Averoismul și filosofia arabă în Renaștere

Istoria filosofie arabe începe la mijlocul secolului al IX-lea, când o parte substanțială filosofie
Greiei antice devenise disponibilă în limba arabă: aproape complet Aristotel, numeroase
comentarii la Arstotel și multe surse platonice și neoplatonice.

Cel mai important centru al activității intelectuale a fost Bagdad. Aici a fost Alkindi, care
a fost primul cel mai important filosof al culturii arabe, Alfarabi, care a fost un filosof
aristotelian. Un foarte important punct de cotitura a culturii arabe a fost Avicenna care
reformează filosofia aristotelică într-un mod care a avut o influență foarte mare în spațiul
teologic islamic. Algazel, un celebru teolog al Bagdadului și-a însușit mare parte din filosofia lui
Avicenna, dar l-a criticat pe probleme centrale, cum ar fi eternitatea lumii.

Averroes, este cel mai important comentator al lui Aristotel din mediul arab. Acesta l-a
criticat pe Avicenna că s-a abătut de la Aristotel, în sensul că nu îl mai înțelegea. L-a criticat și
pe Algazel pentru neînțelegerea tradiției filosofice.

În secolul al XI-lea a început în Italia mișcarea de traducere a textelor arave în limba

latină. Cele mai importante lucrări filosofice traduse au fost: Alfarabi Catalog of Sciences (De
scientiis), Avicenna Despre suflet (De anima), Averroes cu comentarile la Metafizica, De
anima, Fizica și De caelo ale lui Aristotel.

Unele teme ale ale filosofiei arabe au atins vârful inflenței lor până prin secolul al XV-lea
și al XVI-lea, cum ar fi teoria intelectului la Averroes, a zoologiei și logica, precum și teoriile
filosofice despre profeție ale lui Avicenna.

Unul dintre cei mai imporntați factori care au dus la o influnță așa mare a scrierilor arabe
, a fost autoritatea pe care Averroes o dobândise ca autor univversitar, care a fost citit și predat la
facultățile de artă din întreaga Europă. Acest lucru se reflectă în existența mai multor comentarii
la scrierile sale. Câteva exemple ar fi: comentariile lui Augustino Nifo la comentariile lui
Averroes la De anima și Metafizica și ale lui Pietro Pompanozzi la cartea a XII a metafizicii.
 Marcantonio Zimara a compus trei lucrări care au servit deseori drept ghiduri pentru
diferențele si concordanțele dintre Aristotel și Averroes. Edițiile istoriei lui Averroes din
Renaștere au culminat cu multivolumul impresionant Ediția Giunta 1550/2 în Veneția, care a
prezentat întregul corpus aristotelic împreuna cu un set complet de lucrări ale lui Averroes.
Această ediție conține și majoritatea noilor traduceri ale lui Averroes, care au fost produse în
Renaștere.

Foarte puțini traducători renașcentiști au lucrat direct din arabă, nota exepțională fiind
Andrea Alpago, traducătorul tratatelor lui Avicenna pe De Anima. Pentru a putea realiza alte
traduceri s-au bazat pe bogăția tradiției filosofice evreiești.

Cele mai de succes teorii care au ajuns să fie discutate în Renaștere au fost: teoria lui
Averroes despre unicitatea intelectului, explicația naturalistă a lui Avicenna despre miracole.

Teoria intelectului a lui Averroes

În comentariul său la despre De anima, Averroes dezvoltă controversata teză filosofică

cum că există un singur intelect pentru toate ființele umane. Nicio altă teorie filosofică arabă nu a
primit ață o atenție deosebită în Renaștere. Teoria intelectului este una dificilă în sine, iar
înțelegerea ei este și mai complicată deoarece Comentariul lung nu a supreaviețuit în limba
arabă.

În Vestul latin, teza lui Averroes a găsit adepți printre maeștrii universitari din diferite
vremuri și locuri. Un grup de astfel de maeștrii s-au format la Universitatea din Paris în jurul lui
Siger de Barabant. Toma de Aquino a reacționat în anul 1270 în Tratat cu privire la unicitatea
intelectului împotriva averroiștilor (Tractatus de unitate intellectus contra Averroistas), în care
susținea ca Averroes nu poate explica faptul că o persoană singură gândește (hic homo singularis
intelligit).

În Evul Mediu, Toma de Aquino a folosit termenul de averroista pentru a face referire la
apărătorii tezei a unicității intelectului. Acești filosofi averroiști au mai promvat idei precum cea
a eternității lumii, negarea puterii infinite a lui Dumnezeu sau negarea cunoașterii lui Dumnezeu
.
 În Renașterea Italiei, averroismul a fost mult mai intens si dinamic decât în Evul Mediu,
deoarece numărul de adepți au fost mai mulți în Renaștere decât în Evul Mediu.

Fondatorul averroismului renașcentist a fost Paul de Veneția, profesor la Facultatea de

Arte din Padova. În lucrarea sa Filosofia naturală din 1408, Paul acceptă teza de unicitate și o
atribuie lui Aristotel și Averroes.

El susține faptul că teza despre unicitate nu este adevărată din punct de vedere al
credinței.

Teza unicității a fost atrăgătoare filosofic, nu numai pentru că a facut intelectul (material)
complet separat de materie, așa cum a avut-o Aristotel postulat, dar și pentru că a explicat
elegant caracterul universal al cunostinței intelectului.

Acest lucru a fost fundamental pentru opoziția față de Averroes a teologilor și a

umaniștilor. Francesco Petrarca l-a acuzat pe Averroes ca fiind inamicul lui Hristos.

Profeția prin imaginație și putere de voință

Când Asupra sufletului (De anima) a lui Avicenna , partea psihologică a Summa filosofică
Vindecarea, a fost tradusă în latină în jurul anului 1160, lumea scolastică occidentală s-a
confruntat cu o teorie a sufletului formulată în termenii Tradiției Peripatetice.

Una dintre cele mai provocatoare teorii ale Vestului Latin a fost explicația naturalistă a
profeției și minunilor. Avicenna în De Anima descrie trei tipuri de profeții care se bazează pe
capacitățile extraordinare de dispunere a sufletului.

1. Primul tip se referă la se bazează pe viziuni în trezirea vieții, care sunt percepute de către
persoane dotate cu o facultate de imaginație deosebit de puternică.
2. Al doilea tip de profeție se bazează pe puterea de voință care este capabilă să influențeze
problema lumii.
3. A treia este cea mai înaltă putere proffetică, aceasta permite persoanelor care posedă un
grad foarte ridicat de intuiție să înțeleagă termeni modali ai unui silogism fără instruire și
astfel să primească forme inteligibile din intelectul activ.

Există o istorie în jurul acestei teorii, ci anume, că Avicenna a observat cum sufletul unei
ființe umane este capabil să influențeze propriul trup, ca atunci când o persoană este bolnavă
își imaginează că este vindecat. Acesta este motivul pentru care un om poate să treacă peste o
scândură de lemn atunci când este pus pe o bine calcată, dar când este pus pe un pod peste o
prăpastie, el abia dacă se poate strecura peste el. Acest fapt se datorează că el își imagina o
posibilă cădere atât de vie încât puterea naturală a membrelor corespunde cu ea.

Prin urmare, atunci când credințele sunt fixate ferm în suflet, ele influențează materia.
Avicenna exclude divinul din această teorie, susținând că și faptul că vrăjitorii reușesc să
aducă ploaia se datorează tot acestui fapt.

În Vestul Latin, teoria lui Avicenna a fost în cea mai mare parte criticată. Din vremea lui
Albert cel Mare, s-a argumentat că această teorie este în conflict cu principiul aristotelic cum
că nu există nicio cauzalitate între lucruri separate fără mediere.

Ex: Tipurile de oglinzi care sunt acoperite cu o ceață asemănătoare sângelui când o
femeie aflată la menstruație privește în ele. Acest lucru se datorează faptului că aerul dintre
ochi și oglindă este mișcat și afectat de femeie și prin urmare acesta funcționeză ca un mediu.

O altă soluție ar fi teoria lui Alkindi care sunsține că spiritul corporal al facultății de
imaginație emite raze care modifică corpurile externe.

Teoria aristotelică a fost adoptată de Toma de Aquino, iar teoria extragerii a lui Alkindi
de Roger Bacon. Teoria lui Avicenna a fost preluată de către Marsilio Ficino care în Teologia
Platonică din 1469-74 prezintă o teorie a efectelor pe distanțe lungi ale sufletului. Acesta
adoptă principiul de bază al lui Avicenna, conform căruia sufletul este capabil să influențeze
problema propriului trup, așa cum poate influența materia corpului altei persoane.

În ultima parte a teoriei lui Ficino, influența lui Avicenna a scăzut deoarece acesta susține
faptul că, un suflet să fie capabil să producă lucruri miraculoase acesta are nevoie de
influența lui Dumnezeu.
 Andrea Cattani este unul dintre autorii renascentiști care îl acceptă pe Avicenna așa cum
este, susținând că sufletele unor oameni sunt atât de nobile încât pot să inflențeze alte
organisme fără mediere, pur și simplu din cauza imaginației lor foarte puternice. El numește
acești oameni profeți. Cu toate acestea el încheie cu o avertizare creștină, cum că apoape tot
ce se scrisese este în dezacord cu credința și cu adevărul. Concluziile finale ale lui Cattani
sunt în dezacord cu laudele din dedicația s-a: Printre pozițiile filosofilor care am ajuns să
aflăm că nu am găsit nimic care să fie mai aproape de adevărata credință decât punctul lui
Avicenna. Pentru Cattani puterea profetică s-a bazat pe inspirația Duhului Sfânt.

Pietro Bairo (1558), medic din Torino a adoptat teoria lui Avicenna fără a o mai
modifica.

Thomas Eratus susține că imaginația nu poate exercita orice influență asupra materiei,
deoarece singura funcție a ei este de a reprezenta imaginile. Eratus susține că în cazul în care
există întradevăr cazuri de daune produse pe distanță, acesta este lucrarea diavolului. Eratus
explică în mod clar că Avicenna este un filosof care a înșelat pe mulți alții să adopte o teorie
a profeției care este eronată.

Michel de Montaigne și Blaise Pascal mai sunt două nume importante care adoptă teorii
ale lui Avicenna.

Generarea spontană și ontologia formelor

Dezbaterile metafizice ale Evului Mediu târziu au fost dominate de trei lucrări majore:
Metafizica lui Aristotel, Metafizica lui Avicenna și Comentariul lung al lui Averroes despre
metafizica lui Aristotel. Multe probleme au venit din lumea arabă, argumente precum
distincția dintre esență și existență, teoria conceptelor primare sau întrebarea daca Dumnezeu
este obiectul metafizicii.

În timp ce erudiții lucrează la recepționarea metafizicii arabe, Renașterea tocmai începea.

Un câmp proeminent al influenței arabe în metafizica renașcentistă îl reprezintă o generație
spontană, care provine din materie fără a exista orice părinți. Un exemplu din antichitate este
acela al generației viermilor de la materia decăzută (putrefacție). Aristotel susține în
Metafizică că ființele naturale care pot fi generate spontan sunt acelea ale căror materii sunt
capabile de auto-mișcare.

În Renaștere Avicenna și Averroes au avut opinii opuse asupra problemei. Avicenna

susține în secțiunea despre Inundații a părții meteorologice a Vindecării, în urma dispariției
omului și animalelor, ființele au fost generate din nou printr-un amestec rafinat de calități
elementare. Când amestecul ajunge la un anumit nivel ‘‘datătorul formelor” oferă forma.
Acest dăruitor de forme este cel mai mic dintre inteligențele cerești. Este un lucru important
din ontologia lui Avicenna.

Diferența dintre Aristotel și Avicenna este faptul că filosoful arab susține că forma unui
animal sau a unei ființe umane nu este eternă ci este generat de un principiu separat, cel care
dă formele.

Averroes se întoarce la principiul aristotelic, cum că formele nu sunt supuse generării sau
dezintegrării. El neagă și posibilitatea ca ființele umane să fie generate spontan.

În Renaștere, această temă a fost dens dezbătută. Una dintre cele mai importante poziții
le-a avut Antonio Trombetta (d. 1517), profesor de metafizica la Universitatea din Padova.
Trombetta mediază între Avicenna și Averroes, în problema generației spontane, și acesta
susține un curs de mijloc, adică să considerăm produs al generării spontane animalele
imperfecte, pe când ființele umane nu pot fi.

Toma de Aquino, îl urmase pe Averroes, și face divinitatea ca factor decisiv ăn generarea

spontană.

La un moment dat un grup de aristotelieni din nordul Italiei s-au întors spre Avicenna
susținând teoria generațiilor spontane.( Pietro Pomponazzi, Paolo Ricci, Tiberiu Russiliano)