
obiectiv si cel prin care se are in vedere facultatea, prerogativa, indrituirea (adica dreptul) ce
apartine unei persoane (fizice sau juridice) in temeiul normei juridice, pe care il numim drept
subiectiv.

Calificarea dreptului in prima sa ipostaza de "obiectiv" nu vrea sa insemne ca acesta -

adica normele juridice cuprinse de pilda, in legi - ar avea o existenta independenta de vointa,
interesul sau constiinta oamenilor, precum, bunaoara fenomenele sau legile naturii; dimpotriva,
acesta exprima, asa cum vom vedea, vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri ori
categorii sociale care sunt insa fixate sau obiectivate, in normele juridice in forma legilor sau
altor acte aparate de puterea publica.

Astfel, bunaoara, vorbind de dreptul romanesc, avem in vedere ansamblul normelor

juridice indiferent de forma pe care au imbracat-o (legi, obiceiuri) de-a lungul istoriei sau dintr-o
anumita perioada. Restrangand sfera doar la dreptul actual, avem conceptul de drept pozitiv care
nu este altceva decat dreptul obiectiv in vigoare. Vorbind insa de drepturile unei persoane (fie
ca e vorba de o persoana fizica, fie ca e vorba de o institutie, organizatie sau in genere de o
persoana juridica), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei de locuit, a terenului sau a unei
firme comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu ori concediu, dreptul de a incheia un contract
etc., avem in vedere dreptul subiectiv pe care titularul, persoana fizica il foloseste si exercita
nemijlocit. Evident ca drepturile subiective (de obicei pentru desemnarea lor se foloseste
pluralul!) sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputand fi concepute fara sa fie prevazute in
normele juridice. Dar si existenta dreptului obiectiv ar ramane fara sens daca prescriptiile
normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, in relatiile interumane. Totusi, cele doua
sensuri ale conceptului de "drept" evoca doua ipostaze distincte. De asemenea, este de mentionat
asa cum vom vedea in analiza raportului juridic, ca drepturilor subiective le corespund, in mod
corelativ, obligatiile juridice.

Un alt termen in limba romana, ce evoca domeniul dreptului este adjectivul "juridic".
Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolut indispensabila pentru a
putea desemna ipostaze ale existentei si manifestarii dreptului in viata sociala cum ar fi actele
juridice, raporturile juridice, constiinta juridica.
 Vorbind de teoria dreptului, de conceptiile despre drept, de doctrinele juridice, sau
stiintele juridice se au in vedere atat dreptul obiectiv, cat si alte ipostaze ale fenomenului juridic
in toata complexitatea sa. In general, insa, atunci cand se utilizeaza termenul drept fara nici o
circumstantiere, se are in vedere dreptul obiectiv.

Pentru a da o imagine a intregii complexitati a fenomenului juridic din societate vom

prezenta panorama acestuia in diferitele sale situatii. Astfel, putem distinge urmatoarele planuri
de manifestare si anume: planul spiritual, ideatic, unde vom distinge - conceptiile, ideile,
teoriile, sentimentele despre drept, adica stiinta juridica, ideologia juridica, constiinta si cultura
juridica; planul normativ - ansamblul reglementarilor juridice care alcatuiesc dreptul obiectiv;
planul relatiilor sociale cu raporturile juridice - drepturile subiective si obligatiile juridice si
planul faptic sau evenimential ce cuprinde faptele juridice, adica acele evenimente sau actiuni
care produc efecte juridice.

Toate aceste planuri se intrepatrund, nici unul neputand exista izolat, fara celelalte. Nu se
poate vorbi nici de o ierarhizare a lor. Cu toate acestea trebuie remarcat ca dreptul obiectiv,
ansamblul normelor juridice, formeaza pilonul central deoarece in jurul sau, spre el sau de la el,
iradiaza toate celelalte manifestari ale fenomenului juridic (teoriile, ideile, relatiile, drepturile
subiective).

Dar, dreptul, normele juridice nu au o existenta in sine, ele se refera la oameni, mai precis
la orientarea conduitei acestora, urmarind un anumit sau anumite teluri, finalitati. Pe masura ce
in evolutia societatii umane s-a ajuns ca finalitatea suprema sa o reprezinte omul, demnitatea
umana, astfel cum se prezinta in contemporaneitate societatile cu regimul democratic statul de
drept, are loc deplasarea spre dreptul subiectiv in situarea "drepturilor omului" in miezul preocu-
parilor, ca centru de gravitatie spre care se orienteaza reglementarile date de drept, ca si alte
aspecte ale fenomenului juridic in special doctrina juridica.

Dreptul, asadar, este dat de o multitudine de reguli de conduita sau norme destinate a
influenta si orienta comportarea oamenilor in societate. Desigur ca se pune problema de a sti prin
ce se deosebesc acestea de alte norme sociale, care este specificul lor, in numele caror valori
sociale isi stabilesc finalitatea, care este mecanismul social de actionare a dreptului in societate,
legaturile sale cu statul, cu puterea publica.

Spre deosebire de alte norme sociale, dreptul introduce in viata sociala reguli de conduita
obligatorii, ce stabilesc drepturi si obligatii pentru membrii societatii a caror respectare este
asigurata la nevoie, de forta coercitiva a puterii publice a statului. De altfel, insesi normele
juridice sunt, in general, o emanatie a organelor de stat, iar atunci cand ele apar in alte forme sunt
recunoscute de aceste organe, asigurandu-li-se forta obligatorie. Prin continutul reglementarilor
sale, in diferitele tari si perioade istorice dreptul promoveaza anumite valori sociale in
conformitate cu vointa si interesele generale ale societatii respective sau numai cu vointa si
interesele acelor grupuri sau categorii ce detin puterea in stat.

Dreptul este un fenomen dinamic, el isi pune amprenta asupra relatiilor sociale, fiind
totodata, influentat de aceste realitati.
 Asupra conditiilor, a momentului aparitiei dreptului, in doctrina franceza (Maurice
Duverger) se arata ca dreptul apare cand oamenii dintr-un grup social incearca sa regleze
raporturile dintre ei printr-un echilibru intre avantajele si dezavantajele pe care le trage fiecare
din aceste raporturi, echilibru intre produsele de schimb, intre daune si reparatii, intre raul
pricinuit colectivitatii si sanctiunea aplicata autorului; dreptul se defineste prin natura
sanctiunilor aplicate in caz de violare a normelor.

Dreptul este un fenomen social inerent societatii omenesti. Romanii au exprimat foarte
clar si lapidar aceasta realitate prin adagiul: ubi societas, ibi jus (unde este societate, exista si
dreptul).

Dreptul nu este static, imuabil, dat odata pentru totdeauna. Dimpotriva, ca fenomen social
el este in evolutie istorica si poarta amprenta epocilor istorice ca si a particularitatilor spirituale
ale popoarelor. Pornind de la existenta dinamica a dreptului, stiinta juridica incearca sa ordoneze
si sa clasifice pe anumite categorii - tipuri sau familii, dreptul existent de-a lungul istoriei.

Definitia dreptului

Nu exista si nu se pune problema de a da o definitie general acceptata. Diferiti autori au definit

dreptul in functie, mai ales, de pozitia si orientarea lor filozofica, de scoala sau curentul juridic
caruia i-au apartinut.

Intre cele mai cunoscute si frecvent evocate definitii ale dreptului din antichitatea greco-romana
se inscriu cele ale jurisconsultilor romani Celsius si Ulpian: Jus est ars boni et aequi, adica dreptul este
arta binelui si echitatii.

O definitie cu puternice nuante filozofice este data de marele filozof german Imannuel Kant care
considera dreptul ca fiind totalitatea conditiilor in care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa
libera a tuturora, in conformitate cu o lege universala a libertatii.

Mergand pe acelasi rationament al gandirii kantiene, profesorul Mircea Djuvara scrie ca "regula
de drept, asadar, este norma neconditionata de conduita rationala referitoare la faptele externe ale
persoanelor in contact cu alte persoane".

Dintre unele definitii datorate unor autori apartinand orientarii sociologice, o redam pe cea a
cunoscutului jurist francez reprezentant al curentului solidaritatii sociale, Leon Duguit, care arata ca
regula de drept este "linia de conduita care se impune indivizilor in societate, respectul caruia este
considerat la un moment dat de catre o societate ca o garantie a interesului comun si a carei violare
antreneaza o reactie colectiva impotriva autorului acestei violari".

In incheiere, ca o concluzie la analiza facuta conceptului dreptului in prezentul capitol - aparitia,

dinamica, factorii de configurare a dreptului, valorile juridice - se poate propune urmatoarea definitie:
dreptul este sistemul normelor de conduita elaborate sau recunoscute de puterea de stat care orienteaza
comportamentul uman in conformitate cu valorile sociale ale societatii respective, stabilind drepturi si
obligatii juridice a caror respectare obligatorie este asigurata, la nevoie, de forta coercitiva a puterii
publice (de stat).