Universitatea „1 Decembrie 1918”

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Secţia Pastorală

Lucrare de seminar la Istoria Bisericii Ortodoxe Române pe tema:

„Mitropolitul Andrei Şaguna – activitatea pastoral misionară”

Îndrumător:
Pr. Drd. Albu Alin

Student:
Frăsinel Andrei
T.P. I
 Activitatea pastoral misionară a mitropolitului Andrei Şaguna
Activitatea lui Şaguna ca vicar

Sosind în Ardeal, Şaguna fu întâmpinat cu răceală şi neîncredere, ceea ce e uşor de

înţeles. Întâi, fiindcă venea ca un necunoscut, care prin ivirea sa neaşteptată putea nimici
acum planurile de înălţare la treapta arhierească a Ardelenilor de baştină. Apoi, fiindcă din
partea acestor interesaţi s-au răspândit zvonuri, că Şaguna nu ar fi român, ci sârb. Şi prin
faptul, că a fost impus de Viena, fără a-l fi poftit cineva din Ardeal, biserica a fost din nou
scurtată în drepturile sale. Dar tocmai din împrejurarea aceasta avea să izvorască norocul
nostru. Destinul istoriei îşi are cărările sale nepătrunse, şi îndrumând desfăşurarea
evenimentelor de multe ori contrat postulate logice şi formalităţilor juridice, poate să aducă
foloase nespus de mari chiar atunci, când pare a nedreptăţi pe cei ce se vor bucura mai
târziu.
Şaguna de la întâia lui păşire pe pământul Ardealului manifestă o atitudine hotărâtă
şi impunătoare nu numai faţă de români, ci şi faţă de străini, care alergau toţi şi priveau
uimiţi la chipul majestuos al Vicarului, când trecea în trăsura sa, zburată de patru telegari,
prin satele şi oraşele lor. Ajuns la Sibiu, se apucă cu tot dinadinsul de îndreptarea şi
regularea unor stări, care dau de mult mâna de fier a orânduitorului înţelept. Puterea de
muncă, înlănţuite atâta vreme între zidurile instituţiilor sârbeşti, cunoştinţele vaste pe care
nu voise a le schimba în bani mărunţi pe seama unei împrejurări străine clocoteau în
sufletul lui plin de energie tânără, ce îndeamnă la fapte. Avea Şaguna atunci 38 de ani; era
deci bărbat în floarea vârstei celei mai frumoase, când începu a-şi desfăşura activitatea sa
românească, binecuvântată şi roditoare ca o revărsare a Nilului peste un câmp frumos, dar
lăsat vreme prea îndelungată în părăginire chiar cele dintâi dispoziţii, ce ia îndată
împreună, cu consistorul lasă a se întrezări hotărârea lui nestrămutată de a rămâne în
Ardeal, unde îl aştepta un teren de muncă atât de vast. Va fi fost convins desigur de
protecţia decizătoare, ce i se acordase în Carlovit şi Viena din partea celor mai de seamă
factori, sprijinul cărora îi deschise calea spre vicariat, asigurându-i, poate în acelaşi timp, şi
scaunul episcopal.
Spirit ager de observare, talent, pronunţat de îndrumător, el îşi câştigă repede
cunoştinţa împrejurărilor, vede lipsurile cele mai neapărate şi nu întârzie un minut a pune
toate forţele în lucrare, spre înlăturarea lor. Ca fost profesor, deci om cu preocupaţii
intelectuale şi culturale înainte de toate, a trebuit să rămână surprins cam dureros de starea
de înapoiere culturală, în care se află dieceza aceasta, cu preoţimea şi poporul ei.
În acelaşi timp începe a împărtăşi prin circulare sfaturile lui multe şi variate, care
privesc înainte de toate preoţimea, şi sub raportul înfăţişării sale exterioare, dar mai ales
sub acel al valorii intelectuale şi sufleteşti, care ambele erau susceptibile de cele mai
elementare învăţături. Într-un sens mai larg circularele acestea, de la sfârşitul anului 1846,
cuprind un adevărat program de muncă social-pedagogică, întrucât ele îmbrăţişează şi
educaţia tinerimii, starea morală şi materială a ţăranilor, din obiceiurile cărora vrea să
stârpească pe cele păgubitoare, insistând cu toată căldura pentru cultivarea celor bune şi
potrivit învăţăturilor creştineşti. În centrul acestei însemnate acţiuni de regenerare socială
şi culturală, Şaguna vrea să pună cu orice preţ preoţimea: de la preot să pornească toate
îndemnurile bune, supravegherea lui părintească să îndrepte toţi paşii poporului, să-l
ferească din calea ispitelor şi să-l îndrume pe cărările înaintării în cultură şi bunăstare.
Sunt interesate, singuraticele puncte ale acestor circulare, fiind postulate cuprinse în
ele indică totodată multele defecte ale preoţilor, ne dă deci, fie şi în conturi generale, o
icoană fidelă a situaţiei, în care se află preoţimea noastră în momentul când a ajuns să fie
cârmuită de Şaguna. Pentru că paza şi cinstea cinului preoţesc să se poată păstra
nevătămată la două luni după aşezarea sa la Sibiu adresează Şaguna în calitate de general
1
vicar următoarea circulară protopopilor, poruncind acestora să pună toată osteneala şi
silinţa întru a sfătui pe subordonaţii preoţi să împlinească cu dinadins, următoarele
folositoare rânduieli:
1. Fiecare preot să umble în reverendă cu brâu „vânăt închis” şi pălărie rotundă, nu
numai când are a săvârşi vreo slujbă, ci şi când „vor veni la cetate sau vor merge la
mai marii lor, sau la vreo tistie mai înaltă”
2. „Nici unul să nu îndrăznească a-şi rade barba, dără părul să şi-l pieptene înapoi.”
3. „De la cercetarea jocurilor, crâşmelor şi de a bea vin şi vinars în uliţă sau în târguri
şi de la orice vorbe statului preoţesc vătămătoare să se contenească.”
4. Negustorie a face sau a umbla în persoană după alte câştiguri să înceteze de tot.
5. Pentru fiecare preot după cuviinţă să-şi poate împlini dorinţele sale, tot insul să se
îndeletnicească în cetirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, să citească şi să
înveţe catehismul pe de rost, şi câştigându-şi folositoare cunoştinţe să fie în stare a
cuvânta din timp în timp către popor cu spor şi cu folos, şi a-i putea arăta calea
către faptele bune, spre care sfârşit se cuvine să aibă o viaţă neprihănită, purtarea
1
20 oct. 1846, nr. conb. 595
 bună întru toate şi în tot locul ce cu o trâmbiţă bine răsunătoare să deştepte pe toţi
spre cucernicia ce adevărat creştină şi spre frica lui Dumnezeu.2
Mulţi dintre protopopii şi preoţii obişnuiţi cu vechiul regim consistarial de
îngăduinţă aproape excesivă, citind aceste sfaturi şi îndrumări sănătoase, vor fi crezut că
ele sunt menite a împărtăşi aceeaşi soartă, ca şi alte circulare anterioare: să fie trecute la
„protocol” cu sau fără scurtul adaos, spre ştire şi conformare.
Că prin această formalitate nu s-a ajuns la nimic, că numai prin împlinirea pe dea-
ntregul şi fără greş a singuraticelor puncte e cu putinţă o îndreptare radicală a lucrurilor: la
asta nu se gândeau, decât elementele mai alese, doritoare de progres şi hotărâte a stării
pentru realizarea lui.
Şaguna nu era omul vorbelor răsunătoare, ci al faptelor depline, cum a dovedit
chiar de la început. El nu vrea să îngăduie nici unuia dintre preoţi a face uitate poruncile,
ce-i vin de la superioritatea bisericească. Dacă vede că nu le urmează exact, dacă observă,
că nu se dădui partea preoţimii cuvintelor sale, adresate cu căldură şi blândeţe, cuvenita
ascultare aplicând pedeapsa straşnică, cum scrie însuşi tuturor celor nepăsători şi înrăiţi.
Repetă şi accentuează foarte des sfaturile sale, ca să fie ştiute de toţi. Peste scurtă
vreme porneşte apoi prin sate, ca să se convingă însuşi, că cuvintele lui n-au răsunat în
pustiu.
Astfel la 1 Decembrie acelaşi an îndreaptă către preoţimea întreagă o lungă
„epistolie” de învăţătură 3, cuprinzând o mulţime de îndrumări folositoare, repetând şi
completând sfaturile sale din 20 oct. motivându-le cu citate din Sfânta Scriptură şi din
canoane, astfel încât întreaga circulară face impresia unui scurt tratat de teologie pastorală,
având în acelaşi timp şi valoarea unui document preţios istoric.
Muncă uriaşă a săvârşit mitropolitul Şaguna prin viaţa şi activitatea sa pastorală.
Muncă încununată de rodnicie şi mari succese, pentru că izvorâtă a fost această muncă, din
conştiinţa deplină al dumnezeiescului dar al preoţiei şi arhieriei, din greutatea răspunderii
şi din dorul său mare de a trăi şi lucra în deplina consonanţă cu înalta misiune, luată
asupră-şi din mâna lui Dumnezeu, acele trei mari virtuţi pastorale, care constituie idealul
preoţiei şi arhieriei şi în acelaşi timp formează adevărata podoabă a preotului şi arhiereului.
Mitropolitul Şaguna a fost un talent extraordinar, cum numai seclii produc atunci, când
pronia dumnezeiască dispune, ca în mijlocul popoarelor să se nască talente, prin a căror

2
Punctele acestei circulare, ca şi a celei următoare (din 1 Dec. 1846) sunt extrase din protocolul mss. al
parohiei Bungard; arhica consistorială împreună cu biblioteca de 3000 de cărţi a lui Şaguna au fost arse în
1849
3
“Epistolă de învăţătură” către parohialnica preoţime – 1 Dec. 1846
lucrare să li se dea impulsie nouă şi o direcţiune mai nimerită în mersul lor spre dezvoltare
şi înaintare. În acelaşi timp a fost Şaguna un spirit de o rară agerime, de a vedea şi observa
toate, a prevedea şi combina exact, un spirit de adevărată putere creatoare.
Sunt daruri mari podoabele, cu care a înzestrat Dumnezeu pe bărbatul, a cărui
amintire veşnic inspiră pietate. Lângă aceste dumnezeieşti podoabe mai aflăm la dânsul şi
o altă podoabă, cu care s-a împodobit însuşi pe sine. Inspirat de un profund sentiment
religios, imprimat în sufletul şi inima sa din casa părintească, şi în acelaşi timp purtând şi
alimentând în inima sa un profund sentiment al iubirii de neam, şi cu ochiul său ager
văzând şi studiind individualitatea şi trebuinţele bisericii şi poporului român pentru
darurile şi podoabele primite din mâna lui Dumnezeu. „Învăţăcel a lui Hristos” s-a făcut pe
sine arhiereul de adevărată mărime, precum însuşi ne-o spune aceasta în precuvântarea la
cartea evanghelilor tipărită la anul 1859. În această precuvântare vorbind de succesele
obţinute prin tipărirea a patruzeci de cărţi bisericeşti în tipografia diecezană, înfiinţată de
dânsul scrie următoarele:
„Dacă vom socoti mijloacele cele merite ale tipografiei acesteia şi cele patruzeci de
cărţi care le-a tipărit până acum cu însăşi a sa cheltuială atunci putem datori a recunoaşte
că astfel de spor se putea face numai cu ajutorul lui Dumnezeu, căruia ne închinăm ziua şi
noaptea, strigând din adâncul inimii: Doamne al puterilor fi cu noi, că pe altul afară de tine
ajutor întru necazuri nu avem, Doamne al puterilor miluieşte-ne pe noi şi apoi adaugă:
De ne vom socoti mai departe spre aceea, cum ne-am făcut vrednici de această milă
dumnezeiască, atunci nu putem zice alta, decât aceea, că pentru buna înţelegere, ce este
între noi arhiereu şi poporul creştin ne-am învrednicit de mila aceasta dumnezeiască, căci
având mai bună înţelegere şi dragoste între noi am primit porunca cea nouă a lui Hristos şi
ne-am făcut învăţăceii lui.”
Am înregistrat aici cuvintele arhiereului, pentru că prin ele ni se înfăţişează o
însemnată virtute pastorală. Nu aminteşte arhiereul greutăţile ce a întâmpinat întru
ajungerea rezultatului obţinut, dar accentuează mila dumnezeiască obţinută prin o mai bună
înţelegere şi dragoste între arhiereu şi cler şi poporul creştin. Şi nu este un lucru
întâmplător ceea ce ne spune arhiereul în cuvintele citate; ci este adevărul izvorât din inima
sa creştină şi preoţească, care nu cunoaşte greutăţi atunci, când cele ce lucrează ţinteşti a
săvârşi bine stăruind a pune în practică voinţa lui Dumnezeu.
Începând din tinereţile sale Şaguna a întâmpinat mari greutăţi în ale religiei şi în
credinţa sa necălită în puterea „de viaţă” a bisericii străbune, greutăţi, care apoi l-au însoţit
întreaga viaţă. S-a întâmplat că pe când era în vârstă de opt ani tatăl său Naum a trecut la
religia romano-catolică, iar dânsul în urma acestei treceri ca student în gimnaziile din
Miskolz şi din Pesta a învăţat religia. Ajuns însă la vârsta de 18 ani prin o rugare adresată
către palatinul ţării şi către locotenenţa regie ungară a cerut să i se conceadă a rămâne în
religia în care s-a născut şi a fost botezat. În urma acestei cereri Şaguna a trebuit să treacă
prin două grele examene în ale credinţei sale religioase. A fost ascultat mai întâi în ale
religiei de o comisie, emisă de administraţia comitatului Pestei, iar mai târziu a prestat
examenul de şase săptămâni prescris pe atunci pentru cei ce voiau să treacă de la religia
romano-catolică la altă confesiune, înaintea profesorului de religie de la universitatea din
Pesta, Augustin Papol. Sunt acte de mare valoare în ceea ce priveşte statornicia în credinţă
a lui Şaguna atât raportul comisiunii amintite cât şi atestatul extrădat de numitul profesor
de religie. În acest document profesorul Augustin Papol atestă că din 5 noiembrie până în
27 decembrie 1827 a explicat tânărului Şaguna întreaga doctrină a religiei, sub care timp
acesta a fost cu toată atenţiunea şi modestia, iar după expirarea acestui timp Şaguna a
declarat că rămâne statornic în credinţa şi religia mamei sale, deoarece şi această credinţă
îşi are izvorul în doctrina Mântuitorului, precum şi că în aceasta îşi află mântuirea sufletul
său. În urma acestor două examene de credinţă prin rezoluţie preaînaltă i s-a concis a
rămânea în religia şi biserica străbună.
Am amintit aici faptul acesta, istoria din tinereţe a lui Şaguna, extras din
documentele oficiale aflătoare în arhiva ţării din Budapesta, pentru că prin trânsul ni se
înfăţişează două lucruri decizătoare pentru viaţa sa pastorală ulterioară şi anume: că dânsul
încă la vârsta de 18 ani avea o convingere deplin formată în ale religiei şi bisericii, şi în
această convingere a sa nu cunoaşte greutăţi neinvincibile şi că dânsul încă la această dată
purta în inima sa greutatea răspunderii misiunii sale ulterioare. Şi precum în tinereţea sa a
trebuit să treacă în ale convingerii sale religioase mai cu seamă judecând după
împrejurările şi timpul de atunci, luptând cu mari greutăţi, tocmai aşa greutăţi mari a
întâmpinat Şaguna imediat după intrarea sa în funcţiune ca vicar şi mai târziu ca episcop al
eparhiei Ardealului. Numit de Majestatea sa în 27 iunie 1846 de locţiitor episcopesc,
Şaguna nu a fost bine văzut din partea eparhioţilor, o împrejurare care s-a văzut şi cu
ocazia alegerii de episcop, înfăptuită în 2 decembrie 1847, când dânsul a întrunit
majoritatea voturilor date de alegători pentru viitorul episcop. Se zvonise la intrarea sa în
funcţiunea de vicar episcopesc în Ardeal în cler, şi în popor credinţe greşite că Şaguna, a
crescut şi trăit între străini, departe de elementul românesc, ar fi străin de dorinţele, de
datinile şi tradiţiile bisericii şi neamului românesc. Astfel, Şaguna la începutul funcţiunii
sale ca ierarh al bisericii române, şi un anumit timp şi după aceasta a fost privit de clerul şi
credincioşii eparhiei păstorite de dânsul cu multă răceală şi neîncredere. În faţa acestei
situaţii însă Şaguna, care prestase deja un greu examen de credinţă şi statornicie în ale
religiei şi bisericii sale străbune prin tactul şi înţelepciunea sa ştie şi află mijloacele ca să-şi
deschidă calea spre mărimea de care Dumnezeu a voit să-l facă părtaş prin viaţa şi faptele
sale ulterioare. În timpul acesta Şaguna arată şi dezvoltă o răbdare admirabilă, o îndelungă
răbdare în adevăr evanghelică, acea virtute pastorală, care dă preotului şi arhiereului tăria
şi puterea de birui greutăţile şi a-şi împlini în mod nimerit şi succes chemarea. Cu această
virtute pastorală şi-a început Şaguna funcţiunea. Aceasta l-a însoţit şi l-a caracterizat
întreaga viaţă.
Înarmat cu această fundamentală virtute pastorală, Şaguna din începutul funcţiunii
sale ca episcop al eparhiei Ardealului, astăzi arhidieceza transilvăneană, după modelul
părinţilor sfintei noastre biserici ia asupra-şi cu bucurie rolul frumos şi mare de părinte al
clerului şi poporului său şi prin actul editat de dânsul la 12/24 februarie 1848 nr. 149 prin
care vesteşte clerului şi poporului, că a fost denumit prin Majestatea sa de episcop al
Ardealului, declară următoarele: „Mă voi strădui din toate puterile neostenit să fiu tatăl
clerului şi al poporului nostru, Tată zic, voiesc să fiu tată, şi încă o dată zic, tată să fiu în
înţelesul cel adevărat.”
Luând episcopul Şaguna prin această sărbătorească făgăduinţă rolul şi misiunea de
părinte, de tată, în înţelesul cel adevărat al clerului şi poporului său, această adevărată
părinţie se vede şi se valorează în toate acţiunile sale. În toate aceste acţiuni vedem
îmbinându-se într-un mod de succes şi nimerit cele trei momente amintite mai sus, care
constituie frumuseţea şi podoaba „păstorului celui bun”.
Acest sentiment de părinte se relevează în toate agendele sale, şi anume: atât în cele
spirituale: în săvârşirea sfintelor slujbe, şi în literile sale pastorale, emise la sărbătorile mari
şi alte ocazii către cler şi popor, cât şi în administraţia bisericească şi în reprezentarea
bisericii în afară.
În sfintele slujbe şi în literile pastorale către cler şi popor, din glasul său transpiră
pietatea, de care este inspirat arhiereul, conştient de chemarea sa ca pietate să transplânte,
să alimenteze, şi întărească în sufletul şi inima clerului şi poporului său. Şi noi, cei ce am
avut ocazia a-l vedea în Biserica pe care o cercetează cu multă pietate şi cu zelul său
pastoral de a fi pururi de faţă, precum şi la sărbători mari, săvârşind sfânta liturghie,
purtăm în inima noastră adânc imprimată convingerea, că dânsul era un adevărat simbol al
pietăţii. Această pietate transpiră şi din toate pastoralele date de dânsul către clerul şi
poporul său. Din aceste pastorale extragem următoarele:
 „Apropierea sărbătorilor celor mântuitoare pentru tot neamul omenesc, ale Naşterii
şi Botezului Domnului şi ale anului nou deşteaptă în mine un dor mare pentru a vă cerceta
cu dragoste şi îngrijire părintească în zilele acestea sfinte şi a vă da hrana sufletească, de
care săturându-vă să petreceţi viaţa voastră pe pământ cu noroc şi cu îndestulare, şi apoi în
cealaltă viaţă să moşteniţi împărăţia lui Dumnezeu.”
Puţin numai să judecăm despre vorbele evanghelistului, unde zice: „că cel astăzi
născut Fiul lui Dumnezeu a dat putere tuturor acelora care l-au primit pe el, ca să fie fiii lui
Dumnezeu şi vom aflat în aceste cuvinte o îngrijire a lui Dumnezeu pentru noi toţi şi un
dar care prisoseşte toate bunătăţile şi frumuseţile lumeşti. Despre adevărul acesta lesne ne
putem convinge, când vom socoti că bunătăţile lumeşti trec ca nimic şi sunt nestatornice,
iar când odată ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, atunci am câştigat bunătăţi, care nicicând nu
vor trece, nici nu vor înceta, ci pentru totdeauna vor rămânea şi deapururea ne vor
îndulci”.4
„Precum Moise ivindu-se în mijlocul vechiului popor israelitean, dintâi s-a rugat lui
Dumnezeu pentru popor, aşa şi eu, arhiereul vostru ivindu-mă la sărbătoarea de astăzi în
mijlocul vostru, a noului popor israelitean, dintâi mă rog lui Dumnezeu pentru voi toţi
zicând din genunchi: Doamne, Domne caută din casa ta cea sfântă din cer şi
binecuvântează poporul tău şi pământul care l-ai dat lor, precum te-ai jurat părinţilor noştri,
şi ne dai nouă pământ, din care curge lapte şi miere şi precum Moise, după ce s-a rugat lui
Dumnezeu, a binecuvântat pe poporul său, aşa şi eu după ce m-am rugat de Dumnezeu
pentru voi, iată şi binecuvântez că un arhiereu din inimă curată şi părintească zicându-vă:
Domnul să vă binecuvânteze pe voi toţi şi să vă păzească. Domnul să arate faţa sa peste
voi, şi să vă dea vouă pace.
Mântuitorul Hristos prin toată viaţa sa a arătat ascultare şi împlinire către lege, ca şi
voi, iubiţilor, să fiţi ascultători şi împlinători de lege, să ascultaţi glasul Domnului
Dumnezeului nostru şi să păziţi poruncile lui şi îndreptările lui, şi judecăţile lui cele scrise
în cartea legii lui, adică în Sfânta Scriptură, căci ascultând şi împlinind legea lui, vă va
binecuvânta pe voi Domnul întru tot lucrul mâinilor voastre şi roadele pământului vostru.
Legea lui Dumnezeu este foarte aproape de voi. Ea este în gură, în inima şi în
mâinile voastre: deprindeţi-vă în faptele dragostei, ale credinţei şi ale nădejdii, ascultaţi şi
cinstiţi pe mai marii voştri, ieşiţi şi alergaţi la lucrările voastre de dimineaţa până seara şi

4
Pastorală din 5 Decembrie 1854
cruţaţi sudoarea ostenelelor voastre şi nu le risipiţi pe lucruri de nimic şi de băutură: fie-vă
milă de voi înşivă.”5
În o formă pregnantă şi hotărâtă ni se prezintă modul de gândire şi acţiune pastoral
al lui Şaguna în pastorala adresată de dânsul preoţimii la 25 Ianuarie 1855 sub titlul:
Moment al prosinghelului Grigorie Pantasi.
În această pastorală Şaguna, după ce arată „liniştea duhului şi a minţii
prosinghelului Grigorie în decurgerea boalei” declară, că întru aducerea aminte a iubitului
său fiu ridică un monument depunând o fundaţie pe numele lui în sumă de 2000 floreni
monedă convenţională „care să fructifice o sută de ani şi apoi împlinindu-se şirul anilor
acestea să se folosească protopopii şi preoţii noştri din cametele acestui capitol pentru toate
veacurile din neam în neam. Acest document de adevărată valoare istorică conţine şi
relevează două idei mari şi de o deosebită însemnătate pastorală şi anume:
Şaguna în durerea inimii sale pentru pierderea iubitului său fiu sufletesc expune şi
perenează pentru toate timpurile frumoase virtuţii ale acestuia, iar în expunerea acestor
virtuţi vedem exprimându-se şi înfăţişându-se în o icoană vie virtuţile părintelui iubitor
pentru pierderea fiului său iubit, Şaguna, bărbatul faptelor, ridicând monument nu din
piatră stearpă, ci din bogăţia sufletului său mare, pune bază unei însemnate instituţii,
menită a deveni după un timp o adevărată putere în dezvoltarea ulterioară a bisericii,
precum zice dânsul „pentru toate veacurile din neam în neam”.
Virtuţiile, care transpiră în mod neduios din literile sale pastorale în genere, precum
şi din cele puţine, ce am putea înregistra aici, le vedem validându-le Şaguna şi în
administraţia bisericească „şcolară şi funcţională”, precum şi în reprezentarea bisericii în
afară. Pe terenul administraţiunii ochiul său ager vede toate, cunoaşte şi simte lipsele şi
neajunsurile clerului şi poporului. În toate află mijloace pentru delăturarea scăderilor, şi cu
mintea sa prevăzătoare dă o nimerită direcţiune pentru un mers normal şi spornic în
dezvoltare. Administraţia bisericească este terenul cel mai greu al vieţii şi activităţii
pastorale. Pentru conducător administraţia se extinde în două direcţii, şi anume: a îndrepta
scăderile, care zilnic pot să intervină în viaţa oricărei instituţii şi a da o nimerită direcţie
pentru evitarea scăderilor eventuale în viitor şi pentru a pune la cale un mers normal şi
spornic în dezvoltare. În aceste direcţii Şaguna este la înălţimea misiunii, pentru că
studiind neîntrerupt şi cunoscând lipsele şi trebuinţele clerului şi poporului său în ale
administraţiei şi ocârmuirii bisericii. În acelaşi timp forţa conducătorului în ale
administraţiei este: a inspira şi imprima acelaşi duh de viaţă creştină.
5
Pastorală 10 Dec 1858
 Intrat în vederile şi convingerea imprimată de veacuri în sufletul şi inima poporului
român: că biserica a fost în trecut scutul şi pavăza nebiruită întru apărarea individualităţii
noastre naţionale, şi că neamul românesc numai prin o biserică organizată în spiritul ei
biblic şi canonic îşi poate lua un mers şi un avânt normal în dezvoltare, activitatea sa
întreagă pe terenul administraţiunii bisericeşti de la intrarea sa în funcţie ca episcop al
Ardealului aţintită şi concentrată i-a fost întru a conserva şi dezvolta organismul bisericii
existent pe atunci şi în acelaşi timp a realiza ceea ce după trecutul nostru după dreptul
canonic şi după poziţia bisericii şi fără alterarea drepturilor altora, şi anume: reactivarea
vechii noastre mitropolii istorice şi organizarea acestui centru bisericesc cultural pe bazele
sale canonice. Iar îndemnul şi motorul pentru reactivarea poziţiei canonice de a se conduce
în toate agendele sale numai în sensul şi spiritul ce transpiră din învăţăturile neînşelătoare
ale evangheliei Domnului şi de spiritul ce reiese din sfintele canoane ale bisericii noastre
drept măritoare. Acest simt biblic şi canonic, care transpiră şi se vede în agendele săvârşite
de dânsul pe terenul administraţiei îi este forţa principală în toate actele adresate de dânsul
către diferite autorităţi şi către preaînaltul tron pentru realizării opului mare, prin carele şi-a
încununat viaţa.
În conştiinţa deplină a acestui sentiment biblic şi canonic scrie Şaguna în 16/28
martie patriarhul sârbesc Iosif Rajacici, rugându-l a recunoaşte independenţa bisericii
noastre române şi a sădi prin această piatră cea în capul unghiului, piatra frăţietăţii creştine
cele neputincioase în biserica noastră a le întări şi celei necovârşite a le covârşi astfel: că
ierarhia bisericii române să fie de tot independentă de ce sârbească, dar ierarhiile acestea
amândouă să fie o biserică după religie, după credinţă şi după dogme aşa cât în privinţa
acestora, care conform fiinţe bisericii răsăritene, o ierarhie fără de cealaltă nimica să nu
judece, nici să nu decidă şi ca urmarea legăturii acesteia bisericeşti şi a armoniei să fie
împreunarea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh.
În sensul acesta redactează Şaguna toate actele şi corespondeţele sale, din care mai
înregistrăm aici următorul pasaj şi anume: în răspunsul adresat cancelarului aulic, contele
Nadasdy la 26 iulie 1863, scrie între altele următoarele: „Eu sunt credincios până la moarte
religiei mele părinteşti şi atot-prealuminatului nostru monarh şi mă silesc din toate puterile
a satisface acestei îndoite credinţe în mod conştiincios, creştinesc şi cinstit.
Constatând acestea reţinem munca uriaşă pe care a săvârşit-o mitropolitul Şaguna şi
însoţită a fost această muncă de mari şi însemnate succese, pentru că izvorâtă a fost din
bogăţia credinţei sale şi din o înflăcărată iubire de neam. Astfel Şaguna prin viaţa şi
virtuţile sale pastorale şi-a ridicat sieşi monument nepieritor în sufletul şi inima bisericii şi
neamului românesc. Monument, a cărei existenţă se resimte astăzi, şi se va resimţi pururi
prin instituţiile, cărora dânsul le-a dat viaţă. Monument care în acelaşi timp este şi va
rămâne pururi îndreptar şi o icoană vie de viaţă şi activitate pastorală.

Activitatea organizatorică-bisericească

Cea dintâi problemă care îşi are realizarea era aceea a organizării bisericeşti,
Şaguna intenţiona să înceapă această lucrare chiar din 1848. Izbucnind revoluţia, a fost
împiedicat pentru un timp. Dar îndată după aceasta, în anii 1849-1851, a publicat trei
broşuri, prin care căuta să convingă cercurile conducătoare de existenţa Mitropoliei
ortodoxe din Transilvania până în 1701 şi de nevoia reînfiinţării ei.
La 12 martie 1850 a deschis la Sibiu lucrările primului Sinod al eparhiei sale la care
au luat parte 24 de preoţi şi 20 de mireni, între care şi Avram Iancu. Sinodul a adresat un
memoriu curţii din Viena, prin care cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei,
desfiinţată în 1701, precum şi convocarea unui sinod format din preoţi şi mireni, care să se
ocupe de organizarea ei. În anii următori, Şaguna a adresat alte numeroase memorii Curţii
din Viena şi patriarhului sârb Iosif Raiacici, prin care solicita ieşirea Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania de sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti din Carlovit şi reînfiinţarea
Mitropoliei proprii pentru românii ortodocşi. S-a lovit însă de rezistenţa tuturor, a Curţii
din Viena (îndeosebi a ministrului cultelor), Leo Thun, a Bisericii sârbeşti, în frunte cu
mitropolitul din 1848 patriarhul Iosif Raiacici şi chiar a Bisericii româneşti unite din
Transilvania. Şaguna nu era însă omul să se descurajeze. Şi-a reluat strădaniile pentru
realizarea acestui ideal după 1859, anul prăbuşirii regimului absolutist de stat, căruia i-a
luat locul un aşa-zis regim liberal. Împreună cu doi reprezentanţi ai românilor din Banat şi
Bucovina a început în senatul imperial din Viena o nouă şi energică acţiune pentru
restaurarea Mitropoliei, adresând în acelaşi timp, un nou memoriu împăratului.
După atâţia ani de luptă, abia în 27 septembrie 1860, Curtea din Viena a dat un
răspuns la nenumăratele sale memorii în problema Mitropoliei.
În 24-26 octombrie 1860, a convocat un al doilea Sinod al eparhiei sale la Sibiu,
care a întocmit noi memorii, cu expunerea aceloraşi doleanţe ale credincioşilor ortodocşi
transilvăneni.
Pentru că Şaguna intenţiona să creeze o singură Mitropolie pentru toţi românii
ortodocşi din imperiul austriac, Sinodul a adresat o scrisoare episcopului Eugenie Hacman
al Bucuvinei, cerând să-şi dea adeziune la proiectul lui Şaguna. S-a izbit însă de
împotrivirea lui Hacman, care urmărea să ajungă el însuşi mitropolit (ceea ce s-a întâmplat
în 1873), deşi marea majoritatea a clerului şi credincioşilor bucovineni sprijineau planul lui
Andrei Şaguna.
Între 22-28 martie 1864, s-a ţinut un nou Sinod la Sibiu, care a aprobat un
regulament de organizare a eparhiei, în 174 de paragrafe; s-a întocmit un nou memoriu
către împărat în vederea restaurării Mitropoliei. În sfârşit, Sinodul episcopilor sârbi şi
Congresul naţional bisericesc sârb, întrunite la Carlovit în toamna anului 1864, sub
conducerea noului patriarh Samuil Maşirevici , şi-a dat asentimentul la separarea ierarhică
a Bisericii româneşti de cea sârbească. Iar la 12/24 decembrie 1864 printr-un autograf
imperial, se aproba reînfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei şi
numirea lui Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit. Noua Mitropolie avea ca eparhii
sufragane Ardealul şi Caransebeşul, ultima luând fiinţă abia acum, în fruntea ei fiind ales,
în anul următor, vrednicul protopop braşovean Ioan Popasu.
Pentru ca să se asigure existenţa şi autonomia Bisericii sale şi în cadrul statului
dualist austro-ungar, creat în 1867, mitropolitul Andrei a stăruit pentru recunoaşterea noii
Mitropolii printr-un articol special de lege, hotărât în dieta constituţională a Ungariei şi în
Casa Magnaţilor ceea ce a şi izbutit în 1868. După realizarea acestui nobil ideal al vieţii
sale, era necesară întocmirea unui regulament a unei legi, după care să se conducă Biserica
Autocefală Ortodoxă română a Transilvaniei. De aceea, mitropolitul Andrei, a invocat la
Sibiu un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, cu
câte 10 preoţi şi 20 de mireni din fiecare eparhie, deci cu 90 de deputaţi. Lucrările
Congresului au durat 22 de zile, de la 16/28 septembrie până la 7/19 octombrie 1968,
ţinându-se 12 şedinţe în care s-au dezbătut cele mai de seamă probleme ale organizării noi
Mitropolii. O comisie a Congresului formată din 27 de membri (3 clerici şi 6 mireni de
fiecare eparhie) a studiat un proiect prezentat de Şaguna, care, cu neînsemnate modificări,
a fost primit de Congres sub denumirea de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române
din Transilvania.
Principiile de bază ale statului organic erau autonomia şi sinodalitatea. prin
autonomia faţă de stat, Biserica era apărată împotriva oricărui amestec sau aservici din
partea împăratului, a guvernului sau a altor cârmuitori politici. Prin sinodalitatea sau
colaborarea între clerici (1/3 şi mireni 2/3) la conducerea treburilor bisericeşti, Biserica era
apărată în toate cele trei unităţi administrative bisericeşti: parohie, protopopiat şi eparhie,
în probleme bisericeşti, culturale şi economice, care potrivit canoanelor, cădeau şi în
competenţa lui.
Treburile fiecărei parohii erau conduse de sinodul parohial (adunarea parohială de
astăzi), format din toţi membri majori ai parohiei care între altele avea misiunea să aleagă
comitetul parohial, organ executiv pe preoţii parohiei şi pe învăţătorii şcolilor confesionale.
Conducerea întregii Mitropolii era încredinţată Congresului Naţional bisericesc,
format din 90 membri, câte 10 clerici şi 20 de mireni pe fiecare eparhie, convocat o dată la
3 ani. Alegerea episcopiilor sufragani se făcea de sinoadele eparhiale respective, iar
alegerea mitropolitului de către Congresul Naţional bisericesc extraordinar, format, în acest
caz din, 120 de deputaţi: 60 din arhiepiscopie şi câte 30 din cele două eparhii sufragane, în
aceeaşi proporţie de clerici şi mireni. Problemele dogmatice erau rezolvate de sinodul
episcopesc format din toţi vlădici ortodocşi români din Transilvania. Din această lege, care
a stat apoi la baza noului statut al întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi chiar la
baza celui actual, se desprinde limpede spiritul de organizator bisericesc şi social politic al
lui Andrei Şaguna. El a făcut din Biserică nu numai un locaş de închinare, ci şi de apărare
naţională”, împotriva încercărilor de maghiarizare, aducând în jurul ei pe toţi credincioşi şi
dându-i rolul de conducător a poporului. Iar preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale, aleşi
de popor, au devenit şi mai strâns legaţi sufleteşte de el. Astfel, prin Statutul Organic,
Şaguna a dat Bisericii româneşti din Transilvania o organizare superioară, democratică,
recunoscută în alte Biserici Ortodoxe surori şi care o identifică întru totul cu năzuinţele
păstrătorilor ei, făcând-o cu adevărat Biserică a poporului. Pentru toate acestea, Andrei
Şaguna trebuie socotit drept cele mai mare legiuitor şi organizator bisericesc în Biserica
Ortodoxă Română şi poate chiar în întreaga Ortodoxie.

Concluzii

Din această expunere asupra activităţii marelui mitropolit Andrei Şaguna se poate
desprinde constatarea că el a fost una dintre cele mai proeminente personalităţi din trecutul
Bisericii noastre. Realizările sale epocale, legate mai ales de emanciparea politică şi
bisericească a naţiunii române, de restaurarea Mitropoliei şi organizarea pe care a dat-o
Bisericii ortodoxe din Transilvania, de progresul învăţământului românesc de toate gradele
– dar mai ales poporal – de înfiinţarea „Astrei” şi a primei tipografii româneşti în Sibiu, de
editarea ziarului „Telegraful Român”, de tipărirea altor cărţi şi de toate celelalte, pot să
definească păstorirea lui Şaguna drept „epoca de aur” a Bisericii Ortodoxe din
Transilvania. Din 1846 şi până la 16/28 iunie 1873, când o boală necruţătoare l-a coborât
în cripta de la Răşinari, marele arhiereu fost mereu prezent în viaţa naţională a românilor
transilvăneni, cu mâna pe cârmă. Sortit să activeze într-un climat politic cu desăvârşire
ostil, el a izbutit să înfrângă toate uneltirile, să zdrobească toate acţiunile adversarilor şi să
ridice Biserica sa din situaţia în care se găsea, la o strălucire pe care nu a cunoscut-o până
atunci.
Om de cultură superioară, iluminist de mare prestigiu, îndrumător priceput al
învăţământului românesc şi al instituţiilor culturale ale românilor transilvăneni, diplomat
iscusit, organizator neîntrecut al Bisericii sale, păstor cu dragoste adâncă faţă de fiii săi
sufleteşti, mitropolitul Andrei Şaguna, prin marile sale realizări, poate fi considerat unul
dintre cei mai străluciţi ierarhi pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot trecutul ei.

Bibliografie
1. Mitropolitul Andrei Aaron de Şaguna, „Scriere comemorativă” la
servarea centenară a naşterii lui, Sibiu, Editura …. Mitropolitan 1909,
pp.47-50
2. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1964, Volumul 3.