Cubismul – Pablo Picasso

Cubismul reprezintă mișcarea artistică de avangardă apărută în Europa, la început de

secol XX. El se dezvoltă în spiritual cultului pentru formă, pentru rigoarea carteziană a
reprezentării realului. În cubism regăsim anumite atitudini derivate din protestul reprezentat de
pictura impresionistă. Acest curent își are ca punct de plecare cele patru decenii de progres
tehnologic, din 1870-1910, când artiștii se găsesc în fața unui impas, in ceea ce privește
reprezentarea artistică a modernității noii ere, bazându-se și apelând la vechile și clasicile tradiții,
care au servit artei în ultimele patru secole. Întrucât fotografiile începeau să înlocuiască picturile,
ca un mod de documentare a noii ere, artiștii au devenit oarecum constrănși în găsirea unui nou
mod de abordare a ilustrărilor plastice care trebuia să fie unul complet radical, și care avea să
extindă posibilitățile artei. Acest nou mod de a privi arta se va numi cubism și va reprezenta
primul stil abstract al artei moderne.

Fiind un curent cu adevărat revoluționar, cubismul, se va impune în curănd prin

abandonarea perspectivei în reprezentarea spațială, metoda folosită de la Renaștere, și de
asemenea, la renunțarea modelării realiste a figurilor, sau cel puțin, la abordarea clasică a
realismului, ei dând o accepțiune nouă și proprie a acestuia.

După Greenberg, cubismul are un rol important în abstractizarea realității figurative,

eliberând câmpul percepției vizuale de centralitatea punctului de vedere al spectatorului specific
perspectivei albertiene. În acest mod cubismul, putem spune că a reușit să atragă atenția asupra
bidimensionalității suprafeței picturale (planeitatea).

Pictorii cubiști au respins conceptul moștenit, cum că arta ar trebui să copieze natura, sau
să adopte tehnicile tradiționale ale perspectivei. În schimb ei au dorit să dezvolte ideea
bidimensualității pe pânză, așa că au apelat la reducerea și fracturarea obiectelor în forme
geometrice pe care le-a realiniat într-un spațiu superficial, care copiază relieful.
 Artistul va analiza subiectul din toate unghiurile posibile în prima fază, iar pe urmă va
aduna laolaltă fragmente din diferite puncte avantajoase într-o pictură. Din punct de vedere
cromatic, culoarea este aproape inexistentă, cu excepția folosirii unei palete monocromatice ce
includea nuanțe de gri, albastru și ocru.

Încerând să definească cubismul, Gehlen, vine cu teza care va sta la baza cubismului,
susținând că, lumea este produsul imaginației umane, lucru ce se aplică și pentru opera de artă,
obiectul real poate fi reprezentat de cel pictat în orice sens văzut și știu, iar modul nostru de a
privi și de a percepe este influențat de artist.

Kahnweiler atribuie cubismului o calitate deosebită de artă constructivă și descriptivă,

care a apropiat formele lumii corpurilor de formele originare ce stau la baza lor.

Apariția cubismului nu putem spune ca a fost una subită, ea având parte de o perioadă
premergătoare, prin operele târzii ale unor artiști precum Gauguin, Matisse și Cezanne. Cel din
urmă, se va apropia cel mai mult de ideile și normele curentului ce avea să apară.

Cezanne fiind dezinteresat de crearea iluziei profunzimii în pictură, a abandonat rapid

normele tradiționale ale perspective. El considera că iluzia perspectivei nega faptul că o pictură
este o suprafață plană bidimensională, astfel că prefera să accentueze planeitatea spațiului în
picturile sale pentru a face cât mai evidente diferențele dintre realitate și pictură. El vedea pictura
în termeni mult mai abstracți decât construția și aranjarea culorii pe o suprafață bidimensională.
Tocmai această abordare abstractă a planeității va trezi interesul artiștilor cubiști.

Reprezentantul de seamă cât și unul dintre inițiatori, alături de Georges Braque, va fi un

pictor spaniol, Pablo Picasso.

Ajungând în Paris, la vârsta de 19 ani, a pictat în primă fază subiecte expresioniste:

cerșetori, vagabonzi, artiști de circ, dar ajunge să fie interesat de lucrările lui Paul Cezanne și
Henri Rousseau, care îl vor inspira pe tânărul artist în a da figurilor sale mai mult volum și
structură. Aceste influența îl va trimite în curând pe inevitabilul drum spre cubism, unde va
deconstrui abordările convenționale ale perspectivei cât și va venit cu o atitudine revoluționară în
ceea ce privește redarea formelor în spațiu.
 Cufundarea lui Picasso în cubism, l-a dus în cele din urmă la inventarea colajului, ceea ce
l-a făcut să abandoneze ideea picturii ca o fereastră asupra obiectelor și a început să-l conceapă
ca și un aranjament de semne care s-a folosit de înțelesuri diferite și câteodate metaforice, pentru
a face referință la acele obiecte. Acest lucru se va dovedi a fi foarte influent în deceniile ce vor
urma.

Picasso n-a pretins niciodată că maniera cubistă este singura manieră de reprezentare a
artei, ba chiar mai mult, nici el insăși nu a fost fidel uneia singure, alternând adesea între
experimentări îndrăznețe și forme tradiționale ale artei.

Am putea spune chiar, că adesea atitutinea sa în ceea ce privea stilul era una eclectică,
munca sa fiind de cele mai multe ori caracterizată de o singură abordare dominantă, alte ori
stilurile se intercalau, chiar în cadrul unei singure lucrări.

Una dintre cele mai importante și cunoscute opere ale sale este pictura Domnișoarele din
Avignon. Fiind considerată prima operă cubistă, a fost pictată în 1907 și a produs un șoc, chiar și
în rândurile prietenilor pictorului, atât prin conținului acesteia cât și prin natura sa experimentală.
Nu subiectul în sine, și anume nuditatea feminină, era o chestiune neobișnuită și niuă, ci faptul că
Picasso a ales să picteze femeile ca niște prostituate în posturi a căror sexualitate mergea până la
agresivitate. Picasso s-a inspirat din arta ne-occidentală, în redarea sexualității atât de țipătoare a
celor trei femei, ele dând impresia a purta măști, ceea ce induce ideea că sexualitatea lor nu este
una doar agresivă ci și primitivă.

Cu ocazia realizării acestei picturi neconvenționale, artistul abandonează iluzia

tridimensională specific renascentistă și prezintă o suprafață radical plană, ruptă în bucăți
geometrice, aceasta fiind una din influențele pe care Cezanne a avut-o asupra operei lui Picasso.
Spre exemplu piciorul femeii din stânga este pictat ca și cum ar fi văzut din mai multe unghiuri
simultan și în același timp este dificil a face distincția între picior și spațiul negativ făcând să
pară că ambele sunt in prim plan.

Dacă e să cercetăm portretele de femei ale lui Picasso putem observa foarte clar existența
perspectivei multiple, cum ar fi alăturarea a diferitelor perspective, din față, din lateral, oblic și
de sus. Din nou, se încercă depășirea modului tradițional de redare a lucrurilor, dintr-un singur
unghi, printr-o vedere de ansamblu.
 Să exemplificăm acest lucru luând ca exemplu pălăria, care ne apare din față și apoi de
sus, fapt care face să plaseze privitorul deasupra persoanei, astfel că pălăria ne apare ca o ureche
plasată lângă cap. Ochii sunt plasați în așa fel încât pentru a observa ”privirea” directă a lor va
trebui să ne aplecam oblic deasupra persoanei respective pentru a ni se revela unul dintre ei, pe
când celalalt îl putem observa din pozitie normală cum ne privește.

Geometrizarea formelor reprezintă o trăsătură fundamentală a cubismului. Să vedem ce

semnifică geometrizarea și ce se întâmplă cu o persoană atunci când o redăm prin prisma
formelor geometrice, să-i sesizăm formele feței nu prin linii marcate de expresie, ci prin
triunghiuri neutre. Deoarece forma geometrică este cuantificabilă și calculabilă, reducem ceea ce
abia se poate fi exprimat la ceva ușor sesizabil. Prin reducerea obiectului văzut la figuri
geometrice, aceasta devine ușor sesizabil, ba chiar transparent. Esența construcției constă tocmai
în claritatea și ușurința sesizării.

Dacă vom merge la Descartes vom întelege ceea ce se întâmplă în legătură cu percepția
unui obiect geometrizat care devine pe deplin și dintr-odata transparent, fără să rămână nimic
nelămurit.

După cum expune Heidegger definiția lui Descartes despre representatio, putem spune că
își capătă materializare în pictura lui Picasso: ”A-ți reprezenta înseamna aici: a-ți aduce în față
existentul ca ceva care ți se împotrivește, a-l raporta la subiectul reprezentării și a-l constrânge la
acest raport ca fiind singurul ce dă măsura.” Motivul pentru care a fost omis întreg domeniul
expresiei este faptul că artistul nu transformă ceea ce i se înfățișează astfel încât să fie mai ușor
de reținut. Spre exemplu, un portret clasic de femeie nu este o simplă configurație care ni se
revelează ca fiind femeie, ci pe fața acesteia recunoaștem o anumită persoană, caracter, trairea
care i se răsfrânge pe chip.

Picasso a eliminat acest domeniu intenționat, căci în felul acesta obiectul redat ajunge la
autonomie, ceea ce înseamnă totodată că se sustrage posibilității de modelare de către cel care îl
contemplă. Picasso vrea să redea despre respectiva persoană doar ceea ce nu i se poate sustrage,
lucru pe care îl obține prin geometrizare.

” În tablourile mele introduc toate lucrurile care îmi sunt dragi. Cum le merge în această
postură mi-e indiferent. Ele trebuie să se împace cu această soartă”. Prin aceasta declarație a lui
Picasso vom înțelege sensul perspectivei multiple. În obiectul prezentat, ceea ce ni se oferă în
primul rând nu este ceea ce este văzut, obiectul, ci mai degrabă însuși cel ce privește. Vedem
cum de la obiectul privirii suntem întorși la subiectul acestuia.

Spre exemplu, avem tabloul ”Monument: fată”, care după formele și configurațiile pe
care le regăsim în el, cum ar fi un piept monumental care servește drept soculu pentru un cap
mic, triunghiul roșu în forma de om în care este schițată forma șezutului. Acestă configurație se
sprijină pe un triunghi care servește drept simbol al sexului. Din acest tablou vom rămâne cu
faptul că esența tinerei fete este redusă la sexual, iar tot ceea ce nu ține de sexual este eliminat.

Această etapă timpurie a cubismului este numită cubism analitic.

În jurul anului 1912, stilurile lui Picasso și a lui Braque deveneau din ce în ce mai
previzibile. Operele lor erau tot mai abstracte, iar subiectele tot mai greu de recunosc, fapt ce
îndepărta publicul de noile creații. Cubismul sintetic se naște prin incercarea lui Picasso de a
revitaliza stilul si de a-l scoate dintr-un abstract total. Artistul începe prin a lipi imagini printate
din ”lumea reală” pe lucrări de-ale sale.

Pentru Picasso aceste reprezentări au devenit o extensie naturală a stilului său cubist de
pictură, inspirând în cele din urmă și multe opere sculpturale.

În concluzie, putem observa complexitatea pe care ne-o afișează cubismul prin unul
dintre reprezentanții de seamă a acestui stil, Pablo Picasso. Vedem felul în care perspectivele
multiple acționează în revelarea picturii, geometrizarea care duce pictura dincolo de natură și de
universal, și o plasează într-un particular abstract. Vedem cum în pictura cubistă, pe pânză
regăsim doar esențialul, accentul schimbându-se de pe obiectul dat spre vizionare, pe subiect.
 Bibliografie

1. Biemel, Walter – Expunere și interpretare, traducere: George Purdea, ed. Univers,

București, 1987
2. Gombrich, E. H. – O istorie a artei, traducere: Sanda Râpeanu, ed. Meridiane, București,
1975
3. Nae, Cristian – Moduri de a percepe. O introducere ăn teoria artei moderne și
contemporane, ed. Polirom, Iași, 2015.
4. Prut, Constantin – Dictionar de artă modernă și contemporană, ed. Polirom, Iași, 2016.