TEMA 1

INTRODUCERE IN DREPTUL AFACERILOR

1. Noţiunea dreptului comercial

Pentru stabilirea noţiunii dreptului comercial se impune precizarea noţiunii de comerţ. Noţiunea
de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, econornic şi juridic.
În sens etimologic, expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care
reprezintă o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, şi înseamnă operaţiuni cu mărfuri.
In sens economic, prin comerţ se înţelege activitatea ce constă în schimbul şi circulaţia
mărfurilor de la producător la consumator. Acesta este înţelesul noţiunii de comerţ şi în
limbajul obişnuit. De aici şi sintagmele de genul: comerţ en gros, comerţ en detail sau comerţ
cu amănuntul, comerţ cu ridicata etc.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un înţeles mult mai larg şi cuprinde totalitatea
operaţiunilor de producere a mărfurilor, de interpunere în schimb şi circulaţie a bunurilor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Până la abrogarea Codului comercial, semnificaţia juridică a noţiunii de comerţ se
fundamenta, în principal, pe dispoziţiile art. 3 din acest cod, care reglementau faptele de
comerţ. între aceste fapte de comerţ figurau nu numai operaţiunile de vânzare-cumpărare, prin
care se realizează circulaţia mărfurilor, ci şi întreprinderile de fabrici şi manufactură care
privesc producerea mărfurilor şi, de asemenea, operaţiunile de prestare de servicii, precum
operaţiunile de bancă şi schimb, operaţiunile de asigurare, întreprinderile de comisioane, agenţii
şi afaceri şi operaţiunile de executare de lucrări, cum sunt întreprinderile de construcţii.
în contextul reglementărilor actuale, fundamentul actelor şi faptelor specifice activităţii
comerciale îl constituie prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codui civil. Potrivit prevederilor legale mai sus menţionate,
„în toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se
înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii»"

1
 Aşadar, în accepţiunea noului Cod civil, prin acte şi fapte de comerţ se desemnează
activităţi de producţie: comerţ sau prestări de servicii. Trebuie reţinut că legiuitorul a omis
operaţiunile de-executare de lucrări, dar pe baza principiului aplicării legii prin analogie,
executarea de lucrări va fi asimiiată operaţiunilor comerciale. De aitfei, dacă profesionistul îşi
organizează o întreprindere care are ca obiect realizarea unei activităţi în scopul executării de
lucrări, fără îndoială că acesta are obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului, dobândind
astfel calitatea de comerciant, iar întreprinderea organizată astfel este de asemenea o întreprin-
dere economică, deci va avea caracter comercial.
Principalul sistem de reglementare al dreptului comercial este sistemul subiectiv, prin
normele aplicabile profesioniştilor comercianţi, şi, în completare, se aplică sistemul obiectiv,
alcătuit din normele ce privesc operaţiunile de producţie, comerţul, prestarea de servicii şi
executarea de lucrări.

2. Întreprinderea comercială - formă juridică a desfăşurării activităţii

comerciale

În concepţia clasică a dreptului comercial, întreprinderea a fost definită ca un organism

economic, în fruntea căreia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii
cu capitaiul şi munca în scopul producerii de bunuri şi servicii. în doctrina modernă a dreptului
comercial, întreprinderea a fost definită ca un grup uman, coordonat de organizator, în scopul
realizării unei activităţi comerciale. Într-o altă accepţiune, întreprinderea apare ca un organism
economic şi social; ea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de
producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător, pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestării de servicii în vederea obţinerii de profit.

În concepţia Codului civil, exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane,
a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau în prestarea de servicii este calificată drept întreprindere indiferent dacă are sau nu
scop lucrativ. Dacă activitatea are scop lucrativ, atunci întreprinderea este economică

2
(comercială), iar dacă activitatea nu are un scop lucrative adică nu urmăreşte obţinerea
profitului, atunci activitatea în cauză constituie o întreprindere civila.

3. Comercianţii - profesionişti, titulari ai întreprinderilor comerciale

În contextul reglementărilor actuale, mai ales a Codului civil şi a celor din O.U.G. nr.
44/2008, noţiunea de comerciant trebuie redefinită din punct de vedere juridic prin raportare la
conceptul de profesionist şi la cel de întreprindere comercială.În accepţiunea Codului civil
actual,sunt consideraţi profesionişti toţi cei care expioatează o întreprindere.Constitiuie
exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a
unei activităţi
organizate, ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri, sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ [art. 3 alin. (3) C. civ.]
Noui Cod civil, deşi consacră o reglementare unitară a raporturilor juridice patrimoniale,
totuşi distinge în privinţa participanţilor la aceste raporturi juridice, între profesionişti şi
neprofesionişti. Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 3 C. civ., pentru definirea noţiunii de
profesionist, legiuitorul apelează la conceptul de întreprindere.
Semnificaţia juridică a noţiunii de întreprindere consacrată de Codul civil este diferită de
cea reglementată de Codul comercial. În accepţiunea Codului comercial, întreprinderea
reprezenta o categorie a faptelor de comerţ obiective, pe lângă faptele de comerţ de interpunere
de schimb sau circulaţie şi faptele de comerţ conexe (accesorii). Codul civil a generalizat con-
ceptul de întreprindere asupra tuturor activităţilor organizate, conferindu-le, astfel, un caracter
profesional. Această realitate juridică îndreptăţeşte opinia potrivit căreia exploatarea unei
întreprinderi constituie forma juridică a oricărei activităţi profesionale.
Întreprinderea îşi păstrează caracterul profesional, indiferent de obiectul activităţii şi de
scopul acesteia. Obiectul şi scopul constituie criteriile esenţiale în caracterizarea unei
întreprinderi şi, implicit, în stabilirea statutului juridic al celui care exercită, respectiv a
titularului întreprinderii. Astfel, desfăşurarea unei activităţi economice, organizate şi
sistematice, cu caracter profesional, în scopul obţinerii unui profit, este proprie activităţii

3
economice (comerciale). Aceasta înseamnă că o întreprindere al cărei scop este obţinerea
profitului este o întreprindere economică (comercială) şi, dimpotrivă, o întreprindere având un
scop nonprofit, este o întreprindere civilă (noncomercială).

a. Categorii de comercianţi

Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, noţiunea de
profesionist prevăzută la art. 3 din cod include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege. Tot astfel, art. 6 din aceeaşi
Lege nr. 71/2011, stipulează că în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în
vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice
sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului, potrivit
prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţuluiPotrivit prevederilor art. 1
din Legea nr. 26/1990, Înainte de începerea activităţii economice, au obligaţia să ceară
înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerţului următoarele persoane fizice
sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale,
societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile
de interes economic, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile europene,
societăţile cooperative europene şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal
în România, precum şi alte persoane fizice şi juridice prevăzute de lege.

b. Comercianţii persoane fizice - profesionişti, titulari ai unor întreprinderi

comerciale

Aşa cum am precizat, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, printre en-
tităţile supuse înregistrării în registrul comerţului sunt menţionate atât persoanele fizice
cât şi persoanele juridice. în consecinţă, rigoarea reglementării Legii nr. 26/1990 ne
obligă să considerăm comerciant atât persoana fizică, cât şi persoana juridică ce
desfăşoară activitate comercială, adică exercită operaţiuni de producţie de mărfuri, de

4
comerţ, prestare de servicii şi executare de lucrări cu scopul obţinerii de profit, ca
activitate organizată şi sistematizată cu caracter profesional sub formă de întreprindere,
astfel cum este aceasta reglementată în Codul civil.
Persoanele fizice obligate să se înregistreze în registrul comerţului înainte de
începerea activităţii economice sunt: persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr.
26/1990 şi ale O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
nu sunt dotate cu personalitate juridică, subiect ale raporturilor juridice rămânând
persoana fizică titulară a întreprinderii individuale, respectiv membrii întreprinderii
familiale. Soluţia se desprinde din definiţiile întreprinderilor individuale şi a
întreprinderilor familiale, consacrate de art. 2 din O.U.G. nr. 44/2008, precum şi din
economia normelor cuprinse în aceasta.

c. Regimul juridic al activităţii desfăşurate de către comercianţii persoane fizice

Ordonanţa prevede că orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat
membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura
activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit
ordonanţei, persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice în toate domeniile,
meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru
libera iniţiativă.
Prin activitate economică se înţelege activitatea agricolă, industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în
bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau a unor
beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit.
Ordonanţa prevede că ea se aplică şi pentru activităţile prevăzute în Codul CAEN
desfăsurate în condiţiile stabilite de ordonanţă

5
 4. Formele de desfăşurare a activităţii economice de către persoanele fizice

Potrivit O.U.G. nr, 44/2008, persoanele fizice Persoanele fizice prevazute la art. 3 alin. (1) pot
desfasura activitatile economice dupa cum urmeaza:
a) individual si independent, ca persoane fizice autorizate;
b) ca intreprinzatori titulari ai unei intreprinderi individuale;
c) ca membri ai unei intreprinderi familiale.
Persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale trebuie sa aiba
un sediu profesional pe teritoriul Romaniei, in conditiile prevazute de lege
Condiţii de exercitare:
Pot desfasura activitati economice in una dintre formele prevazute la art. 4 persoanele fizice care:
a) au implinit varsta de 18 ani, in cazul persoanelor fizice care solicita autorizarea pentru
desfasurarea de activitati economice conform art. 4 lit. a) si b) si al reprezentantului intreprinderii
familiale, respectiv varsta de 16 ani, in cazul membrilor intreprinderii familiale;
b) nu au savarsit fapte sanctionate de legile financiare, vamale si cele care privesc disciplina
financiar-fiscala, de natura celor care se inscriu in cazierul fiscal;
c) au un sediu
d) declara pe propria raspundere ca indeplinesc conditiile de functionare prevazute de legislatia
specifica in domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protectiei mediului si al protectiei muncii.
(2) Îndeplinirea conditiilor prevazute la alin. (1) lit. d) se face potrivit art. 5, 15 si urmatoarele
din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalitatilor la inregistrarea in registrul comertului
a persoanelor fizice, asociatiilor familiale si persoanelor juridice, inregistrarea fiscala a acestora,
precum si la autorizarea functionarii persoanelor juridice, cu modificarile si completarile
ulterioare, atat pentru sediul profesional, pentru fiecare punct de lucru, cat si pentru activitatile
desfasurate in afara sediului profesional sau a punctelor de lucru.
(3) În cazul in care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activitati economice
este necesara indeplinirea unor conditii de pregatire profesionala si/sau de atestare a pregatirii
profesionale, persoanele prevazute la art. 4 trebuie sa faca dovada indeplinirii acestora.

6
a) PERSOANA FIZICĂ AUTORIZATĂ(PFA)
PFA, intreprinzatorul persoana fizica titular al intreprinderii individuale si intreprinderea
familiala au sediul profesional declarat prin cererea de inregistrare in registrul comertului si de
autorizare a functionarii.
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar ca PFA, titularul intreprinderii
individuale sau oricare membru al intreprinderii familiale, de la caz la caz, sa detina un drept de
folosinta asupra imobilului la adresa caruia acesta este declarat.
Schimbarea sediului profesional si a obiectului principal de activitate se inregistreaza in
registrul comertului, cu aplicarea corespunzatoare a dispozitiilor prezentului capitol.
Punctele de lucru se inregistreaza in registrul comertului, cu respectarea dispozitiilor
privind sediul profesional si cu aplicarea corespunzatoare a dispozitiilor prezentului capitol.
Persoana fizica autorizata, titularul intreprinderii individuale si reprezentantul
intreprinderii familiale vor tine contabilitatea in partida simpla, potrivit reglementarilor privind
organizarea si conducerea evidentei contabile in partida simpla de catre persoanele fizice care au
calitatea de contribuabil, in conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
cu modificarile si completarile ulterioare.
PFA raspunde pentru obligatiile sale cu patrimoniul de afectatiune, daca acesta a fost constituit,
si, in completare, cu intreg patrimoniul sau, iar in caz de insolventa, va fi supusa procedurii
simplificate prevazute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, cu modificarile
ulterioare, daca are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 din Codul comercial.. Astfel, în
conformitate cu prevederile noului Cod civil, patrimoniile de afectaţiune sunt masele
patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor Titlului IV al cărţii a lll-a, cele afectate
exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.
Persoana fizică autorizată răspunde cu patrimoniul de afectaţiune pentru obligaţiile asumate
în legătură cu activitatea-deifâşaTată~şi, in completare; cu întreg patrimoniul său; dacă nu şi-a
constituit un patrimoniu de afectaţiune, persoana fizică autorizată răspunde cu întreg
patrimoniul.
Având calitatea de comerciant, persoana fizică autorizată poate fi supusă procedurii
insolventei. PFA isi inceteaza activitatea si este radiata din registrul comertului in urmatoarele
cazuri:

7
 a) prin deces;
b) prin vointa acesteia;
c) in conditiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicata, cu modificarile si completarile
ulterioare.
Cererea de radiere, insotita de copia certificata pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, dupa caz, se depune la oficiul registrului comertului de pe langa tribunalul
unde isi are sediul profesional, de catre orice persoana interesata.

b) Persoana fizică, titular al unei întreprinderi individuale

O.U.G. nr. 44/2008 prevede posibilitatea desfăşurării de către persoana fizică a unei
activităţi economice, în calitate de întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale. În
înţelesul ordonanţei, întreprinzător este” persoana fizica care organizeaza o intreprindere
economic. Întreprinderea economică reprezintă activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii
prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Întreprinderea individuală este lipsită de personalitate juridică. Întreprizătorul titular al
întreprinderii individuale, are calitatea de comerciant persoană fizică. Datorită lipsei
personalităţii juridice a întreprinderii individuale, pentru obligaţiile asumate răspunde persoana
fizică titulară a întreprinderii cu patrimoniul , daca acesta a fost constituit, si, in completare, cu
intreg patrimoniul, iar in caz de insolventa, va fi supusa procedurii simplificate prevazute de
Legea nr. 85/2006, cu modificarile ulterioare.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii, întreprinzătorul poate colabora cu diferite
persoane fizice sau juridice, iar în calitate de angajator poate angaja terţe persoane cu contract
individual de muncă. De asemenea, întreprinzătorul persoană fizică poate colabora în realizarea
întreprinderii sale cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale
sau cu reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru
efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic dobândit
potrivit legii. La fel ca şi persoana fizică autorizată, întreprinzătorul persoană fizică titular al
unei întreprinderi individuale poate cumula calitatea de salariat al unei terţe persoane care
8
funcţionează atăt în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activîtăte~economicâ decât
cel în care şi-a organizat întreprinderea individual. Întreprinzătorul persoană fizică, titular al
întreprinderii individuale, îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului prin
propria sa voinţă, deces sau îr condiţiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990. În cazul
decesului, moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa în acest sens,
printr-o declaraţie în formă autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii

c) Persoana fizică în calitate de membru al unei întreprinderi familiale

În accepţiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea familială este o întreprindere economică

constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii. în conformitate cu dispoziţiile
ordonanţei, întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat între
membrii familiei, în formă scrisă. Întreprinderea familiala se constituie printr-un acord de
constituire, incheiat de membrii familiei in forma scrisa, ca o conditie de validitate. Acordul de
constituire va stipula numele si prenumele membrilor, reprezentantul, data intocmirii,
participarea fiecarui membru la intreprindere, conditiile participarii, cotele procentuale in care
vor imparti veniturile nete ale intreprinderii, raporturile dintre membrii intreprinderii familiale si
conditiile de retragere, sub sanctiunea nulitatii absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele intreprinderii
familiale in temeiul unei procuri speciale, sub forma unui inscris sub semnatura privata. Procura
speciala se semneaza de catre toti membrii intreprinderii care au capacitate de exercitiu si
reprezentantii legali ai celor cu capacitate de exercitiu restransa.
În scopul exercitarii activitatii pentru care a fost autorizata, intreprinderea familiala, prin
reprezentantul sau, poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, intreprinzatori
persoane fizice titulari ai unor intreprinderi individuale sau reprezentanti ai unor intreprinderi
familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activitati economice, fara
ca aceasta sa ii schimbe statutul juridic dobandit potrivit prezentei sectiuni.
Întreprinderea familiala nu are patrimoniu propriu si nu dobandeste personalitate juridica
prin inregistrarea in registrul comertului.
Prin acordul de constituire a intreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula
constituirea unui patrimoniu de afectatiune.
9
 5. Comercianţii persoane juridice - profesionişti, titulari ai unor între-
prinderi comerciale

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, au obligaţia înregistrării în registrul
comerţului, următoarele persoane juridice: ^nriPtaţiiia pnmprriaip; companiile naţionale şi
societăţile naţionale; regiile autonome; grupurile de interes economic; - societăţile
cooperative; organizaţiile cooperatiste; societăţile europene; societăţile cooperative
europene şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România; alte
persoane juridice prevăzute de lege.

1. Societăţile comerciale

Societăţile comerciale sunt reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale. Legea nr. 31/1990 reglementează cinci forme juridice de societate, respectiv
societatea Tn nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere
limitată, societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.

2 Regiile autonome

Regiile autonome sunt entităţi specifice înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990 prin
reorganizarea unităţilor economice de stat, în ramurile strategice ale economiei naţionale
(industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi
transporturi feroviare). Regiile autonome se înfiinţează prin hotărâre a guvernului (regiile
naţionale) sau prin decizia organelor administraţiei locale (regiile autonome locale).
Legea prevede că regiile autonome sunt persoane juridice care desfăşoară activităţi
economice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Pentru
aceste considerente, regiile autonome au calitatea de comerciant.

10
 3. Societăţile cooperative

Reglementarea juridică a societăţilor cooperative o constituie Legea nr. 1/2005 privind

organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.. Regimul juridic al societăţilor cooperative este
asemănător cu ce! al societăţilor comerciale . Potrivit legii, societatea cooperativă este o
asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza
consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice,
sociale şi culturale ale membrilor săi, în conformitate cu principiile cooperatiste.
Legea nr. 1/2005 reglementează două tipuri de societăţi cooperative: societăţi cooperative
de gradul 1 şi societăţi cooperative de gradul 2. Societatea cooperativă de gradul 1 este o
persoană juridică constituită de persoane fizice şi înregistrată la registrul comerţului. Ea se
poate organiza ca societate cooperativă meşteşugărească, de consum, de valorificare de
produse, societăţi cooperative agricole, societăţi cooperative de transport etc. Societatea
cooperativă de gradul 2 este o persoană juridică constituită din societăţi cooperative de gradul
1, în majoritate, şi alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe
verticală a activităţii economice desfăşurate de acestea şi înregistrată la registrul comerţului.
Având în vedere natura activităţilor pe care le desfăşoară, societatea cooperativă are
calitatea de comerciant.

4.Cooperativele agricole

Regimul juridic al cooperativelor agricole este consacrat de Legea cooperaţiei agricole nr.
566/2004. Potrivit legii menţionate, cooperativele agricole pot fi cooperative de gradul 1 sau
cooperative de gradul 2. Cooperativa agricolă de gradul 1 este o asociaţie de persoane, iar
cooperativa de gradul 2 este o persoană iuri- dică constituită din cooperative agricole de gradui 1,
în majoritate persoane fizice sau juridice, după caz, în scopul integrării pe orizontală sau pe
verticală a activităţii economice desfăşurate de acestea potrivit legii. Cooperativa agricolă ia
fiinţă prin întocmirea actului constitutiv, dobândind personalitate juridică de la data înregistrării
în registrul comerţului. Potrivit legii, obiectul de activitate al cooperativei agricole îl constituie
desfăşurarea unei activităţi comerciale privind producerea unor bunuri şi servicii în agricultură.

Pentru că desfăşoară activităţi comerciale, cooperativa agricolă are calitatea de comerciant

persoană juridică.
11
 Cooperativele de credit

Cooperativele de credit sunt reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de

credit şi adecvarea capitalului. În accepţiunea ordonanţei, cooperativa de credit este instituţia de
credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii
nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se
desfăşoară pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori. Cooperativa de credit desfăşoară
activităţi specifice instituţiilor de credit, respectiv atragerea de fonduri şi acordarea de credite.
Potrivit ordonanţei, cooperativele de credit se constituie şi funcţionează în conformitate cu
dispoziţiile aplicabile societăţilor pe acţiuni. Datorită specificului pe care îl prezintă,
cooperativele de credit au calitatea de comerciant persoană juridică.

4. Grupurile de interes economic

Reglementarea legală a grupurilor de interes economic se găseşte în Legea nr. 161/2003

În conformitate cu Legea nr. 161/2003, grupul de interes economic. (G.I.E.) reprezintă o

asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită de o persoană
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi
al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Regimul juridic al grupurilor de interes
economic este asemănător societăţilor comerciale. De precizat că, în concepţia legii, grupul de
interes economic are calitatea de comerciant numai în situaţia în care activitatea pe care o
desfăşoară constă în săvârşirea faptelor de comerţ.

5. Obligaţiile comercianţilor

Exercitarea activităţii comerciale creează în sarcina comercianţilor anumite obligaţii.

Pentru că sunt strâns legate de profesia de comerciant, aceste obligaţii sunt denumite, în
mod convenţional, obligaţii profesionale ale comercianţilor.
12
 Dintre obligaţiile profesionale ale comercianţilor, trei sunt mai importante şi aplicabile
tuturor comercianţilor:
a) publicitatea prin registrul comerţului;
b) organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale:
c) exercitarea comerţului în limitele concurenţei loiale

a) Publicitatea prin registrul comerţului

Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului este reglementată prin Legea nr.
26/1990 privind registrul ccmerţului. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990,
comercianţii, înainte de începerea comerţului, precum şi alte persoane fizice sau juridice,
prevăzute în mod expres de lege, înainte de începerea activităţii au obligaţia să ceară
înmatricularea în registrul comerţului, sau după caz a înregistrării în registrul
comerţului.Din textul citat rezultă că publicitatea prin registrul comerţului este o obligaţie
cu caracter de continuitate, în sensul că, înainte de începerea comerţului, comerciantul
este obligat să se înmatriculeze în registru, iar ulterior, să înscrie în registru menţiunile
prevăzute în mod expres de reglementările legale.
În conformitate cu reglementările actuale, sunt supuse înregistrării în registrul comerţului:
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale,întreprinderile familiale, societăţile
comerciale ,companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes
economic,societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste,societăţile europene, societăţile
cooperative europene, grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România,
alte persoane fizice şi juridice prevăzute de lege.

b) Obligaţia organizării şi ţinerii contabilităţii

Activitatea comercială este dinamică şi complexă şi excede interesului privat; ea interesează

puterea statală, deoarece fiind speculativă este purtătoare de taxe şi impozite, iar, pe de altă
parte, comerciantul trebuie să respecte regulile oneste ale comerţului, inclusiv cele privind
protecţia consumatorilor. Din această cauză, de la începutul codificării raporturilor comerciale
comercianţii au fost supuşi obligaţiei de a ţine o evidenţă a operaţiunilor pe care le efectuează.
13
Astăzi această obligaţie se manifestă prin organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii
comerciale, prin evidenţierea în registre speciale.
Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale prezintă interes din mai multe
puncte de vedere În primul rând, registrele comerciale prezintă principalul instrument de
cunoaştere a activităţii comerciale şi a situaţiei patrimoniale a comerciantului. Pe baza situaţiei
financiare, comerciantul poate să-şi evalueze şansele de perspectivă în activitatea ce o
desfăşoară şi să facă pronosticuri cu privire la rentabilitatea afacerii. în al doilea rând, registrele
comercianţilor prezintă interes din perspectiva raporturilor procesuale, prin aceea că, potrivit
Codului comercial, ele pot fi folosite ca mijloace de probă, în principal în raporturile dintre
comercianţi şi, în anumite situaţii, şi în raporturile dintre comercianţi şi necomercianţi. în
sfârşit, pe baza registrelor comerciale se evaluează corectitudinea desfăşurării activităţii comer-
ciale şi tot pe baza lor se stabilesc impozitele, taxele şi alte obligaţii de natură fiscală.

1. Persoanele obligate să ţină contabilitatea

Principala reglementare în materia organizării şi ţinerii contabilităţii activităţii comerciale o

reprezintă Legea nr. 82/199. Potrivit art. 1 din legea menţionată, obligaţia de a organiza şi ţine
contabilitatea proprie revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, instituţiilor publice,
unităţilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice, precum şi persoanelor fizice
care au calitatea de comerciant.

2. Registrele de contabilitate

în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate

obligatorii pentru comercianţi sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul cartea
mare.

Registrul-jurnal

Potrivit legii, în Registrul-jurnal se înregistrează toate operaţiunile, actele şi fapte pe care le

efectuează comerciantul. înregistrările în Registrul-jurnal trebuie făcute zilnic. Datorită
complexităţii sale, Registrul-jurnal reprezintă evidenţa cea mai detaliată şi exactă a activităţii
comerciantului.
14
Registrul-inventar

În acest registru, comerciantul consemnează inventarul patrimoniului său. Legea obligă

comercianţii ca la anumite intervale de timp sau cu prilejul efectuării unor operaţiuni să
elaboreze un inventar al tuturor bunurilor, creanţelor şi datoriilor pe care le deţin.
Registrul cartea mare

Acest registru nu este obligatoriu pentru toţi comercianţii, ci doar pentru cei cu un volum
mare de activitate. În registrul cartea mare conturile sunt personificate, iar contabilitatea se face
în partidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune comercială dă naştere unei duble înregistrări115.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate şi documentele
justificative, care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, se păstrează în arhiva
comerciantului timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul
căruia au fost întocmite, cu excepţia ştatelor de salarii, care'se păstrează timp de 50 de ani.

6. Protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi a

concentrărilor economice

Exercitarea comerţului poate fi obstrucţionată prin practicile anticoncurenţiale şi

concentrările economice. Interdicţia practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice
constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 21/1996 asupra concurentei.

A. Practicile anticoncurenţiale

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din lege, sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice
decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca
efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte
a acesteia, în special cele care:
 stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii
de tranzacţionare;
 limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

15
  împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
 aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurenţial;
 condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte;
 constau în participarea în mod concertat,cu-oferte-trucate la licitaţii sau la orice alte
forme de concurs de oferte;
 elimină de pe piaţă alţi concurenţi, limitează sau împiedică accesul pe piaţă şi libertatea
exercitării concurenţei de către alte întreprinderi, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra
de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare rezonabilă.
Sunt exceptate înţelegerile sau categoriile de înţelegeri între întreprinderi, deciziile sau
categoriile de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi, practicile concertate sau categoriile de
practici concertate, atunci când acestea îndeplinesc cumulativurmătoarele condiţii:
 contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelaşi timp, consumatorilor un avantaj
corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie ori practică
concertată;
 impun întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile pentru
atingerea acestor obiective;
 nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a
pieţei produselor în cauză.

B. Protecţia împotriva concurenţei neloiale

Concurenţa neloială este reglementată de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale. Actele şi faptele considerate manifestări ale concurenţei neloiale sunt reglementate în
art. 4 şi 5 din Legea nr. 11/1991. în doctrina juridică de specialitate, actele şi faptele care
constituie manifestări ale concurenţei neloiale se clasifică în patru categorii: confuzia,
denigrarea, dezorganizarea şi acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje.

16
Confuzia

În accepţiunea art. 5 din lege, prin confuzie se înţelege orice act prin care un comerciant
foloseşte o firmă, emblemă sau o denumire specială ori ambalaje de natură a produce confuzie
cu cele folosite legitime de alt comerciant.
Denigrarea

Concurenţa neloială prin denigrare constă în comunicarea sau răspândirea, de către un

comerciant, de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de
natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii.

Dezorganizarea

Acest act de concurenţă neloială constă în destabilizarea activităţii comerciantului

rival.Destabilizarea constă în oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de
daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin
purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela
sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurrent.

Acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje

Această faptă se realizează prin încheierea de contracte prin care un comerciant asigură
predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către
client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare.

Sancţionarea actelor şi faptelor de concurenţă neloialâ

Încălcarea regulilor privind concurenţa loială atrage răspunderea civilă, contravenţională

sau penală, după caz, a autorului. Răspunderea autorului actelor şi faptelor de concurenţă
neioială este guvernată de regulile statuate în art. 4-6 din Legea nr. 11/1991. În consecinţă, pe
cale civilă, autorul va fi obligat la acoperirea "tuturor daunelor patrimoniale " sau morale
cauzate -persoanei păgubite. Anumite fapte constituie contravenţii, iar altele sunt calificate
infracţiuni şi atrag răspunderea penală a comerciantului care le-a săvârşit.

17
 C.Protecţia împotriva practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii

Practicile incorecte ale comercianţilor în relaţiile cu consumatorii sunt reglementate prin

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor.

D. Protejarea populaţiei împotriva activităţilor comerciale ilicite

Activităţile comerciale considerate ca fiind ilicite şi, prin urmare, interzise, sunt
reglementate prin Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite. Legea nr. 12/1990 reglementează anumite activităţi ilicite care atrag
răspunderea contravenţională, iar altele care atrag răspunderea penală, fiind calificate ca
infracţiuni.

18
 TEMA 2:Întreprinderile economice

Capitolul I

Conceptul de întreprindere şi distincţii faţă de alte noţiuni asemănătoare

Conceptul de întreprindere nu este unul nou în doctrina şi jurisprudenţa română, însă un

rol important l-a avut şi îl are doctrina în conturarea acestui concept.Iniţial prin adoptarea
Codului Comercial la 16 aprilie 1887 inspirat din Codul Comercial italian din 1882 şi ulterior
complectat la 1944 cu o serie de legi speciale s-a adoptat conceptul autonomiei dreptului
comercial faţă de Codul civil.Această reglementare a constituit reglementarea de bază în
activităţile comerciale.În momentul de faţa prin adoptarea Noului Cod Civil legiutorul român a
renunţat la autonomia dreptului comercial adoptând concepţia monistă.Pornind de la aceste
realităţi vom încerca, în lucrarea noastră, să definim şi să prezentăm principalele evoluţii ale
conceptului de întreprindere atât înaintea adoptării Noului Cod Civil cât şi după adoptarea
acestuia, aşa cum se reflectă el din prevederile legale dar şi din interpretarea doctrinară şi să îl
individualiazăm faţă de alte instituţii juridice precum patrimoniu,fondul de comerţ.

1.Reglementarea doctrinară a conceptului de întreprindere

a) Doctrina intebelică

În doctrina românească veche definirea conceptului de întreprindere a constituit o

preocupare a numeroşi autori.Această preocupare a fost generată şi de reglementările cuprinse în
Codul comercial, art.3 paragrafele1-20 în care se face vorbire despre „întreprindere1”.Codul

1
Spre exemplu Art.3 praragraful 3-10 prevede că sunt fapte obiective de comerţ întreprinderea de furnituri,
întreprindere de spectacole publice, întreprindere de comisioane,agenţii şi oficiuri de afaceri,întreprinderi de
19
comercial român adoptase sistemul faptelor obiective de comerţ prin art.3 ,instituind prin art 4
din Cod prezumţia relativă că celelalte acte ale comercianţilor sunt fapte subiective de comerţ2.

Pentru Vivante3 întreprinderea este o organizaţiune economică, o combinaţie a naturei, a

capitalului şi a muncii, care, prin asociaţiunea lor, produc rezultate ce nu ar fi produs dacă nu ar
fi fost divizate. Încercând să complecteze această definiţie C.C. Arion în lucrarea „Elemente de
drept comercial”defineşte întreprinderea ca fiind exploatarea oricărei munci a altora, unită sau nu
cu o exploatarea de obiecte, cum ar fi un produs natural sau maşinile sau diferite unelte, în scop
de câştig.Ea consistă în acte de acelaşi fel, multiple şi repetate.

În opinia lui M.A. Dumitrescu întreprinderea înseamnă o serie de operaţiuni, un complex

de acte de o oarecare importanţă, o serie de acte mai mici, care converg să formeze să formeze
faptul de comerţ, o concentrare de capital şi muncă sub riscul tehnic şi economic al celui care ia
asupra lui lucrarea,adică al antreprenorului.

La rândul lui Profesorul Finţescu definea întreprinderea ca fiind un organism economic,

în fruntea căruia se găseşte întreprinzătorul, alcărui risc consistă în combinarea celor trei factori
ai producţiunii de care el dispune,sau pe care si-l procură de la alţii; însă uneori riscul lui consistă
în punerea în joc a capitalului său sau a altora; iar alte dăţi în punerea în joc a capitalului şi a
muncii proprii, ori procurate de la alţii.

Rezumând putem afirma că legiutorul român de la acea epocă consacră concepţia

economică a întreprinderii raportată la întreaga activitate a acesteia.

b) Doctrina recentă

Aceste definiţii ale doctrinei noi care fie caracterizau întreprinderea ca fiind un organism
economic fie pe criteriul profesional ori al interpunerii în schimbul muncii au fost considerate ca

construcţiuni, întreprinderi de fabrici,de manufactură şi impimerie sau întreprinderi de editură,librărie şi obiecte de

artă.
2
Art.4 din Codul Comercial prevedea că „se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ, celelate contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
3
Codul Comercial Adnotat,Editura Tribuna,Craiova,1994.A se vedea autorii citaţi la p.30
20
fiind insuficiente de doctrina contemporană.Pricipala critică a acestor definiţii a fost acea că nu
pune în evidenţă latura subiectivă a întreprinderii4.

În acest sens au fost enunţate noi definiţii care au încercat să definească acest concept cât
mai cuprinzător.Profesorul Cărpenaru5 defineşte întreprinderea ca fiind o organizare autonomă a
unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii,capitalul şi munca) de către
întreprizătorşi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri şi servicii, destinate schimbului, în
vederea obţinerii unui profit.Definiţia dată prezenta întreprinderea ca un organism economic şi
social care prezenta următoarele caracteristici(Cărpenaru,2009,47):

 Existenţa unei organizări autonome a unei activităţi cu ajutorul factorilor de

producţie;
 Asumarea de către producător a coordonării întregii activităţi şi implicit a riscului
acestei activităţi;
 Scopul activităţii este producerea de bunuri şi servicii desinate schimbului,în
vederea obţinerii unui câştig.
Se observă că în concepţia legiutorului întreprinderea este o “formă de organizare a unei activităţi
economice” şi nu ca un subiect de drept care organizează întreprinderea iar subiect de drept este persoana
fizică sau societatea comercială(Cărpenaru,2009).

c) Doctrina contemporană

Analizând dispoziţiile legale şi doctrinare I.Adam şi C.N.Savu(Adam,Savu,2010,p11)

definesc întreprinderea ca fiind o “organizare metodică a unei activităţii economice în limitele
impuse de legislaţia în vigoare precum şi bunele moravuri în cadrul căreia întreprinzătorul îşi
asumă riscul activităţii producerii de bunuri, prestări de servicii sau executări de lucrări”.

La rândul lui Ghe.Piperea (Ghe.Piperea,2011,p9) consideră întreprinderea ca

reprezentând un complex de acte, fapte sau operaţiuni comerciale, organizate de întreprinzător în

4
Ion Schiau,Titus Prescure, Legea societăţilor comerciale nr.31/1990,Editura Hamangiu,Bucureşti,2009,ediţia a II-a,
p.13
5
Stanciu Cărpenaru,Tratat de Drept Comercial Român ,Editura Universul juridic,Bucureşti,2009,p47
21
vederea obţinerii de profit,pe risc economic propriu.Altfel spus întreprinderea este o afacere
deoarece presupune un risc.

Rezumând cele expuse mai sus putem afirma că întreprinderea reprezintă, în concepţia
legiutorului român contemporan, o formă de organizare a unei activităţi desfăşurată în mod
organizat.Exploatarea unei astfel de activităţi face ca cel care o exercită să fie considerat
profesionist dar numai profesionistul care exploatând acea întreprindere săvârşind acte şi fapte
economice,comerciale urmărind obţinerea unui profit, devine astfel un comerciant.

Întreprinderea nu se confundă cu nici cu societatea comercială ,patrimoniul sau fondul de

comerţ al unei societăţi comerciale.

Între întreprindere şi societatea comercială sunt diferenţe evidente.aceasta din urma fiind o formă
de organizare, de funcţionare a unei întreprinderi.Apoi întreprinderea nu este subiect de drept, în
schimb societatea comercială poate fi subiect de drept aşa cum o o societate comercială poate
avea mai multe întreprinderi în funcţie de obiectuk de activitate al
acesteia(Adam,Savu,2010,p11).

2. Reglementarea legală a conceptului de întreprindere

Dacă în doctrină au fost numeroase încercări de a definii întreprinderea şi legiutorul

român a oscilat în a definii conceptul de întreprindere Iniţial odată cu adoptarea Codului
Comercial legiutorul român de la acea epocă a adoptat sistemul faptelor de comerţ obiective
reglementând ca fapte de comerţ întreprinderile ca fapte de comerţ

În perioada de dinainte de 1990 prin Legea nr.5/1978 noţiunea de întreprindere desemna o

unitate economică dotată cu personalitate juridică,deci un subiect de drept.După anul 1990

Prima reglementare o regăsim în Legea nr. 133/19996 privind stimularea

întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinîarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii,unde se
definea termenul de întreprizător dar şi cel de întreprindere.Întreprinzătorul era considerat „cel

6
Monitorul Of. al Romaniei, Partea I, nr. 349 din 23 iulie 1999, cu modificarile si completarile ulterioare
22
care organizează o societate comercială”, denumită întreprindere şi care reprezenta „orice formă
de organizare a unei activităţi economice”.După abrogarea Legii nr. 133/19997 prin Legea
nr.346 din 14 iulie2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici si
mijlocii modificată la rândul ei prin Legea 175/2006 întreprinderea este definită ca” orice formă
de organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să
facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurentă, respectiv: societăti
comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod
independent şi asociaţii familiale autorizate potrivit dispoziţiilor legale in vigoare”.

O.U.G. nr. 44 din 16 aprilie 2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale defineşte
întreprinderea economică ca” reprezentând activitatea economică desfăşurată în mod organizat,
permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute
de lege”.Prin activitate economică se “înţelege activitatea agricolă, industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi
care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi
ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit.”

Cea mai recentă definire anterioră intrării în vigoare a Noului Cod Civil întreprinderii o
regăsim în prevederile Legii 149/2011 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
75/2010 privind modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996 care prin întreprindere
se intelege orice operator economic angajat intr-o activitate constând în oferirea de bunuri sau
de servicii pe o piaţă dată, independent de statutul sau juridic şi de modul de finanţare, astfel cum
este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene8. O definire recentă a operatorului economic o
regăsim în Norma metodologica din 2010, privind criteriile si metodologia pentru eliberarea

7
Monitorul Of. al Romaniei, Partea I, nr. 349 din 23 iulie 1999, cu modificarile si completarile ulterioare
8
A se vedea şi REGULAMENTUL (CE) nr. 1998/2006 AL COMISIEI,din 15 decembrie 2006 privind aplicarea
articolelor 87 şi 88 din tratat ajutoarelor de minimis precum şi COMUNICAREA COMISIEI, privind conceptul de
întreprinderi implicate în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi (98/C 66/03)
unde întreprindrea este văzută ca un operator economic, concepţie asumată şi de legiutorul român prin Ordinul nr.
386 din 5 august 2010 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind conceptele de concentrare economică,
întreprindere implicată, funcţionare deplină şi cifră de afaceri
23
licentei si brevetului de turism9 prin art.1alin.(2),lit.a) defineşte operatorul economic ca fiind
persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală sau familială, societatea comerciala sau
alta persoana juridică constituită conform legii, care desfaşoară activităţi economice specifice
agenţiilor de turism.

Odată cu adoptarea Noului Cod Civil prin Legea nr.287 din 19 iulie 2009 intrată în
vigoare la 1.10.2011 legiutorul român a renunţat la sistemul dualism în favoarea sistemului
monist.Ca urmare normele din Cod devin drept comun pentru raporturile comerciale dar ele se
vor complecta cu dispoziţiile legale în vigoare10.Observăm că prin noile dispoziţii nu se defineşte
întreprinderea şi nici noţiunea de profesionist care include potrivit Legii nr.71/201111 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/200912 privind Codul civil categoriile de comerciant,
întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare
activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege.

Profesionistul este definit prin raportarea la exploatarea unei întreprinderi considerată a

fi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Prin urmare legiutorul român păstrează în continuare
concepţia potrivit căreia întreprinderea este o formă organizată a unei activităţi economice ce
urmăreşte realizarea unui profit şi este realizată se către profesionişti. Dar profit în activitatea lor
pot urmării şi profesioniştii care nu sunt comercianţi iar aici se poate trage concluzia că noţiunea
de întreprindere se referă la o activitatea organizată indiferent dacă vorbim de o activitate
economică sau nu. Ceea ce diferenţiază o activitate organizată comercială de una non-comercială
este săvârşirea unor acte şi fapte economice şi care devin fapte juridice şi operaţiuni comerciale
destinate să exploateze o întreprindere comercială.Profesionistul devine comerciant odată cu
asumarea riscului afacerii13, adică atunci când el începe exploatarea unei întreprinderi asumându-
şi riscul presupus de activitatea desfăşurată.Mai mult având în vedere dispoziţiile art.3 din Noul

9
Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 544 din 04/08/2010
10
dintre care menţionăm Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale,Legea nr.26/1990 privind registrul Comerţului
sau Legea nr.85/2006 a insolvenţei.
11
Monitorul Of. al Romaniei nr.409 din 10 iunie 2011
12
Monitorul Of. al Romaniei nr. 511 din 24 iulie 200
13
Gheorghe Piperea,Introducere în dreptul Dreptul contractelor profesionale,editura C.H.beckBucureşti,2011,p.9
24
Cod Civil întreprinderea este o formă de organizare a profesioniştilor indiferent dacă sunt sau nu
comercianţi.

Capitolul II

Definirea noţiunii de întreprindere în jurisprudenţa Curţii Europene de

Justiţie(CEJ)

1.Preliminarii

În timp ce dreptul Uniunii Europene (UE) trebuie să fie aplicat de către orice instanţă a statelor
membre (fie ea naţională, regională sau locală), Curtea Europeană de Justiie14 asigură
interpretarea şi aplicarea dreptului UE în mod corect şi uniform în toate statele membre. Prin
urmare, jurisprudenţa UE este dezvoltată, în principal, de Curtea Europeană de Justiţie.

Curtea Europeană de Justiţie este formată din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul (creat
în 1988) şi Tribunalul Funcţiei Publice (creat în 2004).

Curtea reprezintă autoritatea judiciară a Uniunii Europene şi, în cooperare cu instanţele

judecătoreşti ale statelor membre, asigură aplicarea şi interpretarea uniformă a dreptului Uniunii
Europene. Aceasta este o instituţie multilingvă, întrucât limbă de procedură poate fi oricare
dintre limbile oficiale. Curtea trebuie să asigure diseminarea jurisprudenţei sale în statele
membre.

De la înfiinţare, cele trei instanţe care formează Curtea Europeană de Justiţie au pronunţat
aproximativ 15 000 de hotărâri.

Începând cu 17.6.1997, jurisprudenţa este accesibilă în toate limbile oficiale ale UE prin
intermediul site-ului Curţii. Baza de date a acesteia conţine textul complet al hotărârilor, avizele
Curţii, concluziile avocatului general şi ordinele instanţelor UE. Puteţi efectua căutări în baza de
date în funcţie de numărul cauzei, dată, numele părţilor, cuvinte de referinţă din text etc. În plus,

14
www.eur-lex.europa.eu
25
baza de date conţine rezumatele deciziilor, informări privind deciziile care nu au fost publicate în
repertoriile de jurisprudenţă şi comunicările publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

2.Definirea întreprinderii prin jurisprudenţa CEJ

1. Cauza Manesman Ag v Înalta Autoritate a Cărbunelui şi Oţelului 13 iulie 1962

“existenţa unei întreprinderi este dată de organizarea unitară a elementelor personale ,materiale şi
imateriale, legate de un subiect de drept şi urmăreşte în mod susţinut un scop economic
determinat.”

2. Cauza Hydrotherm ,12 iulie 1962

“O unitate economic din punct de vedere al acordului CECO chiar dacă din punct de vedere
juridic această unitate economic este constituită din mai multe persoane fizice sau personae
juridice.”

3. C-41/90, 1991,CEJ cauza Hoefner şi Elser v Macroton par 21

“orice entitate care realizează o activitate economică indiferend de statutul ei legal şi de modul în
care este finanţată”.

3.Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare(UNCTAD) prin Legea tip asupra
concurenţei,în Cap.II pct.I a defineşte întreprinderea astfel “firmele, societăţi de persoane,
anonime, companiile asociaţile sau alte persoane juridice care sunt create sau controlate de
interese private sau de stat, care exercită activităţi comerciale.Ele înglobează sucursale, filialele,
societăţi afiliate sau alte entităţi direct sau indirect controlate de ele”.

4.Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene15 prevede la art.101 şi art.102 din Cap.I
Reguli de concurenţă care sunt aplicabile întreprinderilor următoarele

Articolul 101 (ex-articolul 81 TCE)

(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii
ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele

15
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83/89
26
membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în
cadrul pieţei interne şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de
tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile;

(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând
astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte. (2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol
sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:
 oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
 oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
 oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la
îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic
sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut
şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce privește o parte
semnificativă a produselor în cauză

Articolul 102 (ex-articolul 82 TCE)

Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre
statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii
dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:

27
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de
tranzacţionare inechitabile;
(b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.

4. DIRECTIVA 2000/35/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN şi A

CONSILIULUI
din 29 iunie 2000 privind combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor
comerciale în art.2 pct.1 prevede că „întreprinderi” înseamnă orice organizaţie care desfăşoară o
activitate economică şi profesională independentă, chiar dacă este realizată de o singură
persoană;

6. Comentarii

Definirea dată noţiunii de întreprindere a evoluat în jurisprudenţa CEJ în decursul

timpului dar a urmărit să reglementeze o activitate economică desfăşurată de un întreprinzător
care alocă resurse materiale, umane şi financiare pentru a obţine un profit, cu un scop economic
determinat de a vinde a produce sau a presta servicii.Sintetizând dispoziţiile cuprinse în art 85
par.1 şi 2 din Tratatul CE O.Manolache definea întreprinderea ca fiind “un ansamblu organizat
de resurse care nu are nevoie de o formă juridică determinată, putând să fie o persoană fizică sau
o persoană juridică sau un grup a cel puţin două dintre acestea ,trebuie să funcţioneze ca o
unitatea economică independentă, autonomă,şi să realizeze o activitate economic pe baze
durabile”.(O.Manolache,1995,7).Prin definiţia dată autorul indentifica astfel trei elemente de
bază ale unei întreprinderi: neimpunerea unei forme juridice, autonomia întreprinderii şi
realizarea unei activităţi de bază durabile,

28
 Primul element ia în considerare faptul că activitatea comercială presupune capacitatea de
a încheia contracte în legătură cu resursele pe care le deţine şi ca urmare apare necesitatea ca cel
puţin o parte din întreprindere să aibe personalitate juridică.Nu interesează dacă ar fi societăţi
civile sau comerciale ori cooperative şi nici forma lor juridică, deoarece se considera că alegerea
unei forme juridice nu este de natură să afecteze natura economică a activităţii exercitate..

La doilea element,cel al independenţei întreprinderii, se are în vedere posibilitatea ca

aceasta să poată lua decizi în mod independent, în legătură cu necesităţile şi resursele sale.

Al treilea element relevă faptul că este irrelevant dacă întreprinderea este civilă sau
comercială atât timp cît ea desfăşoară activităţi comerciale.Condiţia ce se cere este ca aceste
activităţi să fie înfăptuite pe o durată mai mare sau chiar nelimitat.

Definiţiile date în cauzele CEJ analizează noţiunea de întreprindere din perspective

concurenţei comerciale. Privită din acest punct de vedere întrerpinderea este o activitate
economică , factorul esenţial în aprecierea acetei noţiuni fiind autonomia de decizie. Calificarea
unei entităţi ca fiind o întreprindere va depinde deci dacă aceasta va exercita sau nu o activitate
economică. şi nu o funcţie socială(Coman,2011,35)

Ca urmare în categoria de profesionişti vor intra atăt comercianţii –presoane fizice sau
juridice- cât şi necomercianţii care desfăşoară activităţi economice indiferend dacă au sau nu
personalitate juridică sau nu.

Comercianţi pot fi :

a) Comerciantul persoană fizică care desfăţoară activitatea ca persoană fizică

autorizată,întreprinzători titular ai unei întreprinderi individuale au ca membri ai unei
întreprinderi familial.
b) Societăţile comercialereglementate prin Legea nr.31/1990
c) Regiile autonome
d) Societăţile cooperative
e) Grupurile de interes economic şi grupul european de interes economic
f) Societatea europeană şi societatea cooperativă europeană
g) Alte entităţi care pot intra în sfera noţiunii de întreprindere sunt
29
  Asociaţiile ,,fundaţiile şi federaţiile,
 Organizaţiile sindicale ,federaţiile sindicale, confederaţiile sindicale,
uniunile sindicale teritoriale,
 Organizaţiile patronale,
 Profesiile liberale16.

16
DIRECTIVA 2000/35/CE (14) Faptul că profesiunile liberale intră în domeniul de aplicare al prezentei directive
nu înseamnă că statele membre trebuie să le trateze ca întreprinderi sau comercianți în scopuri care nu intră în
domeniul de aplicare al prezentei directive.

30
 Concluzii

Conceptul de întreprindere a cunoscut diferite evoluţii marcate de realităţile juridice de la

epoca când au fost analizate.Se observă că dacă iniţial doctrina a avut un rol important în a
definii acest concept legiutorul român a dorit să reglementeze cât mai amănunţit acest concept
însă se observă o oarecare inconsecvenţă din partea acestuia.Astfel prin întreprindere este
definită atât o formă de organizare a unei activităţi economice dar şi modalitate de realizare a
unei afaceri mai ales din punct de vedere fiscal.

Noţiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică indiferent
daca are sau nu ca scop obtinerea de profit, independent de statutul său juridic şi de modul de funcţionare.
În doctrină17 s-a făcut observaţia că profesionistul nu este identic cu titularul întreprinderii,el
fiind doar cel care exploatează întreprinderea şi prin urmare se poate conchide că şi o altă
persoană decât titularul întreprinderii o poate exploata

.Într-o opinie contrară(Ghe.Piperea,2011,)se consideră că profesionistul este titularul

întreprinderii potrivit dispoziţiilor art.3 din Noul Cod Civil .

Jurisprudenţa comunitară confirmă că noţiunea de întreprindere trebuie să fie înţeleasă în sensul

că desemnează o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este
constituită din mai multe persoane fizice sau juridice.

În această privinţă, este necesar să fie amintit de la bun început că, potrivit jurisprudenţei
constante a Curţii Europene de Justiţie , noţiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care
exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entităţi, şi de modul său
de finanţare18.Cu privire la acest aspect, Curtea a precizat, pe de o parte, că noţiunea de
întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înţeleasă în sensul că “desemnează o unitate
economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din
mai multe persoane fizice sau juridice19”.În acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art.1446

17
Noul Cod Civil ,Supliment la Săptămâna Fianaciară,vol.I,p111
18
2008/948/CE:Decizia Comisiei din 23 iulie 2008Germania:DHL şi aeroportul LeipzigHale.Mşsura C 48/06
19
Hotărârea Curţii(camera a doua) din 29 septembrie 2009,Elf Aquitanie SA împotriva Comisiei Europene Cauza
C-521/09 P, Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie,2011
31
din NCC prin care este instituită prezumţia de solidaritate între debitorii unei obligaţii
contractate în exerciţiul unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Întreprinderea nu se confundă cu patrimoniul unei societăţi comerciale pentru că în timp

ce patrimoniu reprezintă o universalitate de bunuri aduse de acţionari/asociaţi întreprinderea
reprezintă o formă de organizare a acestuia sau a unei părţi din el.Mai mult profesionistul poate
să divizeze patrimoniul său şi să aloce o parte din el pentru desfăşurarea activităţii profesionale,
în practică această realitate pote fi întâlnită sub forma unui fond de comerţ sau a unui patrimoniu
de afectaţiune profesională. Întreprinderea nu se confunda cu comerciantul şi comerciantul face
parte din intreprindere iar scopul său este eminamente de a realiza profit

În sfărşit întreprinderea nu se confundă cu fondul de comerţ.Fondul de comerţ reprezintă

ceea ce comerciantul alocă pentru desfăşurarea activităţii sale(Schiau,Prescure, 2009).Intră aici
bunuri corporale şi incorporale, mobile sau imobile, drepturi de proprietate intelectuală, firma
comerciantului, emblema acestuia dar şi vadul comercial şi clientela.O problemă practică care se
pune este dacă se poate interpreta art.541 din Noul Cod Civil20 ca o definire a fondului de comerţ
având în vedere şi teoriile privind fondul de comerţ enenunţate anterior adoptării Noul Cod
Civil21

În schimb întreprinderea este o activitate care se exercită asupra unui fond de comerţ dar
care mai cuprinde, pe lângă aceste elemente din fond, capitalul şi. munca .Pe lângă factorul uman
mai observăm ca şi distincţie a întreprinderii faţă de fondul de comerţ dar şi faptul că potrivit
jurisprudenţei comunitare este un operator economic,deci un subiect de drept,Prin urmare
conceptul de întreprindere este unul mult mai vast decât cel de fond de comerţ.

20
Art541NCC :Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o
destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege.Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt,pot
împreună sau separat,să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.Pentru o opinie contrară a se vede
,Piperea,op.cit.p44
21
Smaranda Angheni,Magda Volonciu,Camelia Stoica,Drept Comercial,ediţia a 4-a,Editura C.H.Beck,2008,pp53-55

32
 1. TEMA 3 : FONDUL DE COMERT SI PATRIMONIUL DE
AFECTATIUNE

Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale

şi necorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unor activităţi comerciale în
scopul atragerii clientului şi, implicit obţinerii de profit.

Elementele fondului de comerţ – fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri, şi anume
bunuri corporale şi incorporale.

a- elementele corporale ale fondului de comerţ

-bunuri imobile – în activitatea sa, comerciantul se serveşte de anumite bunuri mobile. Acestea
pot fi mobile prin natura lor (clădirea în care se desfăşoară activitatea) saumobile prin destinaţie
(instalaţii, utilaje, etc).

-bunuri mobile corporale – fondul de comerţ cuprinde şi bunuri mobile corporale cum sînt:
materiile prime, materialele destinate a fi prelucrate, precum şi produsele rezultate din activitatea
comercială.

b- elementele incorporale ale fondului de comerţ

-firma – firma sau firma comercială este un element de identificare a comerciantului în cîmpul
activităţii comerciale. Ea constă în numele său, după caz, denumirea sub care un comerciant este
înmatriculat în registrul comerţului. În cazul comerciantului individual (persoană fizică), firma se
compune din numele comerciantului, scris în întregime, adică numele şi prenumele, sau din
nume şi iniţiala prenumelui. În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit:

-firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea, societate în nume colectiv, scrisă în întregime

33
 -firma unei societăţi în comandită simplă, se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea, societate în comandită

-firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, se compune dintr-o denumire
proprie, de natură de a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime, societate pe acţiuni sau S.A. ori, după caz, societate în comandită pe acţiuni

-firma unei societaăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să arate
obiectul de activitate, însoţită de menţiunea scrisă în întregime, societate cu răspundere limitată
sau SRL

Firma trebuie să se caracterizeze prin noutate. Ea poate fi înstrăinată, dar numai o dată cu fondul
de comerţ.

-emblema – este semnul sau denumirea care deosebeşte o întreprindere de alta. Emblema are un
caracter facultativ. De asemenea ea trebuie să se caracterizeze prin noutate.

-clientela şi vadul comercial – clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice
care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică fondul de comerţ al acestuia, pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii.

Vadul comercial este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Prin
natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerţ, ci numai împreună
cu clientela. Deoarece clientela este strîns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă nu
poate fi transmis separat, ci numai în cadrul fondului de comerţ.

-drepturile de proprietate industrială – obiectul drepturilor de proprietate industrială se împarte în

două categorii: creaţii noi, şi semne noi. Din categoria creaţiilor noi fac parte invenţiile, know-
how-uldesenele şi modelele industriale şi modul de utilitate. În categoria semnelor noi, intră
mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă.

-drepturile de autor – titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau de dobînditor al

drepturilor patrimoniale de autor, au dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau
folosire în alt mod, de a oferi şi în consecinţă, dreptul la foloase patrimoniale corespunzătoare.

34
-regimul creanţelor şi datoriilor – creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de
comerţ.

1) Clientela
1.Noţiune
Scopul oricărei activităţi comerciale constă în obţinerea de profit. Pentru atingerea acestui
scop, comerciantul trebuie să reuşească să atragă în jurul lui o clientelă statornică. Deci clientela
deţine un rol foarte important pentru activitatea unui comerciant. Cu toate acestea, legea nu
cuprinde o reglementare referitoare la aceasta. Cea care şi-a asumat răspunderea definirii
clientelei a fost doctrina.
Astfel, într-o opinie , clientela reprezintă “totalitatea persoanelor fizice şi juridice care
apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii”, deci ea reprezintă un element indispensabil al fondului de
comerţ.
Alt autor susţine că această definiţie se înscrie în teza tradiţională referitoare la clientelă şi
că potrivit unei concepţii mai moderne asupra fondului de comerţ, integrarea clientelei în
structura unitară şi unificatoare a fondului de comerţ nu se justifică, deoarece, susţine autorul
menţionat, este impropriu ca aceeaşi noţiune să constituie atât un element cât şi un scop al
fondului de comerţ. Clientela, prin contrast cu celelalte elemente ale fondului de comerţ, privată
în accepţiunea ei de masă de persoane variabilă, neorganizată şi neomogenă, chiar dacă are o
anumită valoare economică, nu poate fi asimilată unui bun, stricto sensu. Comerciantul nu are un
drept subiectiv asupra publicului, iar consumatorii sunt liberi să-şi aleagă fondul pe lângă care se
aprovizionează. Aşadar, în această concepţie, clientela nu mai constituie un element al fondului
de comerţ, ci scopul determinant al acestuia, în vederea realizării căruia sunt afectate toate
celelalte elemente ale fondului de comerţ.
Pentru un alt autor , clientela este definită ca “aptitudinea sau posibilitatea de a grupa un
anumit număr de cumpărători potenţiali sau efectivi. Clienţii sunt beneficiari ai bunurilor sau
serviciilor oferite de un comerciant”.
35
 O altă opinie consideră că noţiunea clientelei poate fi disociată în două înţelesuri:
a) unul de ordin uman. În acest sens, clientela se defineşte ca “ansamblul de persoane
care obişnuieşte să se aprovizioneze de la un anumit comerciant sau să recurgă la serviciile sale”.
Pentru aceasta trebuie să se ţină seama de doi factori şi anume de un factor subiectiv
(personalitatea comerciantului) şi de un factor obiectiv (vadul comercial), precum şi de preţurile
convenabile şi de calitatea produselor.
b) unul de natură materială. Sub acest aspect, clientela este abordată în mod abstract,
independent de consumatorii care o alcătuiesc în fapt, acordându-se prioritate preţuirii pecuniare
aferente.
Autorul concluzionează că prin clientelă se înţelege, hoc sensu, valoarea pe care o
reprezintă raporturile probabile sau posibile cu persoanele care frecventează un anumit fond de
comerţ. Din acest punct de vedere clientela se analizează ca o posibilitate globală de contracte
viitoare şi repetabile cu consumatorii.
Clientela mai este văzută şi ca “acel complex de relaţii de drept şi de fapt datorită căruia
stăpânul unui fond de comerţ îşi asigură concursul clienţilor” .
 Felurile clientelei
Unii autori consideră că, în funcţie de legăturile existente între un agent economic şi
clientelă, devin posibile unele disocieri şi clasificări:
a) Clientela permanentă (atrasă). Se compune din consumatorii care se adresează
aceluiaşi fond de comerţ în virtutea obişnuinţei şi pentru încrederea ce le-o inspiră, deci în
virtutea unei fidelităţi create în timp. Specific acestui tip de clientelă este faptul că nu există o
bază contractuală în raporturile dintre comerciant şi clientelă.
b) Clientela angajată (captivă). Este alcătuită din totalitatea persoanelor care sunt
aprovizionate de un comerciant în baza unui contract. Între ei se stabilesc relaţii constante, de
durată şi implicând anumite facilităţi pentru clientelă.
c) Clientela ocazională (de pasaj). Se caracterizează prin lipsă de constanţă, continuitate
şi de stabilitate în relaţiile cu agentul economic. Este atrasă îndeosebi de proximitatea sau
amplasamentul favorabil al fondului de comerţ.
d) O categorie recent apărută în vocabularul de specialitate este cea desemnată prin
expresia clientelă derivată. Ea se referă la situaţiile complexe ivite în special în magazinele

36
universale, cu o multitudine de standuri, unde un distribuitor (concesionar) poate să beneficieze
de fluxul de consumatori atraşi de întreg complexul comercial în care îşi desfăşoară activitatea,
fără să intervină decât într-o măsură modică (uneori nulă) cauza de atractivitate decurgând din
propriile sale însuşiri sau atribuibile produselor oferite spre desfacere. În acest caz, consideră
autorul , apare o problemă ce decurge din inadecvenţa în raport cu caracterul personal al
clientelei.
 Caracteristicile clientelei
Clientela, ca orice altă noţiune, se diferenţiază de celelalte similare prin anumite
caracteristici. Prin gruparea acestor caracteristici se obţin118 anumite caractere ale noţiunii, cum
ar fi:
a) Caracterul licit al clientelei. Toate activităţile comerciale, care se desfăşoară într-un
cadru legal reglementat, se bucură de protecţia legii. Astfel, comerciantul care desfăşoară un
comerţ licit se află sub protecţia legii, iar cel care, dimpotrivă, exercită un comerţ care nu
concordă cu normele în vigoare (comerţ de contrabandă) nu beneficiază de protecţie legală.
b) Caracterul comercial al clientelei . Decurge din distincţia dintre clientela comercială şi
cea civilă, aceasta din urmă formându-se în jurul titularului care exercită o profesie liberală,
precum cea de avocat sau medic.
c) Caracterul autonom al clientelei. În principiu, un agent economic participă de sine
stătător la activitatea competiţională de pe piaţa relevantă, în serviciul propriei clientele. Relaţiile
constante care se stabilesc în acest fel decurg din gestionarea fondului de comerţ pe care l-a
organizat şi îl conduce. În condiţii normale, titularul îşi formează ca atare o clientelă personală şi
autonomă.
La acestea mai pot fi adăugate, conform unei opinii doctrinare , câteva trăsături, cum ar fi:
clientela trebuie să fie personală, pentru a se putea distinge de clientela altui comerciant şi, de
asemenea, ea trebuie să fie actuală, pentru că “o clientelă cedată sau pierdută nu mai poate fi
considerată ca un element al unui fond individual de comerţ”.

 Raporturile dintre clientelă şi fondul de comerţ

37
 Este evident că fondul de comerţ se află în strânsă legătură cu clientela. Problema care se
pune este până în ce punct se influenţează reciproc, din de moment le este afectată originalitatea.
În soluţionarea acestei dileme doctrina s-a împărţit în două :
a) O parte, susţinătoare a tezei tradiţionale, consideră că clientela se analizează ca un
element care face parte integrantă din universalitatea de fapt a fondului de comerţ, neputând fi
luată independent de acesta. Într-o concepţie1 , ea reprezintă “principalul factor de prosperitate al
întreprinderii”. Fondul de comerţ, considerat ca universitas facti, “ îmbrăţişează şi unifică toate
bunurile componente, datorită destinaţiei lor comune de a servi pentru atragerea şi menţinerea
unei clientele statornice, ţinta supremă a exercitării comerţului” .
b) O altă parte, susţinătoare a unei concepţii mai noi, consideră că asimilarea clientelei cu o
componentă a fondului de comerţ, chiar una esenţială, este incorectă, deoarece astfel s-ar ignora
tocmai originalitatea noţiunii conceptului de clientelă. În cadrul acestei concepţii, clientela este
percepută ca fiind scopul funcţionării unui fond de comerţ, scop urmărit de orice comerciant şi
un mijloc, aşa cum sunt celelalte elemente din structura unui fond de comerţ.

De aici poate fi dedusă şi importanţa pe care o are clientela pentru fondul de comerţ,
întrucât este de la sine înţeles că fără existenţa unei clientele, scopul comerciantului, anume acela
de a obţine un profit din desfăşurarea comerţului său, nu poate fi atins. Aceasta nu l-a oprit însă
pe autorul francez Yves Guyon să afirme că acest element, “în pofida caracterului său esenţial,
este de asemenea deosebit de evanescent, pentru că, în afara unor cazuri foarte particulare, nimic
nu îl leagă de fond. De aici vine şi ambiguitatea teoriei fondului de comerţ. Toată construcţia se
sprijină pe un fundament cvasi inexistent. Este un colos cu picioare de lut” .
 . Natura drepturilor referitoare la clientelă
Încadrarea drepturilor referitoare la clientelă în categoria drepturilor de creanţă sau în cea
a drepturilor reale pare improprie, deoarece fiind un drept privativ, echivalează cu un monopol
de exploatare, delimitat prin obiectul de activitate al întreprinderii în cauză. Într-o opinie . dreptul
de clientelă poate fi înţeles “numai în sensul că sancţionează, prin mijloace de reprimare şi
dezdăunare corespunzătoare, faptele de concurenţă neloială sau practicile monopoliste săvârşite
de terţi cu scopul de a deturna din jurul unui agent economic grupul de consumatori cu care
întreţine relaţii constante de vânzare sau de prestări de servicii, spre fondul de comerţ al
competitorului agresiv”.
38
 Mai trebuie arătat că, întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la
clientelă nu poate fi transmis separat, ci numai în cadrul fondului de comerţ .

 Transmiterea drepturilor referitoare la clientelă

Referitor la această problemă, se impune să se facă o analiză, plecându-se de la influenţa
pe care o are cesiunea fondului de comerţ sau gajarea acesteia faţă de statutul clientelei.
Astfel, în primul caz se pot lua în consideraţie două aspecte126 . Un prim aspect ia în
consideraţie faptul că „deşi nu se integrează ca element component în structura fondului de
comerţ, totuşi clientela, considerată sub aspectul ei de valoare patrimonială, intră în calculul
preţului negociat între cedent şi cesionar”.
Valoarea unei întreprinderi creşte dacă beneficiază de o clientelă numeroasă şi scade în
caz contrar. Pe de altă parte, aşa cum reiese şi din textul legii, cedentul unui fond de comerţ are
obligaţia de non-concurenţă faţă de noul dobânditor. Această obligaţie se raportează şi la dreptul
la clientelă al noului dobânditor.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte gajul fondului de comerţ, trebuie ţinut cont de cele
două concepţii pe care le-am analizat anterior. Astfel, cea tradiţionalistă, ce considera clientela ca
fiind un element al fondului de comerţ, apreciază clientela ca formând obiect al garanţiei, iar cea
mai modernă, care vede în clientelă scopul comerciantului , susţine că aceasta excede gajului
care priveşte fondul de comerţ.

 Ocrotirea dreptului la clientelă

Această ocrotire se face diferit, din punct de vedere procedural, de cea a fondului de
comerţ, ceea ce relevă încă o dată distincţia dintre cele două instituţii.
În sistemul de piaţă este permisă, în principiu, datorită libertăţii concurenţei, atragerea
clientelei altui comerciant, chiar şi în detrimentul acestuia, dar numai dacă se realizează prin
mijloace oneste, fără ca răspunderea beneficiarului să fie angajată. Însă, dacă dimpotrivă, un
comerciant utilizează mijloace neloiale, precum confuzia, denigrarea, dezorganizarea
întreprinderii rivale etc. în vederea atragerii clientelei, legea prevede sancţiuni. Agentul
economic culpabil îşi poate vedea angajată răspunderea civilă, contravenţională sau penală, în
condiţiile instituite în principal Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurenţei neloiale. Pe

39
lângă măsurile legale de combatere a acestor practici neloiale, mai pot fi folosite anumite clauze
contractuale. De exemplu, în contractele care au ca obiect transmiterea unui fond de comerţ i se
interzice cedentului aşa numitul drept de restabilire oprindu-l să implanteze un comerţ similar în
perimetrul respectiv, pe o durată rezonabilă de timp .

2) Vadul comercial
 Precizări prealabile
În strânsă legătură cu clientela se află vadul comercial. După unii autori, ele reprezintă,
împreună, elementele esenţiale ale fondului de comerţ, deoarece „fără clientelă nu poate exista
fondul de comerţ, iar clientela este cauza şi efectul vadului comercial”. În această opinie ele pot
fi transmise numai împreună cu fondul de comerţ.
 Noţiune
De-a lungul timpului doctrina a găsit mai multe definiţii fondului de comerţ. Dintre
acestea amintim:
- vadul reprezintă „acea aptitudine a fondului de comerţ de a atrage clienţii prin diverse
elemente caracteristice, printre care se numără locul favorabil de amplasare al punctelor de
desfacere, calitatea, atractivitatea (modernitatea) mărfurilor oferite, preţurile practicate,
comportamentul personalului, reclama făcută fondului etc” ;
- vadul comercial se materializează în „aptitudinea fondului de comerţ de a polariza
publicul prin factori precum îndeosebi amplasamentul favorabil într-un cartier comercial, la o
intersecţie foarte frecventată, în vecinătatea unei fabrici cu un mare număr de salariaţi, potenţiali
cumpărători etc.” ;
- vadul comercial constă într-o „aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul.
Această potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul unor factori multipli care se
particularizează în activitatea fiecărui comerciant. Asemenea factori sunt: locul unde se află
localul, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant,
comportarea personalului comerciantului în raport cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei
comerciale, influenţa modei etc.” ;

40
 - „obişnuinţa clienţilor de a cumpăra de la aceeaşi întreprindere formează vadul
comercial. Vadul comercial asigură perspectiva unor câştiguri viitoare prin continuitatea
clientelei şi prin modul de organizare şi comportare în afaceri” ;
- în jurisprudenţa românească s-a considerat că vadul comercial echivalează cu clientela,
cu reputaţia întreprinderii .
 Relaţia dintre clientelă şi vadul comercial
În această privinţă, în doctrină există două concepţii .
1) O concepţie tradiţională (clasică) potrivit căreia vadul comercial se identifică cu
clientela, aceasta întrucât ele au aceleaşi cauze de formare: amplasarea localului, calitatea
mărfurilor şi serviciilor, preţurile acestora etc.

2) O concepţie modernă, în care aceste două elemente sunt considerate a fi distincte,

aflate într-o strânsă corelaţie, clientela fiind o consecinţă a vadului comercial. Aceasta include şi
opinia potrivit căreia noţiunea de clientelă înglobează doi factori: factorul subiectiv (personal),
reprezentat de grupul uman fidel mărfurilor şi serviciilor unui comerciant şi factorul obiectiv,
care rezidă în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul, prin elementele sale, cum ar
fi: amplasamentul, atractivitatea superiorităţii tehnice a produselor, utilitatea lor economică.
În literatura de specialitate , deosebirea dintre clientelă şi vadul comercial a fost explicată
în două moduri:
1. Potrivit unei teze, clientela este constituită de ansamblul persoanelor atrase de însăşi
personalitatea comerciantului, în timp ce vadul comercial ar fi ansamblul persoanelor atrase de
amplasarea fondului de comerţ. Aşadar, clientela s-ar ataşa factorilor subiectivi, iar vadul
comercial, factorilor obiectivi ai activităţii comerciale. În timp ce vadul comercial are aptitudinea
de a atrage clienţi mai înainte de a se trata cu ei, clientela reprezintă persoanele care se află în
relaţii de afaceri cu comerciantul.
2. Potrivit altei teze, clientela vizează două categorii de persoane: acelea care sunt legate
de comerciant printr-un contract de furnitură (clientela captivă) şi acelea care se adresează
comerciantului din motive de încredere sau de obişnuinţă (clientela atrasă), iar vadul comercial
se referă la clienţii trecători, care sunt atraşi de amplasarea fondului de comerţ, dar nu fac decât
cumpărături ocazionale.

41
 Concepţia modernă tinde să opereze numai cu opţiunea de clientelă considerând că
distincţia de mai sus nu are consecinţe juridice.

3) Apărarea fondului de comerţ

Fiind un bun mobil incorporal, fondul de comerţ nu poate fi apărat prin acţiune în
revendicare, deoarece această acţiune este specifică apărării dreptului de proprietate asupra
bunurilor corporale. Ca orice drept de proprietate incorporală, fondul de comerţ conferă
titularului său un drept exclusiv de exploatare. În cazul încălcării acestui drept de exploatare,
titularul are la dispoziţie anumite acţiuni prin care se asigură înlăturarea tulburărilor aduse,
precum şi repararea eventualelor prejudicii cauzate.

-Actele juridice privind fondul comerţ

Actele juridice privind fondul de comerţ sînt guvernate de principiile generale ale
dreptului civil. Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ se poate transmite pe cale
succesorală, în condiţiile codului civil:

a- vînzarea – cumpărarea fondului de comerţ

Contractul de vînzare –cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar, sau
anumite componente ale acestuia. În privinţa creanţelor şi datoriilor titularului fondului de
comerţ, trebuie arătat că în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se transmit ca
urmare a înstrăinării fondului de comerţ.

Vînzarea fondului de comerţ dă naştere unor obligaţii speciale în sarcina vînzătorului. Este
de obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului. Obligaţia există chiar dacă ea nu a fost
stipulată în contract, fiind considerată ca o manifestare a obligaţiei de garanţie a vînzătorului.
Vînzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în registrul comerţului.

Contractul de vînzare-cumpărare poate avea ca obiect şi înstrăinarea separată a unora dintre

elementele fondului de comerţ.

-firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată

42
-clientela şi vadul comercial sînt elemente indispensabile activităţii comerciale, şi ele sînt
indisolubil legate de fondul de comerţ, neputînd fi înstrăinate separat.

-cît priveşte emblema, ea constituie un element care poate fi înstrăinat separat de fondul de
comerţ. Aceeaşi soluţie se aplică şi în privinţa drepturilor de proprietate industrială şi a
drepturilor de autor.

b- transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială

Titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate comercială, se olbigă să
contribuie la formarea capitalului social al societăţii prin transmiterea către societate a fondului
de comerţ. Titularul poate transmite dreptul de proprietate, ori numai dreptul de folosinţă asupra
fondului de comerţ.

c- locaţiunea fondului de comerţ

În temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului în calitate de locator, transmite

locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ. În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de
folosinţă priveşte ca în cazul vînzării, toate elementele fondului de comerţ. Ca efect al
contractului, locatarul are dreptul să continuie exercitarea comerţului sub formă proprie,
exploatînd fondul de comerţ.

Locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă. Locaţiunea fondului de comerţ

constituie un act despre care comerciantul are obligaţia să facă menţiune în registrul comerţului.

d- gajul asupra fondului de comerţ

Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul contractului de
gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea drept consecinţă imposibilitatea
continuării comerţului de către comerciantul debitor

2. Patrimoniul de afectaţiune
Potrivit NCC “Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu
care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.Acesta poate
43
face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.”

Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării

unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii. În caz de diviziune
sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul
aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia
drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale..De menţionat faptul că transferul
drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.

Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii

autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
publicitate prevăzute de lege.

NCC,care stabileste principiul potrivit căruia orice persoană are un patrimoniu unic insă
acesta nu mai este indivizibil. Mai mult, una dintre acele mase patrimoniale rezultate in urma
divizării poate avea regimul special al patrimoniului de afectaţiune. Important este că acest
patrimoniu de afectaţiune poate aparţine atat unui comerciant, in lumina codului comercial, cat si
unui profesionist, in lumina Noului Cod civil. Patrimoniul de afectaţiune are o importanţă
deosebită intrucat in anumite condiţii el se constituie intr-un minipatrimoniu care, fiind o
universalitate juridică, cuprinde si drepturi si obligaţii

44
 TEMA 4 : SOCIETĂŢILE COMERCIALE

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Noţiune şi caractere juridice

Societatea este un contract în temeiul căruia souă sau mai multe persoane (asociaţi) se
înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită activitate în
vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta.

Potrivit art.1,alin(1) „În vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele

fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea
dispoziţiilor prezentei legi. Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române.Societăţile cu sediul în România sunt persoane juridice române.
Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:

Dacă prin lege nu se prevede altfel, societăţile cu personalitate juridică se constituie în

una dintre următoarele forme:

a)societate în nume colectiv;

b)societate în comandită simplă;

c)societate pe acţiuni;

d)societate în comandită pe acţiuni şi

e)societate cu răspundere limitată.

Caractere juridice

45
- contractul este plurilateral, în sensul că la încheierea sa participă două sau mai multe
persoane, fiecare asumîndu-şi anumite obligaţii
- contractul este cu titlu oneros, fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos patrimonial
- contractul este comutativ, întinderea obligaţiei fiecărui asociat este cunoscută din momentul
încheierii contractului
- contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor, forma scrisă este cerută ad probationem
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane, constituită pe baza unui contract
de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor rezultate.

2. Elementele specifice ale contractului de societate care stau la baza societăţii

comerciale
Elementele specifice contractului de societate sînt:

-aportul asociaţilor

-intenţia de a exercita în comun o activitate comercială

-împărţirea beneficiilor

În absenţa unuia dintre aceste elemente, contractul va fi considerat nul.

a- aporturile asociaţilor – prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Aportul poate fi în numerar, în natură
sau în industrie.

- aportul în numerar – acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o
transmită societăţii

- aportul în natură – acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri,
instalaţii, etc) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri, etc) sau incorporale (creanţe, fond
46
de comerţ etc). Aportul poate consta în transmiterea către socirtate a dreptului de proprietate
asupra bunului ori a dreptului de folosinţă.

În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau unul mobil corporal, raporturile dintre
asociat şi societate sînt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vînzător şi cumpărărtor.

Bunul cara face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor asociatului în schimbul aportului.

Legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni şi societatea
cu răspundere limitată. Între cazurile cînd creanţele sînt admise ca aport, raporturile dintre
asociat şi societate sînt cîrmuite de regulile cesiunii de creanţă.

-aportul în industrie – acest aport constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o
efectueze în societate, avînd în vedere competenţa şi calificarea sa. Pentru aportul în muncă sau
prestaţii, raporturile dintre asociat şi societate vor fi guvernate de regulile privind locaţiunea de
servicii.

Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului
societăţii. Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi
obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă obiect unitar.

Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Efectuarea aportului
poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsămînt). Dacă asociatul nu a respectat termenele de
efectuare a aportului şi prin aceata, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata
de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun. Pentru cazul cînd aportul a fost stipulat în
numerar, legea prevede că asociatul este obligat la plata dobînzilor legale din ziua în care trebuia
să se facă vărsămîntul.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii

Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţilor
aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi
capital nominal. Are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică.

47
Capitalul social are o semnificaţie contabilă, el neavînd o existenţă reală, concretă. În bilanţul
societăţii,capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintă aporturile asociaţilor,
care la dizolvarea societăţii trebuie restituite. În schimb, bunurile efective care constituie
aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucît ele aparţin societăţii.

Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică, el constituind gajul general al creditorilor
societăţii. Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul
măririi sau micşorării sale, numai prin modificarea contractului de societate. În privinţa
capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi cel vărsat.

- capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să
contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
- capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii
Capitalul social este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a societăţii

-părţi de inters în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă

-părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată

-acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni

Patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică

aparţinînd societăţii.

b- intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectiv

societatis) – affectiv societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a
lucra în comun, suportînd toate riscurile activităţii comerciale. Participarea la activitatea
societăţii trebuie să fie activă şi interesată. Colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică
între aceştia.

c- realizarea şi împărţirea beneficiilor – scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din
activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi între asociţi sub formă de dividende. Pentru a
putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie. Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un
excedent, o sumă care să fie mai mare decît capitalul social. Beneficiile trebuie să fie utile, adică
48
să reprezinte beneficiile rămase după întregirea capitalului social, cînd acesta s-a micşorat în
cursul exerciţiului financiar.

Legea interzice acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi în detrimentul celorlalţi.

În cazul în are asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a

pierderilor, legea spune că dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare
la capitalul social. În cazul unui aport

în muncă sau prestaţie, în lipsa unei modificări a aportului, asociatul va avea dreptul la o cotă la
beneficii şi pierderi, egală cu cea a sociatului care a adus în societate cota cea mai mică de
capital.

3. Formele societăţilor comerciale şi clasificarea lor

- societatea în nume colectiv – este acea societate ale cărei obligaţii sociale sînt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
- societatea în comandită simplă – este societatea ale cărei obligaţii sociale sînt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociţilor comanditaţi, asociaţii
comanditari răspund numai pînă la concurenţa aportului lor.
- societatea pe acţiuni – este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar
obligaţiile sociale sînt garantate cu patrimoniul social, acţionarii răspund numai în limita
aportului lor.
- societatea în comandită pe acţiuni – este societatea al cărei capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sînt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată
şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii răspund numai în limita aportului lor
- societatea cu răspundere limitată – este societatea ale cărei obligaţii sociale sînt garantate
cu patrimoniul social, asociaţii răspund în limita aportului lor.
Clasificare

a- societăţi de persoane şi societăţi pe capitaluri

49
-societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi
încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor. Fac parte din această categorie:
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă

-societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile

capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul principal
îl constituie cota de capital investită de asociat. Intră în această categorie: societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni.

b- societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată, societăţi în care asociaţii au o

răspundere limitată

În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

În societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund pînă la concurenţa

aportului lor.

În privinţa societăţii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este diferită:
asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociţii comanditari numai în limita
aportului lor.

c- societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni

Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi a societăţii în
comandită simplă, precum şi în cazul societăţii cu răspundere limitată. În cazul acestei din urmă
societăţi, legea desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi sociale. Capitalul social este
împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni. Părţile de
interes nu sînt transmisibile, putînd face obiectul unei negocieri (în anumite condiţii, la bursa de
valori)

d- societăţi care emit titluri de valori şi societăţi care nu pot emite asemenea titluri

În prima categorie intră societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu

răspundere limitată. În cea de-a doua categorie sînt cuprinse societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă. Titlurile de valoare emise poartă denumiea de acţiuni în

50
societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, şi certificate de părţi sociale, în cazul societăţii cu
răspundere limitată.

Acţiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile (titluri de credit), iar
certificatele de părţi sociale nu sînt titluri negociabile, ci titluri de legitimare.

e- societăţi cu capital românesc şi societăţi cu participare străină

Societăţile cu capital românesc sînt societăţile în care asociaţii sînt cetăţeni români, ori persoane
juridice de naţionalitate română. Societăţile cu participare străină sînt societăţile care se
constituie cu capital integral străin, ori în asociere cu persoane fizice sau juridice române.

5 .Noţiunea de act constitutiv

 Noţiuni generale
Prin incheierea actului constitutiv părtile –asociaţi,acţionari sau după caz asociat –
urmăresc naşterea unei noi entităţi juridice şi efectuarea unui comerţ prin intermediul
acesteia.Acţionari sau asociaţi pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice române dar şi
străine, comerciant devenind societatea comercială şi nu acţionarii sau asociaţii.Se pune
problema dacă constituirea unei noi societăţi comerciale poate urmării şi alte scopuri. În acest
sens doctrina22 identifică trei ţeluri posibile pentru a crea o nouă societate comercială:

 Pentru a crea un cadru organizatoric al participării asociaţilor la o activitate

comună,
 Pentru a crea un cadru de exploatare a aunei întreprinderi ,
 Pentru a constitui un instrument de organizare a patrimoniului.

Rezultă mai multe scopuri sau interese urmărite de părţi la încheierea actului constitutiv
şi anume un interes juridic, financiar şi fiscal.Interesul juridic constă în începrea desfăşurării
comerţului de către întreprindere prin obţinerea personalităţii juridice care atrge după sine

22
Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H.Beck, vol.II,Bucureşti ,2008,p.373
51
numeroase consecinţe juridice: societatea dobândeşte elemente de identificare proprii-
sediu,naţionalitate-voinţă proprie, patrimoniu propriu,capacitate juridică proprie.Dobândirea
personalităţii juridice de către societatea comercială constituie premiza realizării obiectului de
activitate definit prin actul constitutiv.

Interesul financiar poate consta în posibilitatea dotării societăţii cu mijloace financiare

necesare desfăşurării activităţiiAcest lucru se realizează de obicei prin aportul altor
persoane,credite bancare şi alte mijloace bancare.

Interesul fiscal se referă la facilităţile care decârg din din cotele de impozitare mai
avantajoase.

Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale reglementează modalitatea de încheiere a

actului constitutiv în funcţie de forma de asociere aleasă de asociaţi sau acţionari.Astfel în cazul
societăţilor în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin contract de
societate, societatea în comandită pe acţiuni,societaea pe acţiuni cât şi societatea cu răspundere
limitată pluripersonală se constituie prin contract de societate şi statut iar societatea cu
răspundere limitată unipersonală se constituie doar prin statut.

Ca şi modalitate de încheiere contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma

unui înscris unic ,sub semnătură privată ce poartă denumirea de act constitutiv. Tot act
constitutiv poate fi numit şi contractul de societate sau statutul atunci sunt unicele acte de
constituire a societăţii comerciale.

Indiferend de ce denumire va avea actul constittiv semnifică faptul că părţile au ajuns la

unn acord ,reprezentând practic un contract între asociaţi23.

 Conţinutul actului constitutiv

În esenţă actul constitutiv, indiferend de forma de societate, trebuie să cuprinndă:

 Identificarea asociaţilor

23
Smaranda Angheni,Magda Volonciu,Camelia Stoica, Drept Comercial,Editura C.H.Beck,Bucureşti,2008,p-94
52
  Identificarea societăţii comerciale( denumire,formă,sediu emblema societăţii),
 Obiectul activităţii societăţii,
 Capitalul social şi aportul individual al fiecărui asociat
 Drepturile corporative
 Durata de funcţionare a societăţii,
 Durata societăţii,modul de dizolvare şi lichidare.
Legea permite ca acelaşi sediu să funcţioneze mai multe societăţi comerciale ,dacă cel
puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre aceste societăţi, dacă imobilul
prin structura sa permite funcţionarea mai multor societăţi comerciale sau dacă cel puţin uul
dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi închiriat.

Actul constitutiv trebui semnat de fondatori.

În funcţie de forma de societate aleasă de asociaţi sau acţionari legea mai impune pe
lângă cerinţele prezentate mai sus :

 În cazul societăţilor de persoane si a societăţii cu răspundere limitată actul constitutiv mai

trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente:
 -numele şi prenumele, locul şi data nasterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor
persoane fizice;
 denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor persoane juridice
 datele de autentificare ale primilor cenzori precum şi a primului auditor financiar
pentru societatea cu răspundere limitată.
 numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale ,precum şi numărul părţilor sociale
atribuite fiecărui asociat pentru aportul său pentru societatea cu răspundere
limitată.
 asociaţii care reprezintă şi administrează societatea
 -În cazul societăţii în comandită simplă actul constitutiv mai trebuie să cuprindă:
 date cu privire la asociaţii comanditari şi comanditari ,
 forma,denumirea şi, dacă este cazul emblema societăţii sau administratorii
neasociaţi, persoane fizice sau juridice
 partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi
53
  obiectul de activitate al societate,
 Durata de funcţionare a societăţii,
 În cazul societăţilor de capital :
 identificarea asociaţilor potrivit celor arătate la societăţile de persoane şi
cu răspundere limitată.În cazul societăţii în comandită pe acţiuni se vor identifica
asociaţii comnaditari şi cei comanditaţi,
 forma de societate ,denumirea şi sediul acesteia
 obiectul de activitate al societăţii, precizându-se domeniul şi activitatea
principală.
 Capitalul social subscris şi cel vărsat.La constituire capitalul social vărsat
de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris ,cu excepţia
cazului când prin lege nu se altfel( de exemplu în cazul societăţilor bancare sau al
societăţilor pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică)
 Valoarea bunurilor ce se constituie aport în natură , modul de evaluare al
acestora şi numărul de acţiuni acordate pentru acestea.
 Numărul şi valoarea nominală a acţiunilor specificându-se dacă sunt
nominative sau la purtător.valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de
0.1 lei.
 Administratorii societăţii persoane fizice sau juridice.
În cee ce priveşte natura actului constitutiv doctrina24 îl califică ca fiind un act unilateral
colectiv ,voinţele semnatarilor fiind concertate spre realizarea scopului comun.Într-o altă opinie
,societatea este un contract sau un act juridic unilateral care poate da naştere dacă asociaţii au
acest scop unei persoane juridice guvernate de reguli incompatibile cu regimul contractual.

 Membrii fondatori
Este un aspect comun tuturor formelor de societate .

Potrivit dispoziţilor legale25 sunt consideraţi fondatori:

24
Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H.Beck, vol.II,Bucureşti ,2008,p.374
25
Art.6 alin.(1) din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată
54
  Semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant în
constituirea societăţii.
 Persoanele care demarează constituirea unei societatăţi pe acţiuni prin subscripţie
publică ,întocmind prospectul de emisiune pe care urmează să îl dea publicităţii.
De asemenea membrii fondatori trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să aibă capacitate deplină de exerciţiu26

 Să nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals şi uz
de fals, înşelăciune, delapidare,mărturie mincinoasă, dare/luare de mită, pentru
infracţiuni prevăzute de legea nr. 656 din 2002 pntru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi complectările
ulterioare.pentru infracţiuni prevăzute de art.143-145 din legea nr. 85 din 2006
privind procedura insolvenţei sau pentru cele prevăzute de Legea nr.31/1990
republicată şi modificată
În cazul societăţii comerciale în care asociaţii sau acţionarii sunt soţi doctrina şi
jurisprudenţa sunt unanime în sensul adminisibilităţii acesteia ,chiar în regimul juridic al
adminsibilităţii acesteia.În cazul bunurilor mobile soţul poate aduce bunul ca aport în baza
mandatului tacit reciproc dintre soţi ,în cazul bunurilor imobile este nevoie de consimţământul
expres al celuilat soţ.

 Caracterele actului constitutiv

A) Caracterele generale

Actul constitutiv are următoarele caractere generale:

 Pluralitatea ,fiind încheiat între mai multe persoane, fiecare acţionând în interes şi
în nume propriu,
 Caracterul oneros,prin încheierea lui asociaţii urmărind obţinerea de profit,

26
Pentru o discuţie privind capacitatea comerciantului a se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia
Stoica, Drept Comercial,Editura C.H.Beck,Bucureşti,2008,nota de subsol de la p.95

55
  Comutativ, fiecare dintre asociaţi având determinată întinderea obligaţiilor sale
dar şi partea de beneficii ce ar rezulta
 Solemn ,în situaţiile în care se materializează într-un înscris autentic.
Cu privire la caracterele generale ale actului constitutiv trebuiesc făcute unele precizări:

a) Privind caracterul pluripersonal al societăţii comerciale:

 în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală caracterul este unipersonal,
 uzufructuarul acţiunii sau al părţii sociale nu are calitatea de acţionar sau asociat,
 convenţia de crupier prin care asociatul cedează unei terţe persoane o parte din
divindend este licită în măsura în care nu disimulează o cesiune de aport efectuată contrar
clauzelor contractului de societate,
 este valabilă convenţia de împrumut de nume ,prin care calitatea de asociat aparent o
deţine o altă persoană decât aceea care împrumută numele primei persoane .Convenţia este
valabilă dacă nu se urmăreşte fraudarea legii precum şi atunci când prin împrumutarea numelui
se se constituie o societate pe acţiuni având în realitate mai puţin doi acţionari.
b) Privind caracterul solemn, forma autentică este obligatorie în următoarele cazuri:
 când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren,
 se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită,
 societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

Din cele prezentate mai sus rezultă că regula la încheierea actului constitutiv este
încheierea lui sub semnătură privată iar excepţia o constituie încheierea actului constitutiv în
formă autentică.

Actul constitutiv,în funcţie de situaţie, dobândeşte dată certă :

 prin depunerea la Oficiul Registrului Comerţului

 Pe baza încheierii notarului public sau a unu cabinet de avocatură în cazul
înscrisului sub semnătură privată
B) Caracterele specifice ale actului constitutiv sunt:

a) aportul asociaţilor
56
 Această obligaţie este o obligaţie personală,fiind prevăzută pentru toate actele
constitutive

Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate
un anumit bun, o valoare patrimonială. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.De
regulă subscrierea aportului se realizează prin clauza cuprinsă în actul constitutiv .

 Aportul în numerar
Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii.Este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate.

 Aportul în natură – acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri
imobile (clădiri, instalaţii, etc) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri, etc) sau
incorporale (creanţe, fond de comerţ etc). Aportul poate consta în transmiterea către societate a
dreptului de proprietate asupra bunului ori a dreptului de folosinţă.
În cazul în care aportul are ca obiect un bun imobil sau unul mobil corporal,
raporturile dintre asociat şi societate sînt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vînzător şi
cumpărărtor.

Bunul cara face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se
putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor asociatului în schimbul
aportului.

Legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni

şi societatea cu răspundere limitată. Între cazurile cînd creanţele sînt admise ca aport, raporturile
dintre asociat şi societate sînt cîrmuite de regulile cesiunii de creanţă.

 Aportul în industrie – acest aport constă în munca sau activitatea pe care asociatul
promite să o efectueze în societate, avînd în vedere competenţa şi calificarea sa. Pentru aportul în
muncă sau prestaţii, raporturile dintre asociat şi societate vor fi guvernate de regulile privind
locaţiunea de servicii.
Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea
patrimoniului societăţii. Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele
să aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă obiect unitar.Asumarea obligaţiei de
57
aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Efectuarea aportului poartă
denumirea de vărsare a capitalului (vărsămînt). Dacă asociatul nu a respectat termenele de
efectuare a aportului şi prin aceata, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata
de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun. Pentru cazul cînd aportul a fost stipulat în
numerar, legea prevede că asociatul este obligat la plata dobînzilor legale din ziua în care trebuia
să se facă vărsămîntul

Societatea comercială îşi formează capitalul social prin însumarea aporturilor

proprii ale asociaţilor.În funcţie de forma de societate legea impune o anumită limită capitalului
social.Astfel în cazul societăţii cu răspundere cu răspundere limitată Legea impune o limită de
200 de lei iar în cazul societăţii pe acţiuni precum şi a societăţii în comandită pe acţiuni limita
este de 90.000 lei.

b) intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio

societatis) – affectiv societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a
lucra în comun, suportînd toate riscurile activităţii comerciale. Participarea la activitatea
societăţii trebuie să fie activă şi interesată. Colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică
între aceştia.

c) realizarea şi împărţirea beneficiilor – scopul societăţii este acela de a realiza

beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi între asociţi sub formă de
dividende. Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie. Aceasta înseamnă că trebuie
să se fi înregistrat un excedent, o sumă care să fie mai mare decît capitalul social. Beneficiile
trebuie să fie utile, adică să reprezinte beneficiile rămase după întregirea capitalului social, cînd
acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.

Legea interzice aşa numitele clauze leonine, adică acea clauză prin care un asociat sau
acţionar înţelege să participe doar la împărţirea beneficilor şi să nu participă la suportarea
riscurilor afacerii.

În cazul în are asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a

pierderilor, legea spune că dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare
la capitalul social. În cazul unui aport în muncă sau prestaţie, în lipsa unei modificări a aportului,
58
asociatul va avea dreptul la o cotă la beneficii şi pierderi, egală cu cea a sociatului care a adus în
societate cota cea mai mică de capital.

 Actele constitutive ale societăţii comerciale

a. Contractul de societate – este considerat actul constitutiv al societăţii comerciale. În
cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată,
legea prevede necesitatea unui al doilea act constitutiv, care este statutul societăţii.
Condiţiile de fond ale contractului de societate

-consimţămîntul părţilor – pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante

trebuie să fie declarată, să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată
de vicii. În cazul contractului de societate, consimţămîntul părţilor trebuie să aibă o natură
specifică, voinţa fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a
desfăşura în comun o activitate comercială. O societate comercială poate fi constituită de
persoane fizice, juridice şi persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice
sau juridice pot fi comercianţi sau nu, pot fi cetăţeni străini sau nu.

Pentru a fi valabil, consimţămîntul dat la încheierea contractului de societate trebuie să nu fie

alterat de eroare, dol sau violenţă. Eroarea nu produce nulitate cînd cade asupra persoanei cu care
s-a contractat, afară de cazul cînd consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a
încheiat contractul.

Eroarea asupra valorii aportului sau asupra şanselor la beneficii nu duce la nulitatea
contractului. Dolul duce la anularea contractului numai cînd manopere dolosive emană de la
cealaltă parte contractantă.

-capacitatea părţilor – pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie

să aibă capacitatea de a încheia acte juridice în condiţiile din dreptul comun. Persoana fizică
trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Avînd în vedere că, prin încheierea contractului
trebuie să contribuie la formarea capitalului social, se cere ca acesta să aibă capacitatea de a face
acte de dispoziţie.

59
La încheierea unui contract de societate nu este exclusă posibilitatea participării unui minor, prin
ocrotitorul legal. Persoana pusă sub curatelă, are capacitatea de a încheia un contract de
societate.

-obiectul contractului – în sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de

obiect al contractului de societate desemnează activitatea societăţii, sau, altfel spus, faptele de
comerţ pe care le va săvîrşi societatea comercială.

-cauza contractului – în contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat la

rezultatul activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea beneficiilor. Cauza
contractului de societate trebuie să fie licită şi morală.

În cazul nerespectării condiţiilor de fond, contractul de societate este lovit de nulitate. Caracterul
plurilateral al contractului de societate, impune o limitare a efectelor nulităţii, sancţiunea priveşte
raportul juridic viciat, iar nu contractul de societate în întregul său. Pentru ceilalţi asociaţi,
contractul de societate subzistă şi produce toate efectele care îi sînt proprii.

Condiţiile de formă ale contractului de societate

Orice societate comercială se constituie printr-un contract de societate încheiat în formă

autentică. Cu toate că instituie ca regulă generală, forma autentică a contractului de societate,
legea nu prevede sancţiunea nulităţii, pentru cazul nerespectării ei de către asociaţi. Avînd în
vedere aceste considerente, se socoteşte că forma autentică a contractului de societate este cerută
ad probationem şi nu ad validitatem. Forma autentică a contractului de societate este
indispensabilă pentru constituirea legală a societăţii comerciale. În absenţa formei autentice,
societatea este considerată nelegal constituită.

Cuprinsul contractului de societate

Contractul de societate trebuie să cuprindă anumite clauze care să stabilească relaţiile

dintre asociaţi

a- clauze de identificare a părţilor – în cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se

prevadă numele şi prenumele, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor. În cazul unor persoane
juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea
60
 b- clauze privind identificarea viitoarei societăţi comerciale – aceste clauze sînt: denumirea
sau firma societăţii, forma juridică a societăţii, sediul societăţii. Sediul este locul care
situează în spaţiu societatea comercială ca subiect de drept.
c- clauze privind caracteristicile societăţii -
-obiectul societăţii – trebuie să se precizeze faptele de comerţ pe care le va săvîrşi societatea. El
trebuie stabilit concret

-durata societăţii – asociaţii se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe
societatea ori pot conveni ca durata societăţii să fie nelimitată

-capitalul social – trebuie arătat care este capitalul social subscris şi capitalul vărsat

Trebuie manţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri, valoarea lor şi modul de
evaluare, precum şi data la care se va vărsa întregul capital social subscris. Mai trebuie arătat
modul în care a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau
părţilor sociale după caz, precum şi repartizarea acestora între asociaţi.

d- clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii

e- clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. În cazul societăţilor în nume colectiv,
în comandită simplă şi în societăţile cu răspundere limitată, legea care să se stabilească
partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi
f- clauze privind dezvoltarea şi lichidarea societăţii
g- clauze privindsucursalele şi filialele societăţii

b. Statutul societăţii
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi a societăţii cu răspundere
limitată, constituirea societăţii are ca temei două acte: contractul de societate şi statutul societăţii.
Statutul este un act constitutiv suplimentar, impus de specificul societăţii în cauză.

Noţiunea şi condiţiile de validitate a statutului

Statutul este un act juridic de natură contractuală. Obiectul statutului îl constituie

stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii. Pentru validitatea sa

61
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: consimţămînt, capacitate, obiect, cauză. El trebuie
să fie încheiat în formă autentică, ad probationem.

Cuprinsul statutului societăţii

Statutul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cuprinde aceleaşi elemente ca şi

contractul de societate. În privinţa statutului societăţii cu răspundere limitată, legea precizează
numai conţinutul contractul de societate, de aici se subînţelege că statutul acestei societăţi va
avea acelaşi cuprins ca şi contractul de societate. Deşi, potrivit legii, conţinutul statutului este
identică cu cel al contractului de societate, există anumite deosebiri: statutul dezvoltă elementele
contractului de societate privind organizarea, conducerea şi funcţionarea societăţii.

6. Personalitatea juridică a societăţii

Societatea comercială este persoană juridică deoarece ea are elementele constitutive

imăuse de lege, şi anume: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu, scop determinat.
Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii, de a fi subiect colectiv de drept.

Atributele de identificare a societăţii

a- firma – este numele, sau după caz, denumirea sub care societatea comercială îşi exercită
comerţul şi sub care semnează. Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul
de societate. În afară de firmă, legea reglementează şi emblema. Emblema este semnul
sau denumirea care deosebeşte o societate de altă societate care desfăşoară acelaşi fel de
activitate
b- sediul societăţii – mai este denumit şi sediul social. Asociaţii sînt liberi să stabilească
sediul societăţii. Sediul societăţii este unul dintre elementele în raport de care se stabileşte
naţionalitatea societăţii. Sediul societăţii poate fi schimbat numai prin modificarea actelor
constitutive ale societăţii.
c- naţionalitatea societăţii – determină legea aplicabilă persoanei juridice. Legea a adoptat
drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii, sediul societăţii. Prin urmare, orice
62
 societate comercială dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României, are naţionalitate
română.

Voinţa societăţii comerciale

Societatea comercială are o voinţă de sine-stătătoare, care nu se confundă cu voinţa

asociaţilor. La baza formării voinţei sociale, stă principiul majorităţii. Întrucît voinţa majorităţii
este voinţa societăţii, ca persoană juridică, ea este hotărîtoare şi obligatorie în viaţa societăţii.

Capacitatea juridică a societăţii

Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.

a- capacitatea de folosinţă – societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică

aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă se dobîndeşte din ziua înmatriculării în registrul
comerţului. O trăsătură specifică a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale o reprezintă
aptitudinea de a dobîndi drepturi şi asuma obligaţii prin săvîrşirea faptelor de comrţ. Capacitatea
de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă de scopul pentru care societatea a fost
constituită.

b- capacitatea de exerciţiu – societatea comercială are aptitudinea de a-şi exercita drepturile

şi de a-şi
asuma obligaţii, săvîrşind acte juridice. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sînt actele persoanei juridice însăşi.. societatea
comercială dobîndeşte capacitatea de exerciţiu de la data constituirii, adică din ziua
înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat administratorul care
reprezeintă societatea.

63
Patrimoniul societăţii

Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

patrimonial care aparţin societăţii. Patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social.
În activul social sînt cuprinse drepturile patrimoniale reale sau de creanţă, iar în pasivul social
obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi extracontractuale.

Acest patrimoniu are un caracter autonom. El este distinct de patrimoniile asociaţilor care
au constituit societatea. Autonomia patrimoniului societăţii determină anumite consecinţe
juridice:

-bunurile aduse ca aport de asociaţi, ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii

-bunurile aduse ca aport de asociaţi, care sînt cuprinse în activul social, formează gajul general al
creditorilor sociali

-obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de societate

-declararea în faliment a societăţii priveşte numai patrimoniul societăţii

Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale

Principalele efecte ale personalităţii juridice a societăţii comerciale sînt următoarele:

-dreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile juridice – ca subiect de drept,

societatea va putea să dobîndească drepturi şi să îşi asume obligaţii, săvîrşind acte juridice prin
organele sale. Felul şi sfera raporturilor juridice la care participă societatea sînt determinate de
specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii, precum şi de necesitatea realizării obiectului
societăţii.

-dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau pîrîtă – întrucît este subiect de drept
distinct de asociţii care o constituie, societatea comercială poate acţiona ca reclamantă sau poate
fi acţionată ca pîrîtă, prin reprezentanţii săi legali

64
-răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale – răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale,
este asigurată graţie patrimoniului propriu, asupra căruia creditorii societăţii (creditori sociali) au
un drept de gaj general. Dacă obligaţia derivă dintr-un contract, răspunderea va fi civilă
contractuală şi va fi răspundere civilă delictuală dacă obligaţia derivă din săvîrşirea unei fapte
ilicite

7. Funcţionarea societăţiilor comerciale

Funcţionarea societăţii în nume colectiv

-Asociaţi. Incompatibilităţi.

Dacă specificul funcţionării societăţilor de persoane este dat de regula unamintăţii,

asociaţii, uniţi în cadrul societăţii prin interese comune, nu pot interveni în operaţiunile efectuate
în cadrul societăţii, dacă interesele lor proprii nu concordă cu cele ale socităţii. În acest sens,
L31/1990 republicată, stabileşte o serie de incompatibilităţi pentru asociaţi:

-în cazul în care un asociat are, într-o operaţiune determinată, interese contrarii acelora ale
societăţii, el nu poate participa la deliberarea sau luarea deciziilor cu privire la problema în
cauză. Legea nu sancţionează în mod direct comportamentul asociatului cu interese contrarii faţă
de societate, ci numai în măsura în care, în urma participării active a acestuia la vot, decizia
adoptată de către asociaţi a prejudiciat societatea.

- interdicţie cu privire la participarea ca asociat în cadrul oricărei alte forme de societăţi cu

răpsundere nelimitate, în măsura în care o asemenea societate ar fi concurentă sau ar avea acelaşi
obiect de activitate

-legea interzice asociaţilor să realizeze orice operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de
comerţ sau într-unul asemănător fără consimţămîntul prealabil al celorlalţi ascoiaţi

65
 În cazul nerespectării condiţiei consimţămîntului prealabil al celorlalţi asociaţi, pentru
prestarea unei activităţi concurente, asociatul culpabil poate suporta următoarele consecinţe:

- excluderea din cadrul societăţii

- obligarea sa la plata unor despăgubiri faţă de societate
Dreptul societăţii de a se îndrepta împotriva asociatului culpabil este un drept
prescriptibil, L31/1990

Republicată, stabilind un termen de prescripţie de 3 luni, care să înceapă să curgă din momentul
în care societatea a luat cunoştinţă de faptul că asociatul în cauză are calitatea de asociat în
cadrul unei alte societăţi concurente cu răspundere nelimitată.

-Aportul asociaţilor

În cadrul societăţilor în nume colectiv, capitalul social poate fi constituit din apot în bani,
în natură, dar şi în creanţe şi aport în industrie.

a-aportul în numerar şi în natură – în cazul în care asociaţii aportează la capitalul social în

bani sau în natură, legea nu impune un capital minim pentru constituirea societăţii în nume
colectiv. Dacă acest aport aparţine mai multor persoane, cei cu drepturi comune asupra bunurilor
aportate, rămîn legaţi solidar şi în ceea ce priveşte obligaţia ce se naşte cu privire la aportul
respectiv.

b- aportul în creanţe şi răspunderea asociatului – în cazul în care asociaţii aportează la

capitalul social propriile creanţe pe care le au împotriva unui debitor al lor, aceştia se consideră
că şi-au îndeplinit obligaţia de aportare numai în măsura în care debitorul cedat a plătit debitul pe
care îl avea direct către societate.

Prin lege se instituie răspunderea cedentului asociat în situaţia în care plata nu s-a putut obţine de
la debitorul cedat, dşi s-a realizat urmărirea debitorului. Într-o asemenea situaţie, asociatul va
răspunde în sensul că va fi obligat la plata sumei datorate şi neplătite de debitorul cedat, cu
dobînda legală calculată de la momentul în care debitorul a devenit scadent.

66
 c- aportul în industrie – prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau la

majorarea capitalului social. Asociaţii care aportează muncă rămîn obligaţi pentru aportul
respectiv, fără însă ca acesta să se regăsească în cadrul capitalului social

d- cesiunea aportului de capital social – posibilitatea de cesionare în tot sau în parte a

aportului la capitalul social este posibilă numai în măsura în care actul constitutiv conferă această
prerogativă asociaţilor. Cesiunea va fi supusă şi formalităţilor de publicitate, pentru ca astfel ea
să devină oppzabilă terţilor. Părţile sociale pot fi transmise şi pe calea moştenirii legale, dacă în
contractul de societate nu există clauze contrare.

e- alte obligaţii ale asociaţilor – pornind de la existenţa unui patrimoniu propriu al

societăţii în nume colectiv, bunurile ce aparţin societăţii nu pot fi folosite de către un asociat fără
consimţămîntul expres al celorlalţi asociaţi. În situaţia în care nu există o stipulaţie expresă în
actul constitutiv şi totuşi un asociat foloseşte sume aparţinînd societăţii în interes personal, el va
fi ţinut răspunzător pentru simele astfel utilizate, fiind obligat să le restituie, şi eventual, să
acopere celelalte prejudicii pe care le-a produs societăţii.

-Administrarea societăţii în nume colectiv

Administrarea societăţii este asigurată, de regulă, de către un asociat. Dacă în cadrul

societăţii sînt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine
fiecăruia dintre asociaţii respectivi. Legea admite şi posibilitatea stabilirii unui organism colegial
de administrarea, dacă prin actul constitutiv s-a prevăzut astfel. În această situaţie, decizia
organismului colegial nu se poate lua decît cu unaninmitate de voturi.

În situaţia în care persistă divergenţe între administratori, legea stabileşte că se va decide prin
majoritate absolută, respectiv vor decide acei asociaţi administratori care faţă de cota de
participare la capitalul social, deţin votul majoritar.

Există o situaţie de excepţie în cazul în care se impune adoptarea unor acte urgente. Dacă
se îndeplineşte condiţia urgenţei, decizia poate fi adoptată de un singur administrator, dar numai

67
în situaţia în care ceilalţi administratori se află în imposibilitate chiar momentană de a participa
efectiv la administrarea societăţii.

-Răspunderea asociaţilor

asociaţii răspund în cadrul unei societăţi în nume colectiv nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale ale societăţii. Se pot observa următoarele:

- creditorul unei societăţi în nume colectiv nu are posibilitatea de a se îndrepta direct împotriva
asociaţilor răspunzători pentru societate
În măsura în care însă un creditor acţionează mai întîi împotriva oricăruia dintre asociaţi, acesta
din urmă este în drept să-i invoce beneficiul de discuţiune, solicitînd să fie urmărită mai întîi
societatea debitoare şi numai în măsura în care aceasta nu-şi acoperă datoriile, în termenul de 15
zile, să fie urmărit asociatul.

- asociatul poate fi urmărit de către debitor după un termen de 15 zile de la momentul punerii
în întîrziere a societăţii
- asociaţii răspund pentru societate nelimitat, respectiv ei vor putea fi urmăriţi de creditorul
societăţii pentru debitele sociale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare
- asociaţii răspund solidar în două sensuri
-în primul rînd, ei sînt solidari pentru societate în sensul că în situaţia în care
societatea nu-şi achită propriile datorii faţă de creditorii săi, aceştia din urmă sînt
în drept să se îndrepte împotriva asociaţilor

-pe de altă parte, nimic nu împiedică pe debitor ca ulterior celor 15 zile, acesta să
continue să urmărească societatea şi nu pe asociaţii din cadrul ei

Şi între asociaţi există o relaţie de solidaritatea, în sensul că creditorul societăţii este în

drept să urmărească pe oricare dintre asociaţi pentru întregul debit, ei neavînd posibilitatea să
invoce beneficiul de diviziune în faţa creditorului.

În măsura în care un terţ obţine o hotărîre judecătorească împotriva unei societăţi în nume
colectiv, această hotărîre este opozabilă fiecărui asociat.
68
 În legislaţia noastră, dispoziţiile referitoare la răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor din societatea în nume colectiv, au caracter imperativ, nefiind posibil ca prin voinţa
lor asociaţii să stabilească o formă de răspundere mai diminuată.

-Retragerea şi excluderea asociaţilor

Situaţia de excludere – un asociat poate fi exclus dintr-o societate în nume colectiv în

următoarele situaţii:

- în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i revin cu privire la aportul la capitalul social al

societăţii
- în cazul în care prin faptele sale fraudează societatea sau se servşte de semnătura socială sau
de capitalul social în folosul său al altora, fără a fi îndrituit expres de către ceilalţi asociaţi în
acest sens
- L 31/1990 republicată, stabileşte încă două cazuri de excludere a unui asociat, rspectiv cazul
în care
-asociatul respectiv devine legalmente incapabil (respectiv este lipsit de capacitate
de exerciţiu) în situaţia în care asociatul este o persoană fizică sau este declarat în
stare de faliment, atunci cînd asociatul este o persoană juridică

-asociatul se amestecă fără drept în administraţia societăţii

-situaţia în care asociatul întrebuinţează capitalul social, bunurile sau creditele

societăţii în folosul său sau al altei persoane fără consimţămîntul scris al celorlalţi
asociaţi

-în situaţia în care asociatul face acte de concurenţă împotriva societăţii

-Hotărîrea judecătorească de excludere

Excluderea unui asociat nu se poate pronunţa decît prin hotărîre judecătorească. O

asemenea acţiune în instanţă poate fi iniţiată de către orice asociat. În situaţia în care acţiunea de
excludere este iniţiată de însăşi societatea, ea presupune practic decizia adunării generale a

69
celorlalţi asociaţi. Hotărîrea judecătorească de excludere, rămasă definitivă, se depune la
registrul comerţului pentru a se face înscrierea situaţiei nou create, urmînd ca la cererea
societăţii, hotărîrea să fie publicată în Monitorul Oficial. Termenul de depunere este de 15 zile,
acest termen fiind un termen de recomandare.

-Consecinţele excluderii

Asociatul exclus participă la pierderile societăţii şi se bucură de beneficiile rezultate din

societate, pînă la momentul în care este exclus din societate. La momentul excluderii, asociatul
exclus nu beneficiază de o parte din capitalul social al societăţii, ci numai de contravaloarea
acestuia, respectiv o sumă de bani care să reprezinte eaxct valoarea aportului său la capitalul
social.

-Retragerea unui asociat

Retragerea unui asociat reprezintă un act unilateral de voinţă din partea acelui asociat. O
simplă manifestare de voinţă din partea unui asociat nu poate fi suficientă pentru retragerea
acestuia din societate, ci se impun o serie de condiţionări stabilite de lege.

Retragerea unui asociat poate interveni exclusiv în următoarele condiţii:

-în cazurile prevăzute de actul constitutiv

-cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi

-pe cale judecătorească, în urma unei hotărîri a instanţei care constată că asociatul are motive
temeinice pentru a solicita retragerea din societate

Efectele retragerii unui asociat – la momentul retragerii din societate, asociatul va putea
beneficia de anumite drepturi proprii pentru părţile sociale pe care le deţine în societate, drepturi
a căror valoare se stabilesc fie pe cale convenţională, fie în baza unei expertize.

Funcţionarea societăţii în comandită simplă

-Comanditari şi comanditaţi

70
 Regimul juridic specific funcţionării societăţilor comerciale în comandită simplă este
direct influenţat de specificul acestei forme de societate, care îmbină două categorii de asociaţi:
asociaţii comanditari şi asociaţi comanditaţi. În aceste condiţii responsabilitatea pentru
operaţiunile societăţii revin, în principiu, asociaţilor comanditaţi. Altfel spus, administrator al
unei societăţi în comandită simplă nu poate fi decît un asociat comanditat.

În ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia operaţiunei în contul

societăţii numai în măsura în care este împuternicit în baza unei procuri speciale, înregistrată la
registrul comerţului, de către reprezentanţii societăţii. În cazul în care totuşi asociatul comanditat
execută operaţiuni în cadrul societăţii, fără o asemenea procură specială pentru acele operaţiuni,
se consideră că el practic a lucrat ca un comanditat şi ca atare, dobîndeşte mai departe o
răspundere de tipul celei a asociaţilor comanditaţi.

-Drepturile asociaţilor comanditari

Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:

-să îndeplinească servicii în administrarea internă a societăţii. Avînd în vedere faptul că nu poate
fi administrator decît un asociat comanditat, rezultă că serviciile pe care le-ar putea face un
asociat comanditar în administrarea internă a societăţii, ar avea caracterul unor servicii cu titlu
gratuit. De asemenea, nimic nu împiedică un comanditar să fie angajat al societăţii.

-să realizeze acte de supraveghere

-să participe la numirea şi revocarea administratorilor

-să acorde, în limitele actului constitutiv autorizarea administratorilor pentru operaţiuni ce

depăşesc puterile lor

-să solicite actele societăţii din care să rezulte situaţia financiară a societăţii

-să supună controlului exactitatea datelor înscrise în actele societăţii (bilanţ şi cont de profit şi
pierderi)

71
 Se poate afirma că asociaţilor comanditari li se interzice prin lege să participe la actele de
administrare externă.

-Răspunderea asociaţilor în societăţile în comandită simplă

Asociaţii comanditaţi dintr-o societate în comandită simplă răspund solidar şi nelimitat

pentru obligaţiile sociale. Şi în cazul lor răspunderea are un caracter subsidiar, asociaţii
comanditaţi putînd fi urmăriţi numai după 15 zile de la mometul în care creditorul societăţii a pus
în întîrziere societatea. Asociaţii comanditari răspund numai pînă la concurenţa capitalului social
subscris.

În situaţia în care asociaţii comanditari nu varsă aportul la care s-au obligat, în bani sau în
natură, creditorii sociali pot avea împotriva comanditarilorvinovaţi, o acţiune oblică.

De asemenea, o hotărîre judecătorească obţinută împotriva societăţii de către un creditor

social, devin automat opozabile fiecărui asociat comanditat.

Interdicţia cu privire la calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundre nelimitată se

referă exclusiv la cazul asociaţilor comanditaţi.

-Excluderea şi retragerea asociaţilor comanditaţi

Excluderea asociaţilor se face în cazurile expres prevăzute de L31/1990 republicată. În

schimb, asociaţii comanditari nu pot fi excluşi din societate decît în situaţia în care, deşi au fost
puşi în întîrziere, nu şi-au adus aportul la capitalul social. În ceea ce priveşte retragerea
asociaţilor dintr-o sicetate în nume colectiv.

Funcţionarea societăţii pe acţiuni

-Acţiunile

Noţiunii de acţiune i s-au atribuit mai multe sensuri

-acţiunea reprezeintă o fracţiune a capitalului social

72
-acţiunea apare şi ca element determinant al raportului juridic ce se naşte între societate şi
asociatul acţionar

-termenul de acţiune mai desemnează şi titlul negocial

-acţiunile pot fi considerate şi titluri de credit

Caracteristicile acţiunilor

- orice acţiune are o valoare nominală, care reprezintă o fracţiune din capitalul social al
societăţii respective
- acţiunile sînt indivizibile
- acţiunile au valoare egală, conferind titularilor la drepturi egale
- ca titluri de valoare, acţiunile sînt titluri negociabile
Categorii de acţiuni

În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:

-acţiuni nominative – atunci cînd cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte titularului dreptului
asupra acelei acţiuni

-acţiuni la purtător – adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială reprezintă dreptul
asupra acţiunii

În afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, există şi acţiuni specifice,

respectiv acţiunile preferenţiale sau prioritare.

Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot

Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:

-dreptul de a primi propriul său dividend, înaintea oricăror alte reţineri din beneficiul societăţii,
calculate la încheierea exerciţiului financiar.

-drepturile obişnuite ce ar reveni oricărui titular de acţiuni ordinare, mai puţin dreptul de a
participa la vot în cadrul adunărilor generale.

73
 Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi ¼ din capitalul social, iar valoarea lor
nominală va fi aceeaşi cu cea stabilită pentru acţiunile ordinare. Legea limitează şi titularii
acţiunilor cu dividend prioritar, în sensul că se interzice deţinerea unei asemenea acţiuni pentru
cenzori, administratori şi orice alţi reprezentanţi ai societăţii.Titularii de acţiuni cu dividend
prioritar au posibilitatea de a se uni în adunări proprii.

Transmiterea acţiunilor

În cazul acţiunilor nominative, dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transmite în

baza unei menţiuni înscrise în registrul acţionarilor, semnată de titularul iniţial şi cel căruia i se
transmite.

Dacă acţiunile sînt dematerializate, transmiterea se face conform regulilor specifice care
guvernează valorile mobiliare în general. În cazul acţiunilor la purtător, transmiterea dreptului de
proprietate se face prin tradiţiune directă.

Drepturile titularilor de acţiuni

- dreptul la vot – exerciţiul dreptului la vot se realizează proporţional cu numărul acţiunilor.

Prin actul constitutiv se poate limita dreptul la vot pentru acei acţionari are deţin un număr
foarte mare de acţiuni. Prin lege se stabileşte o situaţie de suspendare a dreptului de vot.
Dreptul de vot se suspendă pentru acei acţionari care nu sînt la curent cu vărsămintele ajunse
la curent.
- dreptul la dividende – proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii
beneficiază de dividende în cuantumul stabilit de adunarea generală a acţionarilor. În afara
acestor drepturi esenţiale pentru un acţionar, există şi dreptul acţionarilor de a fi informaţi şi
dreptul de a participa la adunările generale ale societăţii

-Răspunderea

În situaţia în care, la momentul constituirii societăţii, nu s-a vărsat integral capitalul

social, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor vor fi somaţi la plată, la momentul scadenţei, în
baza unei somaţii colective. Această somaţie trebuie publicată de două ori în Monitorul Oficial.

74
Dacă în urma somării repetate, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor nu şi-au efectuat obligaţia,
consiliul de administraţie are două posibilităţi:

-va face demersurile pentru urmărirea acţionarilor rău platnici şi pentru executarea debitelor
acestora

-va anula acţiunile deţinute de către acţionarii rău platnici

În funcţie de sumele obţinute din vînzarea acţiunilor emise, în aceste condiţii, pot
interveni două situaţii:

-sumele sînt îndestulătoare

-sumele sînt neîndestulătoare. În aceste condiţii, se vor acoperi cheltuielile de anulare şi vînzare,
iar capitalul social va fi micşorat proporţional cu sumele nerecuperate

-Dobîndirea de către societate a propriilor sale acţiuni

Se admite, în mod excepţional, dobîndirea de către o societate pe acţiuni a propriilor sale

acţiuni, dacă există o hotărîre în acest sens a adunării generale extraordinare şi cu condiţia ca
acţiunile astfel dobîndite să nu depăşească 10% din capitalul social subscris. Procedura de
dobîndire a propriilor acţiuni nu poate demara dacă nu a fost integral vărsat tot capitalul social.

Acţiunile dobîndite în acest mod, nu dau dreptul la dividende. Dreptul la vot pe care-l
naşte dobîndirea acestor acţiuni este suspendat pe perioada cît acţiunile sînt deţinute de
societatea emitentă.

-Obligaţiunile

Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de

societăţile de capital, în baza cărora titularul dobîndeşte anterior un drept faţă de societate,
deoarece cele dobîndite, practic realizează un împrumut al societăţii.

În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca
valoarea nominală a acestora să fie egală şi să confere titularilor aceleaşi drepturi. Obligaţiunile

75
pot fi nominative sau la purtător şi pot fi emise pe suport de hîrtie sau prin înscrisuri în cont
(obligaţiuni dematerializate).

O societate pe acţiuni nu poate face emisiuni de obligaţiune pentru o sumă mai mare de ¾
din capitalul vărsat şi existent. Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizîndu-se
o ofertă publică.

-Adunarea generală în cadrul societăţii pe acţiuni

Adunările generale la nivelul unei societăţi pe acţiuni pot fi ordinare sau extraordinare şi
se desfăşoară la sediul societăţii.

-adunarea generală ordinară – prezintă caracter obligatoriu, în sensul că trebuie să se întrunească

cel puţin o dată pe an într-un termen de maxim 3 luni de la momentul în care s-a încheiat
exerciţiul financiar. Adunării generale ordinare îi revin următoarele atribuţii:

-să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul contabil

-să aleagă administratorii şi cenzorii

-să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor

-să stabilească venitul de bugeturi şi cheltuieli şi programul de activitate pentru următorul

exerciţiu financiar

-adunarea generală extraordinară – în cadrul acestei adunări se hotărăşte în principiu, cu privire

la aspecte ce ţin de modificarea societăţii. Legea 31/1990, enumeră următoarele atribuţii:

-modificarea formei juridice a societăţii

-modificarea sediului societăţii

-schimbarea obiectului de activitate al societăţii

-majorarea şi reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni

-fuziunea sau divizarea societăţii ca modalităţi concrete de reorganizare a societăţii

76
 -emisiunea de obligaţiuni

Adunarea generală extraordinară se consideră legal constituit dacă la prima convocare

sînt prezenţi acţionari, reprezentînd minimum ¾ din capitalul social. Dacă acest nu este
întrunit în urma convocării ulterioare, adunarea generală extraordinară este legal constituită dacă
sînt prezenţi acţionarii reprezentînd minimum 10% din capitalul social.

-adunările generale speciale – pot fi considerate ca fiind adunări generale speciale adunările
acţionarilor care beneficiază de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar. Trebuie ca hotărîrile
pronunţate de adunările speciale să fi supuse aprobării adunării generale extraordinare.

Obligaţia convocării adunării generale revine administratorilor societăţii. Administratorii

convoacă adunarea generală la solicitarea acţionarilor care reprezintă minimum 10% din
capitalul social, dacă prin actul constitutiv al societăţii nu se prevede o cotă mai mică pentru
naşterea obligaţiei administratorilor de a convoca adunarea generală. Adunarea generală poate fi
convocată şi de către cenzori, în măsura în care administratorii nu-şi îndeplinesc această obligaţie
legală. Convocarea este supusă unei proceduri speciale de publicitate. În conţinutul oricărei
convocări se impune a fi cuprinse:

- data şi locul desfăşurării adunării generale

- specificarea ordinii de zi
Legea stabileşte trei modalităţi concrete de efectuare a convocării:

- publicitate prin presă şi Monitorul Oficial

- prin scrisoare expediată acţionarului
- prin afişaj la sediul unităţii

-Exercitarea dreptului la vot

Fiecare acţiune dă dreptul la un vot. Prin excepţie nu au dreptul să participe la vot cei
care deţin acţiuni

preferenţiale cu dividend prioritar. Dacă în cazul titularilor de acţiuni nominative participarea la

vot se realizează în urma convocării, în cazul titularilor de acţiuni la purtător, participarea la vot
77
presupune depunerea prealabilă a acţiunilor pa care le deţin cu minim 5 zile înainte de data
şedinţei.

-Participarea la vot

Asociaţii pot participa la vot în mod direct sau prin reprezentanţi. Reprezentarea se face
numai în baza unei procuri speciale. În situaţia persoanelor care nu au capacitatea de exerciţiu
deplină, participarea la vot se realizează prin intermediul reprezentanţilor legali.

Legea stabileşte o serie de limitări în ceea ce priveşte reprezentarea:

-un acţionar poate fi reprezentat numai de către un alt acţionar, în baza unei procuri speciale

-administratorii şi funcţionarii societăţii pot reprezenta alţi acţionari numai în situaţia în care
votul lor nu este determinant la adoptarea hotărîrii

-se interzice şi participarea directă sau ca mandatar a acţionarului cu interese contrare intereselor
societăţii, în situaţia în care se supune deliberării o operaţiune în care pot fi invocate asemenea
interese.

-Hotărîrile adunării generale

O hotărîre poate fi adoptată:

-cu votul acţionarilor ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprenetat în adunare, în
cazul adunărilor generale ordinare

-cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social în cadrul
adunărilor generale extraordinare care se desfăşoară la prima convocare

-cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 1/3 din capitalul social în cadrul
adunărilor generale extraordinare ce se desfăşoară la a doua convocare.

Adunările generale hotărăsc re regulă prin vot deschis. Prin excepţie, legea impune votul
secret.

-Atacarea hotărîrilor adunării generale în instanţă

78
 Hotărîrile adunării generale au caracter obligatoriu pentru acţionarii care au participat la
vot, cît şi pentru cei absenţi. Există posibilitatea atacării hotărîrii adunării generale de către
oricare dintre acţionarii care nu au fost prezenţi sau au votat împotrivă. Acţiunea este de
competenţa tribunalului şi poate fi introdusă într-un termen de 15 zile de la momentul publicării
hotărîrii în Monitoru Oficial.

Prin publicitatea hotărîrilor se asigură şi opozabilitatea acetora faţă de terţi. Se poate

solicita şi suspendarea exercitării hotărîrii pe calea ordonanţei preşedinţiale.

-Retragerea din societate a acţionarilor nemulţumiţi de hotărîrile adunării generale

Au dreptul să se retragă acţionarii care nu sînt mulţumiţi de hotărîre cu privire la:

-schimbarea obiectului principal de activitate

-mutarea sediului societăţii

-modificarea formei societăţii

În urma retragerii, acţionarii pot beneficia de contravaloarea acţiunilor pe care le posedă.

-Administrarea societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori, temporari şi
revocabili. Cînd sînt mai mulţi administratori se constituie un consiliu de administraţie.
Termenul mandatului nu poate fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s-a stabilit durata mandatului prin
actul constitutiv, el este de 2 ani. Persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori, nu pot fi nici
administratori. Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare.

-Obligaţiile administratorilor

79
-Obligaţia de a depune o garanţie – garanţia nu poate fi mai mică decît valoarea nominală a 10
acţiuni sau decît dublul remuneraţiei lunare. Dacă garanţia nu va fi depusă înainte de data la care
trebuia să intre în funcţiune, administratorul este considerat demisionat.

-Obligaţia de a depune specimen de semnătură

-Contrarietate de interese

-Consiliul de administraţie

Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune a societăţii. El este condus

de un preşedinte. Preşedintele poate fi şi directorul general sau directorul societăţii, conducînd şi
comitetul de direcţie. Preşedintele consiliului de administraţie conduce adunarea generală a
acţionarilor. Preşedintele reprezintă societatea în relaţiile cu terţele persoane, încheind acte
juridice în numele şi pe seama acestuia. Există şi o serie de interdicţii cu privire la componenţa
consiliului de administraţie. Astfel, nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de
administraţie concomitent.

-Comitetul de direcţie

Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie,
compus din membrii aleşi dintre administratori. Preşedintele consiliului de administraţie este şi
director general, calitate în care conduce şi comitetul de direcţie. Comitetul de direcţie se
întruneşte cel puţin o dată pe săptămînă şi deciziile sale se iau cu majoritatea absolută a voturilor.
În comitetul de direcţie votul nu poate fi dat prin delegaţie.

-Directorii executori

Directorii executori nu vor putea fi membri în consiliul de administraţie al societăţii. Ei

sînt răspunzători faţă de societate şi de terţi ca şi administratori, pentru neîndeplinirea
îndatoririlor lor.

80
 -Atribuţiile Consiliului de administraţie

O atribuţie specială este aceea că dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din
capitalul social, sînt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî
reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.

Consiliul de administraţie poate să decidă cu privire la orice operaţiune legată de

gestiunea societăţii..

-Funcţionarea consiliului de administraţie

Consiliul se întruneşte ori de cîte ori este necesar, dar cel puţin o dată pe lună, la sediul
societăţii. La şedinţele consiliului vor fi convocaţi şi cenzorii.

-Deciziile consiliului de administraţie

Pentru valabilitatea deciziilor consiliului este necesară prezenţa a cel puţin ½ din numărul
administratorilor. Deciziile se iau cu majoritatea membrilor prezenţi.

-Răspunderea administratorilor

în cazul societăţilor în care administrarea este asigurată de mai mulţi administratori,

răspunderea acestora faţă de soxietate este solidară. Administratorii societăţii sînt solidari
răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă avînd cunoştinţă de neregularităţile săvîrşite de
aceştia, nu le denunţă cenzorilor.

-Drepturile acţionarilor cu privire la supravegherea modului de gestionare a societăţii

81
-Dreptul de a se informa despre gestiunea societăţii – între şedinţele adunărilor generale, cel mult
de două ori în cursul unui exerciţiu financiar, acţionarii au dreptul de a se informa asupra
gestiunii societăţii

-Dreptul de a solicita efectuarea unei expertize privind gestionarea societăţii. Unul sau mai mulţi
acţionari care deţin cel puţin 10% din acţiunile reprezentînd capitalul social, vor putea cere
intervenţia unor experţi.

-Cenzorii societăţii pe acţiuni

Legea impune ca cel puţin unul dintre cenzori să aibă calitatea de contabil autorizat sau
de expert contabil. În cazul societăţii pe acţiuni, numirea cenzorilor are caracter obligatoriu.
Trebuie numiţi minimum 3 cenzori şi tot atîţia cenzori .

Durata mandatului unui cenzor este de 3 ani, neexistînd nici un fel de limitare cu privire
la realegerea lor. Pot fi numiţi cenzori numai acţionarii în afara cazului cenzorului contabil.

Nu pot dobîndi calitatea de cenzor:

-rudele sau finii pînă la al IV-lea grad inclusiv sau soţii administratorilor

-persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decît aceea de cenzor, un salariu sau
remuneraţii de la administrator sau de la societate

-persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator sau care nu pot fi fondatori

-Obiectul controlului asigurat de cenzori

Controlul exercitat de cenzor se concretizează practic într-o verificare a respectării legii

de către cei abilitaţi să îndeplinească acte juridice.

-Atribuţiile cenzorilor
82
 În sarcina cenzorilor legea reţine următoarele obligaţii:

-să supravegheze gestiunea societăţii

-să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi pierderi sînt legal întocmite

-să întocmească raportul către adunarea generală a acţionarilor

-să verifice existenţa titlurilor sau valorilor aparţinînd soxietăţii

-să participe la adunările generale ale acţionarilor

-să constate depunerea garanţiei de către administratori

Cenzorii au obligaţia de confidenţialitate.

-Sesizarea cenzorilor

Oricare acţionar are dreptul să reclame cenzorilor faptele pe care le consideră că trebuie
cenzurate. Dacă canzorii sînt sesizaţi cu o reclamaţie din partea acţionarilor care reprezeintă cel
puţin ¼ din capitalul social, ei au obligaţia să prezinte adunării generale situaţia.

-Răspunderea cenzorilor

Cenzorii răspund civil contractual conform regulilor generale din domeniul contractului
de mandat. Răspunderea cenzorilor este o răspunderesolidară. Se poate reţine în sarcina
cenzorilor şi o răspundere penală. În sfîrşit, cenzorii pot răspunde atît civil, cît şi penal.

Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni

-Acţionarii comanditari şi acţionarii comanditaţi

83
 În principiu, regulile aplicabile societăţii pe acţiuni, funcţionează şi în cazul societăţii în
comandită pe acţiuni. Asociaţii comanditaţi, răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile
societăţii lor fiindu-le aplicabile interdicţiile specifice asociaţilor din societăţile în nume colectiv.
Comanditarilor le vor fi aplicabile dispoziţiile specifice comanditarilor din societatea în
comandită simplă.

-Administrarea societăţii

Administrarea societăţii va fi asigurată numai de către acţionarii comanditaţi. Revocarea

administratorilor este de competenţa adunării generale a tuturor acţionarilor. În situaţia revocării
unui administrator, acesta şi după încetarea mandatului său, are o răspundere nelimitată faţă de
terţi pentru obligaţiile contractate în timpul mandatului său.

-Controlul societăţii

Reglementările referitoare la cenzorii din societăţile pe acţiuni sînt perfect aplicabile şi

pentru societăţile în comandită pe acţiuni. În mod specific, se interzice administratorilor
comanditaţi să participe la deliberările adunării generale pentru alegerea cenzorilor.

Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată

-Drepturile asociaţilor în cadrul societăţii cu răspundere limitată

-Dreptul la informare cu privire la societate

Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice informaţii necesare adoptării

unor hotărîri care sînt de competenţa adunării generale.

-Dreptul la vot

Dreptul la vot se exercită, de regulă, personal de către fiecare asociat. Cu valoare de

excepţie, se recunoaşte şi posibilitatea exerciţiului acestui drept prin corespondenţă.

84
-Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului societăţii

Dacă raportul de expertiză pune în evidenţă unele aspecte negative în gestiunea societăţii,
acesta poate fi un motiv pentru revocarea administratorului.

-Dreptul de a acţiona în justiţie

-acţiunea individuală împotriva administratorului

-acţiunea colectivă împotriva administratorului

-acţiunea individuală sau colectivă împotriva hotărîrilor adoptate de adunarea generală a

asociaţilor

-Dreptul de a se retrage din societate

Retragerea din societate poate interveni dacă

-fie s-a prevăzut în statutul societăţii dreptul de retragere

-există acordul tuturor asociaţilor

-pentru motive temeinice, instanţa judecătorească a admis o asemenea soluţie

-Dreptul la beneficii

În timpul funcţionării societăţii, dreptul asociaţilor de a participa la beneficii se

concretizează în dreptul la dividende.

-Obligaţiile asociaţilor

-Participarea la pierderi

În actul constitutiv al societăţii trebuie să se prevadă cota în procente de participare a

asociaţilor la pierderi

-Obligaţia de non concurenţă

85
 Obligaţia de non concurenţă a asociaţilor decurge dintr-o clauză contractuală. Pentru
administrator, obligaţia de non concurenţă este prevăzută de lege.

-Răspunderea asociaţilor în societatea cu răspundere limitată

Legea stabileşte două situaţii în care se reţina direct răspunderea asociaţilor

-în momentul constituirii societăţii, dacă declară fals în legătură cu aportul la capitalul social

-dacă valoarea aportului în natură este mai mică decît cea declarată de asociatul care s-a obligat
la acel aport

-Adunările generale

Adunarea generală are următoarele atribuţii:

-numeşte celelalte organe ale societăţii sau le revocă

-fixează limitele de competenţă a organelor societăţii

-exercită controlul asupra activităţii organelor societăţii

-decide modificarea actului constitutiv al societăţii

O hotărîre este adoptată cu votul asociaţilor reprezentînd majoritatea absolută a

asociaţilor şi a părţilor sociale. Prin excepţie, pentru modificarea actului constitutiv al societăţii,
este necesar votul tuturor asociaţilor. Hotărîrile adunării generale sînt obligatorii pentru toţi
asociaţii.

-Administratorii

Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Desemnarea administratorilor
86
se face cu respectarea dublei majorităţi (majoritatea cu privire la numărul asociaţilor şi numărul
părţilor sociale).

În ce priveşte revocarea administratorilor, aceasta se poate face prin votul tuturor

asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv sau cu votul majorităţii
absolute a asociaţilor şi părţilor sociale, dacă administratorii au fost desemnaţi de către adunarea
asociaţilor.

Atribuţii:

-administratorii trebuie să ţină un regim al asociţilor societăţii

-trebuie să convoace adunarea asociaţilor

-au dreptul de a reprezenta societatea

Răspundere – administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau chiar terţelor
persoane. Dacă sînt mai mulţi administratori ei răspund solidar.

-Controlul gestiunii societăţii

Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie. Durata
mandatului este de 3 ani şi pot fi realeşi. Trebuie respectată condiţia ca unul dintre cenzori sau
singurul cenzor să fie contabil autorizat sau expert contabil. Cenzorii societăţii trebuie să fie
asociat, cu excepţia cenzorului contabil. Cenzorii se aleg de către adunarea asociaţilor. În lipsa
cenzorilor, controlul gestiunii societăţii se asigură de către asociaţi.

-Transmiterea părţilor sociale

Între asociaţi părţile sociale pot fi transmise în orice condiţii. Cesiunea părţilor sociale
între asociaţi presupune încheierea unui contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar.
Legea cere înscrierea cesiunii în registrul comerţului.

87
 Faţă de terţi, părţile sociale se transmit dacă există consimţămîntul asociaţilor care
reprezintă cel puţin ¾ din capitalul social. De asemenea, această cesiune trebuie înscrisă în
registrul comerţului.

Legea instituie obligaţia constituirii unui fond de rezervă al societăţii. Se stipulează că din
beneficiile societăţii se va prelua în fiecare an 5% pînă ce fondul va atinge minimum 1/5 din
capitalul social. În cazul societăţii cu răspundere limitată, părţile sociale care constituie fracţiuni
din capitalul social, nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

-Retragerea şi excluderea din societate

-Retragerea – este posibilă în următoarele condiţii:

- dacă s-a prevăzut în actul constitutiv

- cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi

- în baza unei hotărîri judecătoreşti, pentru motive temeinice

-Excluderea – asociatul poate fi exclus în următoarele condiţii:

- nu aduce aportul la care s-a obligat, după ce în prealabil a fost somat

- asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii

Excluderea se pronunţă prin hotărîre judecătorească. Drepturile asociatului excluse sînt:

-să participe la beneficii, calendate pînă la data excluderii

-să încaseze o sumă de bani corespunzătoare părţii pe care o deţine din capitalul social

88
8. Modificarea societăţii comerciale

1.Modificările actului constitutiv

 Condiţii generale de modificare a actului constitutiv

Naşterea unei societăţi comerciale are ca scop exprimarea voinţelor celor care s-au
asociat, modificarea actului constitutiv trebuie să exprime acelşi acord de voinţă al
asociaţilor.Practic prin modificarea actului constitutic se realizează modificarea societăţii.

Pe lângă dispoziţiile Legii societăţilor comerciale,dispoziţii referitoare la modificarea

actului constitutiv gasim în preveederile Legii nr.441 din 2006 şi a Ordonanţei de Urgenţă nr82
din 2007.

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare reprezintă modificări ale actului constitutiv:

 Reducerea sau majorarea capitalului social, excluderea şi retragerea asociaţilor

precum şi fuzinea şi divizarea societăţilor
 Prelungirea duratei societăţii, schimbarea obiectului sau a formei societăţii,
mutarea sediului, schimbarea denumirii.,
 Orice altă modificare cum ar fi:retragerea unui asociat ,cesiunea părţilor
socialesau a aportului la capitalulu social,scindarea, înfiinţarea de filiale sau de sucursale,precum
şi complectarea actului constitutiv cu clauze noi privind:
 emisiunea de obligaţiuni,
 cesiunea de părţi sociale sau cesiunea aportului la capitalul social,
 posibilitatea continuării societăţii cu mostenitorii,
 posibilitatea continuării societăţii cu ăspundere limitatăcu un singur asociat ca
urmare a retragerii,excluderii sau decesului celorlalţi asociaţi.
Actul constitutiv poate fi modificat prin voinţa asociaţilor sau a acţionarilor sau ca
urmare a unei hotărâri judecătoreşti.

89
 În primul caz este vorba de modificarea actului constuitutiv prin hotărârea adunării
generale ori a consiliului de administraţie respectiv directoratului iar în al doilea caz în baza unei
hotărâri judecătoreşti.

Condiţiile de fond ale fiecărei modificări sunt distinct reglementate în Legea nr.
31/1990, iar condiţiile generale de formă sunt reglementate prin dispoziţiile art. 204 din lege

Principiul enunţat de alin. (1) al art. 204 este aplicabil tuturor modificărilor „Actul
constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii sau prin
hotărârea instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin. (3) şi ale art. 226 alin. (2).

Actul modificator, înscris sub semnătură privată, se menţionează în registrul comerţului

după ce a fost aprobat prin hotărârea judecătorului delegat. Forma autentică a actului
modificator este obligatorie în următoarele situaţii:

a) teren adus ca aport pentru majoarea capitalului social;

b) transformarea în societate în nume colectiv sau în comandită;
c) majorarea capitalului prin subscripţie publică;
d) schimbarea denumirii;
e) continuarea societăţii cu asociat unic
 Procedura de înregistrare a menţiunilor de modificare
Formalităţile obligatorii în cazul modificării actului constitutiv sunt descrise în art. 204
alin. (4)şi (9) şi art. 205. După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii,
respectiv directoratul, vor depune la Registrul Comerţului, în termen de 15 zile, actul
modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi
înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului delegat, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 223
alin. (3) şi la art. 226 alin. (2), atunci când înregistrarea va fi efectuată pe baza hotărârii irevocabile
de excludere sau de retragere.

Oficiul Registrului Comerţului va înainta din oficiu actul modificator astfel înregistat
şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului constitutiv către Regia Autonomă

90
Monitorul Oficial, spre a fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe
cheltuiala societăţii.

Actul modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau în

comandită simplă, în formă autentică, se depune la Oficiul Registrului Comerţului, cu respectarea
prevederilor art. 204 alin. (4) şi se menţionează în acest registru, fără a fi obligatorie publicarea lui
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

În forma actualizată, potrivit alin. (7) al art. 204, se pot omite numele sau denumirea şi
celelalte date de identificare ale fondatorilor şi ale primilor membri ai organelor societăţii.

Omisiunea este permisă numai dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării
societăţii şi numai dacă actul constitutiv al societăţii nu prevede altfel.

Schimbarea formei societăţii, prelungirea duratei ei sau alte modificări ale actului
constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei persoane juridice noi.

Atacarea hotărârilor asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv este

reglementată de dispoziţiile art. 61 şi 62 ale Legii nr. 31/1990. Prin hotărâri ale asociaţilor se
înţelege şi hotărârile organelor statutare ale societăţii iar termenul de „asociaţi" include şi
acţionarii27.

Dreptul de a ataca aceste hotărâri aparţine atât creditorilor societăţii, cât şi oricărei
persoane prejudiciate prin aceste hotărâri, în cazul acţionarilor sau asociaţilor prejudiciaţi, dreptul
de a ataca hotărârile adunării generale va fi condiţionat şi de respectarea dispoziţiilor art. 131 alin.
(4).

Înregistrarea opoziţiei se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii

sau a actului adiţional modificator în Monitorul Oficial, dacă Legea nr. 31/1990 nu prevede
alt termen.

Opoziţia se înregistrează la Oficiul registrului comerţului care, în termen de 3 zile o va

menţiona în registru şi o va înainta tribunalului sediului societăţii.

27
Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H.Beck, vol.II,Bucureşti ,2008,p.485
91
 Opoziţia suspendă, faţă de oponenţi, executarea hotărârii atacate până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care Legea nr. 31/1990 prevede altfel

Opoziţia se judecă în camera de consiliu a tribunalului, cu citarea părţilor.

Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai recursului la Curtea de Apel .

Conform Legii nr 31/1990 pentru societăţile de capital şi societăţile cu răspundere limittă

este obligatorie efectuarea publicităţii modificării actului constitutiv.

2. Modificarea capitalului social

 Reducerea capitalului social.

Reducerea capitalului social presupune două momente 28 :

a) adoptarea hotărârii Adunării Generale cu privire la reducere ,în condiţiile legii,

b) prrocedura efectivă de reducere

Modalităţile prin care poate fi redus capitalul social, reglementate de dispoziţiile art. 207,
sunt următoarele:

1) micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale;

2) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale;
3) dobândirea de către societate a propriilor acţiuni, urmată de anularea lor;
4) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;
5) restituirea către acţionari sau asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu
reducerea de capital şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
6) alte procedee prevăzute de lege.
Utilizarea ultimelor trei modalităţi de reducere a capitalului social este permisă numai
dacă reducerea nu este justificată de pierderi.

Condiţiile de validitate a hotărârii privind reducerea capitalului social sunt:

28
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial,Editura C.H.Beck,Bucureşti,2008, p.196
92
 a) Respectarea procedurii de adoptare a hotărârii prescrisă de actul constitutiv şi de normele
legale, în raport de forma societăţii;
b) Respectarea plafonului minim al capitalului social prevăzut de Legea nr. 31/1990 pentru
fiecare tip de societate29
c) Arătarea motivelor pentru care se face;
d) Arătarea modalităţii concrete de reducere pentru a se verifica legalitatea acesteia.
Aplicarea hotărârii de reducere a capitalului social este suspendată, în vederea publicităţii
şi eventualei contestări, pe timp de două luni din ziua în care hotărârea a fost publicată în
Monitorul Oficial30 .

În acest interval de timp, orice creditor al societăţii, a cărui creanţă s-a născut anterior
publicării hotărârii, poate înregistra opoziţie contra hotărârii, în termen de 30 de zile de la data
publicării. Opoziţia se soluţionează conform prevederilor art. 62, art. 208 alin. (3) şi (4), art. 209.

 Majorarea capitalului social.

Sub aspectul sursei, mărirea capitalului social se poate realiza prin finanţare externă sau
prin autofinanţare.

Sursa externă constă în noile aporturi în numerar sau în natură Aporturile în creanţe nu
sunt admise .

Sub aspect procedural mărirea capitalului social presupune două etape principale:

 Adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social,

 Desfăşurarea procedurii propriu-zise de majorare a capitalului social
Conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată, ca efect
al acestor aporturi, capitalul social al societăţii pe acţiuni se poate mări în două modalităţi31:

29
art. 208 alin. (2) din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată
30
art. 208 alin. (2) din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată
31
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial,Editura C.H.Beck,Bucureşti,2008, p.196-
199, Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H.Beck, vol.II,Bucureşti ,2008,p.486-488

93
 a) prin emisiunea de noi acţiuni, de o valoare nominală egală cu cele existente;

b) prin majorarea valorii nominale a tuturor acţiunilor existente, păstrându-se

egalitatea lor valorică

Sursa internă (de autofinanţare) o constituie:

a) încorporarea în capitalul social:

 a rezervelor, inclusiv a diferenţelor favorabile din reevaluarea patrimoniului

social;
 a beneficiilor nedistribuite ca dividend;
 a primelor de emisiune încasate de la noii subscriitori de acţiuni ca preţ depăşind
valoarea nominală a acţiunilor.
b) Compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale
acesteia.

Acest lucru este explicabil prin faptul că aspect contabil, capitalul social este un element
de pasiv, pentru că, la lichidarea societăţii, el va reprezenta o datorie a acesteia faţă de subscriitorii
aporturilor, asociaţi sau acţionari32. Aşadar, şi obligaţiile faţă de alţi creditori sociali se pot
contabiliza tot la pasiv, adăugându-se capitalului social şi mărindu-1.

Dacă se majorează valoarea nominală a tuturor acţiunilor, se disting două ipoteze:

1) mărirea capitalului se realizează din surse externe, prin noi aporturi, şi în acest caz
hotărârea adunării generale trebuie adoptată cu unanimitatea voturilor acţionarilor;
pentru că nimeni nu poate fi contrâns la un sacrificiu pecuniar şi totodată nu poate fi
impusă pe această cale o modificare a raporturilor de forţe între acţionari.
2) mărirea se realizează din surse interne şi unanimitatea nu mai este necesară,fiind
suficientă majoritatea calificată prevăzută de art. 115.
Conform dispoziţiilor art. 211, hotărârea Adunării Generale extraordinare pentru mărirea
capitalului social se va publica în Monitorul Oficial, acordându-se pentru exerciţiul dreptului de

32
Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H.Beck, vol.II,Bucureşti ,2008,p.487
94
preferinţă la subscrierea noilor acţiuni în favoarea acţionarilor existenţi un termen de cel puţin o
lună, cu începere din ziua publicării.

Atunci când se emit noi acţiuni, oferite spre subscripţie publică, se vor respecta atât
dispoziţiile art. 212 privind prospectul de emisiune, cât şi dispoziţiile actelor normative privind
valorile mobiliare şi bursele de valori. Administratorii sunt solidar răspunzători, conform
dispoziţiilor art. 214, de exactitatea datelor cuprinse în prospectul de emisiune, în publicaţiile
făcute de societate sau în cererile adresate Oficiului Registrului comerţului, în vederea măririi
capitalului social.

Aporturile în natură la mărirea capitalului social au acelaşi regim juridic ca şi aporturile la

constituirea capitalului social şi sunt supuse procedurii de evaluare reglementate de art. 215.

Acţionarii existenţi au un drept de preferinţă la subscrierea noilor acţiuni emise pentru

majorarea capitalului social. Acest drept se exercită proporţional cu numărul acţiunilor pe
care aceştia le deţin.

Dreptul de preferinţă, împreună cu dreptul de a subscrie noile acţiuni, în total sau în parte,
poate fi ridicat acţionarilor prin hotărârea adunării generale extraordinare care a decis mărirea
capitalului social, în condiţiile reglementate de art. 217.

De asemenea, dreptul de preferinţă este fără aplicare în situaţia în care mărirea capitalului
social se realizează prin aporturi în natură33 Hotărârea adunării generale de mărire a capitalului
social are efect numai în măsura în care a fost adusă la îndeplinire în termen de un an de la data
adoptării ei34 .

Condiţiile de efectuare a vărsămintelor şi consecinţele rerespectării acestora sunt

reglementate în art. 220, art. 98 alin. (3) şi art. 100.

3. Fuziunea şi divizarea

33
art. 220 alin. (2) din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată
34
art. 219 din Legea nr.31/1990 republicată şi modificată
95
 Aspecte generale.

Fuziunea a două sau mai multe societăţi se poate realiza în două modalităţi, conform
dispoziţiilor art. 238 alin. (1):

a) prin absorbirea unei societăţi de către o altă societate1';

b) prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a alcătui o societate nouă.

De asemenea, divizarea se poate realiza în două modalităţi

a) prin împărţirea întregului patrimoniu al societăţii, care îşi încetează existenţa între două sau
mai multe societăţi existente ori care iau astfel fiinţă

b) prin desprinderea unei părţi din patrimoniul societăţii care îşi continuă existenţa şi
transmiterea acestei părţi către una sau mai multe societăţi existente sau care iau, astfel, fiinţă.

Atât fuziunea, cât şi divizarea se pot realiza şi între societăţi având forme diferite.

În cazul fuziunii se va respecta puritatea formei alese pentru noua societate şi se va evita
hibridarea societăţii absorbante.

În cazul societăţilor aflate în procedură de lichidare, fuziunea sau divizarea se pot efectua
numai înainte de începerea repartiţiei între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare .

Procedura fuziunii sau divizării35

În cazul fuziunii, hotărârea de fuziune se adoptă de către adunarea generală a fiecărei

societăţi implicate, în condiţiile prevăzute pentru modificarea actului constitutiv al societăţii36 .

Atunci când prin fuziune sau prin divizare ia naştere o nouă societate, procedura constituirii
acesteia va fi aceea reglementată de Legea nr. 31/1990 corespunzător formei de societate alese.

35
art. 238-2511 din Legea nr. 31/1990 modificate prin Ordonanţa de urgenţă, nr. 52/2008
36
art. 239 alin. (1) . din Legea nr. 31/1990
96
 Proiectul fuziunii sau divizării întocmit de administratorii societăţii intersate trebuie să aibă
conţinutul prevăzut de art. 241, cu precizările din art. 241' Acest proiect se depune la registrul
comerţului în care este înregistrată societatea împreună cu declaraţia de lichidare a pasivului. Urmează
publicarea în Monitorul Oficial şi eventuala opoziţie a creditorilor, dacă creanţa este anterioară
publicării prospectului. Situaţia acţionarilor deţinători de valori mobiliare se rezolvă conform art. 243.
Celelalte formalităţi au decurs conform art. 243'-2433. Experţii desemnaţi de judecătorul delegat
întocmesc rapoarte cu privire la proiect. Organele de conducere ale societăţiilor vizate de proiect
întocmesc celelalte documente şi după expirarea termenului de opoziţie fiecare societate participantă
ia hotărâre în propria adunare general dacă fuzionează sau se divide. Efectele şi consecinţele sunt
prevăzute de art. 249 şi urm.

4. Prelungirea duratei societăţii

Şi hotărârea de prelungire a duratei societăţii, dacă durata a fost determinată prin actul
constitutiv, trebuie să fie adoptată în aceleaşi condiţii de şi de formă care sunt obligatorii pentru
validitatea actului constitutiv.

Conform dispoziţiilor art. 206, dreptul de opoziţie la această hotărâre este recunoscut,
după cum este firesc, numai creditorilor personali ai unuia dintre asociaţii din societatea în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, care îşi văd amânată posibilitatea de a
urmări după lichidarea societăţii partea ce ar reveni debitorului. Va fi considerat ca atare numai
creditorul a cărui creanţă este constatată printr-un titlu executoriu anterior hotărârii de prelungire.

Opoziţia va fi înregistrată conform art. 62 la Registrul Comerţului de la sediul societăţii

şi ea suspendă, numai faţă de creditorul oponent, efectele hotărârii de prelungire.

Termenul pentru manifestarea opoziţiei este de 30 zile de la data publicării în Monitorul

Oficial a hotărârii de prelungire.

Dacă opoziţia a fost admisă de tribunal printr-o hotărâre irevocabilă, asociaţii se află în
faţa a două alternative:

a) fie renunţă la prelungire şi adoptă, în formă autentică, o nouă hotărâre de revocare

a celei de prelungire, pe care o publică în Monitorul Oficial şi o înregistrează la
97
 Registrul Comerţului;
b) fie optează pentru excluderea asociatului debitor, adresându-se cu o cerere în
acest sens instanţei judecătoreşti, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (2). În
cazul admiterii cererii de excludere, sentinţa definitivă se înscrie în registrul
comerţului.
Dispozitivul hotărârii va fi publicat în Monitorul Oficial.
Desigur că într-o asemenea situaţie este posibilă şi retragerea asociatului debitor.
Drepturile cuvenite asociatului debitor care a fost exclus ori care s-a retras vor fi calculate pe
baza ultimului bilanţ aprobat.

5 .Schimbarea formei societăţii

Ca oricare altă modificare a actului constitutiv, schimbarea formei societăţii comerciale

este supusă cerinţelor de fond şi de formă prevăzute pentru actul constitutiv şi nu atrage crearea
unei persoane juridice noi. în consecinţă, hotărârea adunării generale va fi autentificată şi apoi
menţionată în Registrul comerţului în baza rezoluţiei directorului Oficiului Registrului
comerţului, după care va fi trimisă, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala
societăţii.

În raport de forma iniţială şi noua formă, fiecare transformare prezintă anumite

particularităţi.

a) Transformarea societăţii în nume colectiv.

Hotărârea unanimă a asociaţilor va fi autentificată şi va fi depusă la Oficiul Registrului

Comerţului. Denumirea societăţii va fi şi ea adaptată cerinţelor noii forme.

Transformarea producând efecte numai pentru viitor, dacă noua formă atrage modificarea
răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile societăţii, în sensul limitării acestei răspunderi la aportul
subscris la constituirea capitalului social, asociaţii fostei societăţi în nume colectiv rămân

98
răspunzători solidar şi nemărginit pentru toate datoriile societăţii asumate înainte de publicare în
Monitorul Oficial a actului de modificare a formei societăţii.

Întocmirea bilanţului, ca şi în cazul unei dizolvări, este întotdeauna necesară.

Transformarea în societate în comandită simplă necesită acordul expres al asociaţilor
administratori care acceptă să devină comanditaţi.

Această transformare prezintă interes practic în situaţia în care unii dintre asociaţii
societăţii în nume colectiv doresc să-şi limiteze răspunderea faţă de obligaţiile sociale la valoarea
aportului pe care îl deţin în capitalul social.

De asemenea, transformarea în societate în comandită simplă se impune şi în situaţia

decesului unuia dintre asociaţii societăţii în nume colectiv dacă toţi moştenitorii săi, care doresc
să continue societatea, sunt minori, deoarece minorul nu se poate obliga nemărginit şi solidar
pentru datoriile societăţii.

Transformarea în societate cu răspundere limitată se va efectua cu respectarea cerinţelor

art. 11 privind limita minimă a capitalului social şi valoarea minimă a unei părţi sociale. Numărul
asociaţilor nu va fi mai mare de 50.

Bunurile aduse ca aport în natură la constituirea capitalului social şi care se mai află în
patrimoniul societăţii vor fi evaluate sau prin expertiză, sau prin consensul asociaţilor. Nici
pentru prestaţiile în muncă, nici pentru creanţele neîncasate aduse ca aport la capitalul societăţii în
nume colectiv nu se pot acorda părţile sociale, fiind deci necesare sau subscrierea şi vărsarea
unor noi aporturi ale asociaţilor în cauză, sau retragerea acestora.

Bunurile înglobate în patrimoniul societăţii în nume colectiv după constituirea acesteia şi

existente la data transformării vor fi evaluate şi luate în calculul noii valori a aporturilor
asociaţilor societăţilor în nume colectiv. Pentru aceste aporturi, ca şi pentru cele în numerar, vor
fi atribuite părţi sociale. Noua evaluare a aporturilor la capitalul societăţii în nume colectiv se va
baza pe bilanţul întocmit în vederea transformării.

Întregul capital social subscris va fi vărsat la data autentificării actului de transformare.

99
 Interesul pentru această transformare îl pot avea asociaţii societăţii în nume colectiv care
vor să-şi pună la adăpost averea personală, limitându-şi răspunderea pentru obligaţiile sociale la
aportul individual la capitalul social.

Această transformare mai prezintă interes şi în cazul retragerii unuia din cei doi asociaţi ai
societăţii în nume colectiv, dacă se doreşte continuarea societăţii cu un singur asociat.

În cazul transformării în societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pe lângă

respectarea condiţiilor comune tuturor transformărilor, vor fi observate şi unele reguli
specifice.

Numărul fondatorilor nu va putea fi mai mic de 2, iar valoarea capitalului social nu va fi

mai mică decât aceea prevăzută de art. 10 al Legii nr. 31/1990.

Contractul de societate şi statutul vor avea conţinutul prevăzut de art. 8.

Pe baza bilanţului de transformare se vor determina noile valori ale aporturilor pe care le
deţin asociaţii societăţii în nume colectiv în capitalul acestei societăţi şi pentru aceste aporturi se
vor acorda acţiuni. De asemenea, vor fi acordate acţiuni pentru noile aporturi subscrise de
fondatori în vederea majorării capitalului până la cuantumul legal corespunzător noii forme de
societate. Aporturile în creanţe, ca şi cele în muncă, nu vor fi permise.

Capitalul social vărsat nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris în momentul
autentificării actului de transformare

c) Transformarea societăţii în comandită simplă

În cazul transformării în societate în nume colectiv, foştii comanditari vor deveni
răspunzători nelimitat şi solidar pentru datoriile sociale.

Transformarea în societate în nume colectiv prezintă interes mai ales în situaţia decesului
unicului comanditar, pentru a se evita dizolvarea.

Decesul unicului comanditat poate prilejul transformarea în societate cu răspundere

limitată, dacă nu există clauză de continuare cu moştenitorii şi dacă toţi comanditarii doresc să
continue societatea şi să evite dizolvarea acesteia. Continuarea cu moştenitorii comanditatului

100
nici nu este posibilă dacă toţi moştenitorii sunt minori. De asemenea, dacă societatea are un singur
comanditar şi un singur comanditat, continuarea societăţii este posibilă în caz de retragere a
oricăruia dintre ei fără înlocuitor numai prin transformare în societate cu răspundere limitată cu
asociat unic.

d) Transformarea societăţii cu răspundere limitată.

Hotărârea adunării generale de transformare a societăţii cu răspundere limitată în societate
pe acţiuni, adoptată cu unanimitatea voturilor asociaţilor, afară de cazul în care însuşi actul
constitutiv prevede altfel, care va aproba totodată şi bilanţul, va fi depusă la Registrul comer-
ţului împreună cu noua formă a actului constitutiv, conţinând clauze specifice societăţii pe
acţiuni, inclusiv mărimea capitalului social, numărul acţionarilor şi cenzorii.

Transformarea unei societăţi cu răspundere limitată pluripersonală în societate unipersonală

prezintă interes practic în situaţia retragerii unora dintre asociaţi.

Jurisprudenţa37 a admis că o asemenea transformare este posibilă atunci când a existat

consens între asociaţi cu privire la retragerea unora dintre ei şi continuarea societăţii cu un singur
asociat.Dimpotrivă, în situaţia dezacordului la continuarea societăţii cu asociat unic, retragerea unuia
din cei doi asociaţi a avut drept consecinţă constatarea dizolvării societăţii dacă nu există clauză de
continuare a societăţii cu unic asociat în actul constitutiv.

Această distincţie îşi pierde valoarea ca urmare a modificării art. 170 prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului României nr. 32/1997. în noua sa redactare, art. 229 alin. (2) exceptează de
la dizolvarea societăţii cazul în care asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma nouă
de societate unipersonală, precum şi cazul în care în actul constitutiv există clauză de continuare a
societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.

Rămâne însă valabilă cerinţa prevăzută de art. 14, conform căreia o persoană fizică sau o
persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

Transformarea unei societăţi unipersonale într-o societate cu răspundere pluripersonală se

poate realiza

37
Ion Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Editura C.H.Beck, vol.II,Bucureşti ,2008,p493
101
  fie prin cesiunea unor părţi sociale

 fie prin noi aporturi la majorarea capitalului social subscris de noii asociaţi.
Transformarea unei societăţi cu răspundere limitată în societate în nume colectiv este
mai rar întâlnită.

6. Excluderea şi retragerea unor asociaţi

Excluderea asociaţilor având ca rezultat modificarea actului constitutiv se poate înfăţişa în

două ipostaze: excludere-sancţiune şi excludere-remediu.38

Excluderea-sancţiune este reglementată de dispoziţiile art. 222 al Legii nr. 31/1990 numai în
privinţa asociaţilor societăţilor comerciale în nume colectiv, în comandită simplă cu răspundere
limitată. Excluderea-remediu este reglementată în privinţa asociaţilor aceloraşi forme de societăţi
comerciale prin dispoziţiile art. 206 alin. (2).

În ce priveşte excluderea indirectă a acţionarilor societăţilor comerciale pe acţiuni sau în

comandită pe acţiuni sunt aplicabile prevederile art. 100 ale Legii nr. 31/1990.

Cauzele de excludere-sancţiune sunt numai cele arătate expres de art. 222 lit. a)-d) şi
art. 82 alin. (3). Faţă de faptul că nu se pot stabili şi alte cauze de excludere, dispoziţiile legii fiind
imperative, clauzele contractului de societate care ar stabili şi alte motive sunt nule. în consecinţă, nu
se poate cere excluderea din societate pentru alte cauze decât cele limitativ prevăzute de lege.

Conform dispoziţiilor art. 217 lit. a)-d), excluderea-sancţiune poate fi pronunţată faţă de
asociatul din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată precum
şi faţă de comanditarul din societatea în comandită pe acţiuni care:

a) Nu aduce aportul la care s-a obligat, deşi este pus în întârziere (termenul
vărsării aportului este cel stabilit prin actul constitutiv sau actul de majorare a cap italului
social)Retragerea samavolnică a aportului vărsat a fost asimilată cu nevărsarea aportului.

38
Idem,p.494
102
 b) Fiind răspunzător nelimitat pentru obligaţiile sociale, faţă de el s-a deschis
juccedura falimentului şi deci nu mai poate răspunde cu propria avere sau el a fost pus sub
interdicţie
c) Având răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale, se amestecă fără drept în
administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82 ale Legii nr. 31/1990, în sensul că fără
consimţământul scris al celorlalţi asociaţi întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul
societăţii în folosul său sau în acela al unei persoane ori face roecurenţă neloială societăţii
comerciale luând parte ca asociat cu răspundere nelimitată în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect ori face operaţiuni în înotul său propriu sau al altuia în acelaşi fel de comerţ
sau într-unul asemănător, fără cosnsimţământul celorlalţi asociaţi. Consimţământul se consideră
acordat tacit dacă participarea sau operaţiile, fiind anterioare contractului de societate, au fost
cunos-raae de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor..
d) Având dreptul de administrare a societăţii, comite fraudă în dauna acesteia sau se
serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui

asociat

Competenţa judecării cererii va aparţine instanţei sediului societăţii

Dacă excluderea este cerută de un asociat, vor mai fi citaţi atât societatea, cât şi asociatul
pârât.

Hotărârea judecătorească definitivă de excludere va fi înscrisă în registrul comerţului.

Termenul de 15 zile prevăzut de art. 223 alin. (4) atrage, în caz de nerespectare, sancţiunea
prevăzută de art. 44 al Legii nr. 26/1990.

Dispozitivul aceleiaşi hotărâri judecătoreşti va putea fi publicat, la cererea societăţii, în

Monitorul Oficial.

Consecinţele excluderii sunt cele prevăzute de art. 224-225:

 Actul constitutiv trebuie să fie adaptat în toate clauzele afectate de excludere,cu

respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale unei asemenea modificări;

103
  Asociatul exclus răspunde de pierderile generale ale societăţii şi va împărtăşi beneficiile
acesteia până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere, dar nu va putea cere
încheierea socotelilor şi plata eventualului sold favorabil cât timp nu s-au calculat încă,
pentru toţi asociaţii, beneficiile şi pierderile aferente perioadei respective, conform
stipulaţiilor contractului de societate cu privire la împărţirea beneficiilor şi a pierderilor;
 Părăsind societatea, asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din
patrimoniul social, ci numai la contravaloarea părţii sale sociale calculată conform
ultimului bilanţ aprobat;
 Distinct de cele spuse mai sus, asociatul exclus care se face vinovat de săvârşirea
faptelor de concurenţă neloială prevăzute de art. 82 al Legii nr. 31/1990 va putea fi acţionat
în judecată pentru despăgubiri. Dreptul la acţiune aparţine societăţiicomerciale.
 Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este de 3 luni şi începe să curgă de la data la
care societatea, prin asociaţii cu drept de reprezentare, a luat cunoştinţă de faptele
asociatului vinovat.
Asociatul exclus rămâne în continuare obligat faţă de terţi pentru operaţiile omerciale
făcute de societate până în ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
excludere.
 Dacă în acel moment există operaţiuni comerciale în curs de executare, asociatul este
obligat să suporte consecinţele acestor operaţiuni şi să aştepte până la terminarea lor cu
cererea de retragere a părţii care i se cuvine.
Uneori excluderea unui asociat are drept consecinţă nu modificarea actului onstitutiv, ci
chiar dizolvarea societăţii. Astfel, în cazul societăţilor în nume colectivşi cu răspundere
limitată, excluderea unuia dintre asociaţi produce dizolvarea socie
tăţii dacă în urma excluderii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există
clauză de continuare cu un singur asociat
O asemenea clauză poate exista numai în cazul societăţii cu răspundere limitată, care
poate funcţiona şi cu asociat unic . În acest caz, dizolvarea poate fi evitată dacă în contractul de
societate şi în statut se prevede posibilitatea continuării societăţii cu un singur asociat în
situaţiile prevăzute de art. 229 alin. (2)

104
 Această excepţie nu este aplicabilă şi, în consecinţă, dizolvarea se produce prin efectul
legii dacă unicul asociat rămas în urma excluderii celuilalt mai are calitatea de asociat unic într-o
altă societate cu răspundere limitată 39.

în cazul societăţilor în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, excluderea unicului

asociat comanditat atrage dizolvarea societăţii. Societatea în comandită simplă cu un singur
comanditar se desfiinţează prin excluderea acestuia.

Retragerea asociatului unei societăţi în nume colectiv, în comandită simplă sau cu

răspundere limitată este reglementată de art. 87, 226, 229 alin. (1), care se limitează însă la
determinarea ipotezelor retragerii şi a drepturilor patrimoniale ale asociatului retras. De aceea, este
cu atât mai utilizată reglementarea convenţională a retragerii în clauzele actului constitutiv.

7 .Retragerea unui asociat.

Alineatul (1) al art. 226 reglementează trei posibilităţi alternative de retragere:

a) în cazurile prevăzute de actul constitutiv;

b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi
c) pentru motive temeinice, în baza sentinţei tribunalului, supusă numai recursului, în
termen de 15 zile de la comunicare.
Ocrotirea libertăţii manifestării de voinţă implică şi recunoaşterea dreptului asociatului
de a se retrage dintr-o societate mai ales atunci când durata societăţii este nedeterminată. Acest
drept trebuie să fie exercitat cu bună-credinţă, în conformitate cu scopul pentru care este
recunoscut de lege şi în corelaţie cu principiul executării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate
prin constituirea societăţii. Desigur că bună-credinţă este prezumată.

Hotărârea asociaţilor sau hotărârea instanţei, după caz, se va menţiona în Registrul

comerţului în baza rezoluţiei directorului Registrului comerţului după care se va trimite
Monitorului Oficial spre publicare, pe cheltuiala societăţii. Retragerea produce efecte de la data
înscrierii menţiunii în Registrul comerţului.

39
art. 14 din Legea nr. 31/1990
105
 Consecinţa retragerii sau excluderii poate fi dizolvarea dacă sunt prezente următoarele
condiţii:

1) la societatea pe acţiuni, atunci când numărul acţionarilor s-a redus sub doi, dacă au
trecut mai mult de nouă luni şi numărul nu a fost completat
2) la societăţile în nume colectiv şi la societăţile cu răspundere limitată dacă rămâne
un singur asociat şi nu există clauză de continuare cu moştenitorii, cu excepţia art. 13 din
Legea nr. 31/1990
3) la societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, dacă se retrage unicul
comanditat

Consecinţa este desfiinţarea societăţii în comandită simplă dacă se retrage unicul

comanditat

În cazul societăţilor pe acţiuni, retragerea acţionarilor este reglementată prin dispoziţiile

art. 134 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Drepturile asociatului retras nu pot fi mai restrânse decât ale asociatului exclus.Aceste drepturi
se stabilesc fie prin acordul asociaţilor, fie prin hotărârea instanţei.

9. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

1 Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

 Noţiuni introductive privind fuziunea şi divizarea societăţilor

comerciale
Doctrina40 defineşte fuziunea ca un mod de reorganizare şi concentrare a patrimoniilor
persoanelor juridice - în speţă, a societăţilor comerciale, constând în reunirea voluntară a
patrimoniilor a două sau mai multe astfel de persoane, reunire în urma căreia, fie cel puţin una
40
Ion Schiau, Titus Prescure,Legea societăţilor comerciale,Adnotată şi comentată,Editura C.H.Beck,
Bucureşti,2007,p.686
106
dintre ele dispare ca persoană juridică, dispariţie care are ca efect mărirea patrimoniului celeilalte
care îşi păstrează existenţa juridică (fuziunea prin absorbţie), fie toate persoanele juridice
implicate dispar (din punct de vedere juridic) şi în locul lor apare o altă persoană, al cărui
patrimoniu este format din suma patrimoniilor persoanelor implicate (fuziunea prin contopire)

Legiutorul român defineşte fuzinea în art.238. din Legea nr.31/1990 ca fiind operaţiunea
prin care:

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare si transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii societăţii sau
societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă si, eventual, al unei plăţi în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau

b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare si transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către acţionarii lor de
acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.

Prevederile lit. a) a alin. (1) al art. 238, conţin o definiţie legală specială a fuziunii prin
absorbţie operaţiune care implică două sau mai multe societăţi comerciale. Prevederea literei b)
conţine definiţia legală şi specială a fuziunii societăţilor comerciale prin contopire.

Fuziunea şi divizarea reprezintă, de principiu, modalităţi de reorganizare a unei societăţi

comerciale, în consecinţă, atât fuziunea, cât şi divizarea apar ca rezultat al voinţei asociaţilor şi
conduc la modificarea societăţilor implicate în astfel de operaţiuni.

Prin excepţie, există situaţii în care intervine o încetare a societăţii comerciale, respectiv în
cazul fuziunii prin contopire şi în cazul divizării totale.

Ceea ce este definitoriu pentru operaţiunea de fuziune, indiferent de forma de realizare,

este caracterul complex al efectelor pe care le generează, atât din perspectiva persoanelor fizice
şi juridice implicate cât şi al drepturilor acelor persoane.

De principiu, fiind vorba despre o modificare a societăţii, fuziunea sau divizarea se

hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv.
107
 Fuziunile şi divizările pe care le reglementate de lege trebuie să se facă cu stricta
respectare a legii şi a actelor constitutive ale societăţilor comerciale implicate în astfel de
operaţiuni structurale.

Din punct de vedere economic, fuziunea, indiferent de forma sub care aceasta se
realizează, reprezintă o concentrare economică, operaţiune care reprezintă un fenomen dominant
şi caracteristic economiilor de piaţă.Ea prezintă interes nu numai pentru dreptul comercial ci şi
pentru alte ramuri de drept, în special pentru dreptul concurenţei comerciale.

În cazul societăţilor în lichidare, fuziunea sau divizarea este posibilă până la momentul în
care începe repartiţia între asociaţi a părţilor ce se cuvin prin lichidare.

Actul principal al procedurii de fuziune sau de divizare îl reprezintă proiectul de fuziune

sau, după caz, divizare.

Din punct de vedere al efectelor sale considerăm că atât fuziunea cât şi divizarea pot
reprezenta o şansă pentru asociaţii sau acţionarii din unele societăţi pentru a-şi conserva drepturile
şi proteja interesele chiar şi în cazul în care societatea ar intra în lichidare judiciară din diverse
motive41.În acest sens s-a pronunţat şi doctrina42 considerând că „dacă printr-o astfel de
operaţiune de reorganizare a societăţii aflate în faliment starea de insolvenţă a acesteia încetează,
ca efect al unei fuziuni sau divizări decise de organele competente, cu aprobarea judecătorului-
sindic, prevederea alin. (4) al art. 238 din Legea nr. 31/1990 ar trebuie să fie aplicabilă”.

Atât fuziunea, cât şi divizarea pot interveni între societăţi de aceeaşi formă sau între
societăţi de forme diferite, în cazul în care în urma fuziunii sau a divizării se înfiinţează o nouă
societate, aceasta din urmă se va constitui cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru
noua societate astfel rezultată.De asemenea în ambele categorii de măsuri de reorganizare au un
efect extinctiv de personalitate juridică, un altul translativ de patrimonii si modificator de acte
constitutive. Ambele au ca efect majorarea patrimoniului şi a capitalului social al societăţilor
41
art. 23 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 dispune că „ Fuziunea sau divizarea, astfel cum este definită la alin.
(1) ori (2), poate fi efectuată chiar dacă societăţile dizolvate sunt în lichidare, cu condiţia ca acestea să
nu fi început încă distribuirea între asociaţi a activelor ce li s-ar cuveni în urma lichidării.”
42
Ion Schiau, Titus Prescure,Legea societăţilor comerciale,Adnotată şi comentată,Editura C.H.Beck,
Bucureşti,2007,p.692
108
beneficiare precum şi emiterea şi repartizarea de noi acţiuni sau părţi sociale către asociaţii
afectaţi de astfel de operaţiuni. Totodată în ambele categorii de măsuri de reorganizare, se pot
plăti prime speciale, în aceleaşi limite maxime: de fuziune sau de divizare, după caz..

 Formele de societăţi cu privire la care se pot face operaţiuni de

fuziune ori de divizare

Legea nr. 31/1990 prevede în art. 238 alin.(3) că „fuziunea sau divizarea se poate face şi
între societăţi de forme diferite” .Această prevdere are o mare importanţă şi utilitate practică, în
activităţile vizând reorganizarea societăţilor comerciale prin fuziune sau divizare, legiutorul
neinstituind nicio restricţie, privind formele de societate supuse fuziunii sau divizării..Rezultă că
sunt posibile toate combinaţiile de societăţi comerciale pe care părţile implicate le găsesc
potrivite pentru a realiza fuziuni sau divizări. Astfel, de exemplu, se va putea realiza o fuziune
între o societate cu răspundere limitată şi una în nume colectiv sau o divizare totală între o
societate pe acţiuni şi două sau mai multe societăţi cu răspundere limitată etc.

Deciziile de fuziune ori de divizare vor trebui luate ţinând seama de specificul fiecărei
forme de societate comercială implicată precum şi de aptitudinea lor de a permite realizarea
scopurilor urmărite prin astfel de operaţiuni. Mai trebuie să se ţină cont de faptul că prin fuziune
sau divizare societăţile implicate îşi pot schimba.în mod radical regimul juridic al răspunderii
asociaţilor precum şi modalităţile de organizare şi funcţionare.

A.Fuziunea societăţilor comerciale

a) Aspecte comune privind fuziunea

Fuziunea se poate realiza prin absorbţie sau prin contopire.Din punct de vedere juridic
aceste două forme de fuziune generează două efecte specifice operaţiunii43. În ambele cazuri
societăţile comerciale implicate în fiecare din cele două forme de fuziune şi care dispar urmare a

43
Ion Schiau, Titus Prescure,Legea societăţilor comerciale,Adnotată şi comentată,Editura C.H.Beck,
Bucureşti,2007,p.687-688
109
reunirii de patrimonii, se dizolvă fără lichidare, patrimoniul lor fiind preluat în întregime fie de
către societatea absorbantă fie de către noua societate rezultată din contopire.

Operaţiunea fuziunii presupune o convenţie între două sau mai multe părţi care
acţionează prin reprezentanţii săi legali.

Un al doilea efect caracteristic ambelor categorii de fuziuni este acela că, urmare a
transferului de patrimonii, acţionarii şi asociaţii societăţilor care sunt dizolvate fără lichidare
primesc noi acţiuni sau părţi sociale, după caz, emise de către societatea absorbantă sau de către
cea rezultată din fuziunea prin contopire44.

Din perspectivă contractualistă, fuziunea se aseamănă cu un contract de schimb, în

limitele căruia se poate conveni şi plata unei sulte pentru a se realiza echilibrul prestaţiilor45.

Fuziunea presupune următoarele momente principale:

 hotărârea privind întocmirea proiectului de fuziune;

 hotărârea adunării generale cu privire la fuziune

b) Procedura de fuziune
Cât priveşte procedura de fuziune dispoziţiile Legii nr. 31/1990 prevăd că operaţiunea de
fuziune se realizează în două etape şi anume:

 Etapa iniţială, în care adunările generale ale fiecărei societăţi comerciale implicate
hotărăsc declanşarea procesului şi însărcinarea administratorilor cu elaborarea
proiectului de fuziune.
 Cea de-a doua etapă poate fi numită etapa fuziunii propriu-zise, este aceea în care
organele statutare supreme ale societăţilor implicate în operaţiune vor aproba

44
art. 238 alin.(1) din Legea nr. 31/1990 modificat prin dispoziţiile punctului 59 al art. l ,din O.U.G. nr.
82/2007, modificare potrivit căreia acţionarii societăţilor absorbite ori dispărute în urma contopirii vor
primi acţiuni emise de către societatea absorbantă ori de către cea nou constituită ca efect al contopirii.
45
Ion Schiau, Titus Prescure,Legea societăţilor comerciale,Adnotată şi comentată,Editura C.H.Beck,
Bucureşti,2007,p.688
110
 fuziunea sau divizarea efectivă, în conformitate cu proiectul întocmit de
administratori, eventual modificat sau completat.
c) Efectele fuziunii

 Odată cu aprobarea documentelor necesare fuziunii se pune problema de când

aceasta va produce efecte şi care sunt aceste efecte. În urma relizării fuziunii se
produc efecte atât faţă de asociaţi/acţionari cât şi faţă de terţi
 Având în vedere diversitatea situaţiilor care pot lua naştere ca o consecinţă
a fuziunii sau divizării societăţii, legea identifică două momente majore în care
aceste efecte se produc.Conform art. 249 fuziunea produce efecte:
 a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării
în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;
 b) în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a
aprobat operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se
stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă dată, care nu poate fi însă
ulterioară încheierii exerciţiului financiar curent al societăţii absorbante sau
societăţilor beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar
încheiat al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul
 Aşa cum se precizează în doctrină46 termnele prevăzute de art. 249 au un caracter
special ,fiind termene care derogă de la regulile de publicitate şi de opozabilitate a
actelor şi operaţiunilor societăţii, stabilite de art. 50 şi 51din lege.
 Cât priveşte efectele pe care le generează legea prevede aceste efecte prin
art.250. din lege Efectele privesc transferul activelor şi pasivelor între societăţile
participante, dobândirea calităţii de asociat şi încetarea existenţei unora dintre
aceste societăţi, repartizarea acţiunilor ,plata primelor de fuziune.
 În funcţie de modalitatea de fuziune alesă are loc un tranfer de patrimoniu de la
societatea aborbită către societatea beneficiară sau beneficiare. Ca o consecinţă a
acestui transfer, societăţile beneficiare devin proprietarele activelor primite, îşi
măresc patrimoniul şi, în consecinţă, trebuie să îşi majoreze şi capitalul social.

46
Ion Schiau, Titus Prescure,op.cit.p.716
111
  Acest efect al transferului patrimonial se produce, ope legis şi simultan, atât în
raporturile dintre societăţile implicate în fuziune, cât şi în raporturile dintre
acestea şi terţi.Cu alte cuvinte, pe data fuziunii, se produce o subrogare de drept a
societăţilor beneficiare ale fuziunii sau divizării în poziţia de creditor sau debitor
al terţilor pe care o deţineau societăţile care îşi încetează existenţa.
 Transferul patrimonial de active şi pasive nu necesită alte formalităţi.Excepţie
face transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, având în vedere
regimul circulaţiei lor, trebuie să se îndeplinească formalităţile de publicitate
legală. Regulile şi condiţiile în care se face repartiţia sau distribuţia activelor şi
pasivelor între societăţile beneficiare ale fuziunii sunt cele stabilite în proiectul de
fuziune, aprobat de societăţile participante şi dat publicităţii47.
 Acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv
asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în
conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune.48
 Ca efect al fuziunii societatea absorbită încetează să existe.
 Este consecinţa firească a desăvârşirii operaţiunii de fuziune Desigur că efectul nu
este restrâns numai la societatea absorbită, el fiind la fel de cert şi pentru
societăţile care fuzionează pentru a da naştere unei noi societăţi (fuziunea prin
contopire).
 Toate societăţile implicate în fuziune şi care îşi încetează existenţa în urma acestei
operaţiuni, se dizolvă fără lichidare şi se radiază din registrul comerţului pe data
producerii consecinţelor fuziunii sau divizării, astfel cum sunt acestea
reglementate de art. 249 din lege
 Dacă se transmit bunuri imobile, potrivit Legii nr. 7/1996, trebuie să se facă
menţiune în registrele de publicitate imobiliară cu privire la societatea care a
preluat dreptul, ca efect al fuziunii.
 Operaţiunile de fuziune se analizează ca operaţiuni privind schimburile de
drepturi sociale. Ele nu constituie, în niciun caz, operaţiuni de înstrăinare de valori

47
art. 250 alin. (1) lit a) din lege
48
art. 250 alin. (1) lit b)
112
 imobiliare şi deci nu sunt supuse dispoziţiilor legale referitoare la respectarea
dreptului de preemţiune instituit prin legile speciale.
 Pentru a proteja interesele legitime ale asociaţilor ,legiutorul român a stabilit o
serie de interdicţii de a schimba acţiuni sau părţi sociale emise de o societate cu
cele emise de altă societate în cadrul procesului fuziunii.
 Potrivit dispoziţiilor legale nicio acţiune sau parte socială la societatea absorbantă
nu poate fi schimbată pentru acţiuni/părţi sociale emise de societatea absorbită şi
care sunt deţinute:
 a) de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii; sau
 b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane
acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii.
 Prin aceste interdicţii, legiutorul face o subtilă derogare de la prevederile art. 103
alin. (2) din lege care stabileşte că dacă acţiunile unei societăţi sunt subscrise de o
persoană acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii în cauză, se consideră
că subscriitorul a subscris acţiunile pentru sine, fiind obligat să achite
contravaloarea acestora.

10. Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a

personalităţii juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare, de
regulă, lichidarea patrimoniului societăţilor în cauză .

Dizolvarea se poate produce:

 pe baza unei hotărâri a asociaţilor;

 prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
 în virtutea legii .

113
 Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale, de dizolvare a societăţilor
comerciale şi cauze specifice fiecărei forme.

 Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale

Potrivit art. 227 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, sunt cauze
comune de dizolvare a societăţilor comerciale următoarele:

 trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

 imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept);
 declararea nulităţii societăţii;
 hotărârea adunării generale (dizolvare voluntară);
 hotărârea tribunalului;
 falimentul societăţii;
 alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

 Cauze speciale de dizolvare a societăţilor comerciale în funcţie deflecare formă de

societate reglementată de lege

1. Dizolvarea societăţilor de capital.

A. Dizolvarea societăţilor pe acţiuni.

Conform art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, societatea pe acţiuni
se dizolvă:

 în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 153, respectiv, dacă consiliul de

administraţie respectiv directoratul constată că, în urma unor pierderi, stabilite
prinsituaţiile financiare anuale, activul net al societăţii s-a diminuat la mai
puţin dejumătate din valoarea capitalului social subscris.
Prin actul constitutiv se poate stabili ca adunarea generală extraordinară să fie convocată
în cazul unei diminuări a activului net, mai puţin semnificativă.

114
  când capitalul social se micşorează sub minimul legal. Dizolvarea nu operează
dacă până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare
capitalul social este reîntregit cel puţin la valoarea minimului legal sau când
societatea se transformă într-o altă formă de societate la care este suficient
capitalul existent;
În orice situaţie, instanţa poate acorda societăţii un termen de 6 luni pentru regularizarea
situaţiei.

 când numărul acţionarilor scade sub minimum legal, cu excepţia cazului când
acesta se completează, potrivit dispoziţiilor legale.

B. Dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni.

Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă în cazul şi în condiţiile prevăzute pentru

societatea pe acţiuni, condiţii referitoare la valoarea minimă a capitalului social şi la numărul
minim de asociaţi sau acţionari.

2.Dizolvarea societăţilor de persoane.

A. Dizolvarea societăţii în nume colectiv.

Conform art. 229 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, societăţile în nume
colectiv se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia
dintre asociaţi, când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu
există clauză de continuare cu moştenitorii.

În cazul acestor societăţi, conform art. 230 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată, dacă un asociat decedează şi dacă nu există convenţie contrară, societatea trebuie să
plătească partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de
la notificarea decesului asociatului, dacă asociaţii rămaşi nu preferă să continue societatea cu
moştenitorii care consimt la aceasta.

115
B.Dizolvarea societăţii în comandită simplă.

Societăţile în comandită simplă de dizolvă prin falimentul asociatului comanditat sau

comanditar ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia.

În acest din urmă caz, în lipsă de convenţie contrară, societatea va plăti moştenitorilor
partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de la notificarea
decesului asociatului, afară dacă moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în calitatea
avută de autorul lor.

3. Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată.

Societatea cu răspunderelimitată se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul

social sau, după caz,al micşorării sub minimul legal de 200 lei ori prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când datorită acestor cauze,numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur.

Sunt exceptate următoarele situaţii:

 în termen de nouă luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului

social, acesta este întregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal de 200
lei;
 în actul constitutiv există clauză de continuare a activităţii societăţii cu
moştenitorii celui decedat;
 asociatul rămas în urma deschiderii procedurii falimentului faţă de ceilalţi asociaţi
ori a incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora, hotărăşte continua rea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

 Efectele dizolvării

Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede în art. 233 alin. (1) din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată, că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii
lichidării patrimoniului societăţii. Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii

116
ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege. Din momentul dizolvării,
directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai au dreptul de a face operaţiuni în numele
societăţii, în caz contrar răspunzând personal şi solidar pentru acele operaţiuni .

În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă si în cele cu răspundere limitată

asociaţii pot hotărî cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv,
odată cu dizolvarea şi modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau
regularizarea lui în acord cu creditorii.

Articolul 232 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, prevede necesitatea
înscrierii dizolvării societăţilor comerciale în registrul comerţului şi publicarea ei în Monitorul
Oficial (cu excepţia cazului în care dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru
durata societăţii).

Conform art. 232 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în cazul în
care dizolvarea societăţii se produce în urma falimentului, aceasta se va pronunţa de tribunalul
învestit cu procedura falimentului.

Pe perioada operaţiunilor lichidării, personalitatea juridică a societăţii se păstrează,

până în momentul radierii acesteia din registrul comerţului.

11. Lichidarea societăţilor comerciale

Prin lichidare se înţeleg toate operaţiunile care au drept scop terminarea afacerilor în curs,
în momentul declarării dizolvării, a.î. să se poată obţine realizarea activului, plata pasivului şi
repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.

Principii:

-lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor – lichidarea nu poate interveni la cererea

creditorilor, dar asociaţii nu pot obţine repartizarea nici unei sume cuvenite lor prin lichidare,
mai înainte de achitarea creditorilor.
117
-lichidarea este obligatorie – lichidarea este o consecinţă logică şi necesară declarării dizolvării

 Drepturile şi obligaţiile lichidatorilor

Obligaţii:

a) -să facă un inventar şi să încheie un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului societăţii
b) -să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori şi
actele societăţii
c) -să întocmească un registru cu toate operaţiunilr lichidării, în ordinea datei lor
Drepturi:

a) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare

b) să stea în judecată în calitate de reclamant sau de pîrît în interesul lichidării
patrimoniului societăţii
c) să vîndă prin licitaţie publică bunurile mobile şi imobile ale societăţii, să facă
tranzacţii
Termenul în care trebuie terminată lichidarea este de cel mult trei ani, tribunalul, în cazuri
excepţionale, avînd posibilitatea să prelungească termenul cu încă 2 ani.

 Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

a- înlocuirea organelor de administrare – administratorii trebuie înlocuiţi cu lichidatorii.
Numirea acestora poate fi voluntară sau judiciarp. Pentru desemnarea voluntară se cere
unanimitatea de voturi a asociaţilor. Dacă nu se obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se
face de către instanţa judecătorească. Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice.

b- predarea gestiunii – se realizează în temeiul inventarului şi bilanţului

c- restrîngerea obiectului gestiunii – în cazul în care lichidatorii întreprind noi operaţii

comerciale care nu sînt necesare scopului lichidării, sînt răspunzători personal şi solidar de

118
executarea lor. Lichidatorii pot fi acţionaţi în judecată ca reprezentanţi ai societăţii comerciale în
interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare.

d- lichidarea pasivului social – sumele obţinute de lichidatori servesc în mod prioritar

pentru strîngerea datoriilor societăţii comerciale. Activitatea de lichidare şi de repartizare a
patrimoniului social este de competenţa lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Cumulativ
cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale, creditorii societăţii comerciale
sînt ei înşişi în măsură să-şi valorifice drepturile corespunzătoare. Creditorii pot să recurgă la
procedura declarării societăţii în stare de faliment, iar dacă nu recurg la această procedură au la
îndemînă acţiunea în justiţie.

Asociaţii au dreptul de a-şi recupera valoarea aporturilor subscrise la data înfiinţării societăţii
comerciale. Drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după acoperirea pasivului social.

e- întocmirea şi executarea bilanţului final – bilanţul final va fi semnat de lichidatori.

Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului poate introduce opoziţie la
instanţă în termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data notificării. Prin îndeplinirea
acestor condiţii, lichidatorii sînt liberaţi.

f- radirea societăţii comerciale din registrul comerţului – după terminarea lichidării,

lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului, radiere care se poate face
şi din oficiu. La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridică a societăţii
încetează.

119
 TEMA 5: CONTRACTE

1) Contractul de vînzare-cumpărare
Vînzarea şi cumpărarea reprezintă acordul de voinţă ce se realizează între două părţi,
numite vînzător şi cumpărător prin care vînzătorul se obligă să transmită dreptul de proprietate şi
să predea lucrul vîndut, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul lucrului.

Caractere:

- este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, existînd o reciprocitate a obligaţiilor ce

incumbă ambelor părţi
- este un contract cu titlu oneros
- este un contract comuntativ
- este de regulă, translativ de proprietate
- este un contract consesnsual
Dreptul de proprietate se transmite de la vînzător la cumpărător, în momete diferite:

- dacă bunul este individual determinat, dreptul de proprietate se transmite din mometul
realizării acordului de voinţă
- dacî bunul este determinat prin caracter dreptul de proprietate se transmite în momentul
individualizării bunului.

Condiţii de validitate:

a- capacitatea juridică a părţilor

Cu privire la capacitatea de folosinţă, regula este capacitatea şi incapacitatea este excepţia. Cu
privire la capacitatea de exerciţiu, ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Interdicţiile generale de înmcheiere a contractului de vînzare cumpărare

- vînzarea între soţi

- tutorii nu pot cumpăra bunurile personale aflate în tutela lor
- mandatarii convenţionali sau legali, nu pot cumpăra bunurile pentru care au fost
împuternicite să le vîndă
- administratorii bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor
- funcţionarii publici şi cei din comisiile de licitaţii, nu pot cumpăra bunurile statului sau al
unităţilor administrativ teritoriale care se vînd prin mijlcirea lor
- judcătorii, procurorii şi avocaţii nu pot fi cesionari de drepturi litigioase
120
- cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor
- persoanele insolvabile sau mai curînd în incapacitate de plată, nu pot cumpăra bunurile
imobile ce se vînd prin licitaţia publică
Interdicţiile speciale de încheiere a contractului de vînzare cumpărare comercială

- prepusul nu poate încheia operaţiuni comerciale deci şi de vînzare cumpărare, da natura celor
pe acre trebuie să le îndeplinească pentru comerciant
- asociaţii cu răspundere nelimitată, nu pot realiza activităţi concurente de natura celor ale
societăţii
b- consimţămîntul părţilor
În dreptul comercial încheierea unui contract de vînzare cumpărare este precedată de aşa
numitele negocieri sau tratative prealabile:

-promisiunea unilaterală de vînzare cumpărare – este un antecontract. Această promisiune

juridică se caracterizează prin următoarele caractere:

- este un antecontract de vînzare cumpărare

-cumpărătorul are un drept de creanţă

Este înţelegerea prin care o persoană se obligă faţă de alta ca în cazul în care va vinde un anumit
bun să-i acorde preferinţă, la un preţ egal.

-promisiunea bilaterală de vînzare – este tot un antecontract prin care ambele părţi s-au obligat
reciproc să încheie în viitor contractul de vînzare cumpărare

-pactul de preferinţă – este înţelegerea prin care o persoană se obligă faţă de alta, ca în cazul în
care va vinde un anumite bun, să-i acorde preferinţă la un preţ egal

În privinţa viciilor de consimţămînt trebuie subliniaz că dolul în materie comercială, nu

se apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în dreptul civil.

c- obiectul contractului de vînzare cumpărare

Obiectul acestui contract este reprezentat de obligaţiile la care s-au obligat părţile contractante:
vînzătorul să predea lucrul vîndut, şi cumpărătorul să plătească preţul

Lucrul vîndut

-lucrul să fie în circuitul civil

-lucrul vîndut sp existe în prezent sau să poată exista în viitor

-bunul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit, posibil, moral

121
-privitor la calitatea vînzătorului de a fi proprietarul bunului vîndut, în materie comercială este
posibilă vînzarea bunului altuia.

Preţul

În majoritatea cazurilor determinarea preţului se face de către părţi în momentul

încheierii contractului. Preţul este determinat şi în cazul în care în contract se prevede că se va
putea plăti preţul practica pe piaţă pentru categoria respectivă de produse.. preţul poate fi
determinat şi de o terţă persoană, numită arbitru.

Clauze contractuale privind preţul:

- indexarea preţului – părţile pot să prevadă o clauză prin care preţul care se va plăti va
depinde de un anumit indiciu comercial, de către părţi denumit, moneda de cont a
contractului
- revizuirea preţului – potrivit clauzei de revizuire a preţului, părţile stabilesc la momentul
încheierii contractului un anumit preţ care va putea fi revizuit ulterior. Revizuirea preţului
apare mai cu seamă sub forma clauzei de reactualizare a preţului în funcţie de exoluţia
cursului valutar.
- Clauza de rezervă a porprietăţii – această cluză însoţeşte uneori o altă clauză, respectiv
clauza de plată a preţului în rate. Vînzarea cu plata preţului în rate poate fi calificată ca o
vînzare pe credit. La preţul convenit se adaugă dobînda şi cheltuielile accesorii vînzării.
Dreptul de proprietate şi riscurile pierderii fortuite se transmit de la vînzător la cumpărător în
mometul semnării contractului de vînzare cumpărare.

Obligaţiile vînzătorului

a- obligaţia de predare a bunului vîndut – dacă bunul este individual, acesta se va preda în
starea în care se află în momentul realizării acordului de voinţă, iar dacă bunul este de
gen se va preda în starea existentă în momentul individualizării
Locul predării – predarea se va face la locul situaţiunii bunului vîndut. În cazul bunurilor
generice, plata se va face la domiciliul sau la sediul debitorului

Modul de executare a obligaţiei de predare – există trei forme de predare a bunurilor mobile

- predarea reală – se realizează prin transferarea posesiei materiale a bunului

- predarea consensuală – există ori de cîte ori în momentul vînzării nu poate interveni predarea
materială

122
- predarea simbolică – în dreptul comercial pot exista mai multe forme de predare simbolică
datorită existenţei titlurilor reprezentative de mărfuri: recipisele de depozit, conosamentul,
etc.
Obligaţiile accesorii predării – dacă bunul vîndut nu se predă în momentul încheierii
contractului, vînzătorul are obligaţia de a conserva bunul, cheltuielile de predare sînt în sarcina
cumpărătorului.

b- obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi viciile bunului vîndut – dacă vînzarea comercială
are ca obiect bunuri mobile, se aplică dispoziţiile Cciv. referitoare la bunuri mobile
vîndute şi la garanţia pentru evicţiune
Dacă vînzarea are ca obiect bunuri mobile incorporale (fond de comerţ) vînzătorului îi este
interzis să-l tulbure pe cumpărător în liniştita folosinţă a dreptului de proprietate asupra fondului
de comerţ. În ceea ce priveşte garanţia pentru viciile bunului vîndut, vînzătorul răspunde şi
pentru viciile aparente cît şi pentru viciile ascunse ale bunului.

În cazul existenţei evicţiunii sau a viciilor, cumpărătorul are de ales între două acţiuni:

- acţiunea redhibitorie – prin care cere rezoluţiunea contractului

- acţiunea estimatorie – cu ridicarea preţului

Obligaţiile cumpărătorului

a- obligaţia de plată a preţului

Locul şi data plăţii – plata preţului se face la locul şi în momentul în care se face predarea
lucrului vîndut. Predarea se face la locul unde se află bunul sau domiciliul , sediul vînzătorului.
Rezultă deci o derogare de la dispoziţiile Cciv.conform căruia plata este cherabilă, în materia
contractului de vînzare-cumpărare, plata este portabilă.

Obligaţia cumpărătorului la plata dobînzilor – debitorul este de drept în întîrziere şi datorează

dobînzi din momentul scadenţei obligaţiei de plată şi pînă la data plăţii efective.

Rezoluţiunea pentru neplata preţului – în dreptul comercial rezoluţiunea contractului se produce

de drept, în cazurile în care operează anumite condiţii:

- una din părţi să facă oferta celeilalte părţi cu privire la predarea bunului sau plata preţului
- oferta să fi fost făcută înainte de expirarea termenului prevăzut pentru executarea contractului
- cele două obligaţii să aibă acleşi termen de executare
b- obligaţia de primire a lucrului vîndut
Luarea în primire a lucrului se va face la locul şi la termenul la care vînzătorul era obligat să-l
predea, cumprărătorul urmînd să suporte şi cheltuielile ridicării bunului de la locul predării.

123
Executarea coactivă – în dreptul comercial există instituţia juridică numită executare coactivă.
Astfel, în cazul cumpărării unui bun mobil, dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de
preluare a acestuia, vînzătorul are posibilitatea fie de a depozita bunul la un depozitar pe
socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie de a-l vinde. Dacă optează să-l vîndă, aceasta se va
face prin licitaţie publică.

2) Contractul de mandat comercial

Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană împuterniceşte o altă persoană să
încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului.

Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:

- mandatul comercial are drept obiect afaceri comerciale şi nu se presupune a fi gratuit

- mandatul comercial este un act cu titlu oneros. Fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în
mod unilateral
- mandatul comercial poate fi cu reprezentare dar şi fără
- mandatul comercial poate fi general, pentru toate afacerile mandantului, sau specil pentru o
anumită afacere
Forma contractului – mandatul poate fi acordat în formă scrisă, verbală sau poate fi tacit. În
practică, mandatul este exteriorizat printr-un înscris numit procură. Procura poate fi dată sub
forma înscrisului sub semnătură privată sau sub forma înscrisului aitentic.

Actul cu sine însuşi – în practică, este posibil ca mandatarul să aibă în acelaşi timp şi calitatea de
mandant, astfel încît, practic, el încheie un contract cu sine însuşi.

Dubla reprezentare (autocontract) – în această situaţie, mandatarul îl reprezintă atît pe mandant,

cît şi pe terţa persoană.

Mandatul în interese comun

Mandatarul acţionează în acelaşi timp în nume şi interes propriu şi ca mandatar al altei

persoane.

-Obligaţiile mandatarului

124
- mandatarul are obligaţia să execute însărcinarea primită cu diligenţa unui bun comerciant, ca şi
cum afacerile ar fi ale sale

- mandatarul trebuie să arate terţilor împuternicirea sa

-mandatarul este dator să încunoştiinţeze fără întîrziere pe mandant despre executarea

mandatului

-mandatarul este obligat să păstreze destinaţia sumelor primite pe socoteala mandanatului

-mandatarul este ţinut a plăti dobînzi la sumele de bani cuvenite mandatului, din ziua în care era
dator a le trimite sau a le consemna

-Obligaţiile mandantului

-mandantul este obligat să pună la dispozişia mandatarului mijloacele pentru executarea

mandatului

-mandantul este ţinut de obligaţia de plată a remuneraţiei convenite

-mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului

-Răspunderea mandatarului faţă de mandant în cazul substituirii unei terţe persoane

Mandatarul va răspunde faţă de mandant numai în următoarele cazuri:

- a desemnat o altă persoană (substituit) pentru îndeplinirea mandatului, fără să fi avut

încuviinţarea mandatarului
- a desemnat o persoană incapabilă a încheia acte juridice cerute de mandant, incapabilă sau în
stare de insolvabilitate notorie. În cazul existenţei unei pluralităţi de mandatari, obigaţiile
acestora vor fi divizibile cu excepţia cazului cînd în contract s-a prevăzut solidaritatea
acestora.

-Încetarea contractului de mandata comercial

- revocarea mandatului – revocarea poate fi expresă printr-o declaraţie făcută în acest sens sau
tacită, ceea ce înseamnă că poate fi dedusă din orice împrejurare care dovedeşte voinţa
mandantului de a revoca contractul

-îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul

125
-renunţarea mandatarului. În materi comercială mandatarul este ţinut să-l dspăgubească pe
mandant

-incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi

-Mandatul fără reprezentare. Contractul de înterpunere

În practică este posibil ca mandatarul să încheie acte juridice în nume propiu, dar pe
seama mandantului. În acest caz, mandatul este fără reprezentare, numit contract de pretenom
(împrumut de nume) sau contract de interpunere de persoane.

3) Contractul de comision
Comisionul este un contract avînd ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către
comisionar pe socoteala comitentului. Contractul de comision este un contract bilateral şi cu titlu
oneros. El nu poate fi revocat pe cale unilaterală.

Efectele contractului de comision

a- obligaţiile comisionarului
- comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limita puterilor
conferite
- comisionarul nu poate face operaţiuni de vînzare pe credit, pe socoteala comitentului
- momentul transmiterii drepturilor de proprietate asupra mărfurilor şi obiectelor innteresate în
acest transfer
În orice operaţiune de comision intervin trei persoane:

-comitentul care remite marfă spre vînzare comisionarului

-comisionarul care o vinde pe socoteala comitentului

-terţul care o cumpără de la comisionar

- comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului

primit

- comisionarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui
profesionist
126
 b- obligaţiile comitentului
- să plătească comisionul cuvenit comisionarului
- să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite

Încetarea contractului de comision

- revocarea împuternicirii de către comitent

- renunţarea la împuternicirea primită de către comisionar
- moartea comitentului sau a comisionarului
- interdicţia, insolvabilitatea, falimentul părţilor

Instituţiile speciale în materie de comision

-Contractul cu sine însuşi – este posibil ca în anumite situaţii, comisionarul să încheie cu el

însuşi unele operaţii juridice, ca de pildă, a primit ordinul de la comitent să cumpere o anumită
marfă, marfă pe care o are însuşi comisionarul

-Covenţia star del - această convenţie apare sub forma unei clauze speciale înserată în
contractul de comision, prin care comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru
ipoteza insolvabilităţii terţului sau pentru refuzul acestuia de a-şi executa obligaţiile

4) Contractul de consignaţie
Contractul de consignaţie este convenţia prin care una din părţi, numită consignant,
încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe
socoteala consignantului.

Obligaţiile consignantului

- are obligaţia să predea consignatarului bunuri mobile care urmează să fie vîndute
- are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării
primite
- este obligat la plata unei remuneraţii
Obligaţiile consignatarului

- să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite

- este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o societate acceptată de consignant
127
- să execute mandatul dat de consignant
- să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său
Încetarea contractului de consiganţie

- revocarea de către consignant a împuternicirii

- renunţarea la mandat
- insolvabilitatea ori falimentul părţilor

5) Contractul de depozit
Depozitul comercial este un contract prin care o persoană, numită deponent,
încredinţează unei alte persoane, numită depozitar, o marfă cu obligaţia acestuia să o păstreze, să
o conserve şi să o restituie la cerere în schimbul unei sume de bani, numită taxă de depozit.

Felurile contractului de depozit

Dacă depozitarul este o întreprindere specializată în primirea de mărfuri (în magazii

generale, antrepozite, docuri), expres autorizate şi practicînd tarife oficiale, deponentul primeşte
în schimbul mărfii depuse, trei înscrisuri: un certificat de depozit, talonul şi buletinul de gaj.

Certificatul de depozit (recipisa) şi buletinul de gaj, sînt titluri credit care încorporează
marfa dată în depozit şi care se remite deponentului. Ele pot fi titluri de credit la ordin sau la
purtător, negociabile împreună sau separat.

-Obligaţiile depozitarului

-este obligat să păstreze marfa ca un bun proprietar

-este obligat să restituie marfa la cererea deponentului

-Obligaţiile deponentului

-este obligat să remită depozitarului marfa ambalată etichetată în funcţie de natura acesteia

-este obligat să achite depozitarului eventualele cheltuieli pentru păstrarea, conservarea mărfii
sau cînd acesta a suferit pagube pricinuite de marfa depozitată

-este obligat să achite taxa de depozit

-Încetarea contractului de depozit comercial

-îndeplinirea în avans a obligaţiilor contractuale

128
-rezilierea unilaterală a contractului

-moartea

-interdicţia

-insolvabilitatea sau falimentul părţilor

6) Contractul de report
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă
în comerţ, şi în revînzarea simultană nu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a
unor titluri de aceeaşi specie.

Condiţiile reportului

- să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator

- acordul de voinţă privind vînzarea şi revînzarea, să fie simultană
- vînzarea şi revînzarea să aibă ca obiect titlul de credit care circulă în comerţ
Efectele contractului de report

Contractul de report este un contract translativ de proprietate. În cursul duratei

contractului, titlurile de credit pot produce anumite fructe civile (dividende, dobînzi, etc).

Încetarea contractului de report la termenul stabilit de părţi.

Contractul de report poate fi prorogat, reînnoit sau supus deportului. Prorogarea este o
operaţiune juridică prin care se amînă scadenţa revînzării pe unul sau mai multe termene (preţul
rămîne neschimbat).

Reînnoirea intervine la expirarea reportului şi are ca obiect titluri care diferă prin conţinut sau
specia lor, presupune o predare efectivă a titlurilor.

Deportul este o operaţiune inversă reportului şi intervine pnetru satisfacerea nevoilor pe

termen, de titluri de credite ale unei .

7) Contractul de cont curent

129
 Prin contract de cont curent părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi imediat
creanţele lor reciproce izvorîte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la
un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare. Părţile între care se
încheie contractul de cont curent poartă denumirea de corentist. Prestaţiile pe care şi le fac se
numesc remize sau rimese.

Rimesa poate să constea într-o sumă de bani efectiv plătită, orice titlu de credit remis,
orice credit concedat.

Forma cea mai suzuală a contractului de cont curent este cea bancară.

Caractere juridice

- contract bilateral
- contract intuitu personae
- contract consensual
- contract cu titlu oneros
- contract cu executare succesivă
- contract accesoriu pentru că se încheie în vederea executării altui contract între aceleaşi părţi
Efectele principale ale contractului de cont curent

- transferul dreptului de porprietate – orice valoare remisă de la o parte contractuală la cealaltă

parte, face să
opereze prin faptul înscrierii sale în contul curent, transferul dreptului de proprietate în favoarea
concorentistului care a primit-o, adică al aceluia care a făcut înscrierea privind debitorul său

- novaţiunea – este transformarea cauzei iniţiale a rimesei într-o cauză nouă contractuală
derivată din
contractul de cont curent. Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc
din contul curent

- indivizibilitatea – în momentul în care o rimesă a fost trecută în cont curent, ea se confundă

cu toate
celelalte efectuate anterior şi cu cele viitoare, formînd un tot unitar de natură indivizibilă pentru a
fi soldat la încheierea contului curent

- compensarea reciprocă a creditelor şi debitelor – un alt efect specific contractului de cont

curent este
compensarea reciprocă a debitelor şi creditelor pînă la concurenţa creditului şi debitului final
rezultat la încheierea contului curent

130
Efectele secundare (accesorii) ale contractului de cont curent

Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobînzilor. Dacă părţile nu s-au
învoit altfel, debînzile vor fi comerciale. Existenţ contului curent nu exclude drepturile de
comision şi plata cheltuielilor pentru afacerile însemnate în contul bancar.

Încheierea contului curent

- cînd închiderea contului curent este definitivă, caz în care aceasta coincide cu încetarea sau
desfiinţarea contractului
- cînd încheierea contului curent este periodică, fie anuală, fie trimestrială (convenţională)

Desfiinţarea contului curent

- se desfiinţează prin moartea, incapacitatea sau falimentului uneia dintre părţi

- se poate desfiinţa şi pe cale convenţională

8) Contractul de franciză
A.NOŢIUNE

Franciza este un acord comercial prin care reputaţia şi informaţiile tehnice ale unei
părţi sunt combinate cu investiţii ale celeilalte părţi,în scopul vânzării bunurilor sau a acordării
serviciilor direct către consumator.

Bunurile în discuţie pot fi cu utilizare îndelungată, ca în cazul automobilelor sau a

instalatţiilor casnice. Bunurile în discuţie pot fi consumate prin utilizare, cum ar fi hrana sau băuturile
preparate. Serviciile se pot extinde şi la închirierea de echipament de producţie , de exemplu
automobile , camioane sau alte echipamente motorizate , sau la servicii hoteliere , spălătorii sau
asistenţă de secretariat.

Rezumând franciza înseamnă reproducerea unei afaceri de succes în condiţii

convenite cu titularul acestei afaceri. Aceasta presupune :

exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală şi industrială aparţinând

titularului unei afaceri de succes , de către un nou întreprinzător în schimbul preţului convenit ;

un transfer de cunoştinţe de la titularul afacerii de succes (francizor ) către

întreprinzătorul care l-a selecţionat(francizat);

131
 un parteneriat total între francizor şi francizat , un schimb permanent de informţii
între aceşti parteneri, o cooperare strânsă şi continuă pentru reuşita comună în afacere.

În sfârşit,potrivit reglementării comunitare , acordul de franciză este acela prin care o

întreprindere francizorul , acordă alteia , francizatul , în schimbul unei compensaţii financiare directe
sau indirecte dreptul de a exploata o franciză în scopul comercializării unor produse şi/sau
serviciideterminate.

Acest acord trebuie să cuprindă cel puţin următoarele obligaţii:

utilizarea unui nume sau firme comune şi o prezentare uniformă a localurilor

şi/sau mijloacelor de transport vizate în contract;

comunicarea de către francizor , francizatului său a savoi faire-ului,

furnizarea continuă de catre francizor , francizatului a unei asistenţe comerciale sau

tehnice pe durata acordului.

De remarcat faptul că definiţia dată de Comisia Comunităţii Europene priveşte doar

distribuirea de produse sau servicii , dar acorduri de franciză pot fi încheiate şi pentru producţia de
bunuri de orice fel.

B. CATEGORII DE FRANCIZE

a)Acorduri de franciză industrială

În acest caz francizatul este autorizat , prin acordarea unei licenţe de către francizor,să
fabrice sub marca francizorului şi cu asistenţa sa tehnică,produsele.Prin acest acord francizorul poate
să-şi promoveze propia sa marcă în străinătate fără a fi nevoit să facă investiţii importante , reuşind
astfel să intre relativ uşor pe pieţe pe care în alte condiţii i-ar fi fost dificil să intre fie datorită unor
factori cum sr fi reglementările vamale şi fiscale,costurile transportului ,costurile legate de
promovarea produsului(marketing-ul).

Şi pentru francizat este avantajos acest contract întrucât el reuşeşte să beneficieze de

servicile unui întreprinzător a cărui „reţetă” îi poate asigura succesul în afaceri.

Între francizor şi francizat se stabilesc relaţii specifice. Astfel francizorul acordă

consultanţă managerială ,pregăteste personalul , oferă asistenţă tehnică şi comercială, know-how-ul,
dreptul de a folosi marca sa ,precum şi alte drepturi de proprietate industrială şi intectuală, se ocupă
de publicitate.

132
 Francizatul la rândul are obligaţia de a se încadra în sistemul francizorului, înbunătăţind
şi dezvoltând afacerea acestuia. Se ajunge ca francizatul să fie ţinut să cumpere materia primă a
francizorului , printr-o clauză de aprovizionare exclusivă.

Acorduri cunoscute de franciză industrială sunt cele care au ca obiect produsele

CAMPARI , SCHWEPPES , COCA-COLA şi PEPSI-COLA.

B)Acorduri de franciză în distribuţie

În aceste acorduri , francizorul este un producător care desface produsele sale prin
inermediul unui francizat , fie un angrosist care revinde produsele sub marca unor francizaţi . În
aceste acorduri , francizorul acordă consultanţă, pregăteste personalul , oferă francizatului dreptul de
a folosi marca sa pentru produsele ce fac obiectul francizei.

Acorduri de franciză de distribuţie cunoscute sunt : SANTAL, VERITAS, UNIC, YVES

ROCHER, CHRISTIANSENS.

c) Acorduri de franciză de servicii

Prin aceste acorduri francizorul carte a pus la punct o metodă sau o tehnică specifică de
prestare de servicii , îl autorizează pe francizat să utilizeze aceste metode şi tehnici în prestarea
aceluiaşi gen de servicii.Sunt cele mai răspândite acorduri de franciză .

Exemple de astfel de acorduri de franciză de servicii sunt : FAST-FOOD MC

DONALD’S, PIZZA HUT , RENT A CAR , HILTON , HOLIDAY INN, HERTZ.

d)Contractul de franciză principală (master franchise)

Există reţele de franciză construite în etape .Prin acordul de franciză principală (master
franchise), întreprinderea francizoare acordă altei persoane ,subfrancizor, în schimbul unei
compensaţii financiare , directe sau indirecte, dreptul de a exploata o franciză , în vederea încheierii
de contracte de francizăcu terţi francizaţi.

9) Contractul de know-how

133
 1. Noţiune, trăsături caracteristice

Know-how-ul reprezinta ansamblul de cunostinte tehnice-infomatii, experienta, abilitate -

nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate necesare fabricarii , functionarii ori comercializarii
unor trhnologii ori procedee. Notiunea de know-how este o abrevire a expresie nord-americane
“the know-how to do it”.

Doctrina a definit recent know-how-ul ca fiind creatia inetelectuala reprezentata de

totalitateas cunostintelor si solutiilor noi ,secrete substantiale si identificate,detinute de un
comerciant,utile in industrie ,comert sau servicii,pentry care titularul isi manifesta vointa de ale
transmite in anumite conditii tertilor.

Principalele elemente de ordin intelectual care alcatuiesc ,separat sau in ansamblul

lor,continutul know-how-ului sunt :

-abilitatea tehnica

-experienta

-cunostintele tehnice

Toate aceste cunostinte de ordin intelectual pot avea-si de regula au-un suport material :
schite,obiecte, instructiuni sau alte documentatii.

Trasaturile esentiale ale kniow-how-ului sunt :

a) transmisibilitatea cunostintelor care il alcatuiesc(in masura in care sunt

indusolubil legate de persoana detinatorului)
b) caracterul secret al cunostintelor si intr-o anumita masura noutatea acestora
c) know-how-ul nu este niciodata brevetat,brevetarea implicand divulgarrea sa.
In ceea ce priveste a doua trasatura mentionam ca in SUA jurisprudenta s-a pronuntat in
sensul ca nu trebuie sa fie in intregime nou fiind suficient ca el sa reprezinte” intr-o proportie
importanta”eforturile independenteb al;e celui care l-a pus la punct.

2. Importanţa know-how-ului
134
 Valoarea know-how-ului consta tocmai in faptul ca el reprezinta un monopol de fapt
pentru detinatorul sau, asigurat de interzicerea accsului tertilor la cunostintele respective. De aici
rezulta insa si caracterul fragil si aleatoriu al valorii know-how-ului care depinde de masura in
care este pastrat secretul asupra cunostintelor care il alcatuiesc.

Specific know-how-ului este faptul ca el contine informatii care nu sunt brevetate fie
pentru ca nu pot indeplini conditiile necesare pentru acordarea protectiei sau fie ca detinatorul lor
nu doreste sa le divulge,pastrandu-le doar sine.

Know-how-ul se deosebeste de secretul de fabrica aparat in unele legislatii inpotriva

divulgarii deoarece :

- privese nu numai tehnicile efectiv utilizate,obiect aln secretului de fabrica, ci si pe

cele aflate in stadiu experimental, precum si cunostintele ;
- este verificabil prin transmitere in timp ce secretul constituie de regula exclusivitatea
unei singure intreprinderi .
Acest transfer de tehnologie ,adica acordarea permisiunii de a utiliza know-how-ul se
realizeaza printr-o metoda legala si anume contractul de know-how.

Prin incheierea acestui contract iau nastere relatii juridice intre furnizorul de know-how
care furnizeaza acel know-how numit cedent sipersoana (entitatea) care primeste acel know-how
numit cesionar. Firesc aceste relatii sunt de natura contractuala in sensul ca cedentul consimte
(isi da acordul)cesionarea iar cesionarul consimte achizitionarea know-how-ului.

3. Natura juridică a contractului de know-how

In ceea ce priveste natura juridica a contractului de transmitere a know-how-ului in

doctrina au fost enuntate trei opinii:

-know-how-ul este transmis printr-un contract de antrepriza ;

-know-how-ul este transmis printru-un contract de licenta si contract de cesiune ;

-know-how-ul este transmis prin inermediul contractului de franciza.

135
 Know-how-ul poate fi trasmis si in cadrul unui contract de licenta atunci cand know-
how-ul este in legatura cu o inventie,marca de fabrica inregistrata sau un desen sau model
industrial. In acest caz dispozitiile referitoare la know-how se gasesc incluse in contractul de
licenta.Este sitautia in care cel care dezvolta acel know-how este si titularul inventiei brevetate.

In ceea ce priveste modul de comunicare al know-how-ului acesta poate fi comunicat :

- sub forma tangibila, cum ar fi planuri arhitecturale ale cladirilor fabricilor, desene,
schite ale masinilor, manuale sau instructiuni.

-sub forma intangibila ca in urmautoarele cazuri

-un inginer al furnizorului care sa dea explicatii unui inginer al beneficiarului(servici

tehnice)

-un inginer al beneficiarului care sa asiste/sa fie prezent la o linie de productie (asistenta
tehnica)

-pregatirea personalului beneficiarului in fabrica acestuia asu a furnizorului (servicii de

management)

Intrucat know-how-ul contine cunostinte,informatii ce nu sunt brevetate sau

nebrevetabileele sunt lipsite de o protectie legala cea ce face ca obiectul contractului sa nu fie
usor idntificat .Ca urmare partile vor descrie know-how-ul ce trebuie pus la dispozitie,daca este
necesar vor identifica progresele tehnologice ale unei parti sau ale celeilalte si conditiile in care
aceste progrese vor fi puse la dispozitie de catre acea parte celeilalte.

Identificarea know-how-ului este posibila atat prin descrierea informatiilor si

cunostintelor care sunt transferate de la o parte la alta cat si prin determinarea produselor si
serviciilor la care aceste informatii si cunostinte se aplica,fie in scopul producerii bunului al
exploatarii bunului sau alprestarii serviciului.

Avand in vedere ca este necesara identificarea cat mai exacta a obiectului contractului forma

scrisa este cea in care se incheie contractul.

136
 4. Părţile contractului de know-how

Partile in contract au urmatoarele obligatii :

A.Obligatiile cedentului de know-how

a) obligatia de comunicare a know-how-ului

 este o obligatie de ”a face”
 se poate realiza prin remiterea de documente, planuri, schite,
instruirea personalului
b) obligatia de comunicare a perfectionarilor poate fi considerata ca o clauza subinteleasa;
partile pot conveni ca perfectionarile obtinute de cedent nu sunt transmisibile ori ca
transmiterea se va face numai cu majorarea corespunzatoare a pretului
c) obligatia de garantie pentru vicii ascunse (obligatie comuna in contractele sinalgmatice)
d) contractul de know-how mai poate da nastere si unor obligatii de exclusivitate si de
pastrare a secretului
B. Obligatiile cesionarului de know-how

a) obligatia de plata a pretului.

b) obligatia de exploatare a know-how-ului
c) obligatia de pastrare a secretului (de confidentialitate)
d) obligatia de non-concurenta si de comunicare a perfectionarilor catre furnizorul
de know-how
Un know-how este dobandit sau dezvoltat de catre cel care il detine in decursul activitatii
de cercetare si dezvoltare sau prin aplicarea tehnicilor industriale si comerciale in operatile pe
care le efectueaza intreprinderea acestuia.Un anumit know-how constituie un bun valoros al
licentiatorului si ii pote determina pozitia sa pe piata in lupta cu concurenta.Tocmai de aceea in
cazul in care acesta doreste sa-l faca cunoscut il va face in schimbul unui prêt care sa
compensezedezvaluirea informatilor.

Know-how-ul se furnizeaza deci in urma unor negocieri intre cel care funizeaza si cel
care doreste ahizitionarea de know-how.

Pretul poate fi stabilit in suma forfetara sau sub forma unor redevente.
137
 O importanta deosebita se acorda obligatie de confidentialitate pe care cesionarul de
know-how trebuie sa o respecte intrucat transmiterea de know-how echivaleaza cu intentia de
divulgare a acestuia.

Intrucat un know-how poate face parte din fondul de comert al unui comerciant acesta
poate fi instrainat odata cu acel fond sau separat de acel fond de comert.

5. Mijloace juridice de apărare

Pe plan juridic know-how-ul poate fi protejat :

- pe cale civila,care poate fi

- contractuala,prin inserarea unor clauze adecvate in contract menite sa asigure

confidentialitatea cunostintelor transmise

- extracontractuala,in temeiul raspunderii civile delictuale cand cel in cauza are la

dispozitie doua actiuni: una pentru concurenta neloiala care poate fi folosita impotriva
concurentilor,si o actiune in raspundere civila delictuala,de drept comun,care poate fi folosita
impotriva altor persoane decat concurentii.

- pe calea unei actiuni penale pentru divulgarea secretului de fabrica ori profesional ori
prin sancţionarea furtului

- pe calea unei acţiuni in îmbogăţirea fără justă cauză, care ar avea caracter subsidiary

138
 TEMA 6 : TITLURILE DE CREDIT

Noţiune şi clasificare

Titlurile de credit reprezintă o categorie de valori care constau în înscrisuri sau

documente care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, a.î. persoana care le deţine este
şi titulara dreptului.

Caracteristici:

- formalitatea – titlurile de credit sînt formale deoarece naşterea, existenţa, circulaţia,

executarea sau valorificarea drepturilor patrimoniale depind de existenţa înscrisului ce le
încorporează care se mai numeşte şi document sau titlu.
- literalitatea – sînt literale deoarece conţinutul şi limitele dreptului ce rezultă din titlu sînt
determinate de ceea ce este prevăzut în document
- autonomia – au un caracter autonom, deoarece cel ce a emis titlul este obligat numai în
virtutea acestui lucru

Clasificare:

- după conţinutul lor:

- reprezentative de mărfuri – încorporează un drept real asupra unor bunuri determinate

aflate în depozite magazii

- titluri care dau dreptul la o anumită prestaţie din partea debitorului; posesorul este
îndreptăţit la o sumă de bani sau, ordinul în producte la primirea unei cantităţi de mărfuri

-titluri care încorporează drepturi complexe, drepturi ce rezultă din acţiunile unei societăţi
comerciale, drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale

- după modul de circulaţia

139
 -nominative – persoana beneficiarului este nominal determinată în chiar cuprinsul
titulului

-la ordin – se transmite în afara oricărei colaborări a emitentului

-la purtător – beneficiarul dreptului nu este menţionat

- după cum au sau nu legătură cu un act de comerţ

-care au în mod obligatoriu drept cauză un act de comerţ

-titluri financiare servind drept instrument de rambursare a creditului acordat de o bancă

sau altă instituţie de credit

CAMBIA

Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană numită trăgător, unei alte
persoane, numită tras, de a plăti unei terţe persoane, numită beneficiar, la scadenţă sau la ordinul
acesteia, o sumă de bani stabilită.

Caractere:

- este un titlu de credit, plata cambiei fiind făcută, de regulă, la scadenţă

- este un titlu de credit formal şi complet
- este un titlu de credit care creează obligaţii necondiţionale, în sensul că obligaţiile cambiale
nu pot fi afectate de o condiţie
- este un titlu de credit abstract, obligaţiile decurgînd în cambie, fiind independente de
raporturile juridice fundamentale care au stat la baza emiterii ei
- cambia conţine un ordin aşa încît se transmite printr-o procedură specială, respectiv prin gir
(adnosare), cu excepţia cazului cînd cambia se va transmite prin cesiune de creanţă cu unele
aspecte particulare

140
Funcţii:

- dpdv.economic, financiar, cambia la origine a fost un instrument de schimb valutar

- cea mai importantă funcţie a cambiei este aceea de a fi titlu de credit
- cambia este un instrument de plată

Condiţiile de validitate ale cambiei

- condiţiile de fond – cambia este un act juridic şi în cazul ei trebuie respectate condiţiile de
validitate prevăzute de art. 948 / Cciv.
- condiţiile de formă – cambia se întocmeşte în formă scrisă, conţine atît menţiuni obligatorii,
cît şi facultative
Menţiuni obligatorii

-denumirea de cambie

-ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate

-numele trasului

-indicarea termenului de plată (scadenţa)

-indicarea locului plăţii cambiei

-numele aceluia căruia sau la ordinul căruia se face plata

-data şi locul emiterii cambiei

-semnătura trăgătorului

Menţiuni facultative

-clauza nu la ordin înseamnă interzicerea transmiterii cambiei prin gir

-clauza fără cheltuieli sau fără protest

-clauze privind indicarea unui acceptant la nevoie

141
 -clauza fără procură

Cambia în alb

Trăgătorul poate emite în mod intenţionat o cambie care cuprinde toate menţiunile
obligatorii, dar care urmează a fi completate ulterior de către primitorul cambiei sau de un
posesor succesiv al acestuia.

Cambia în alb trebuie să conţină numele trăgătorului

Acceptarea cambiei – trasul trebuie să accepte cambia şi prin acceptare el devine debitor
principal. Prezentarea cambiei pentru acceptare, este, de regulă, facultativă pentru beneficiar. În
mod excepţional, beneficiarul cambiei are obligaţia prezentării cambiei spre acceptare, respectiv
în cazul cînd scadenţa cambiei este într-un anumit termen. Prin acceptare, trasului îi revin
obligaţii atît faţă de posesorul cambiei, cît şi faţă de trăgător. Refuzul de a accepta cambia, se
consemnează într-un protest de neacceptare şi care are valoarea unui înscris autentic.

Tramsniterea cambiei

Cambia se transmite prin gir. Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei numit
girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin
predarea titlului, toate drepturile izvorîte din titlul respectiv.

Funcţiile girului – principala funcţie este aceea de transmitere a cambiei. Prin gir se transmit
toate garanţiile constituite în vederea asigurării plăţii cambiei, respectiv: gajul, ipoteca şi
privilegiile.

Condiţiile de validitate ale girului

- condiţii de fond – girul trebuie să fie necondiţional, nu poate fi dat numai pentru o parte din
sumă, ceea ce înseamnă, că girul nu poate fi parţial
- condiţii de formă – menţiunea trebuie făcută pe dosul titlului sau pe un înscris separat,
folosindu-se formula ,,plătiţi lui” sau ,,plătiţi la ordinul lui”; menţiunea trebuie să fie urmată
de semnătura şi de data, remiterea voluntară a titlului
142
Girul în alb

Legea reglementează girul în alb, fiind acel gir care nu arată numele giratarului. Girul în
alb este valabil dacă există semnătura girantului pusă pe dosul titlului sau pe adaos.

Girul la purtător este ca şi girul în alb, deoarece nu figurează numele giratarului.

Avalul

Cambia poate fi garantată prin aval. Avalul conţine angajamentul unei terţe persoane,
numită avalist, prin care se obligă să facă plata cambiei, garantînd astfel executarea obligaţiei de
către cel ce trebuia să plătească, numit avalizat.

Plata cambiei se face la scadenţă. Locul plăţii trebuie arătat în conţinutul cambiei. Plata
va fi făcută de tras dacă a acceptat cambia şi de avalişti. Dacă plata se face la scadenţă, efectul
firect este stingerea datoriei cambiale. În principiu se admite atît plata parţială, cît şi cea
anticipată.

Mijloacele cambiale

Mijloacele cambiale sînt proceduri speciale de valorificare a drepturilor cambiale. Ele

constă în acţiuni cambiale care sînt de două feluri:

- directe – îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată

- de regres – caţiuni contra oricărui alt obligat cambial

Mijloacele extracambiale

143
 Mijloacele extracambiale constă în anumite acţiuni reglementate de dreptul comun, prin
care se valorifică pe cale judiciară drepturile rezultate din raporturile juridice civile şi
comerciale.

a- regresul – dacă trasul acceptă cambia trasă asupra lui, dar la scadenţă refuză plata,
creditorul îl poate urmări fie pe el, fie pe avaliştii săi. El are împotriva acestei categorii de
obligaţii, o acţiune cambială directă. Obligaţia de garanţie constă în obligaţia de a plăti în
clipa în care obligatul principal nu-şi îndeplineşte prestaţia.

Situaţii:

-cînd acceptarea a fost refuzată în total sau în parte

-în caz de faliment al trasului

-în caz de faliment al trăgătorului

Dacă plata nu are loc la scadenţă sau înainte, în cazurile enumerate mai sus, posesorul
cambiei poate urmări pe aceia care aveau obligaţiunea de a garanta această prestaţie

b- protestul – situaţiile care trebuie constatate prin protest:

-prezentarea cambiei şi refuzul plăţii

-prezentarea cambiei şi refuzul plăţii la scadenţă sau înainte, în caz de nesiguranţă economică a
trasului

-neprezentarea cambiei pentru acceptarea indicatului la nevoie dacă domiciliază la locul plăţii

-refuzul plăţii din partea acceptantului prin intervenţie sau a indicatului la nevoie

Protestul are valoarea unui act autenric. Clauza de scutire de protest (fără protest), trebuie
scrisă pe cambie şi semnată

c- avizul – în cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, posesorul cambiei
trebuie să încunoştiinţeze pe girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în

144
 cele patru zile lucrătoare ce urmează zilei protestului. Legea cambială prevede că
obligaţia de încunoştiinţare există ori de cîte se deschide dreptul de regres.

Executarea cambială

Prin executarea cambială posesorul cambiei trece direct la executare, în temeiul cambiei
care are valoarea unui titlu executor.

Condiţiile executării cambiale – dreptul de executare cambială aparţine posesorului cambiei.

Executarea cambială poate fi folosită cu condiţia ca drepturile cambiale să nu fie prescrise.

Investirea cambiei – în vederea executării cambiale, legea impune investirea cambiei cu formulă
executorie. Debitorul poate exercita dreptul la opoziţie la executare în termen de 5 zile de la
primirea somaţiei. În mod excepţional, legea admite că instanţa judecătorească va putea suspenda
executarea în cazul cînd debitorul nu recunoaşte semnătura sau procura.

Excepţiile cambiale

a- excepţiile obiective
-excepţiile obiective absolute – excepţii pe care orice debitor le poate invoca împotriva oricărui
creditor

-excepţiile obiective relative – excepţii pe care anumiţi debitori le pot opune oricăruia dintre
posesori

b- excepţiile subiective
-excepţiile subiective absolute – orice debitor le poate opune anumitor posesori

-excepţiile subiective relative – care privesc un anumit raport cambial

BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană numită emitent sau , se obligă
să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul
145
acestuia. Biletul la ordin se practică în relaţiile internaţionale unde emitentul este importatorul,
iar beneficiarul este exportatorul unor mărfuri.

CECUL

Cecul este un înscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului, numi trăgător, unei
bănci la care are un disponibil bănesc, numit tras, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar, la
prezentarea titlului.

Fome:

-în funcţie de modurile de circulaţie

-nominative

-la ordin

-la purtător

-în funcţie de modul de încasare

-barat

-circular

-poştal

-de călătorie

-netransmisibil

-plătibil în cont

Garantarea cecului – plata cecului poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau
numai pentru o parte din ea.

146