Cauzele în Fizica lui Aristotel și Avicenna

Natura, conform lui Aristotel, este un principiu interior al schimbării și al repausului1.

Aceasta înseamnă că atunci când o entitate se mișcă sau se odihnește în funcție de natura ei,
trimiterea la natura ei poate servi drept explicație a evenimentului. Trebuie să descriem cum
precondițiile pentru procesul de schimbare sau pentru a fi în repaus sunt prezente, dar odată ce
am furnizat o descriere a acestor precondiții, am dat o descriere completă a procesului. Natura
entității este suficientă pentru a induce și a explica procesul, odată ce circumstanțele relevante nu
o preamărește.

Natura ca principii interne ale schimbării și odihnei sunt contraste cu puterile sau
potențialele active, care sunt principiile externe ale schimbării și ale stării de repaus2, operând
asupra capacităților sau potențialelor pasive interne corespunzătoare3. Atunci când o schimbare
sau o stare de repaus nu este naturală, trebuie specificată atât potențialul activ, cât și potențialul
pasiv. Apoi, natura, într-un fel, are o dublă responsabilitate: odată ce natura este operativă, nu
trebuie invocate nicio capacitate activă sau pasivă ulterioare.

O explicație pentru o stare de lucruri trebuie să specifice o anumită caracteristică sau un

anumit obiect care este responsabil pentru aceasta. Entitatea responsabilă este, după cum susține
Aristotel, o cauză. Varietățile de responsabilități sunt grupate de Aristotel în patru rubrici, așa-
numitele patru cauze.

Primele două dintre acestea sunt materia și forma, de ce se compune o entitate conform
analizei hilomorfe a lui Aristotel. (Hilomorfia reprezintă una dintre teoriile lui Aristotel, care se
definește ca fiind conceperea ființei, ca fiind alcătuită din materie si formă)4. În mod evident,
ambele pot fi responsabile pentru caracteristicile și comportamentul entității pe care o compun.
Analiza hilomorfică, împreună cu separarea cauzelor materiale și formale ca tipuri distincte,
implică faptul că, dacă ceva este explicabil în materie și formă, explicațiile în formă vor fi

1
Aristotel, Fizica, traducere Alexander Baumgarten, p.55, 192b 20-23
2
Metafizica, 9.8, 1049b5-10,
3
Metafizica, 9.1, 1046a11-13
4
ARISTOTEL (PH), p.39-40, 190a: I.7 ; Sean Kelsey, Hylomorphism in Aristotle`s Physics, Mathesis Publication, 2010,
p.107.
diferite în natură decât cele date în materie. De regulă, există o colaborare între aceste cauze
materia oferă pentențialitățile care sunt actualizate prin intermediul formularului. În consecință,
aceste entități relevante caustice dau naștere unei structuri ierarhice a explicațiilor. Această
materie potrivită aduce cu ea trăsăturile cerute de un compozit hilomorfic dat. Aceste
caracteristici sunt pe de-o parte, contribuția problemei și, ca atare, chestiunea este cauză
(materială) a acestor trăsături ale entității compuse, pe de altă parte ele sunt presupoziții
indispensabile pentru realizarea formei, iar în această măsură prezența lor este determinată de
formă.5 Astfel de relații de dependență dintre materie și formă sunt etichetate de Aristotel ca
fiind cazuri de necesitate ipotetică. Aristotel uneori ilustează punctul său apelând la chestiunea
necesară pentru construirea unei case. Dacă există o casă care urmează să fie construită, trebuie
construite cărămizi, plăci, mortar, etc. Fiecare parte oferă materiale cu proprietăți într-o anumită
gamă de tipul necesar pentru ca o casă să intre în ființă. O casă nu poate fi făcută, de exemplu,
din apă lichidă. Acest tip de materie oferă potențialități necorespunzătoare formei casei.6

Explicațiile indică de multe entități dincolo de rolul jucat de materia și de forma entității
în sine. Aceste cazuri sunt grupate de Aristotel ca fiind cauze eficiente sau în mișcare, pe de-o
parte, și cauze finale pe de altă parte. Cauzele eficiente operează într-o manieră simplă, prin
inițierea proceselor și aducând efecte, în timp ce cauzele finale reprezintă procesele și entitățile
prin faptul că sunt ceea ce aceste procese și entități sunt pentru ceea ce intenționează în mod
obiectiv să atingă.7

Natura, în mod clar, poate să apară în oricare dintre aceste patru funcții cauzale. Cu toate
acestea, atunci când chestiunea unei entități funcționează ca natură (mișcarea și odihna ei
naturală sunt explicate prin termenii materiei în care este făcută), trebuie să posede anumite
trăsături relevante caustice, acordate prin aspectul ei formal.8

Acest rol al materiei poate fi comparat cu rolul cauzal al celorlalte trei tipuri de cauze:
forma, cauza eficientă și cauza finală. Acest lucru este valabil, deoarece, după cum adaugă
Aristotel, forma și cauza finală coincid de cele mai multe ori. Mai mult decât atât, atunci când o
natură este specificată ca o primă cauză eficientă, cauza și efectul sunt aceleași în formă, deși

5
ARISTOTEL (PH), p. 51, 192a 20-25; SEAN KELSEY (2010), p. 108
6
ARISTOTEL (PH), II. 3, 195b 15-20, p. 71
7
Gasim noi ceva
8
Gasim ceva
aceasta nu înseamnă că una și aceeași entitate se produce și este cauzată de eficacitatea cauzală
proprie.9

Semnul distinctiv al filosofiei naturale și al oricărei științe, pentru Avicenna și pentru

întreaga tradiție aristoteliană este acela de a descoperi și de a înțelege cauzele de bază ale
fenomenului analizat. La fel ca și Aristotel înaintea lui, Avicenna indentifică patru tipuri de
cauze: materia, forma, agentul (sau cauza eficientă) și sfârșitul (sau cauza finală). 10 Pentru
Avicenna cauza materială este un substrat complet inert pentru formă, ceea ce explică orice
pasivitate sau potențialitate care trebuie acționată asupra faptului că un organism l-ar putea avea .

Forma este cauza, în primul rând, a faptului că un organism este tipul sau specia actuală
care este și efectuează diferite acțiuni asociate cu acea specie, în al doilea rând, o formă poate fi
cauza caracteristicilor accidentale și a determinărilor care aparțin acelui corp. În general, forma
este cauza oricărei realități, adică a unor trăsături sau acțiuni pozitive, pe care le are sau le face
corpul. Cauza eficientă explică mișcarea și schimbarea unui organism, în timp ce cauza finală
este aceea de dragul căreia, forma se produce în materie.

Spre deosebire de Aristotel, Avicenna recunoaște de asemenea o diviziune mai largă a

cauzelor fizice și cauze metafizice11. Distincția este cel mai bine abordată luând în considerare
diviziunea aristoteliană între subsanțe și accidente, așa cum se găsește în cele zece categorii.
Accidentele sunt cele care există în alta, și anume într-o substanță și includ cantitatea, calitatea,
relația, unde, când, poziția, posesia, activitatea și pasivitatea unei substanțe. Cauzele metafizice
implucă ceea ce explică existența și conservarea continuă a unei substanțe sau, mai exact, o
particularitate particulară. Cauzele fizice, în contrast, implică acei factori care determină
modificări ale caracteristicilor accidentale ale corpurilor, în special schimbări de calitate,
cantitate, locație și poziție. De exemplu, un tată este responsabil pentru a vedea că sperma lui
devine localizată în interiorul mamei, iar mama asigură menținerea temperaturii corecte a
pântecelui pentru făt, și așa fătul este hrănit. Localizarea, temperatura, posesia de nutrienți și
altele asemenea aparțin categoriilor de accidente, nu celei de substanță. În consecință, pentru
Avicenna, tatăl și mama sunt cei mai potriviți agenți fizici, adică cauza schimbărilor accidentale

9
Fizica, 2,7, 198a 24-27 mai trebuie ceva
10
Avicenna, The physics of the healing, traducere Jon Mcginnis, Brigham Young University Press, Utah, 2009, p. 64
1.10 (2)
11
AVICENNA (2009), p. 65, 1.10 (3).
care pregătesc materia pentru formă. Ca atare, părinții nu sunt cauza existenței formei de specii a
puilor prin care aceasta este substanța specifică. Dimpotrivă, agentul metafizic, cel care transmite
problema speciei astfel încât să devină o substanță de același fel ca și părinții, este un agent
separat (imaterial).

Indiferent dacă se analizează cauze fizice sau metafizice, orice mișcare sau schimbare –
fie a existenței în sine sau a unui accident nou – explică Avicenna, necesită trei lucruri: (1)
Forma care vine ca urmare a schimbării, (2) chestiunea în care apare această formă și (3)
privarea inițială a acestei forme.12 Acestea trei – forma, materia și privarea – se referă frecvent,
după Aristotel, la principiile naturii13. În timp ce Avicenna este de acord cu fericirea că acești
trei factori sunt prezenți în fiecare caz după ce nu a fost ceva. El nu este atât de fericit că toate
cele trei caracteristici sunt în egală măsură principii. Îngrijorarea lui este că, cauzele și principiile
există simultan cu efectele lor, în timp ce privarea este numai înainte de schimbare și trece cu
schimbarea.14 Și mai concret, Avicenna afirmă că privarea este o condiție prealabilă pentru
schimbare, nu pentru un principiu. Totuși, el admite că, dacă cineva este lax în folosirea unui
principiu, pentru a înțelege un principiu ca ”orice trebuie să existe, oricum ar exista, pentru ca
altceva să existe, dar nu invers”, ca principiu al schimbării. Avicenna motivează astfel:
Eliminarea privării de la ceva schimbabil face ca acel lucru să nu mai poată fi schimbat, în timp
ce eliminarea acelui lucru schimbabil în sine nu elimină privarea15. Cu alte cuvinte, în măsura în
care ceva este schimbabil, depinde sau necesită o anumită privare. Dimpotrivă, privarea nu
depinde și nu necesită ca ceva să fie schimbabil. Astfel, privarea are o anumită prioritate
ontologică schimbării. Poate fi privarea fără schimbare, dar nu poate fi schimbabil fără privare.

12
AVICENNA (2009), p.18-19, 1,2 (12-13)
13
ARISTOTEL (PH), p. , 1.7
14
AVICENNA (2009), p.32, 1,3 (12)
15
AVICENNA (2009), p.19, 1,2, (14)