ELEMENTELE CARACTERISTICE ALE SCULELOR AŞCHIETOARE

Sculele aşchietoare reprezintă elementele cu ajutorul cărora, printr-o mişcare realizată manual
sau de o maşină-unealtă, se îndepărtează sub forma de aşchii o anumită cantitate de material de pe
semifabricatele supuse prelucrării.
Acestea se compun din următoarele părţi principale:
- partea activă, reprezentată de tăişul ( sau tăişurile) aşchietor, care
participă nemijlocit la procesul de îndepărtare a aşchiilor;
- partea de calibrare, care execută netezirea suprafeţei prelucrate şi,
în unele cazuri, ghidarea sculei în timpul lucrului;
- corpul, care reuneşte într-un ansamblu rezistent şi rigid dinţii şi
canalele pentru aşchii;
- partea de fixare, destinată poziţionării sculei pe maşina-unealtă şi
antrenării în timpul lucrului.

Partea activă este cea care vine în contact direct cu piesa şi

cu aşchiile detaşate. Ea este formată din unul sau mai multe tăişuri şi
suprafeţele lor , denumite feţe ale sculei, din rezerva de reascuţire,
precum şi dintr-o serie de elemente care servesc la degajarea, conducerea şi ruperea aşchiilor.
In partea activă a unei scule se deosebesc următoarele
elemente:
Tăişul- elementul principal, având rolul de a detaşa
aşchii şi de a genera pe piesă suprafaţa prelucrată. El este
format dintr-un diedru solid cuprins între o faţă de degajare
şi o faţă de aşezare.
După funcţia îndeplinită în procesul de aşchiere, tăişurile se
împart în tăişuri principale şi secundare.
Tăişul principal este acela care detaşează aşchia pe
latura ei dinspre adaosul de prelucrare şi, deci, se găseşte pe
partea în sensul căreia se produce avansul de generare.
Tăişul secundar este acela care detaşează aşchia pe latura ei dinspre suprafaţa prelucrată; de
forma şi calitatea acestuia depinde netezimea suprafeţei obţinute.
Faţa de degajare- este acea suprafaţă a tăişului care exercită forţa de aşchiere asupra stratului
de prelucrat şi pe care alunecă aşchia detaşată. Ea poate fi o suprafaţă plană sau o suprafaţă oarecare
curbă în spaţiu.
Faţa de aşezare- este suprafaţa tăişului aflată în contact cu suprafaţa de aşchiere; ea poate fi de
asemenea o suprafaţă plană sau o suprafaţă oarecare curbă în spaţiu
Muchia tăişului este linia de intersecţie între cele două feţe componente ale tăişului; ea poate
fi rectilinie când feţele sunt plane, sau o curbă în spaţiu când acestea sunt suprafeţe curbe.
Vârful sculei este punctul de intersecţie a două muchii; el poate fi ascuţit sau racordat cu o
porţiune curbă de rază r numită rază a vârfului.
Forma şi orientarea în spaţiu a muchiilor şi feţelor tăişurilor unei scule pot fi definite prin
unghiurile pe care acestea le formează cu anumite direcţii sau plane ale unui sistem de referinţă. După
sistemul de referinţă în raport cu care sunt definite, se pot deosebi următoarele categorii de parametrii
ai feţelor şi muchiilor unei scule:
- parametrii constructivi ( geometrici), definiţi în raport cu sistemul de referinţă constructiv;
- parametrii de pozitie , definiţi în raport cu sistemul de referinţă de poziţie sau pasiv;
- parametrii cinematici ( funcţionali sau efectivi), definiţi în raport cu sistemul de referinţă
cinematic ( sunt unghiurile cu care scula lucrează în procesul de aşchiere).

Parametrii constructive ai sculelor aşchietoare.

Sistemul de referinţă constructiv este reprezentat de un triedru ortogonal Oxyz , având originea
într-un punct de pe muchia tăişului principal şi axa z pe direcţia vitezei principale de aşchiere. In acest
sistem se definesc:
Planul de bază constructiv PB - perpendicular pe direcţia vitezei principale de aşchiere. Axa
Ox, cuprinsă în acest plan, are direcţia paralelă cu direcţia posibilă a mişcării de avans de generare
 Planul constructiv al muchiei aşchietoare PMP – este tangent la muchia tăişului principal în
punctul considerat şi conţine viteza principală de aşchiere.
Planul de măsurare constructiv PM – conţine
viteza principală de aşchiere şi este perpendicular pe
proiecţia muchiei principale în planul de bază constructiv.
Planul normal PN – perpendicular pe muchie şi pe
faţa de degajare.
Cu ajutorul acestor plane, parametrii constructivi
( geometrici ) ai sculei se definesc astfel:
Unghiul de degajare γ- este unghiul dierdu format între
faţa de degajare ( sau planul tangent la ea dacă este o
suprafaţă curbă) şi planul de bază constructiv.
Unghiul de aşezare α- este unghiul dierdu format între faţa
de aşezare (sau planul tangent la ea dacă este o suprafaţă
curbă) şi planul constructiv al muchiei aşchietoare.
Unghiul de ascuţire β – este format între planul tangent la
faţa de aşezare în punctul considerat şi planul tangent la faţa
de degajare în acelaşi punct.
Aceste unghiuri diedre se măsoară în planul de măsurare PM.
      90 
Unghiurile αn, γn şi βn sunt, de asemenea unghiuri diedre, definite la fel ca anterioarele, dar se
măsoară în planul normal PN. In cazul când λ=0 planul PN se confundă cu PM , iar unghiurile devin:
αn = α , γn = γ , βn = β.
 n   n   n  90
