TEORIILE PSIHO-SOCIALE

PSIHOLOGIA JUDICIARĂ
Teoriile psiho-sociale

Teoriile psiho-sociale sunt:

 Teoria asocierilor diferențiale
 Teoria conflictelor de culturi
 Teoria anomiei sociale
 Teoria interacționalismului social

1. Teoria asocierilor diferențiale: a fost elaborată de către criminologul Edwin Sutherland

și publicată în lucrarea „Principii de Criminologie”. Principiul de bază de la care
pornește teoria este „inclinația spre infracțiune și comportamentul infracțional, nu sunt
nici înnăscute și nici nu rezulta din dispozițiile psihologice dobândite, ele sunt mai
degrabă, învățate”.
Teoria asocierilor diferențiale a fost concepută pentru a răspunde la întrebarea „de ce un
anumit individ se angajează într-o anumită activitate deviantă?”. Ideea fundamentală
care stă la baza teoriei asocierilor diferențiale este aceea conform căreia
comportamentul deviant este un comportament învățat în contextul interacțiunilor cu
diferiți indivizi.
Teoria asociațiilor diferențiale se situează în cadrul teoriilor interpersonale și
situaționale, iar principalele asumpții pe care se întemeiază sunt: comportamentul uman,
inclusiv comportamentul deviant, are un caracter flexibil, și se schimba în funcție de
circumstanțe și situații; societatea și persoanele delincvente nu sunt „rele” în sine; iar
comportamentele infracționale apar în aceleași condiții sociale ca și cele conformiste,
iar o persoana poate realiza ambele tipuri de comportamente în perioade de timp diferite;
multe din comportamentele infracționale sunt realizate în contextul unui grup sau bande.
Dacă condițiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt schimbătoare în
timp și spațiu, banda sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat de norme sau de
modele de comportament.
Comportamentul infracțional se învață, această asumpție reprezintă principiul de baza
al teoriei elaborata de E. Sutherland.
Asocierea diferențială reprezintă conceptul fundamental folosit de E. Sutherland pentru
a descrie modul prin care un individ învață comportamente deviante. Astfel, mai multe
caracteristici precum: durata, frecvența și intensitatea expunerii individului la întâmplări
favorabile violării normelor sociale în defavoarea celor favorabile respectării normelor
sociale, sunt esențiale pentru eficienta procesului de asociere diferențială. Prin urmare,
comportamentul deviant este unul învățat prin intermediul mecanismelor cognitive. Prin
combinarea caracteristicilor menționate mai sus, individul poate deprinde un
comportament devinat, care poate fi explicat de către Akers astfel: „Probabilitatea ca o
persoană să se angajeze în comportamente deviante sau infracționale crește și cea de
conformare la normele sociale descrește, atunci când aceasta se asociază cu alte
persoane care comit infracțiuni și este expusă la definiții favorabile încălcării normelor
sociale; este expusa direct sau indirect (la nivel simbolic) la modele infracționale, la
definiții care apreciază aceste comportamente ca dezirabile sau justificative într-o
situație în care există posibilitatea de a face alegeri și a anticipa în situația curentă sau
în una anticipată, în mai mare măsură, recompense comparativ cu pedepse.” Astfel,
există o mai mare posibilitate ca un individ să dezvolte un comportament deviant dacă
stă în preajma persoanelor care comit infracțiuni, care au un comportament prin care

1
Teoriile psiho-sociale

susțin violarea normelor sociale, individul observă numeroase modele de

comportamente deviante in defavoarea comportamentelor conformiste.
Autorul consideră că în descifrarea științifică a comportamentului criminal
trebuie luate în considerare următoarele explicații:
 situațională - de luare în considerare a elementelor care intră în joc în
momentul comiterii delictului;
 istorică sau genetică - vizând elemente care au influențat anterior situația și
viața delincventului.
în consecință, comportamentul deviant este un comportament rezultat din
,,învățarea socială" și nu dobândit sau imitat.
Sutherland, trecând in revistă aspectele ce includ acest proces, menționează:
 învățarea tehnicilor de comitere a delictelor;
 orientarea mobilurilor, tendințelor impulsive și atitudinilor agresive;
 condiționarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al
dispozițiilor legale: se conturează, astfel, grupuri sociale care interpretează regulile
sociale ca norme ce trebuie respectate și alte grupuri ce interpretează aceleași norme de
pe pozițiile inclinate spre violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor
este specifică societății americane, în care procesele de imigrație și aculturație produc
frecvent conflicte culturale între grupuri și indivizi;
 în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente
față de cele favorabile, se acoperă principiul asocierii diferențiale. Indivizii devin
criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;
 comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de imitație, ci individul
este atras și canalizat de anumite grupuri spre învățarea și experimentarea tehnicilor
antisociale (socializarea negativă).
Limitele teoriei lui Sutherland consistă in ignorarea modurilor și aspirațiilor
individului, precum și în omiterea explicării mecanismelor și dimensiunilor implicate în
conștientizarea modalității de asimilare a comportamentelor eficiente legale. Pentru el,
prevenirea delicvenței constă în evitarea contactului cu modelele criminale și
confruntarea cu cele neutre sau conformiste. Teoria apare simplistă și reducționistă prin
neglijarea caracteristicilor de personalitate ale delincventului, a implicării motivaționale
(in actul delincvent) și atitudinale față de valorile sociale. Prin procesul socializării,
Sutherland reduce crima la un simplu proces de transmisie culturală. Teoria asociațiilor
diferențiale își aduce contribuia pe linia evidențierii ideii că raporturile sociale între
indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează, sau
obstrucționează forme specifice de comportament infracțional.

2. Teoria conflictelor de culturi: această teorie este elaborată de Thorsten Sellin și

publicată în lucrarea „Conflict cultural și crimă”. Daca Sutherland folosește conflictul
cultural ca pe o consecință a transmiterilor care construiește comportamentul delincvent,
Sellin folosește conflictul cultural ca pe niște produse naturale ale diferențelor sociale.
Astfel, apar grupuri sociale multiple cu diferite stiluri de viață, cu obiceiuri diferite și
cu o înțelegere eronată a normelor diferitelor grupuri. Prin existența mai multor grupuri,
care au norme diferite, este inevitabilă apariția situațiilor conflictuale și anume: când
aceste norme ating granițele unor arii culturale contagioase, când normele sociale și
judiciare ale unui grup se extind și la alt grup, când membrii unui grup migrează la alt

2
Teoriile psiho-sociale

grup. Astfel, percepțiile și normele unui grup pot fi considerate anormale sau ilegale de
către alt grup.
Normele de conduită ale unor grupuri, diferite de cele din interiorul aceluiași grup,
considerate ca produse secundare ale vieții culturale, determină apariția unor condiții
sociale divergente și eterogene la nivelul influenței resimțite de indivizi. Existând reguli
de conduită divergente, ce guvernează viața particulară a individului, acestea generează
conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme și valori
duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această
dualitate. Ceea ce lipsește în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării
delincvenței numai în condițiile conștientizării conflictelor culturale, este faptul cd
Sellin nu explică mecanismul psihosocial prin care contradicțiile dintre normele
culturale pot genera comportamente infracționale.

3. Teoria anomiei sociale: în primul rând termenul de „anomie” a fost folosit de către
teologi pentru a intitula atitudinea de disper a unor indivizi față de dreptul divin, iar în
al doilea rând a fost folosit de sociologul francez Emile Durkheim pentru a explica
fenomenul infracțional. Durkheim consideră delicvența ca pe o condiție fundamentală
a vieții sociale, care joacă un rol necesar și util.
Anomia reprezintă o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a
normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruște. Din cauza acestor schimbări bruște
echilibrul societății este pus în pericol, normele nu mai sunt la fel de clare și astfel apar
indivizii care nu se pot integra social care duce la mărirea numărului comportamentelor
deviante. Anomia într-un grup social duce la un sentiment de dezorientare rezultat din
confruntarea unor noi situații. Aceasta schimbare poate fi asociată cu crize economice
sau creșterea rapidă a bunăstării. Astfel, prin schimbarea bruscă a normelor societății,
starea de dezechilibru formată poate duce la delicte, crime și sinucideri.
Teoria anomiei este preluată mai târziu de către R. Maclver pentru a o moderniza și vede
prin anomie un proces de răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman.
Prin schimbarea normelor sociale individul se lupta cu noi trăiri precum anxietate
ridicată, acțiuni săvârșite pe baza impulsiunilor propriei trăiri, deoarece nu se mai
cunoaște autoritatea normelor sociale dominante.
Autorii W. I. Thomas și Fl. Znanieckis, consideră că dezorganizarea socială se răsfrânge
la nivelul ,dezorganizării personalități prin apariția unei incapacități a individului de a-
și construi un mod de viață concordant cu idealurile și interesele personale (fapt ce
creează, demoralizare), prin absența unor reguli stabile și interiorizate.
Robert K. Metron efectuează o cercetare mai ampla a anomiei care include mai multe
variabile precum: contradicția dintre structura socială și structura culturală, oferta
socială de scopuri și carența mijloacelor puse de societate la dispoziție, ca și modalități
de atingere a scopurilor. Merton consideră anomia ca o spargere a structurii culturale,
fiind incapabil de a atinge țelurile pe care și le-a propus individul apelează la soluții
ilicite. Delicvența apare ca o ilustrare a neconcordanței între scopurile oferite de
societate si mijloacele de care dispune individul.
Conform lui Merton individul în societate dispune de cinci modalități de adaptare:
 conformismul, care constă în acceptarea societății, scopurile acesteia, cât și mijloacele
prin care sunt atinse aceste scopuri, chiar dacă se întâmplă ca aceste idealuri să nu fie
atinse niciodată

3
Teoriile psiho-sociale

 inovația, reprezintă interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse

social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse
 ritualismul, individul este nevoit să-și respingă aspirațiile pentru o păstrarea a
conformității normelor sociale legitime
 evaziunea, ca un mod mai rar de adaptare, caracterizat prin abandonarea simultană a
scopurilor și normelor, precum și prin refugierea în zone marginale ale societății
 rebeliunea, individul respinge normele sociale și dorește înlocuirea lor cu altele pentru
a-i satisface nevoile
O altă abordare a anomiei este trecerea de la anomie individuală, unde fiecare individ în
parte este afectat în felul său de schimbările sociale, la anomia colectivă, unde mai mulți
indivizi relaționează în vederea schimbărilor normelor pe plan social și cultural. Astfel,
se înaintează ideea cum că nu valorile diferite produc delicvență, ci diferențele obiective
existente între condițiile sociale și culturale ale diferitelor clase și grupuri dominante ce
generează asemenea disfuncții.
Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacției de pe implicarea individuală
pe cea colectivă o regăsim la R. A. Cloward și L. E. Ohlin. Autorii consideră că
reacția la inegalitatea socială este de factură colectivă, iar mecanismul care
explică această reacție este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de
realizare a scopurilor valorizate social, denumit structura de oportunitate.
Pornind de la mijloacele legitime si ilegitime, delincvența este considerată un
act colectiv, o subcultură care prezintă o dublă integrare, și anume: una in paralel
cu integrarea socială formală și o alta cu un subsistem de roluri integrate
sistemului social.
Banda de delincvenți constituie un tip de subcultură anume. Rolurile
dominante care trebuie îndeplinite sunt cele ce țin de activitatea delincventa ca
exigențe esențiale, justificate și legitimate de bandă.

4. Teoria interacționalismului social: conform teoriei interacționismului social,

fenomenul criminalității este rezultatul interacțiunii dintre două categorii de factori
sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, și activitatea
grupurilor sociale dominante, pe de alta parte, care reacționează, atribuindu-le celor
din prima categorie pecetea comportamentului infracțional și, totodată, îi
stigmatizează ca infractori. Ca o consecință a acestor operații de “denumire” sau
“etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizați, fiind respinși în exteriorul grupului
social. Explicând mecanismele procesului de etichetare, F. Tannenbaun arată că
definirea delincvenței se face prin dramatizarea răului, indivizii fiind considerați ca
răi, bolnavi sau criminali, nu în funcție de natura abaterii lor, ci de intensitatea reacției
față de abatere, reacție ce le influențează cariera de viitori delincvenți.
Conform paradigmei interacționiste, principala consecință a acestei viziuni este
conceperea delincvenței ca proces dinamic de interacțiune cu alte procese complexe de
acțiune și reacțiune, în care intervin mai multe nivele: elaborarea legii, reacțiile
interpersonale, procesul instituțional al reacției sociale. Astfel, cercetarea
comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe analiza nivelului
societal al situațiilor particulare de delicvență și pe procesul de reacție socială. O
consecință a acestei abordări constă în necesitatea definirii și conceperii delincvenței
ca rezultat al acțiunii unor factori diferiți, succesivi și gradați, cum ar fi identitatea,

4
Teoriile psiho-sociale

statusul, cariera". Mediul social, o componentă, de bază, a mediului existențial al

omului, are atât un caracter diversificat, cât și unul contradictoriu, poziționându-l pe
individ in fața necesității de opțiune, de decizie.
Astfel, individul, de multe ori, pe calea realizării scopurilor sale este confruntat cu
situații contradictorii și dileme. Însă nu toate influențele exercitate de mediul social
asupra individului sunt constructive și de dorit. Există și o fațetă mai puțin congruentă
a influenței mediului social punctat cu factori și situații, dacă nu nocive, cel puțin
,,poluante" (poluarea sonoră, reclame stridente, droguri, produse artificiale). În al
doilea rând, sub raportul sănătății psihice, echilibrul personalității este permanent
amenințat de vicierea relațiilor interpersonale (agresivitate, neîncredere, grosolănie,
înșelătorie, intoleranță și nu în ultimul rând societatea este impregnată cu tot felul de
norme și mecanisme cu caracter restrictiv și discriminatoriu, bazate pe unele criterii
conjuncturale, altele subiective, altele arbitrare, de factură socială, economică, politică,
cu implicații din cele mai negative asupra formării personalității și asupra
posibilităților ei de autoafirmare și autorealizare.

Teoriile psiho-sociale susțin că achizițiile rezultate în procesul interacțiunii și învățării

psiho-sociale sunt principalele cauze, explicații ale infracționalității. Tendința unor
persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală și constantă, astfel
acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate și
susținute în a evita această tendință.
Conform acestor teorii comportamentul infracțional este învățat prin interacțiunea
dintre persoana și ambianță. Învățarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale,
motivele, trebuințele, raționalizările și atitudinile favorabile comiterii infracțiunii.