Ioan Moldoveanu

Protatonul și Țările Române – 4:

Concluzii

Putem constata legături susţinute între români, cler, domnie şi Muntele Athos, prin Protaton, ca
exponent al acestuia. Protatonul a beneficiat de un considerabil ajutor, atât din Moldova, cât şi
din Ţara Românească, putând la rândul lui să distribuie această atenţie tuturor mănăstirilor care
în acele momente erau în mare nevoie. Spunem că au existat momente de creştere şi scădere a
marii ctitorii bucureştene după cum Protatonul a ştiut să rânduiască egumeni vrednici şi chibzuiţi
aşa cum cerea hrisovul – testament al ctitorului.

În toată istoria acestor relaţii este unul dintre primele hrisoave, dacă nu chiar primul care pune
condiţii atunci când este vorba despre o închinare, condiţii care reieşeau din spiritul de protecţie
al marilor donatori. Din păcate, sunt puţine aceste hrisoave cu un astfel de conţinut expres care
să poată da posibilitatea, pe mai departe, a părtii donatoare, de a “regla conturile”. Amintim acest
lucru pentru că problema aceasta a constituit subiectul sau “calul de bătaie” în discuţiile foarte
aprinse din preajma secularizării. Deveniseră sau nu proprietăţi ale Locurilor Sfinte mănăstirile
închinate, în situaţia în care aceste clauze lipseau şi chiar se specifica faptul că ele erau donate cu
toate ale lor, fără a mai aminti că, în cazul neîndeplinirii anumitor rugăminţi ale ctitorului,
mănăstirile respective trebuiau dezînchinate? Este greu de spus, chiar dacă la îndemâna ne stă o
întreagă polemică. O lucrare care să analizeze situaţia de faţă din punct de vedere al dreptului
bisericesc, dar şi civil, se impune şi ar fi binevenită. Putem invoca aici normele de drept ctitorial
românesc potrivit cărora o mănăstire nu putea deveni proprietate, ci ea era parte constitutivă
într-o eparhie. Iar dacă ea se ruina şi se pustia datorită unei proaste administraţii era posibilă
intervenţia ctitorului, ierarhului sau domnului. De fapt, în dreptul românesc, domnul deţinea
puterea supremă. Aşa cum închina putea să şi dezînchine[1]. O dezînchinare se produsese în
timpul lui Matei Basarab, însă nu a avut la bază judecarea neîndeplinirii unor condiţii ale
închinărilor, ci acelea erau închinări abuzive, adică făcute pe baza unor acte false pe care călugării
nu le-au putut prezenta niciodată aşa cum făceau de obicei când o domnie se schimba şi veneau
să ceară confirmarea şi reînnoirea ajutoarelor. Faptul că de multe ori ei veneau să ceară
confirmarea vechilor hrisoave de închinare, de la noii domni şi există suficiente documente în
acest sens ne poate duce la presupunerea că închinările acestea nu erau făcute pentru veşnicie
(ca donaţie) ci se impunea câte o confirmare de la fiecare nou domn. Tot aşa de bine, un domn,
în baza dreptului pământean, putea să nu confirme acel hrisov. Atunci ne întrebăm, totuşi: dacă
putea să facă acest lucru, de ce Şerban Cantacuzino emite acest hrisov cu condiţii destul de dure,
dacă ne gândim la spiritul hrisoavelor de până la el? De ce domnul român accentua condiţia că de
la Athos să fie trimis întodeauna un egumen înţelept, bun administrator, care să dea socoteala la
fiecare trei ani de venituri? Nu voia oare să preîntâmpine – iată cu norme de drept – situaţia cu
care, probabil, domnii anteriori se confruntaseră? Este destul de greu de dat un verdict.

Ceea ce trebuie să rămână din această întreagă istorie este, zicem noi, faptul că românii n-au
pregetat niciodată să ajute Locurile Sfinte, fără condiţii, iar când acestea au fost puse, ele nu erau
revendicări, ci măsuri care urmăreau să protejeze bunurile naţionale. În nici un caz nu pot fi
judecaţi pentru rea credinţa, ci dimpotrivă, trebuie văzuţi ca unii la care spiritul panortodox era
foarte puternic. Acesta a şi fost motivaţia teribilelor gesturi pe care ei le-au făcut. Istoria poate
judeca.

[1] Vezi Gh. Cronţ, Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova, “Studii şi materiale de istorie
veche”, IV, 1960; Vasile Gionea, L’eglise orthodoxe et le pouvoir politique en Valachie, en Moldavie et
en Transylvanie (du XV au XIX siecle), “Recherches sur l’histoire des institutions et du droit”, X, 1985.