Elisei Simonopetritul

Sfântul Munte: monahism și avaton

Manolis Melinós (M.M.): Gheronda, cum intră în mănăstire, cum este primit în obște candidatul
la monahism? Există o anumită perioadă de încercare?

Arhimandritul Elisei Simonopetritul (Arhim. Elisei): Orice om sănătos psihic, care dorește din
toată inima să devină monah, poate fi primit în mănăstire. Acest lucru nu înseamnă neapărat că
el va rămâne sau că mănăstirea îl va păstra. Sfântul Ioan Scărarul spune că există multe căi ale
dumnezeieștii chemări. În acest punct trebuie să atragem atenția că, pentru siguranța persoanei,
trebuie să existe o etapă de testare – după cum spunem în limbajul de azi. Când ceea ce simte
doritorul devine statornic ca chemare de la Dumnezeu și căutare a lui personală, atunci depune o
cerere scrisă la mănăstire, iar Sinaxa Bătrânilor decide dacă trebuie să îl înscrie în rândul novicilor
mănăstirii sau nu. De obicei, durata noviciatul variază între unul și trei ani. Dacă cineva, de pildă,
nu are o educație bisericească, atunci cei trei ani trebuie să treacă obligatoriu, și poate, uneori, și
mai mult…

Μ. Μ.: Mai puțin de un an, în ce situații?

Arhim. Elisei: În condiții excepționale. Dacă cineva are educație bisericească și statornicie, da,
atunci se poate, pentru că durata perioadei de încercare nu urmărește siguranța mănăstirii, ci
siguranța persoanei. Să nu ajungă monahul vreodată, să nu fie!, să spună ”de ce m-am grăbit atât
de tare?…”.

Μ.Μ.: La ce folosește schimbarea numelui?

Arhim. Elisei: Novicele care se înfățișează pentru a fi primit în mănăstire leapădă de toate; se
leapădă de multe dintre cele care pentru lume reprezintă motive de recunoaștere socială.
Monahul se leapădă de toate acestea, precum, de pildă, de părinți, de idealul său, de lucrarea în
societate și de însuși numele său… Toate acestea, desigur, nu din ură față de aceste lucruri, ci din
dragoste adevărată față de Dătătorul a tot binele și a tot idealul, față de Hristos.

Μ. Μ.: Gheronda, spun unii că monahii se leapădă de lume, pentru că urăsc lumea. Alții afirmă că
la mănăstire merg doar cei care n-au reușit în viață, cei marginalizați, care nu au altă soluție.

Arhim. Elisei: Important nu este ce vă răspund eu, pur și simplu, ca să informez despre cutare
sau cutare lucru. Important este să-i arăt omului care este mângâierea – dacă sunt în stare de
asta și dacă viața îmi demonstrează acest lucru – adică să i-L descopăr pe Dumnezeu, prin
purtarea, prin trăirea, prin felul meu de a fi și prin însuși chipul meu. Asta trebuie să-i arăt. Nu
există dar mai mare decât să descoperi cuiva ceea ce el caută în mod real. Pentru că există
momente esențiale în viața omului, când cineva poate să aibă mulțumirea că oferă mult
societății, dar, totuși, să îi lipsească ”ceva”. Dacă, așadar, un monah vorbește unui om de 60-70 de
ani – care a fost prezent la 700 de predici care nu ”au vorbit” în inima lui – și îl ajută atunci în mod
real, iată marele câștig! Acest lucru înseamnă multe și pentru monah, și pentru recunoașterea
socială. Așa cum dumneavoastră aveți nevoie de lume, la fel și noi avem nevoie de mănăstire, de
vreme ce funcționăm ca mădulare ale unui Trup. Ofranda monahului, așadar, este ofranda unui
mădular către întregul societății, către Biserică, în ultimă analiză. Tradiția spune că monahii
reprezintă nervul Bisericii! Ei alcătuiesc avangarda Trupului.
Μ. Μ.: Gheronda, să vorbim despre legea avatonului în Sfântul Munte. Din câte știu, legea
avatonului a fost emisă inițial de către Împăratul Constantin Monomahul, pe la mijlocul secolului
al XI-lea. Am fost chiar informat despre o tradiție care spune că în epoca ocupație otomane, un
funcționar turc – nesocotind legea aceasta care privește și animalele femele – a adus o capră în
Cariés, al cărei lapte însă s-a transformat îndată în sânge! Așadar, aici nu este primit – prin
tradiție – elementul feminin?

Arhim. Elisei: Acest lucru nu este absolut. Nu putem vorbim în termeni atât de generali despre
”elementul feminin”.

Μ. Μ.: Să nu intre femeia în Sfântul Munte, cumva este de înțeles. Monahul este ajutat astfel să
își desăvârșească netulburat lucrarea. Pe de altă parte însă ați fi putut avea, de pildă, găinile
proprii, ca să nu mai cumpărați ouă din lume.

Arhim. Elisei: Să punem problema în termeni mai generali și e importantă această abordare,
pentru că în Sfântul Munte s-a păstrat această tradiție. În toate mănăstirile, la început exista
legea avatonului, și la cele de călugări, și la cele de maici. Așadar, acest aspect, care este
fundamental și reprezintă o premisă esențială pentru buna funcționare a mănăstirilor, în Sfântul
Munte s-a păstrat. Acum, care este rațiunea acestei legi? În contextul renunțării la toate, chiar și
la legătura foarte sfântă a căsătoriei – nu abordez problema dintr-o perspectivă morală –, este
firesc să refuzăm această posibilitate de comunicare cu celălalt sex. Acest lucru, în definitiv, nu
are alt scop decât de a crea în Sfântul Munte – care este prin excelență un spațiu monahal –
premisele și condițiile desăvârșite pentru viața monahală. Între acestea este cuprinsă și
renunțarea la toate. Din acest motiv nu acceptăm intrarea femeilor, nu dintr-o concepție
misogină, ci tocmai dimpotrivă: dintr-un profund respect față de ceea ce facem. Să păstrăm
premisele acestea, ca viața monahală să fie netulburată și desăvârșită, așa cum făceau și fac și
femeile în mănăstirile lor. Măcar de ar fi existat un Munte Athos și pentru femei!… Ar fi fost foarte
bine. În interiorul acestui context mai general, s-a menținut regula de a nu exista animale femele
în Sfântul Munte. Odată cu trecerea anilor, tradiția aceasta a fost înconjurată de o aură a
sacralității, că nimic de sex feminin nu există în Sfântul Munte. Acest lucru, desigur, nu este foarte
adevărat, pentru că, de pildă, nu a fost niciodată aplicat. Foarte concret, vegetația și fauna au și
exemplare feminine, și masculine. Însă s-a stabilit rânduiala ca animalele care sunt încadrate în
viața mănăstirii – pe care le folosește mănăstirea, mai exact – să nu fie de sex feminin. Când
Sfântul Athanasie Athonitul a adus boi și vaci în mănăstirea lui și animale de transport, nevoitorii
s-au împotrivit. Apoi, prin tipicul Împăratului Ioannis I Tzimiskís, s-a stabilit să dețină animale doar
Marea Lavră – prima mănăstirea, potrivit importanței, din Sfântul Munte – care are și mai multe
nevoi.

Acest lucru, așadar, a început foarte firesc – ca cele mai multe dintre lucruri –, dar odată cu
trecerea timpului a fost înconjurat de un sentiment al sacralității. Repet, cu privire la legea
avatonului, aceasta s-a aplicat în Sfântul Munte – așa cum am menționat – ca tradiție generală a
monahismului în acea epocă.

Sursa: www.dimokratianews.gr