UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL

PROGRAM DE STUDII: AFACERI INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PROF. UNIV. DR.
ION VIOREL MATEI
ABSOLVENT:
BĂDICĂ
MARIA LUIZA

CRAIOVA
2015
 UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”
FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL
PROGRAM DE STUDII: AFACERI INTERNAŢIONALE

FINANŢAREA INVESTIŢIILOR
INTERNAŢIONALE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PROF. UNIV. DR.
ION VIOREL MATEI
ABSOLVENT:
BĂDICĂ
MARIA LUIZA

CRAIOVA

2015
 CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………

Capitolul I INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE…………………………….

1.1 Conceptul de investiţie – structura investiţiei…………………………………………………..

1.2 Clasificarea investiţiei……………………………………………………………....................
1.3 Investiţia de succes şi rolul know-how în investiţie …………………………………………
1.4 Proiectul de investiţii şi programul de investiţii……………………………………………..
1.5 Dimensiunile unui proiect……………………………………………………………………
1.6 Caracteristici ale investiţiei…………………………………………………………………..
1.7 Restructurarea industriei şi strategii investiţionale……………………………………………..
Capitolul II SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR…………………………

2.1 Diferenţe esenţiale între capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate………………………….

2.2 Surse interne de finanţare……………………………………………………………………..
2.3 Surse externe de finanţare……………………………………………………………………..
Capitolul III INVESTIŢIA STRUCTURALĂ ŞI FINAŢĂRILE INTERNAŢIONALE…..

3.1 Politica de promovare pentru atragerea investiţiei străine direct……………………………..

3.2 Modalităţi de realizare a investiţie străine în România……………………………………….
3.3 Capacitatea economică românească de a atrage investiţii străine………………....................
3.4 Finanţarea international……………………………………………………………………..
3.5 Promovarea şi finanţarea proiectului de investiţie din fondurile externe nerambursabile…..
3.6 Organisme financiare international………………………………………………………….
Capitolul IV PREZENTAREA PROIECTULUI DE INVESTIŢII……………………….

4.1 Date de identificare a agentului economic…………………………………………………

4.2 Informaţii privind activitatea societăţii……………………………………………………..
4.3 Plan de investiţii…………………………………………………………………………….

Concluzii………………………………………………………………………………………
Bibliografie……………………………………………………………………………………
 INTRODUCERE

Lucrarea propusă a fi realizată sub denumirea de: „Finanţarea investiţiilor internaţionale”

reuneşte probleme comune atât mediului public (Uniunea Europeană, guvernarea națională,
regională sau locală) cât și mediului privat (beneficiari, sistem bancar, etc.) a finanțării
proiectelor de investiții din Fonduri Structurale Europene, cu o semnificaţie majoră în derularea
de noi investiții strategice.
Lucrarea propune o temă de real interes şi permanentă actualitate în lumea mondenă,
având în vedere rolul determinant al investitţilor în economie şi al problematicii financiare
aferente acestora, aflată sub incidenţa politicii bugetar-fiscale promovate de stat.
În accord cu problematica vizată tratarea lucrării intitulată „Finanţarea investiţiilor
internaţionale” porneşte de la conturarea suportului conceptual aferent acesteia, respective a
specificiăţii procesului decizional privind investiţiile, cu latura sa financiară şi factorii implicaţi
în luarea deciziilor, urmărind fixarea unor repere de ordin teoretic/doctrinar, indispensabile
abordării ştiinţifice, întelegerii şi interpretării corecte a raporturilor de intercondiţionare
implicate, inclusiv prin prisma criteriilor de eficienţă a investiţiilor.
Demersul stiintific se intemeiaza pe consultarea si valorificarea unei bibliografii vaste si
de actualitate in domeniul supus cercetarii, dar si a cadrului legislative afferent acestuia, mai
ales, pentru Romania.
Dezvoltarea societăţii umane a fost şi este un proces strâns legat de dezvoltarea
economiei deoarece orice activitate cu caracter economic implica ca factor activ omul,
desfăşurându-se prin şi pentru oameni.
Economia de piaţa a evidenţiat rolul preţului ca regulator dinamic al raportului dintre
cererea şi oferta de pe piaţă.
Dezvoltarea economică s-a orientat la început pe calea investiţiilor extensive bazânduse
pe o cerere superioară ofertei.
 CAPITOLUL I
INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE

Investiţiile sunt o categorie de cheltuieli care angajează cel mai mult viitorul, în sensul că
de ele depind creşterea şi perfecţionarea potenţialului productiv al unei întreprinderi (prin
extindere şi modernizare), apariţia de noi capacităţi de producţie într-o ramură sau alta a
economiei. În acelaşi timp, se fac importante cheltuieli de investiţie pt. dezvoltarea bazei
materiale a activităţii social-culturale, precum şi pentru construirea de locuinţe1.
În orice economie, investiţiile fac legătura dintre prezent şi viitor, între generaţii.
Acumularea de capital fix, productiv şi neproductiv, construirea de clădiri de locuit, şcoli, teatre
etc. asigură premisele ridicării standardului de viaţă a populaţiei: locuri de muncă, ridicarea
gradului de cultură, de pregătire profesională şi destindere pentru tineret etc.

1.1 Conceptul de investiţie – structura investiţiei

Noţiunea de investiţie, într-o accepţiune largă, este sinonimă cu: alocare, plasare, dotare,
iar într-un sens mai restrâns (financiar-contabil) reprezintă o cheltuială facultativă pentru
obţinerea de bunuri materiale cu valoare mare şi durată de folosinţă îndelungată.
Investiţiile sunt înţelese ca reprezentând partea din venit destinată pentru ,,formarea
capitalului”. Utilizarea venitului pentru creşterea capitalului şi a structurii reprezintă nivelurile
nete, dacă se utilizează şi amortizează, obţinerea investiţiei brute. A investi înseamnă a aloca
resurse pentru sporirea capitalului real existent la un moment dat.
Accepţiunea cea mai des întâlnită pentru definirea investiţiei este aceea de cheltuială sau
plasament de sume băneşti la un moment iniţial, pentru a obţine efecte ulterioare.
Un prim aspect în definirea investiţiei se referă la faptul că acestea sunt opuse
consumului imediat, care înseamnă distrugerea unei părţi din valoarea creată, în fapt, distrugerea
de avuţie, investiţia urmărind tocmai contrariul.
P. Mosse stabileşte patru elemente esenţiale pentru o investiţie2:
 Subiectul, reprezentat de cel care investeşte (persoană fizică sau juridică).

1
Florea Staicu, Colectivul – Eficienţa economică a investiţiilor, EDP, Bucureşti, 1995
2
Gabriela Prelipcean – Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Universităţii Suceava, 2000
  Obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul etc.; modul în care se
concretizează investiţia.
 Costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual, consumat pentru obţinerea
acelui obiect concret.
 Efectele valorice, rezultate prin realizarea investiţiei, care se obţine în viitor şi
reprezintă în realitate o speranţă mai mult sau mai puţin certă.
Orice investiţie trebuie analizată sub aspect financiar şi material sau fizic, iar necorelarea
acestor două elemente, fac practic nerealizabilă o investiţie.
În economia de piaţă se vorbeşte şi de un proces invers – dezinvestiţia, prin care se
transformă active şi lichidităţi folosite fie pentru returnarea lor unor investitori care se retrag din
afaceri, fie pentru a fi reinvestite în alte afaceri şi, în acest caz, dezinvestiţia nu este sinonimă cu
consumul, ea servind în continuare activităţii de investiţii.
Conceptul de investiţie
Literatura engleză de specialitate, încă după primul război mondial, a definit investiţia
după alte 3 criterii importante.
Definirea contabilă consideră investiţiile ca fiind similare cu mobilizarea, înţelese ca
bunuri mobiliare şi imobiliare, corporaţii sau necorporaţii, achiziţionate sau create pentru o
întreprindere, destinate să rămână durabile, deci să se materializeze în însăşi întreprinderea
respectivă. Ele pot fi, la rândul lor, departajate astfel:
 mobilizări legate de exploatare;
 mobilizări în afara exploatării sau care nu sunt direct productive, ele răspunzând
altor preocupări.
Definirea economică consideră investiţia ca fiind toate sacrificiile de resurse făcute azi în
speranţa obţinerii în viitor a unor rezultate, al căror nivel total va fi superior cheltuielii iniţiale.
Spre deosebire de simpla înregistrare contabilă, definiţia economică ţine seama de o serie de
aspecte importante:
 influenţa factorului timp;
 noţiunea de randament şi eficienţă a operaţiilor economice;
 riscurile legate de viitor.
 De asemenea, o investiţie poate fi reprezentată la fel de bine printr-o achiziţie de bunuri,
de echipamente, dar şi prin cheltuieli pentru o campanie publicitară, pentru elaborarea unui
produs nou, pentru un progres de cercetare şi dezvoltare.
Definirea financiară este mai puţin restrictivă, astfel că o investiţie este un ansamblu de
cheltuieli ce va genera pe o perioadă lungă venitul său economic, care să ramburseze sau să
recupereze cheltuielile iniţiale. Faţă de definiţia economică, din punct de vedere financiar, se are
permanent în vedere acoperirea nevoii de fonduri de exploatare generate de diferitele tipuri de
nivel.
O abordare mai recentă este cea psihologică care pune accent pe intuiţia individului sau a
firmei care investeşte. Se insistă asupra faptului că investiţia conduce la decalarea consumului în
timp. Din această perspectivă, investiţia însuşi renunţă la bunul imediat în schimbul bunului
viitor. Această formulare prezintă ,,contradicţia psihologică” la care este supus investitorul
constrâns să confrunte resursele imediate pe care le-ar angaja cu rambursările viitor şi incerte la
care speră.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că investiţia reprezintă suportul material al dezvoltării
economico-sociale a ţării. Prin ele se asigură sporirea capitalului fix, creşterea randamentului
tehnic şi economic al celui existent, dar şi crearea de noi locuri de muncă. În acest context
investiţia reprezintă elementul decisiv al creşterii economice, al promovării factorilor intensivi,
calitativi şi de eficienţă.

1.2 Clasificarea investiţiei

Structurarea poate fi realizată în funcţie de modul în care este privită şi definită investiţia
şi anume ca o cheltuială sau ca o materializare a acestei cheltuieli. Pe lângă aceste două
accepţiuni, investiţiile pot fi grupate şi în funcţie de sursa de finanţare a cheltuielilor3.
1. După noţiunea tehnologică, investiţiile pot fi:
a) investiţii de lucrări construcţii-montaj care constau în executarea construcţiilor considerate
mijloace fixe pentru realizarea producţiei, dar şi în montajul utilajelor;
b) investiţiile pentru cumpărarea utilajelor necesare realizării producţiei;
c) investiţii pentru lucrări geologice;

3
Dumitru Zaiţ – Eficienţa economică a investiţiilor, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1987
d) investiţii pentru studii, cercetări, proiectări şi pregătirea personalului, precum şi alte investiţii
necesare acoperirii unor cheltuieli speciale apărute odată cu realizarea obiectivului de investiţie.
2. După caracterul investiţiilor, întâlnim:
a) investiţii în sfera productivă, care pot fi: de înlocuire, de modernizare, de dezvoltare şi
strategice;
b) investiţii în sfera neproductivă care se realizează în învăţământ, cultură şi artă, ştiinţă, sănătate
şi asistenţă socială.;
În legislaţia română nu se face o delimitare clară între investiţiile de modernizare, de
dezvoltare şi celelalte categorii de investiţii.
În literaturile de specialitate distincţia este clară, din punct de vedere al elementelor pe
care le conţin şi din punctul de vedere al modului în care poate fi evoluat proiectul respectiv.
O investiţie de modernizare are în vedere doar ameliorarea condiţiilor de producţie cu sau
fără modificarea volumului produs. De aici, rezultatul este de a obţine o economie la costurile de
producţie şi îmbunătăţirea rentabilităţii activelor întreprinderii.
Într-o altă accepţiune, investiţiilor de modernizare le sunt asemănate şi cele de înlocuire:
acestea vizând înlocuirea şi revizuirea echipamentelor tehnice, uzate din punct de vedere fizic şi
moral.
Invenţiile de modernizare prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
 pornesc de la o bază tehnică-materială existentă;
 durata realizării investiţiei este mică;
 creşte gradul de fiabilitate şi rentabilitate, concomitent cu prelungirea duratei de
viaţă a utilajului;
 efortul investiţional este orientat spre echipamentul de producţie şi mai puţin spre
alte investiţii conexe şi laterale.
Decizia privind realizarea proiectului de modernizare se pretează unei analize financiare.
Cheltuielile de investiţie şi economiile la costurile de exploatare sau creşterea productivităţii sunt
cunoscute pot fi estimate de către întreprindere.
Investiţiile de dezvoltare sau se referă la toate investiţiile întreprinderii care contribuie la
dezvoltarea activităţii sale şi care au drept scop creşterea capacităţii de producţie a unei firme,
creştere determinată de modificarea cererii pentru produsele firmei sau lansarea de produse noi.
Şi acestea sunt legate de investiţii realizate în perioadele precedente şi prezintă o serie de
avantaje:
 existenţa investiţiilor colaterale, care se materializează în utilităţi;
 existenţa surselor de materii prime;
 existenţa unui personal calificat, cu o anumită experienţă şi tradiţie.
Din punctul de vedere al naturii lor aceste investiţii se pretează cel mai bine la evaluarea
rentală financiară.
Un proiect de modernizare dezvoltat poate şi trebuie să cuprindă şi investiţii umane.
Aceasta se referă la decizia de a angaja noi specialişti sau de perfecţionare a celor existenţi.
Acest aspect nu se pretează la o valoare de rentabilitate financiară, deoarece elementele necesare
sunt mai grele de evaluat.
3. După rolul lor, investiţiile sunt:
 investiţii care se materializează şi se găsesc în capitalul fix şi circulant al firmei,
cum ar fi investiţiile corporaţiilor care cuprind teren şi mijloace financiare;
 investiţii care nu se materializează şi nu măresc valoarea capitalului fix şi
circulant, care pot fi:
 investiţii necorporale care cuprind cheltuieli de constituire, de cercetare,
dezvoltare-proiectare şi alte imobilizări necorporale;
 investiţii financiare care cuprind titluri de participare şi alte titluri de
valoare.
1. După sursa de finanţare, putem întâlni:
 investiţii realizate din surse proprii: amortizarea, capitalizarea profiturilor,
atragerea economiilor altor persoane prin emiterea de acţiuni noi sau prin
mobilizarea resurselor;
 investiţii realizate din surse atrase sau împrumutate, prin intermediul unor
credite interne sau externe.
2. După riscul asociat proiectelor de investiţii:
 cu risc minim sau 0 (plasament în obligaţiuni);
 cu risc redus (investiţii de înlocuire);
 cu risc mediu (investiţii de modernizare);
 cu risc ridicat şi foarte ridicat (investiţii de dezvoltare sau cercetare-dezvoltare).
 3. După modul de realizare a lucrării:
 investiţii în antrepriză: lucrările sunt realizate de o firmă specializată şi nu de
agenţii economici în cauză;
 investiţii în regie: lucrări mai puţin specializate sunt realizate cu forţe pregătite de
agenţii economici.
4. Un loc aparte în noţiunile investiţionale îl ocupă trei categorii de investiţii:
 investiţii directe;
 investiţii colaterale;
 investiţii conexe.
Investiţiile directe cuprind totalitatea cheltuielilor prevăzute în documentaţia previzionată
de un agent economic în vederea realizării a unor obiective de investiţii noi, înlocuirea,
modernizarea sau dezvoltarea unor întreprinderi deja existente.
Investiţiile colaterale cuprind cheltuielile pentru efectuarea unor lucrări legale, teritoriale
şi funcţionale de o anumită investiţie directă şi se referă la construcţia de conducte pentru
alimentarea cu apă, gaze, canalizare, energie termică, linii de transportare a energiei electrice,
reţele de telecomunicaţie, căi şi drumuri de acces necesare punerii în funcţionare şi exploatării
capitalului fix creat prin investiţia directă.
Investiţiile conexe reprezintă cheltuielile de investiţie, necesare pentru a se efectua în alte
ramuri sau domenii pentru a putea pune la dispoziţia investiţiei directe utilaje, materii prime,
combustibil, energie, căi de comunicaţii, dotări social-culturale.
8. Din punctul de vedere al pieţei financiare:
 investiţiile pentru afaceri constau în cheltuielile pentru maşini, utilaje, dotări ale
unei societăţi comerciale;
 investiţii imobiliare (clădiri, locuinţe, terenuri);
 investiţii în stocuri constau în producţii stocate, dorite sau nu, pentru a fi vândute.
9. În metodologia ONU se foloseşte noţiunea de investiţii brute şi investiţii nete, primele
referindu-se la creşterea şi refacerea capitalului fix şi circulant, iar ultimele definind doar
cheltuielile pentru creşterea capitalului fix şi circulant.

1.3 Investiţii de succes sau noul know-how în investiţii

 Sistemul investiţional din etapa actuală nu are prea multe lucruri comune cu investiţia
simplă a generaţiei imediat anterioare.
Investiţiile prezentului sunt comparabile cu a crea o întreprindere definită ca un proiect şi
reprezintă un act riscant care reuşeşte, dacă este real, cu participarea tuturor actorilor vizaţi (cei
implicaţi)4.
Adesea apar lamentări cu privire la investiţii insuficiente, după o oarecare reducere a
lichidităţilor întreprinderii. Această situaţie este normală pentru că în esenţă investiţia este
indubitabil mijlocul de progres competitiv, lipsa de investiţie este moartea lentă a unei
întreprinderi. În acelaşi timp investiţia greşită este moarte rapidă, mai ales azi, cu bani ,,scumpi”
şi concurenţă implacabilă.
Observând diferenţa extraordinară între investiţiile reuşite şi cele ratate, se poate constata
că resursele cheie a unei bune investiţii nu înseamnă mai mulţi bani, ci a şti să investeşti, know-
how investiţional.
Se constată că succesul rezultă nu numai din promovarea progresului tehnologic ci mai
mult datorită rolului sporit al investiţiilor necorporale (în software, în formarea personalului, în
cercetare şi dezvoltare, în restructurare, în reţete comerciale, comunicaţii) a căror eficacitate
proprie se măsoară mai dificil, dar condiţionează eficacitatea investiţiei materiale.
Rezultă astfel diferite modalităţi de a gândi în ce trebuie investit. Ceea ce trebuie edificat
şi condus la nivelul formelor în etapa actuală este un sistem coerent, închegat, de investiţii atât
corporale cât şi necorporale, sistem căruia îi sunt puţin aplicabile principiile şi regulile
tradiţionale care de fapt tratau acţiunea de investiţie şi proiectele individuale, separat, nu corelate
într-un singur sistem.

1.4. Proiectul de investiţii şi programul de investiţii

Pentru a evidenţia corect toate distincţiile într-un studiu de fezabilitate al unei investiţii
într-o întreprindere facem apel la definiţia proiectului.
Un proiect, poate fi definit ca o operaţiune formată dintr-un ansamblu coerent de
cheltuieli care contribuie la realizarea unui obiectiv dat. Fiecare proiect vine să se insereze într-

4
Simionescu Aurelian - Eficienţa economică a investiţiilor, Universitatea Petroşani – Litografia, 1996
un program existent sau în unul nou. El poate duce la creşterea capitalului sau modificarea
structurii de ansamblu şi nivelului său de rentabilitate.
Studiul asupra proiectului se face nu numai pentru proiecte diferite dar şi pentru
variantele acestora. Proiectul diferă în funcţie de perioada de timp şi pot existenta proiecte de
investiţii pe termen mediu sau lung.
Alegerea unei abordări financiare poate deschide perspective favorabile de creştere, fie
continuând cu activitatea actuală, fie lansând noi activităţi. Un eşec sau o eroare pot afecta
competitivitatea viitoare, chiar viitorul întreprinderii.
Într-un program de investiţii se stabilesc obiective, performanţe, acţiuni şi mijloace
necesare atingerii obiectivului, precum şi modul de combinare şi folosire a acestor mijloace. Din
acest motiv proiectele nu sunt exclusive (concurente). Urmăresc aceleaşi obiective sau obiective
diferite, nu presupun acelaşi spaţiu de desfăşurare, nu presupun finanţare din aceeaşi sursă, ci
sunt luate împreuna pentru a se reduce riscul proiectului individual.
Programele de investiţii, în general, au o arie de cuprins mai largă decât proiectele de
investiţii, iar pentru implementarea lor este necesar a fi detaliate în unul sau mai multe proiecte
de investiţii.

1.5 Dimensiunile unui proiect

Un proiect de dezvoltare se poate defini prin patru dimensiuni5:

Dimensiunea organizaţională Dimensiunea managerială

Dimensiunea strategică Dimensiunea operaţională

Dimensiunea managerială asigură garantarea şi validarea ansamblului de procese de

dezvoltare a unui proiect de la idee până la faza de realizare financiară. În proiecte, această
dimensiune se materializează în avize, acorduri, în genere în decizii, aprobări care triază
soluţii angajează fondurile, stabileşte sarcini.
Dimensiunea organizaţională: marile proiecte presupun crearea de noi structuri,
reorganizarea de structuri existente, de regula parteneriate pe baza unui proiect cunoscut. Această

5
Gabriela Prelipcean – Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Universităţii Suceava, 2000
dimensiune presupune şi partajarea şi echilibrarea corectă a riscurilor acceptate sau consimţite.
Organizaţional înseamnă că un proiect de mare anvergură presupune crearea de organizaţii
întregi, de firmă nouă, crearea de organisme destinate proiectului, angajarea unor subunităţi din
unităţi existente cu realizarea anumitor părţi din cadrul proiectului.
Dimensiunea operaţională presupune punerea în aplicare a componenţilor meniţi să
conducă la o bună execuţie a diferitelor faze de dezvoltare a proiectului. Dacă dimensiunea
organizational presupune definirea aşa-numiţilor efectori (organe, compartimente, firme care să
participe la proiect) sau presupune o autonomie a proiectului, dimensiunea operaţională
presupune funcţionarea, fiziologia, logistica proiectului.
Dimensiunea strategică presupune detectarea semnalelor emise de mediu cu scopul de a
integra proiectul într-o viziune pe termen lung şi de a asigura adaptarea lui continuă. De fapt,
dimensiunea strategică este o componentă a dimensiunii manageriale, dar care vizualizează
numai aşa-numitul management de vârf.

1. 6. Caracteristici ale investiţiei

Investiţia reprezintă acţiuni sau succesiuni de acţiuni prin care anumite resurse
disponibile, disponibilizabile sau atrase sunt transformate în bunuri concrete în scopul obţinerii
de efecte viitoare sub formă de avantaje, dar, în principal, profit.
De aici se desprind câteva caracteristici esenţiale6:
1. Derularea temporară a investiţiei se realizează pe intervale lungi de timp fiind însoţite
de o separare a proiectului de angajare a efortului şi de obţinere a efectului.
Astfel, dezvoltarea acţiunii investiţionale induce categoria specială de risc, atât la nivelul
cheltuielii cât şi al încasării. În acelaşi timp, decalarea internă a cheltuielilor şi efectul obligă la
folosirea tehnicii actualizării pentru a putea compara valori (cheltuieli, încasări şi beneficii).
În acţiunile investiţionale pot fi precizate trei perioade distincte, identificate în raport cu
eforturile implicate:
 cercetarea ideilor şi evaluarea;
 punerea în operă;
 obţinerea efectelor.

6
Raţio – Suciu, Camelia – Investiţiile şi relansarea economică, ASE, Bucureşti, 1997
 2. Complementaritatea investiţiei este evidenţiată în raport cu caracterul limitat al
resurselor de care investitorul dispune sau pe care le poate atrage pentru realizarea acţiunilor
sale. Alocarea unor resurse pentru un proiect diminuează proporţional şansele alocării de resurse
pentru alte proiecte ale investitorului.
3. Caracterul conexiunii este dat de intercondiţionalitatea dintre proiecte. Orice investiţie
induce nevoia de alte investiţii atât în aval cât şi în amont.
4. Ireversibilitatea investiţiei se raportează la imposibilitatea recuperării ca atare a
resurselor implicate pentru realizarea lor.
5. Unicitatea proiectului. Chiar dacă proiectele au acelaşi profil, volum, calitate, ele nu
sunt identic reproductibile şi de aceea, determinările şi analizele sunt specifice pentru fiecare
proiect.

1.7 Restructurarea industriei şi strategii investiţionale

A restructura economia naţională înseamnă a-i schimba configuraţia, a stabili noi

proporţii între ramuri şi subramuri, a redimensiona întreprinderile de talie mare şi/sau a le corela
judicios cu cele mici şi mijlocii în vederea creşterii competitivităţii şi eficienţei producţiei.
Procesul de restructurare a economiei se desfăşoară pe baza mecanismelor pieţei, a
concursurilor dintre agenţii economici. Înfăptuirea lui presupune respectarea a cel puţin două
condiţii, şi anume: dezvoltarea unui puternic sector privat de întreprinderi mici şi mijlocii,
capabile să se adapteze în producţie operativ la schimbul pieţei, ale mediului economic; sprijinul
şi orientarea din partea statului, pentru estimarea proporţiilor dezvoltate economic pe ramuri şi
subramuri, pentru impulsionarea acestui proces prin pârghii financiare, fiscale etc.
Politica structurală, în economia noastră, are în principal, două componente: prima, cea
ofensivă, de dezvoltare accelerată a acelor domenii de activitate care au condiţii favorabile; a
doua, cea defensivă, de menţinere a unor ramuri de interes pentru economie, deşi actvitatea lor
nu este suficient de rentabilă.
O dată cu dezvoltarea ramurilor şi subramurilor avantajate, comparativ cu alte ţări, deci
cu şanse să reziste competiţiei mondiale, se va renunţa la întreprinderile care produc pe stoc,
nerentabile şi care irosesc importuri preţioase.
 Un aspect strategic al procesului de relansare a economiei este înfiinţarea de întreprinderi
mici care justifică obţinerea de rezultate economice într-un timp scurt, concretizat în sporirea
iniţiativei de acest gen, mai ales în agricultură şi turism şi în domenii adiacente acestora, unde
investiţiile sunt deosebit de rentabile şi se recuperează rapid.
Accentul trebuie pus pe acele activităţi din industria uşoară şi alimentaţie, cele
producătoare de bunuri de folosinţă îndelungată şi altele care au o influenţă imediată asupra
consumaţiei populaţiei, revigorând acele sectoare care nu mai sunt energofage .
Un reper al restructurării industriei româneşti îl constituie ridicarea competitivităţii sale
pe pieţele externe. Această cerinţă va deveni stringentă o dată cu asocierea la U. E., când
întreprinderile vor trebui să-şi demonstreze competivitatea într-un climat concurenţial şi nu într-
unul protecţionist.
Strategia globală a firmei este influenţată de tipul de economie de piaţă existent,
promovat de guvern, de opţiunile politice şi de politica pe care o promovează firma.
În economia ţărilor în tranziţie, trecerea de la economia de comanda la cea de piaţă,
induce elemente particulare în studiul întreprinderii şi în special în strategia investiţională. În
ultimii ani dimensiunea investiţională a fost marcată de câteva repere7:
blocarea fluxului financiar de alimentare şi derulare a investiţiei;
perturbarea circuitului materiei pe fondul lipsei autorităţii decizionale, a lipsei de orizont
economic, a retragerii unor întreprinderi din lanţul economic.
Condiţiile de instabilitate monetară a cursului de schimb, a numeroase reglementări
juridico-economice, problema restructurării, modelul noii economii duc la o nouă definire a
strategiei investiţionale, care cuprinde: obiective, strategii, mecanisme toate aliniate la
schimbarea sistemului în care funcţionează.
Întreprinderea poate adopta o politică de creştere, de reorganizare sau de reconversie,
pentru care este necesară o anumită politică investiţională. Aceasta implică nevoia de investiţii şi
tipul acestora variază în funcţie de tipul pieţei şi structura concurenţei. Piaţa se analizează pentru
un produs sau pentru grupe omogene de produse.
Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector ,,tânăr” cu cererea în creştere, evoluţia din
punct de vedere tehnic este rapidă; se impun investiţii importante în cercetare-dezvoltare, în
creşterea capacităţii de producţie şi achiziţionarea de noi echipamente.

7
Ana Popa, Anghel Nicolae, Mirela Cristea – Eficienţa investiţiilor, Ed. Universitaria, Craiova, 2000
 Dacă întreprinderea face parte dintr-un sector ,,îmbătrânit”, unde cererea este în scădere,
cu o tehnologie depăşită se impune realizarea de investiţii de înlocuire.
Strategia investiţională, alături de celelalte strategii ale firmei (de piaţă, de restructurare,
privatizare, informatizare) formează strategia globală a firmei.
De asemenea, se pot deosebi două tendinţe în activitatea de investiţie: a investi pentru a
produce mai bine şi a investi pentru a supravieţui trecerea la economia de piaţă este pentru multe
întreprinderi, în primul rând, o problemă de supravieţuire. Supravieţuirea este, însă, doar o
modalitate de a amâna şi de a împiedica falimentul economic.
Practica reliefează modul important pe care îl au investiţiile în susţinerea unor strategii
active ale întreprinderii, precum fabricarea de noi produse, cucerirea de noi pieţe, specializarea
accentuată, adaptarea rapidă la cerinţele clientului. Promovarea acestor strategii dă şanse mult
mai mari de reuşită faţă de acele întreprinderi care urmăresc doar reducerea costurilor, producând
mereu acelaşi produs.
De asemenea, este necesară găsirea celor mai bune modalităţi de atragere a investiţiei
străine, de utilizare eficientă a creditelor externe. Nu poate fi ignorat rolul acestora în asigurarea
de materii prime, capitaluri, tehnologii şi maşini moderne, pieţe de desfacere etc.
Rezultatele restructurării româneşti
Activităţile de restructurare reprezintă o preocupare pentru toate economiile, datorită
influenţei progresului tehnic, economic, social, care acţionează continuu.
Investiţiile sunt legate, prin excelenţă, de cerinţele de schimbare şi ele se materializează
în două mari categorii de decizii, şi anume8:
 realizarea unor noi obiective de investiţii;
 restructurarea şi adaptarea obiectivelor deja existente la noile standarde.
Starea actuală a economiei din România impune ca, pe lângă obiectivele noi, să fie
realizat un amplu proces de restructurare a obiectivelor deja existente. De fapt, din motive de
resurse financiare, activitatea de restructurare a devenit o necesitate prioritară în vederea trecerii
la economia de piaţă.
Analiza situaţiei unităţilor existente în economia naţională trebuie să conducă la una din
următoarele două decizii:
 Realizarea de investiţii privind restructurarea unităţilor respective

8
Ana Popa, Anghel Nicolae, Mirela Cristea – Eficienţa investiţiilor, Ed. Universitaria, Craiova, 2000
  Lichidarea unităţilor respective
Investiţiile de restructurare în România sunt mult mai complexe decât cele din economiile
bazate de multă vreme pe coordonatele economiei private şi concurenţiale, deoarece trebuie
realizate, concomitent, restructurări pe trei direcţii:
 restructurarea organizatorică, care are ca principală componentă activitatea de
privatizare, deci de modificare a regimului juridic a unei unităţi existente; în
acelaşi timp, din punct de vedere organizatoric, pot avea loc procese de divizare,
absorbţii, colaborări mixte, restrângeri de activitate etc.;
 restructurarea producţiei de bunuri sau servicii, care se realizează prin
restrângerea, creşterea, diversificarea sau chiar schimbarea totală a profilului
unităţii, având în vedere studiile de marketing şi prognozele legate de evoluţiile
economice viitoare;
 restructurarea tehnologică, care se referă la modificarea proceselor tehnologice, a
sistemelor de producţie, precum şi a dotării cu utilaje, echipamente, instalaţii, cu
implicaţii directe asupra volumului şi structurii activelor imobilizate şi circulante.
Se poate trage concluzia că procesul de restructurare în România trebuie derulat conform
lanţului: restructurare organizatorică-restructurare a producţiei-restructurare tehnologică, dar
mărimea cheltuielilor de investiţii are o ierarhizare în sens invers. Deci, toate cele trei forme de
restructurare necesită o serie de cheltuieli de investiţii, dar partea cea mai însemnată trebuie să
revină restructurării tehnologice, care cuprinde cheltuielile de investiţii pentru perfecţionarea
activelor imobilizate şi circulante din unitatea existentă.
Pe baza studiului de fezabilitate privind restructurarea, în funcţie de diagnosticul tehnic şi
potrivit concepţiei B.I.R.D., restructurarea tehnologică se poate face în următoarea succesiune:
modernizarea, reutilarea, reconstrucţia şi, în final, dezvoltarea unităţii existente. Fiecare din
aceste modalităţi de restructurare are limite de aplicare, avantaje şi dezavantaje.
Modernizarea este indicată pentru acele unităţi economice care au un grad de uzură fizică
şi morală la un nivel redus, deci starea tehnică este destul de performantă, dar necesită unele mici
modificări. Cheltuielile de investiţii sunt relativ reduse, riscurile legate de modernizare sunt, de
asemenea, reduse, deoarece nu este afectat profilul unităţii, nu necesită întreruperi de activitate
pe perioade mari. Efectele modernizării nu sunt nici ele radicale, dar pot contribui la întărirea
poziţiei economico-financiare a unităţii şi contribuie la creşterea rentabilităţii.
 Reutilarea sau reînnoirea tehnologică se aplică în unităţile care au un grad de uzură fizică
şi morală mai mare. Această modalitate contribuie la înlăturarea uzurii prin înlocuirea parţială
sau totală a unor utilaje, linii tehnologice sau tehnologii cu altele mai moderne. Reutilarea
necesită resurse de investiţii mult mai mari, legate de perioadele mai lungi de întrerupere pentru
înlocuire, astfel că se pot pierde unele relaţii cu furnizorii sau cu clienţii, pot apare situaţii
conjuncturale nefavorabile în mediul economic etc. Reutilarea are, însă, efecte mult mai mari
decât modernizarea, atât în ceea ce priveşte nivelul tehnic al unităţii, cât şi performanţele
economice.
Reconstrucţia reprezintă o afacere de mari proporţii atât a construcţiilor, cât şi a dotărilor
tehnice, mergând până la schimbarea profilului vechii unităţi. Durata mare pentru realizarea
investiţiei, valoarea investiţiei şi riscurile care o însoţesc se aseamănă cu cele specifice unei
investiţii într-un obiectiv nou. Totuşi, reconstrucţia se deosebeşte de realizarea unui obiectiv nou,
prin faptul că la reconstrucţia unei unităţi existente se păstrează o serie de utilităţi şi investiţii de
infrastructură (unele clădiri, construcţii, echipamente) şi, ceea ce este mai important, se pot
păstra vechile relaţii de aprovizionare şi de desfacere, profitând de renumele sau de mărcile
impuse de vechea unitate. Efectele reconstrucţiei sunt însemnate pe toate planurile: tehnic,
economic, financiar, bursier etc.
Dezvoltarea se recomandă doar acelor unităţi aflate în ascensiune, cu o dotare tehnică
neafectată de uzură fizică sau morală, cu o poziţie financiară solidă.
Investiţiile de dezvoltare pot fi orientate pe două direcţii principale:
 creşterea capacităţilor de producţie existente (de exemplu: dublarea lor) pentru a
produce aceleaşi sortimente de produse sau de servicii;
 realizarea de capacităţi noi în domenii noi, prin care să fie diversificată activitatea
vechii unităţi prin realizarea de produse sau servicii noi. (De exemplu, marile
concerne COCA-COLA, SONY etc., au realizat dezvoltări în domenii foarte
diverse, comparativ cu activitatea iniţială care le-a impus pe piaţă).
Dezvoltarea necesită resurse de investiţii foarte mari, are riscuri asemănătoare unor
investiţii în obiective noi, dar are avantajele şi efectele unor obiective noi, folosind, de asemenea,
marca sau renumele vechii unităţi.
În practică, în toate economiile are loc o îmbinare a celor patru modalităţi de restructurare
tehnologică a unităţilor existente, concomitent cu restructurări ale producţiei şi modificări
organizatorice, deoarece aceste procese au căpătat un caracter permanent, continuu, impuse de
dinamismul economiilor moderne.
Lichidarea unităţilor existente
Dacă studiul de fezabilitate arată că rezultatele obţinute nu justifică investiţiile de
restructurare, atunci trebuie procedat la lichidarea vechii societăţi. De fapt, lichidarea apare ca un
proces obligatoriu pentru toate acele unităţi care nu reuşesc să se adapteze din mers sau ale căror
produse sau servicii sau servicii nu mai au cerere pe piaţă.
Motivaţiile lichidării unei societăţi comerciale pot fi următoarele:
 performanţele tehnice şi manageriale foarte slabe;
 costuri prea mari pentru redresare şi restructurare;
 desprinderea unor sectoare rentabile din vechea unitate.
Lichidarea se poate face în două moduri:
 lichidarea pe termen scurt, prin vânzarea întregii unităţi sau a părţilor de unitate,
obţinând o serie de venituri din aceste lichidări (valoare reziduală);
 lichidarea pe termen mai lung (2-3 ani), care poate fi realizată fie prin schimbarea
acţionarului, fie prin lichidări fizice programate treptat.
În economiile moderne, lichidarea trebuie tratată ca un proces de dezinvestire, dat fiind
faptul că durata de viaţă a diverselor tipuri de afaceri s-a redus mult, necesitând trecerea spre alte
tipuri de afaceri. La terminarea duratei eficiente de exploatare, trebuie estimată valoarea
reziduală care se poate obţine cu un ultim efect al investiţiei respective.
Dezinvestiţia, la fel ca şi investiţia, are la bază studii prealabile, ca o alternativă la situaţia
iniţială, prin care se transformă activele imobilizate şi circulante ale vechii unităţi în lichidităţi,
care sunt apoi utilizate pentru a face investiţii în alte domenii.
 CAPITOLUL II
SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR

2.1 Sursele de finanţare a investiţiei

Activitatea de investiţie necesită resurse financiare, a căror formare este stimulată de

mecanismul economiei de piaţă şi de pârghiile financiare, fiscale utilizate de stat.
În economia de piaţă este caracteristică autonomia gestiunii resurselor de investiţii;
fiecare agent economic îşi constituie fondul pentru investiţii, apelează la împrumuturi bancare
etc., căutând, totodată, ca sumele respective să fie utilizate judicios, cât mai eficient.
Sursele din care pot fi finanţate investiţiile sunt:
 surse din interiorul ţării, reprezentate de fondurile proprii ale întreprinderii,
emitente de acţiuni, credite bancare pe termen lung sau mijlociu, alocaţii de la
bugetul de stat;
 surse din exterior, sub forma împrumutului bancar, a investiţiei directe de capital
etc.
Sursele investiţionale noi pot fi clasificate în:
 surse proprii rezultate din exploatarea capitalului propriu sau din autofinanţare;
 surse atrase, credite sau împrumuturi, subvenţii, colaboratori sau alţi parteneri.
Probleme generale
Un domeniu fundamental de activitate pentru managerul de nivel superior dintr-o firmă
se referă la finanţarea adecvată a investiţiei, bugetarea capitalului şi controlul utilizării
capitalului. Exercitarea funcţiei managerului în acest domeniu este de importanţă crucială pentru
bunăstarea firmei şi viitorul acesteia.9
Este de mare importanţă calea pe care se obţine capitalul, fie că acesta este propriu sau
împrumutat, deoarece costurile obţinute capitalul şi restricţiile care pot fi impuse la utilizarea
acestuia pot fi destul de diferite în funcţie de sursa de capital. Multe proiecte bine fundamentate
sub aspect ingineresc pot fi respinse din cauza unei fundamentări inadecvate a finanţării sau a
finanţării prea costisitoare.

9
Simionescu Aurelian – “Eficienta economica a investitiilor”, Universitatea Petrosani-Litografia, 1996
 În ceea ce priveşte sursele de finanţare, studiile economice pot fi efectuate în două
ipostaze distincte, referitor la capitalul necesar. O primă ipoteză ia în consideraţie numai
capitalul total necesar fără a lua în consideraţie sursele. În această ipoteză studiul economic
evoluează în fond proiectul şi nu interesele vreunuia din grupurile care asigură capitalul. Au o
ipoteză referitoare la o acţiune de investiţie propusă priveşte proiectul din punctul de vedere al
celor care asigură părţile de capital social. Această ipostază are deci în vedere interesele
proprietarului real al unei afaceri.
Specialistul angrenat în elaborarea studiului economic şi managerul pus în situaţia de a
lua decizii economice de investiţii trebuie să cunoască diferite modalităţi de obţinere a
capitalului împrumutat şi de asemenea, consecinţele soluţiilor de finanţare utilizate, înţelegând
prin soluţii de finanţare proporţiile capitalului primit şi al celui împrumutat în diferite condiţii.
1. Costul capitalului propriu se referă atât la totalitatea capitalurilor proprii (aportul de
capital iniţial şi cel ulterior, precum şi la resursele de autofinanţare din profit) şi este, practic,
identificat cu rata de rentabilitate aşteptată de cei care aduc acel capital.
Costul capitalului social iniţial depinde de modalitatea de constituire.
De exemplu, atunci când capitalul social al unei întreprinderi nu s-a constituit sub formă
de acţiuni, costul capitalului depinde de rata de rentabilitate a acestui capital, conform formulelor
de calcul²:
Ph
rp   100
CP

în care:
rp - reprezintă rata de rentabilitate sau costul capitalului propriu;
Ph – profitul anual;
CP – capitalul social constituit numai din capital propriu.
Dacă societatea comercială înregistrează capitalul sub formă de acţiuni, atunci:
Ph
rp = P

în care:

Ph – reprezintă profitul anual pe o acţiune;

 P - preţul acţiunii.
Calculele mai riguroase privind determinarea costului capitalului propriu au la bază două
modele³:
 modelul dividendelor actualizate;
 modelul de evaluare a activelor financiare (MEDAF).
Indiferent de modelul utilizat, semnificaţia financiară a costului capitalului propriu este
aceea că un proiect de investiţii poate fi acceptat numai dacă reuşeşte să obţină o rată de
rentabilitate peste acea rată de renumerare pe care trebuie să o asigure acţionarilor şi dezvoltării
întreprinderii pe o anumită perioadă de timp.
Dacă întreprinderea nu este cotată la bursă, ea trebuie să ţină seama de acţiunile unor
întreprinderi cu acelaşi profil sau cu activităţi asemănătoare, cotate la bursă. Practica pieţei
financiare relevă faptul că rata de randament pentru întreprinderile necotate (deci şi costul
capitalului propriu) este mai mare cu câteva procente, din cauza unor negocieri mai dificile şi
datorită posibilităţilor lor mai reduse de acces pe piaţa capitalului.
Costul capitalului propriu are tendinţa de reducere prin pătrunderea întreprinderilor măcar
pe piaţa extrabursieră (piaţa OTC sau RASDAQ).
b) Costul capitalului provenit din emisiuni noi de acţiuni se determină tot cu aceeaşi rată
de rentabilitate:
în care:
d – reprezintă dividendul;
p – preţul acţiunii.
Deci, costul capitalului obţinut prin noi emisiuni de acţiuni apare ca o rată a dobânzii, la
care valoarea actuală a dividendelor scontate egalează cursul acţiunii.
Se ajunge, astfel, la formularea potrivit căreia costul capitalului depinde de randamentul
financiar al acţiunii şi de rata creşterii dividendelor în timp.
Preţul unei acţiuni poate însă conduce la concluzii eronate.
I. Dacă preţul acţiunii scade mult faţă de valoarea nominală, atunci nivelul ratei
rentabilităţii sau costul capitalului se ridică foarte mult, motiv pentru care sunt respinse
proiectele care nu pot depăşi acest nivel.
II. Dacă preţul acţiunii creşte mult, costul capitalului scade, ceea ce duce la acceptarea
oricărui proiect care poate atinge cu uşurinţă acest cost redus.
 În realitate oscilaţia preţului acţiunii faţă de valoarea nominală nu depinde numai de
investiţia reală, de situaţia economică şi financiară a întreprinderii, ci şi de jocul pieţei de valori,
la bursă sau pe piaţa extrabursieră, astfel, dacă anumite fenomene conjuncturale duc la
deprimarea bursei şi la reducerea cursului acţiunilor, nu trebuie acceptat un cost ridicat al
capitalului şi nu trebuie adoptate cu prea mare uşurinţă proiecte de investiţii reale, chiar dacă
calculele duc la un randament ridicat şi aceste proiecte par avantajoase de moment.
c) Costul autofinanţării trebuie să ţină seama de faptul că autofinanţarea este considerată
impropriu ca fiind gratuită şi fără riscuri pentru întreprinzător, pentru că, din punct de vedere
financiar, autofinanţarea reprezintă un profit net trecut în rezervă şi reinvestit.
Atâta vreme cât acest profit rămâne ca rezervă, acţionarii nu pretind o remunerare, dar,
dacă se procedează la investiţii prin autofinanţare, prin încorporarea profitului în capitalul social,
atunci apare şi un preţ, care trebuie plătit pentru reinvestirea profitului. De aceea, costul
autofinanţării este considerat ca fiind egal cu costul capitalului propriu, ţinând seama că
autofinanţarea are două resurse: amortizările şi provizioanele din fondurile proprii.
2. Costul capitalului împrumutat depinde de cele două aspecte:
 timpul de îndatorare, adică împrumuturi pe termen mediu şi lung sau pe termen scurt;
 timpul de îndatorare, adică: finanţare prin credit bancar sau prin credit bancar sau pin
credit obligatar sau prin leasing.
Costul capitalului împrumutat corespunde cheltuielilor pe care trebuie să le plătească un
investitor dacă recurge la împrumuturi, adică: dobânzi, comisioane, unele prime acordate
împrumutătorilor, cheltuieli de leasing, alte cheltuieli privind îndatorarea.
Pentru sumele împrumutate, o întreprindere trebuie să plătească dobânda, aceasta fiind
considerată ca reprezentând costul real, efectiv al capitalului obţinut pe această cale, deci costul
capitalului de împrumut are la baza calculului său rata dobânzii pe termen mai lung sau mai
scurt.
Costul explicit al unui împrumut este pus in evidenţă la însumarea anuităţilor, ca sumă a
rambursărilor cu dobânzile care trebuie care trebuie achitate in timp.
Costul capitalului împrumutat are in vedere existenţa mai multor forme de împrumut.
a) Costul unui împrumut bancar se determină in funcţie de modul de rambursare (la
sfârsitul perioadei, proporţional in timp sau neuniform in timp, cu sau fără incidenţa
impozitului, cu rate ale dobânzii fixe sau variabile).
 Toate aceste calcule sunt mereu refăcute sub impactul fiscalităţii astfel că nivelul real al
costului unui proiect trebuie determinat după impunerea profitului obţinut şi în plus,
trebuie determinat după impunerea profitului obţinut şi, în plus, trebuie avute în vedere şi
eventualele cheltuieli pentru asigurare, cerute de creditori, cheltuielile de comisioane etc.
b) Costul unui împrumut obligatar se bazează pe aceleaşi raţionamente făcute pentru un
împrumut obişnuit, dar apar posibilităţi de a influenţa suma profitului prin diferenţa dintre
valoarea nominală şi valoarea de emisiune a unei obligaţiuni. Astfel, dacă întreprinderea
rambursează suma aferentă obligaţiunilor într-un an, ea îşi diminuează profitul impozabil, deci ea
îşi scade artificial costul împrumutului, faţă de modalitatea de rambursare prin tragere la sorţi.
c) Costul leasing-ului este legat de rata internă de rentabilitate, cu specificaţia că chiria
plătită pentru leasing influenţează în sensul că, pe de o parte, se reduce plata impozitului pe
profit, dar, pe de altă parte, acest impozit este afectat de lipsa amortismentului, iar chiria este
totdeauna mai mare decât amortismentul acelui bun.
Concret, costul leasing-ului este o diferenţă între chiria plătită şi amortismentul care s-ar
fi cuvenit bunului închiriat, iar acest calcul se face ţinând seama de influenţa factorului timp, prin
egalizarea valorii creditului, leasing cu valorile însumate ale chiriei şi amortismentului, sub
impactul fiscalităţii şi după adăugarea valorii reziduale la terminarea leasing-ului.
Costul unui leasing se compară cu cel al celorlalte modalităţi de finanţare pentru a se
putea lua o decizie eficientă, dar rezultatele înregistrate în economia de piaţă prin leasing au
arătat eficienţa lui, de foarte mult timp el fiind agreat şi preferat în ţările dezvoltate.
Costul alocaţiilor bugetare este mai puţin luat în considerare, dar poate fi asemănat cu
costul capitalului social iniţial, şi, deci, poate fi identificat cu rata dobânzii practicată la
obigaţiunile de stat sau cu veniturile pe care le-ar fi câştigat statul dacă plasa banii respectivi în
unele hârtii de valoare pe plan internaţional.
Costul resurselor externe este determinat în funcţie de cele două categorii de investiţii:
investiţii directe, unde există un aport de capital şi deci costul acestui capital este analizat
la fel ca orice costuri ale capitalului propriu;
investiţii de portofoliu, care pot fi analizate prin prisma costului unui capital realizat prin
emisiunea de acţiuni sau prin credit obligatar.
În final, se determină costul mediu ponderat (CMPC) În funcţie de costul fiecărei
categorii de capitaluri se de ponderea acestor categorii în capitalul total.
2.1. Diferenţe esenţiale între capitalul primit şi capitalul împrumutat

Diferenţele între utilizarea capitalului privat şi al celui împrumutat. În esenţă însă acestea
se pot sintetiza astfel10:
1. Capitalul propriu (capitalul social sau capitalul de coparticipare – joint venture) este
asigurat şi utilizat de proprietarul acestuia în speranţa că, în viitor, va fi câştigat un anume profit.
Nu există nici o asigurare că un asemenea profit va fi realmente câştigat sau că suma capitalului
investit va fi recuperată. De asemenea nu există nici o restructurare referitoare la utilizarea
fondurilor, exceptând desigur restricţiile impuse de însuşi proprietarul capitalului. În sens uzual –
contabil nu există nici un cost pentru utilizarea capitalului propriu. Acest sens uzual înseamnă că
nu se admit, de regulă, diminuări sub formă de costuri admise a fi scăzute din profitul impozabil,
pentru utilizarea capitalului propriu. Amortizarea ca un cost admis şi care diminuează venitul
firmei este prevăzută pentru compensarea deprecierii (pierderii de valoare) prin utilizarea
activelor depreciabile.
2. În cazul folosirii fondurilor provizorii din împrumut trebuie să se plătească dobânda
celor care asigură capitalul şi datoria trebuie restituită la o dată specificată. Finanţatorii
capitalului împrumutat nu împart profitul rezultat prin utilizarea capitalului, dobânda pe care
aceştia o primesc are desigur ca sursă venitul rezultat din utilizarea capitalului. În multe situaţii
creditorii pretind anumite genuri de garanţii pentru a se asigura că banii vor fi restituiţi. Destul de
frecvent condiţiile de împrumut pot prevedea unele restricţii împrumutantului cu privire la
destinaţia fondurilor şi, în unele cazuri, restricţiile se pot referi la viitoarele împrumuturi.

2.2. Surse interne de finanţare

Acoperirea nivelului de finanţare a investiţiei se sprijină, în marea majoritate a cazurilor,

pe sursele interne (autohtone). Cea mai veche formă de obţinere şi de utilizare a capitalului în
afaceri este capitalul proprietarului individual. Un individ utilizează propriul lui capital pentru a
edifica o afacere. El este singurul proprietar şi finanţator al capitalului societăţii. El controlează
întreprinderea şi este îndreptăţit la toate avantajele şi profiturile care rezultă. De asemenea el
trebuie să-şi asume toate riscurile şi să suporte pierderile care apar.

10
Anghelache G., Dardac N., Staicu I. – Pieţe de capital şi burse de valori, Bucureşti, 1994
 Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanţările exprimă capacitatea acesteia de a
produce resurse de investiţie din activitatea de exploatare şi din alte activităţi. Elementul
definitoriu al autofinanţării îl reprezintă asigurarea dezvoltării activităţii pe seama eforturilor
financiare proprii.
Orice politică de autofinanţare trebuie analizată în funcţie de rata rentabilităţii pe care o
produc resursele interne, reinvestiţiile, această rată a rentabilităţii trebuie să fie cel puţin egală
sau mai mare decât rata dobânzii pe piaţa capitalului şi decât rata reclamată de acţionarii care
consimt la folosirea unei părţi din dividendele cuvenite lor11.
Fondul de dezvoltare ce se constituie de către o firmă alimentat din mai multe surse, cum
ar fi:
1. Profilul net: rezultă din exerciţiul financiar şi este repartizat atât pentru dezvoltare cât
şi pentru alte destinaţii (dividende acţionarilor, premii pentru salariaţi …).
2. Amortismentul: cumulat serveşte firmei pentru finanţarea înnoirii activelor fixe, ajunse
la limita duratei lor de funcţionare, precum şi pentru nevoile de dezvoltare-modernizare. Prin
amortizare întreprinderea realizează recuperarea investiţiilor anterioare.
3. Încasări din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune pot fi utilizate drept capital pentru
investiţii. Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de
funcţionare sau la sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasata alimentează fondul de
dezvoltare din care se finanţează investiţia.
Alte active fixe devenite disponibile, datorită restructurării activităţii firmei, dar care mai
pot fi încă exploatate, sunt vândute, închiriate, date în locaţie de gestiune, iar sumele astfel
obţinute vor fi folosite pentru investiţii. Emiterea şi vinderea de acţiuni este o cale importantă a
creşterii capitalului firmei. Creşterea capitalului se poate realiza fie prin emisiuni de noi acţiuni ,
prin mobilizarea rezervelor (restructurarea capitalului).
Emisiunile de noi acţiuni se fac la valoarea nominală a acţiunii, iar firma stabileşte un
preţ ţinând seama de două cerinţe:
 preţul să fie interesant pentru cumpărătorii potenţiali, să fie inferior cursului ultimei
cotaţii dacă firma este cotată la piaţă, bursă.
 preţul să fie peste o anumită limită, pentru a nu dispersa prea mult capital.

11
Anghel Nicolae, Ana Popa – Pieţe de capital şi eficienţa investiţiilor, Ed. DOVA, Bucureşti, 1996
 Diferenţa dintre valoarea de piaţă a acţiunii şi valoarea nominală a acestora pentru cele
nou emise constituie prima de emis. Această primă acoperă diferenţa cheltuielilor ocazionata de
creşterea capitalului sau pot fi utilizate pentru creşterea capitalului.
Operaţiunile de imobilizare a rezervelor au loc prin emiterea de acţiuni care nu măresc
volumul capitalului. Se realizează un transfer al pasivului societăţii din contul de rezerve in
contul de capital si prima de emisiune (acţiunile emise in contul rezervelor sunt atribuite gratuit
acţionarilor) Aceasta operaţiune poate fi realizata si prin creşterea valorii nominale a vechilor
acţiuni.
Împrumutul bancar pe termen lung şi mediu
Firmele apelează la creditele bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente sau
atunci când îşi propun proiecte de mare anvergură. Recurgerea la împrumutul bancar e
subordonată unor cereri specifice pieţei financiare, în sensul de a respecta principalul echilibru
financiar al firmei şi solvabilităţile sale în cazuri de conjuncturi nefavorabile.
Creditele de investiţii, în funcţiile de garanţiile care stau la baza lor, pot fi12:
1. Împrumutul bancar ce se acordă pe bază de garanţii materiale. Aceste garanţii se referă
la capitalul firmei, în special unele elemente ale activităţii mobilizatoare care ar putea fi
valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriilor.
2. Credite ipotecare: cel ce solicită credit, ipotechează o valoare (clădiri, terenuri,
mijloace de circulaţie). Această categorie e în general mai restrânsă fiind legată de micii
investitori.
3. Credite de cash-flow: nu sunt garantate material, singura garanţie reprezentând-o
studiul de fiabilitate.
Bugetul de stat
Alocă fonduri pentru investiţii în valori cât mai mici posibil, asigurând resurse doar
pentru domenii car nu pot face faţă pieţei şi concurenţei, deci nu prezintă interes pentru
investitorii particulari, dar a căror existenţă e necesară pentru dezvoltarea economiei sociale a
ţării. Se intervine cu fonduri de la bugetul de stat pentru facilitarea acordării de credite bancare
unor agenţi economici de forma creditului cu dobândă redusă, diferită până la nivelul ratei de pe
piaţa de capital fiind suportată de stat.

12
Gabriela Prelipcean – Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Universităţii Suceava, 2000
2.3. Surse externe de finanţare

A. Împrumuturi externe care pot fi13:

1. Creditul guvernamental se întemeiază pe convenţia încheiată între guvernul ţării care

va acorda creditul şi guvernul celei care va primi creditul, stabilindu-se şi plafoane de garanţii ale
împrumutului. În cadrul plafoanelor stabilite se pot primi credite pentru achiziţionarea de maşini,
utilaje, echipament, dar numai din ţara creditoare.
Guvernul ţării e autorizat să contracteze şi să garanteze împrumuturi cu B.N.R. credite
financiare externe necesare aprovizionării cu materii prime de bază şi finanţarea investiţiilor.
2. Creditele bancare au la bază o garanţie materială. Presupune angajarea aurului, legale a
finanţelor de un flux comun şi garantarea cu producţia respectivă. Banca acordă studii de
fezabilitate şi condiţii puternice de solvabilitate.
3. Creditele acordate de investitorii financiari internaţionali (FNI, BIRD, BERD) sunt
coordonate condiţionat în vederea atingerii unor obiective propuse.

B. Investiţia structurii de capital

Reprezintă una din căile cele mai eficiente, profitabile pentru procesul redresării
economice. Aceasta antrenează schimburile substanţiale pentru că sunt atrase tehnici şi
tehnologii interne, un management adecvat, pot fi asigurate comenzi şi pieţe de desfacere, dar şi
o pregătire mai bună a forţei de muncă.

13
Ion Vasilescu, I. Românu, Claudiu Cicea – Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
 CAPITOLUL III
INVESTIŢIA STRUCTURALĂ ŞI FINAŢĂRILE INTERNAŢIONALE

3.1 Politica de promovare pentru atragerea investiţiilor străine directe

Promovarea unei ţări ca amplasament pentru investiţii străine directe înseamnă, în sens
larg, aplicarea politicilor specifice privind regimul investiţiilor străine prin intermediul
instituţiilor specializate în acest scop.
Dincolo de cadrul politic şi economic general şi a politicilor specifice pentru investitorii
străini (scutiri de impozite şi taxe vamale, fonduri pentru infrastructură, utilităţi şi pregătirea
personalului, terenuri, clădiri sau alte facilităţi mobiliare, regim de zonă liberă, etc.) numeroase
ţări acordă şi asistenţă specială unor investitori importanţi; negociază acorduri bilaterale pentru
promovarea şi încurajarea investiţiilor şi evitarea dublei impuneri, precum şi acorduri comerciale
sau alte instrumente juridice de natură să stimuleze fluxurile investiţionale reciproce14.
Totodată, guvernele urmăresc o politică de creare a climatului favorabil investitorilor
străini prin acordarea regimului naţional, garantarea proprietăţii şi a compensării juste în caz de
expropriere, garantarea repatrierii profitului şi transferul de capital, asigurarea accesului la piaţa
valutară, etc.
Atragerea investiţiilor străine directe cere eforturi în multe alte domenii, iar tehnicile de
promovare sunt un mecanism important pentru a transmite investitorului potenţial toate aceste
eforturi. Într-un sens mai restrâns, promovarea înseamnă tehnici specifice de reclamaţii
publicitate, contracte directe sau prin poştă, seminarii specializate, misiuni economice, facilitarea
întâlnirilor dintre investitorii străini şi partenerii locali, obţinerea aprobărilor necesara de la
organele guvernamentale, pregătirea propunerilor de proiecte, elaborarea de studii de fezabilitate,
etc.
Strategia de promovare urmăreşte obiective precise. Autorităţile promoţionale au ca
obiectiv fie atât atragerea de investiţii străine directe. Deşi competiţia nu este nouă, agresivitatea
şi intensitatea cu care se desfăşoară constituie noutatea ei.
Concurenţa pentru investiţii străine directe s-a intensificat prin apariţia de noi actori pe
piaţă. Ţările în dezvoltare, care pentru o lungă perioadă de timp nu s-au gândit să concureze

14
Dumitru Zaiţ – Eficienţa economică a investiţiilor, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1987
pentru investiţii străine –din cauza resurselor interne mari sau a dimensiunii pieţelor naţionale, au
realizat că trebuie să atragă mai multe investiţii orientate spre export. Ţările dezvoltate au definit
ele însele mai agresive în atragerea întreprinderilor multinaţionale, nu numai a celor din lumea
dezvoltată, dar şi a celor care au început să apară în lumea a treia..
Investiţiile care caută să dezvolte strategii competitive de dezvoltare pot să opereze cu
trei variabile în programele de marketing: produsul, preţul şi promovarea.
Produsul are rolul principal în cazul în care atragerea investiţiei străine directe depinde de
avantajele şi dezavantajele amplasării investiţiilor într-o anumită ţară.
Preţul devine important prin costul pe care îl presupune amplasarea şi funcţionarea
investiţiilor într-o anumită ţară, iar promovarea implică activitate de difuzare a informaţiilor,
încercarea de a crea o imagine a ţării în care se investeşte, sau furnizarea de servicii
informaţionale de conjunctură investitorilor potenţiali.
Deşi politicile de promovare nu pot să înlocuiască factorii fundamentali ai unei e
economii sănătoase, ele pot aduce la cunoştinţa investitorilor potenţiali oportunităţile create şi
progresele făcute într-o ţară. Dacă reformele sunt încete din cauza rigidităţii corpului politic şi
social la schimbare, politica de promovare direcţionată este cea mai bună cale de atragere a
investiţiilor străine mari, cu rol important în declanşarea unor efecte pozitive pentru economia
naţională.
Promovarea propriu-zisă este parte dintr-o relaţie mai largă a autorităţilor ţării primitoare
de investiţii cu investitorii străini, urmând mai multe trepte15:
 atragerea investiţiilor străine directe printr-un mix de politici promoţionale şi
strategii de preţ;
 examinarea propunerilor de investiţii străine pentru a le identifica pe acelea care
servesc obiectivului urmărit;
 înregistrarea investiţiilor străine pentru a se asigura că ele răspund aşteptărilor;
 intervenţia pe proiectul de investiţie străină, dacă rezultă că este mai avantajos.
Politicile elaborate pentru atragerea investiţiilor străine directe urmăresc mai multe
obiective:
 să contribuie în mod direct la creşterea volumului investiţiilor străine;

15
Mişu Negriţoiu – Salt înainte. Dezvoltarea şi investiţiile străine directe, Bucureşti, PRO Expert, 1996
  să contribuie în mod indirect la creşterea volumului investiţiilor străine (ex.
îmbunătăţind imaginea ţării);
 să contribuie direct sau indirect, la creşterea investiţiilor străine, prin aprobarea
specifică a anumitor investitori;
 să contribuie la atragerea mai multor întreprinderi multinaţionale care să
concureze pentru un anume proiect.
În strategiile de promovare a unei ţări ca loc de investiţii pentru întreprinderile
multinaţionale se urmăreşte de regulă, furnizarea de informaţii investitorilor potenţiali şi crearea
unei imagini atractive pentru ţară, ca un loc bun pentru investiţii. Pentru aceasta guvernele
folosesc trei tipuri de activităţi16:
 tehnici de creare a imaginii - cu scopul de a schimba imaginea ţării ca loc de
investiţii, fără însă a urmări generarea directă a investiţiilor. Instituţiile de
promovare folosesc în asemenea situaţii campanii de publicitate care urmăresc să
prezinte imaginea ţării ca loc potrivit pentru investiţii, să imprime o imagine
favorabilă în rândul comunităţii internaţionale de afaceri sau, pur şi simplu, să
menţină imaginea ţării în atenţia investitorilor potenţiali.
 tehnici de generare directă a investiţiilor - cuprind campania de contactare directă
prin poştă sau telemarketing, misiuni de investiţii sau seminarii specializate pe
anumite sectoare. Aceste tehnici dau rezultate, materializate în concretizarea unor
proiecte, în măsura în care prin aceste acţiuni s-a intrat în legătură cu oamenii de
decizie din întreprinderile multinaţionale investitoare printr-un contact direct şi
convingător.
 tehnici de furnizare a serviciilor – pentru investitori, activităţi care cuprind
informarea, consultanţa, asistenţa pentru obţinerea aprobărilor şi autorizaţiilor
necesare, serviciile postinvestiţie, capabile să răspundă la toate solicitările
investitorului. Aceste activităţi au mai curând rolul de a consolida investiţiile
existente (al cărui succes este un exemplu pentru alţi investitori), decât să
genereze direct noi investiţii.
De regulă, guvernele combină cele 5 tipuri de tehnici de promovare în diferite proporţii.
În funcţie de obiectivul urmărit la un moment dat, un guvern poate să se concentreze pe un

16
Văcărel I. – Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995
program care să creeze imaginea ţării, sau pe un program care să genereze direct mai multe
investiţii. Pe măsură ce eforturile sunt dedicate unor activităţi de generare directă de investiţii,
tehnicile cele mai des folosite sunt cele direcţionate, care vizează direct investitorul potenţial.

3.2 Modalităţi de realizare a investiţiilor străine în România

Sfera afacerilor internaţionale cunoaşte o permanentă dezvoltare şi diversificare,

investiţiile străine ocupând un loc important.
Investiţiile străine se pot efectua în o serie de domenii: industrie, explorarea şi
exploatarea resurselor naturale, agricultură, infrastructură şi telecomunicaţii, construcţii civile şi
industriale, cercetare ştiinţifică, comerţ, transporturi, turism, servicii bancare şi de asigurare, etc.
În unele domenii sunt necesare avize prealabile (de exemplu în telecomunicaţii se cere avizul
Ministerului Comunicaţiilor), dar există şi domenii în care sunt interzise constituirea de societăţi
cu capital străin sau mixt (în activităţi monopol de stat şi în cele contrare în toate ţările, cum sunt
fabricarea şi comercializarea de droguri, activităţi oculte etc.).
Investitorii străini sunt persoane fizice şi juridice, cu domiciliul sau sediul în străinătate,
care efectuează investiţii în România, în oricare din modalităţile prevăzut de lege. Aceşti
investitori pot fi singuri sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române.
Din punct de vedere juridic există două categorii principale de modalităţi de realizare a
investiţiei străine în România17:
 modalităţi de investire în forma societăţilor comerciale;
 modalităţi de investire în forme exclusiv contractuale.
1) Se referă la:
 constituirea de societăţi comerciale, filiale sau sucursale cu capital integral străin
sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române;
 participarea la majorarea capitalului social al unei societăţi existente sau
dobândirea de părţi sociale ori acţiuni la asemenea societăţi, precum şi obligaţiuni
sau efecte de comerţ.
2) Se referă la:

17
Ion E. Anghel – Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002
  concesionarea, închirierea sau locaţia gestiunii a unor activităţi economice,
servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome sau societăţi
comerciale;
 dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor
drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietate asupra terenului;
 dobândirea de drepturi de creanţă sau alte drepturi referitoare la prestări cu
valoare economică, asociate sau investiţii;
 dobândirea de drepturi de proprietate industrială şi intelectuală, inclusiv a
dreptului de autor;
 cumpărarea de spaţii de producţie sau alte clădiri, cu excepţia locuinţelor, altele
decât cele auxiliare investiţiei, precum şi construirea lor;
 contractarea executării de lucrări de exploatare a producţiei în domeniul resurselor
naturale.
Ţinând seama de practica de plan internaţional privind promovarea şi protejarea reciprocă
a investiţiei străine, legislaţia românească prevede o serie de garanţii pentru aceste investiţii,
printre care enumerăm: garanţii privind riscul naţionalizării, exproprierii, rechiziţionării,
pierderilor suferite ca urmare unui război sau conflict armat, garanţii privind stabilitatea
regimului juridic de la data realizării investiţiei, privind conducerea şi gestionarea investiţiei,
înstrăinarea drepturilor şi transferul valutar al părţilor de profit sau repatrierea valorii investiţiei.
În plus investiţiile străine beneficiază de o serie de facilităţi, cum ar fi: scutiri şi reduceri
de plată a taxelor vamale, a impozitelor pe profit , a unor taxe şi impozite, drepturi de transfer
valutar. De exemplu sunt exceptate de plata taxelor vamale bunuri importate necesare investiţiei
şi care constituie aport în natură sau achiziţionate de investitorul străin, iar apoi materiile prime,
materiale, piese de schimb pe o perioadă de doi ani de la data punerii în funcţiune a obiectivului.
Dintre toate modalităţile de investire, cele mai importante pentru România sunt, în etapa
actuală, investiţiile directe străine, deoarece acestea înseamnă gestiunea şi controlul resurselor
investite în diverse domenii, cu asumarea tuturor riscurilor şi responsabilităţilor legate de această
gestiune, dar şi cu avantajul influenţării mediului economic românesc.
Purtătorii principali ai investiţiilor directe străine sunt societăţile mixte şi societăţile
multinaţionale18.

18
Ion E. Anghel – Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002
 Societăţile mixte au o pondere însemnată, deoarece asocierea unui partener local asigură
o mai bună penetrare în contextul economic, instituţional şi cultural din ţara respectivă, iar acest
partener local poate fi guvernul, instituţii financiare, societăţi comune, persoane private. În mod
simetric, partenerul extern poate fi reprezentat în acelaşi fel. Pe plan internaţional, este considerat
satisfăcător un procent de minimum 20% deţinut de un investitor într-o societate mixtă.
Societăţile multinaţionale controlează integral o societate dincolo de frontierele naţionale
şi ele se compun dintr-o societate principală (societate mamă) şi dintr-un număr de filiale
implantate în diferite ţări, filialele având o anumită independenţă, dar respectând o anumită
strategie comună în ceea ce priveşte organizarea internă, politica financiară şi de preţuri, relaţia
cu exteriorul.
Implicaţiile societăţilor multinaţionale asupra ţărilor gazdă pot fi atât favorabile
(transferul de capital, tehnologie, ocuparea forţei de muncă, îmbunătăţirea de plăţi, etc.) cât şi
nefavorabile (dependenţă faţă de deciziile luate în afară, interferenţe politice, dezbinări în plan
social, transfer de capitaluri în străinătate, distrugerea unităţilor locale, etc.).

3.3 Capacitatea economiei româneşti de a atrage investiţiei străine

Într-un context social-politic şi economic specific, România a valorificat parţial

capacitatea sa de a atrage investiţii străine încă din anul 1972 sub două forme:
 prin constituirea, organizarea şi funcţionarea unor societăţi mixte în ţara noastră;
 apelul la împrumuturi externe în vederea realizării unor obiective de investiţii
semnificative, cu garanţia statului român.
În cadrul procesului de tranziţie la economia de piaţă realizarea investiţiilor cu capital
străin ridică probleme mai complexe. România s-a angajat recent în competiţia internaţională
privind atragerea de investiţii străine, Poziţia sa concurenţială pune însă în evidenţă faptul că ea
nu beneficiază în mod real de nici un avantaj competitiv major faţă de principalii săi concurenţi,
ţările est-europene. Acest lucru se explică prin faptul că avantajele de care ea efectiv dispune
sunt practic anulate de o serie de dezavantaje şi handicapuri conjuncturale.
Factorii care influenţează deciziile de investiţii în diferite zone sunt împărţite în două
categorii distincte19:

19
Ion Vasilescu, I. Românu, Claudiu Cicea – Investiţii, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
  factori macroeconomici care influenţează procesul decizional în investiţiile internaţionale
prin riscul de ţară;
 factori microeconomici, evidenţiaţi prin riscul de afaceri cu firma beneficiară a infuziei
de capital străin.
Dacă analiza riscului de ţară reprezintă primul punct de reper pentru stabilirea destinaţiei
zonale a capitalului, următorul pas este determinat de climatul economic intern şi de mediul în
care urmează să se deruleze afacerea. În funcţie de cele două elemente sunt stabilite volumul,
valoarea şi termenul de amortizare a investiţiei. Majoritatea investitorilor ce au derulat afaceri în
România iau în considerare nivelul ridicat al riscului de ţară, carenţele şi experienţa redusă a
managerilor români în relaţii economice internaţionale ca atuuri pentru a obţine maximum de
profit din contractul negociat. Cele trei argumente sunt completate de mediul de afaceri ostil cu
care managerii români se confruntă zilnic. Birocraţia, blocajul financiar, monopolurile existente
pentru transporturi sau energia sunt factori ce cresc responsabilităţile unui manager român în
comparaţie cu cei care operează în economii stabile. Un alt aspect dificil de explicat
investitorilor prin intermediul băncii care a durat de trei ori mai mult.
Un plasament de portofoliu sau o investiţie pe piaţa externă ţine seama în principiu de
următoarele criterii20:
Stabilitatea politică ceea ce implică o continuitate in politicile guvernamentale, o evoluţie
favorabilă a reglementărilor juridice şi a altor acte normative.
Puterea economică a ţării receptoare exprimată prin anumiţi parametri: suprafaţă,
populaţie, resurse naturale, PIB.
Infrastructura, respectiv terenul industrial, starea drumurilor şi căilor ferate, reţele
electrice şi telecomunicaţii, resurse de apă etc.
Forţa de muncă întrucât numeroase companii din ţările dezvoltate investesc în state în
curs de dezvoltare, datorită preţului scăzut al forţei de muncă, existenţei personalului tehnic pe
plan local, capabil să facă faţă cerinţelor investitorului.
Sistemul financiar bancar prin prisma adaptabilităţii la mecanismele pieţei liberale, a
structurii şi a nivelului de funcţionare.
Climatul de afaceri reflectat de experienţa anterioară şi de contextul anumitor
oportunităţi.

20
Ion E. Anghel – Investiţii străine directe în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2002
Calitatea vieţii care poate influenţa favorabil sau nefavorabil decizia de a investi
Factorii locaţionali pentru investitorii străini
Dimensiunea pieţei interne care constituie un potenţial major pe termen mediu şi lung şi
care va asigura un volum substanţial de investiţie străină, interesante în principal în valorificarea
posibilităţilor existente în sectoarele industriale, bunuri de consum şi infrastructură.
Accesul pe pieţele de export facilitat în principal de legăturile tradiţionale pe unele pieţe
vest-europene. România poate să transforme avantajele oferite de potenţialul pieţei interne în
atragerea unor investitori care ulterior vor satisface şi cererea pieţelor de export.
Forţa de muncă este caracterizată prin calităţi tehnice de bază şi atitudinale care permit
dezvoltarea acelor aptitudini preraţionale şi tehnice care să-i confere competitivitate pe plan
internaţional.
Accesibilitatea resurselor naţionale reprezintă un alt important atu pentru România.
Valorificarea resurselor naturale trebuie să prezinte o prioritate a politicii economice româneşti,
întrucât în acest fel se crează pe piaţa românească o gamă largă de oportunităţi de implementări
pentru investitorii străini, în special pentru aceia care operează, de regulă, în asociere cu
parteneri sau firme locale.
Factorii care descurajează investiţiile străine în România
Percepţia externă a climatului intern de afaceri. Evoluţiile curente de fluxuri mondiale de
investiţii arată că liberalizarea legislativă şi stimulentele investiţională tradiţionale (fiscale,
vamale, financiare) sunt măsuri cu o eficienţă tot mai mică în atragerea unor fluxuri
semnificative de investiţii întrucât în prezent aproape toate ţările apelează la aceste măsuri.
Factorii decisivi în atragerea unui volum sporit de investiţii străine sunt acum condiţii economice
de bază din ţările gazdă.
Disfuncţionalităţi ale cadrului legislativ. Pătrunderea semnificativă a capitalului
investiţional străin în economia Română şi manifestarea acestuia ca factor catalizator al
proceselor de restructurare au fost obstrucţionate şi de lipsa unor reglementări specifice vitale
funcţionării unei economii de piaţă: aplicarea efectivă a legislaţiei falimentului, reglementări
privind concurenţa, proprietatea industrială şi intelectuală, regimul juridic al terenurilor şi
clădirilor. Totodată, modificările prea frecvente care s-au produs în condiţiile de operare pe piaţă,
lipsa de transparenţă a unor reglementări, precum şi acordarea unor drepturi care însă practic nu
au fost realizabile au reprezentat obstacole şi dezavantaje cu caracter general ce au afectat
procesul investiţional extern în economia românească.
Condiţii de operare pe piaţa locală au reprezentat un alt factor major ce a contribuit la
descurajarea investiţiilor străine în România, Obstacolele şi dificultăţile ce s-au manifestat în
această privinţă ţin atât de nivelul socio-cultural al condiţiei de operare pe piaţă, cât şi de cel
strict economic. Cât priveşte nivelul strict economic de circumscriere a condiţiilor de operare pe
piaţă, principalele disfuncţionalităţi au fost generate de: lipsa de infrastructuri adecvate;
comunicaţii; transporturi, telecomunicaţii, stadiul incipient al sistemului financiar-bancar şi de
asigurare, aplicarea unor tarife diferenţiate şi discriminatorii investiţii străine la hoteluri,
transporturi aeriene, taxe, atitudinea negativă a conducerii societăţii cu capital de stat faţă de
participanţii capitalului străin, etc.
În ciuda avantajelor comparative de care dispune România, volumul şi cantitatea
investiţiilor străine atrase până în prezent sunt departe de a-i oferi capitalului străin rolul
catalizator şi dinamizator pe care acesta îl are de jucat în procesul tranziţiei la economia de piaţă.

3.4 Finanţarea internaţională

Finanţarea internaţională se distinge prin faptul că debitorul şi creditorul aparţin unor

economii naţionale diferite, fie că sunt guverne, instituţii financiar-bancare, fie întreprinderi şi
particulari
În legătură cu oferta şi cererea de capital pe piaţa financiară internaţională se poate
aprecia că, în prezent, o piaţă financiară naţională nu poate fi departajată de piaţa internaţională,
dat faptul că o parte din activele financiare disponibile dinţară sunt investite într-o altă ţară, iar
multe din nevoile de fonduri ale agenţilor economici dintr-o ţară sunt acoperite din resurse
externe21.
Oferta de capital extern este legată de strategia şi resursele dezvoltării internaţionale, de
problema datoriei externe şi în final, de climatul economic mondial. Astfel, strategia dezvoltării
internaţionale a celui de-al patrulea deceniu de dezvoltare al Naţiunilor Unite, a apreciat că
creşterea economică ar trebui să aibă o rată anuală de 7%, capabilă să asigure ocuparea forţei de
muncă, cu salarii acceptabile, concomitent cu producerea de resurse necesare protecţiei sociale şi

21
Cocriş V., Işan V. - Economia afacerilor, Ed. Graphis, Iaşi, 1995
protecţiei mediului. Dar mărimea ofertei de capital depinde şi de ciclul afacerilor din ţările
dezvoltate.
Resursele internaţionale care trebuie să completeze efortul propriu, sunt publice sau
private, şi anume ele provin de la guverne ale ţărilor exportatoare de capital sau de la organizaţii
internaţionale guvernamentale, precum şi de la bănci, societăţi de asigurări, societăţi comune,
persoane particulare.
Statisticile internaţionale demonstrează, că din jocul intrărilor şi ieşirile de resurse
financiare (dividende, dobânzi sau scadenţe) pentru foarte multe state s-a ajuns la solduri anuale
negative, ducând la diminuarea resurselor proprii22.
România urmăreşte realizarea de legături cu piaţa financiară internaţională, atât prin
exportatori de capital privaţi şi guvernamentali, cât şi prin instituţii şi organisme internaţionale
de dezvoltare (BIRD, BERD, Corporaţia Financiară pentru Dezvoltare – CFI, Banca Europeană
de Investiţii BEI, alte băni regionale şi organisme ale ONU) recurgerea la resursele externe fiind
ilustrată de datoria externă achitată şi cea prezentă.
În ceea ce priveşte cererea de capital extern, există mai multe modalităţi de atragere a
capitalului de pe piaţa financiară internaţională:
 finanţarea unor investiţii directe;
 contractarea de împrumuturi externe;
 ajutorul financiar pentru dezvoltare;
 plasamentul de valori mobiliare, emise de agenţii economici din cadrul unei ţări de pe
piaţa de capital a unei ţări sau pe mai mute pieţe;
 intrarea cu titluri financiare interne la bursele din alte ţări.
Nu poate fi ignorată nici „fuga” fondurilor din acele ţări considerate instabile politic şi
economic, precum şi în scop speculativ, spre piaţa de capital internaţional, astfel că , paradoxal,
săracii lumii oferă ţărilor ,,bogate”23.
Pentru realizarea unor investiţii cu finanţare internaţională sunt importante toate aceste
tipuri de finanţare şi creditare externă, dar un rol imens pentru România au investiţiile directe,
pentru că cei care investesc în străinătate doresc să obţină profituri sau avantaje financiare şi

22
Văcărel I. – Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995
23
Anghel Nicolae, Ana Popa – Pieţe de capital şi eficienţa investiţiilor, ED. DOVA, 1996
monetare ca o extindere a celor pe care le au în propria ţară, influenţând şi colaborând cu
economia autohtonă.
Desigur, se poate vorbi de investiţii străine făcute în România, dar şi cele făcute de
investitorii români în străinătate.
Modalitatea de finanţare şi creditare a investiţiilor în străinătate se aseamănă cu cele
practicate pentru cele practicate pentru orice proiect de investiţii şi anume, crearea şi creşterea
fondurilor proprii şi finanţarea prin împrumuturi.
Crearea capitalului necesar unei investiţii străine se face:
 din resursele investitorului (în cazul marilor întreprinderi care dispun de resurse proprii
importante);
 din resursele obţinute pe piaţa internaţională a capitalurilor (pe care pot să o realizeze, de
asemenea, marile societăţi transnaţionale, sub forma unor emisiuni de titluri obligatare
plasate pentru diverse pieţe străine);
 din resursele obţinute pe piaţa capitalurilor din ţara beneficiară de investiţii şi pentru care
există două situaţii: dacă este o ţară dezvoltată, sursele financiare se găsesc pe piaţa
capitalurilor şi la instituţiile financiare din ţara respectivă; dacă este o ţară mai puţin
dezvoltată, investitorul poate beneficia de finanţări privilegiate acordate de unele societăţi
de dezvoltare locale sau organisme financiare internaţionale în cadrul unor programe de
ajutoare.
b) Finanţării prin creşterea fondurilor proprii se face ca urmare a unor aporturi noi de
fonduri proprii şi quasi-proprii şi prin acţiunea specifică a unor societăţi capital-risc.
Resursele proprii se obţin prin creşterea de capital, prin emisiuni de obligaţiuni
convertibile în acţiuni, bonuri de subscriere în acţiuni sau chiar credite participative.
Societăţile de capital-risc sunt instituţii financiare specializate în finanţarea cu fonduri
proprii a firmelor care investesc în străinătate.
c) Împrumuturile pentru investiţiile din străinătate pot fi pe termen scurt şi pe termen
mediu şi lung, în funcţie de capacitatea de îndatorare şi posibilitatea de rambursare, credite pe
care le obţin în moneda locală sau în devize de la bănci şi instituţii nebancare. Diversele state cu
legislaţii diverse în sprijinirea investiţiilor în străinătate, iar acordarea creditelor se face direct
sau prin emisiune de obligaţiuni convertibile în acţiuni şi investiţii financiare specializate pot
acorda garanţii întreprinderilor care investesc în străinătate, oferind şi informaţii şi consultaţii.
 Eurocreditele au atât rol în domeniul comerţului internaţional, dar şi în realizarea unor
proiecte însemnate, cum ar fi programe de construcţii, cumpărări de utilaje sau echipamente sau
pot fi garanţii pentru o linie de credit sau renegocierea unor credite anterioare.
În cazul finanţării internaţionale se utilizează instrumente de plată numeroase şi
diversificate şi care sunt grupate în:
 mijloace de plată simple (numerar, cecuri, virament bancar internaţional, etc.);
 mijloace de plată şi credit sau titluri de credit (cambii, bilete la ordin, obligaţiuni, acţiuni,
warante, CEC, etc.);
 mijloace de plată documentare (incasso-documentar, credit documentar);
 procedeul swift (o societate interbancară cu o reţea de telecomunicaţii gestionată de un
ordinator pentru a efectua plăţile internaţionale).

3.5 Promovarea şi finanţarea proiectelor de investiţii din fonduri externe nerambursabile

Evoluţia mondială contemporană se caracterizează, printre altele, prin accentuarea

procesului de globalizare, cu efecte şi implicaţii în plan economic, social şi politic ce se răsfrâng
în toate ţările lumii. Într-un asemenea context se impune gestionarea atentă cu concursul ţărilor
industrializate şi a organizaţiilor internaţionale, a implicaţiilor pe care procesul de globalizare le
generează în ţările în curs de dezvoltare, în cele aflate în tranziţie de la economia etatistă la
economia de piaţă şi în alte ţări.
Ţările dezvoltate şi organismele internaţionale responsabile de monitorizarea
dezideratelor lumii contemporane şi a efectelor şi implicaţiilor pe care le generează înfăptuirea
acestor deziderate se află în situaţia de a contribui ele însele la evitarea adâncirii decalajelor faşă
de ţările europene care s-au înscris în procesul de tranziţie de la economia etatistă, centralizată, la
economia de piaţă. Un asemenea proces este complex şi are menirea de a sprijini reformele
economice şi social-politice din ţările care vizează integrarea în structurile instituţionale,
regionale, continentale şi chiar de factură intercontinentală.
Pentru ţările din centrul şi estul Europei în care se derulează procese de tranziţie spre o
economie de piaţă reală şi viabilă, Uniunea Europeană a iniţiat o serie de programe vizând
sprijinirea şi înfăptuirea acţiunilor de aderare la Uniunea Europeană. România este, sau poate fi,
beneficiara unor fonduri externe nerambursabile acordate de organismele Uniunii Europene pe
baza unor programe speciale concepute pentru sprijinirea ţărilor candidate. Ne referim la
programele PHARE, SAPARD, ISPA etc.

Programul PHARE

Programul PHARE al Uniunii Europene constituie principalul instrument de sprijinire a

reformei în scopul pregătirii ţărilor din centrul şi estul Europei în vederea aderării la Uniunea
Europeană. Programul PHARE finanţează transfer de expertiză echipamente, pregătire
profesională şi lucrări publice în sectoare cum sunt: privatizarea şi restructurarea întreprinderilor,
protecţia mediului, asigurarea stării de sănătate publică, siguranţa locurilor de muncă şi
reducerea şomajului, lucrări de reabilitare a reţelei de drumuri şi căi ferate etc. Sunt considerate a
fi prioritare: dezvoltarea infrastructurii şi compatibilizării cu cadrul şi nivelul înregistrat în
arealul Uniunii Europene.
Programul PHARE a fost lansat de cele 24 de ţări industrializate, (G-24) pentru
sprijinirea reformelor în Polonia şi Ungaria, dar din decembrie 1989 a devenit programul specific
al Uniunii Europene pentru 12 ţări din Europa Centrală şi de Est.
Câteva caracteristici ale programului PHARE:
 finanţarea se bazează pe programe care justifică nevoia de finanţare nerambursabilă;
 direcţionarea fondurilor se stabileşte prin implicarea instituţiilor şi autorităţilor statului
pentru a se identifica priorităţile pe sectoare;
 finanţarea unor proiecte este parţială impunându-se cofinanţarea din resurse interne;
 asistenţa instituţiilor comunitare asigură monitorizarea procesului de accesare a fondului
PHARE şi de înfăptuire a obiectivelor şi acţiunilor convenite;
 ţara noastră a beneficiat de finanţări în cadrul programului PHARE începând cu anul
1991, sumele primite au evoluat ascendent, priorităţile vizând: dezvoltarea sectorului
economic; învăţământul şi cercetarea ştiinţifică; infrastructura; administraţia publică şi
altele.
 Programul PHARE poate fi accesat pe baza unor proiecte – programe sectoriale şi
secvenţiale specifice, dintre care:
 ACCESS, program de construcţie instituţională, pentru consolidarea societăţii civile în
ţările candidate la aderare.
  Armonizarea legislaţiei naţionale cu ACQUISUL comunitar şi întărirea capacităţii de
implementare.
 Dezvoltarea instituţională pentru politica de mediu.
 Reforma administraţiei publice.
 Reforma în domeniul protecţiei copilului.
 Dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
 Facilitarea întocmirii proiectelor pentru finanţare din fondul PHARE.
 Programul de reconstrucţie şi dezvoltare după dezastre.
 Programul PHARE multinaţional de informare şi comunicare.
 Reforma în domeniu sănătăţii.
 Programul de restructurare a întreprinderilor şi reconversie profesională RICOP.
Alte proiecte program.
Fără a intra în detalii facem câteva precizări, şi anume: proiectele-program sunt
multianuale; finanţarea acestor proiecte are, după caz, caracter investiţional, social–umanitar,
comunitar-educativ, comunitar-administrativ etc.; monitorizarea derulării proiectelor este
realizată instituţional pe plan extern şi intern.

Programul SAPARD

Constituie un program special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală

instituit de către Uniunea Europeană, ţinând seama de rolul sectorului agricol în viaţa economică
şi social-politică a ţărilor candidate la aderare.
Criteriile de alocare a fondurilor pe ţări receptoare au fost enunţate de Comisia
Europeană la 21 iunie 2000, ele fiind:
 populaţia din mediul rural;
 suprafaţa agricolă;
 produsul intern brut/cap de locuitor, raportat la paritatea puterii de cumpărare;
 situaţia teritorială specifică existentă în fiecare ţară candidată.
Obiectivele programului SAPARD constau în:
rezolvarea problemelor specifice care să asigure dezvoltarea rurală pe termen lung;
  îmbunătăţirea standardelor de calitate ale produselor agricole, ale proceselor de producţie
şi ale marketingukui acestor produse, pentru apropierea de standardele practicate în UE;
 sprijinirea implementării ACQUIS-ului comunitar în sectorul agricol.
Programul vizează finanţarea unor proiecte în perioada 2000-2006 în următoarele
domenii:
 Îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi piscicole, prelucrate (sub aspectul
proceselor de producţie, al calităţii, sănătăţii şi marketingului produselor agricole
vegetale şi animale);
 Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi agricolă;
 Dezvoltarea economică a zonelor rurale prin investiţii în exploataţii agricole, asocierea
grupurilor de producători agricoli, măsuri de diversificare economică şi de conservare a
mediului natural;
Dezvoltarea resurselor animale în sectorul agricol.
Condiţiile de finanţare a proiectelor încadrate în programul SAPARD sunt în număr de 3,
şi anume:
 Crearea şi acreditarea agenţiei SAPARD în fiecare ţară candidată.
 Aprobarea de către Comitetul STAR al Uniunii Europene a Planului pentru Agricultură şi
Dezvoltare rurală, pe 7 ani, specific fiecărei ţări în parte.
 Încheierea de către Uniunea Europeană cu fiecare ţară candidată a Acordului financiar
multianual şi a Acordului financiar anual, prin care se stabileşte angajamentul financiar al
Uniunii din ţara respectivă.
România a îndeplinit cele 3 condiţii impuse pentru implementarea programului
SAPARD, la începutul anului 2001, ceea ce înseamnă că acest program a intrat în faza de
derulare.
Valoarea totală a asistenţei financiare oferite de Uniunea Europeană prin programul
SAPARD celor 10 state candidate la aderare a fost stabilită la suma de 520 milioane EURO, din
care pentru România s-a prevăzut alocarea sumei de 150 milioane EURO, fapta care o situează
pe poziţia a doua după Polonia.
Finanţarea proiectelor eligibile prin programul SAPARD are loc în regim mixt prin
cofinanţare, cu deosebire în cazul beneficiarilor privaţi, în proporţie de 50%.
Proiectele pot fi eligibile condiţionat de un set de criterii dintre care: plasarea în zone rurale;
contribuţia lor la creşterea economică a zonei, fiabilitatea economică şi financiară, evaluată prin
studii de fezabilitate; experienţa profesională a beneficiarilor proiectului;
Încadrarea proiectelor în standardele naţionale şi ale Uniunii Europene; îndeplinirea de
către beneficiarii proiectelor şi sarcinilor financiare şi fiscale.

Programul ISPA

Programul ISPA a fost instituit de Uniunea Europeană în anul 2000 şi se are în vedere
derularea acestuia până la aderarea fiecărui stat candidat la aderare în UE.
Programul ISPA vizează acordarea asistenţei financiare în perioada 2000-2006 în 2
domenii, şi anume:
 mediu, adică îndeplinirea condiţiilor impuse de legislaţia comunitară de mediu;
 transport, adică extinderea reţelelor transeuropene spre Est.
Obiectivele programului ISPA au în vedere:
 Sprijinirea ţărilor beneficiare în ideea alinierii standardelor de mediu la cele ale Uniunii
Europene;
 Extinderea şi conectarea reţelelor de transport proprii cu cele transeuropene;
 Familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile
Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.
Comisia Europeană a propus o alocare indicativă a fondului pe ţări, pentru perioada
2000-2006, România urmând a primi din bugetul anual de 1040 milioane EURO circa 20-26%,
situându-se pe poziţia a doua după Polonia. Prin programul ISPA vor putea fi finanţate proiecte
de reabilitare şi dezvoltare a căilor ferate, drumurilor, porturilor, aeroporturile, costurile
pregătirii proiectelor ce urmează să fie finanţate.
Beneficiarii programului ISPA pot fi autorităţile locale şi centrale, regiile autonome,
companiile naţionale, în măsura în care pot să formuleze şi să susţină proiecte de infrastructură şi
din domeniul mediului corespunzătoare.
Eligibilitatea proiectelor în programul ISPA depinde de elaborarea în prealabil a
strategiilor corespunzătoare pentru mediu şi pentru transport şi de identificare a priorităţilor
sectoriale. Pe de altă parte, depinde de concordanţa acestor proiecte cu strategiile ISPA aprobate
de către Comisia Europeană.
Proiectele, susţinute de cererile de finanţare se depun de către solicitanţi la ministerele de
resort (transport sau mediu), iar prin intermediul ministrului de externe se transmit Comisiei
Europene care analizează şi adoptă proiectele eligibile. Se finanţează proiecte care au un buget
de 5 milioane EURO, prin programul ISPA asigurându-se cofinanţarea în proporţie de până 75%
din cererea de finanţare. În finanţarea acestor proiecte au fost atrase şi Banca Europeană de
Reconstrucţie şi Refinanţare, Banca Europeană de Investiţii şi alte instituţii financiare
internaţionale.
Prin programul ISPA, în România se derulează câteva proiecte din domeniul transportului
şi al mediului care se află în proces de realizare şi au fost formulate noi cereri de finanţare.

3.6 Organisme financiare internaţionale

Finanţarea dezvoltării internaţionale este realizată de către băncile private, dar şi de

instituţii financiare mondiale şi regionale.
Prezentarea acestor instituţii financiare are în vedere rolul şi gradul de implicare a
instituţiilor şi finanţarea unor proiecte de investiţii, garanţiile cerute. Conferinţa de la Bretton-
Woods (1944) a iniţiat înfiinţarea a două instituţii financiare internaţionale:
Fondul Monetar Internaţional (FNI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD).
Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1947, cu scopul de a ajuta la dezvoltarea
relaţiilor economice internaţionale, prin facilitarea schimburilor valutare.
Acest organism internaţional se prezintă ca o instituţie de asigurare unde fiecare
cotizează, după mijloacele sale, pentru a putea să beneficiază de ajutoare substanţiale. FNI
intervine în cazul ajustării balanţelor de plăţi şi în privinţa dezvoltării prin mecanismele specifice
de credit, la solicitarea guvernului ţării respective24.
Creditul acordat de FNI este un credit guvernamental sau cu garanţie guvernamentală, în
spatele căruia este statul, chiar dacă se acordă prin bănci. Creditul este pe termen lung
condiţionat de angajarea ţărilor împrumutate la îndeplinirea anumitor obiective.

24
Văcărel I. – Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995
 FNI îşi asumă faţă de programele de reformă economică a ţărilor membre o răspundere
care se asociază cu cea a guvernelor ţărilor care solicită asistenţă în învingerea dificultăţilor
grave cu care se confruntă, rolul său fiind acela de a ajuta ţările să se redreseze prin acordarea
unor împrumuturi avantajoase.
Principalele forme de împrumut realizate de FNI, de care şi România a beneficiat
începând cu 1990 sunt:
 aranjamentele de tip stand-by, care se acordă ţărilor membre în scopul depăşirii unor
dificultăţi temporare privind balanţele de plăţi; sprijinirea ţărilor cu venituri foarte
scăzute în finanţarea programelor macroeconomice pe termen mediu şi a programelor de
ajustare structurală;
 facilităţi de finanţare compensative, adică de acoperire a pierderilor înregistrate de ţările
membre ale FNI în cazul creşterii excesive a preţului la ţiţeiul de import.
Obiectivul final urmărit este creşterea economică reală şi durabilă, ceea ce implică o
combatere în profunzime a inflaţiei, a şomajului, a dezechilibrului balanţelor de plăţi şi a
îndatorării excesive.
Mijloacele prin care acţionează FNI sunt:
 monitorizarea politicii economice stabilite de ţările membre, în urma recomandărilor
primite şi a dialogului detaliat cu reprezentanţii FNI;
 intervenţia într-o manieră şi mai hotărâtă atunci când o ţară aflată în criză a balanţei de
plăţi îi solicită ajutorul.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare-BIRD a început să funcţioneze
în 1945, iar statutul cuprinde numeroase obiective privind realizarea unor investiţii în scopuri
productive, publice şi private, fără ca BIRD să intervină în treburile politice ale unui stat. Banca
a avut la început menirea de finanţa refacerea economiei ţărilor ce au suferit în cel de-al II-lea
război mondial. După terminarea acestei misiuni, şi-a asumat rolul finanţării unor investiţii în
scopuri productive în ţările în curs de dezvoltare, dinţările sărace, având prioritate sectorul
public25.
BIRD a dobândit şi numele de Bancă Mondială deoarece aproape toate statele lumii au
aderat la acest organism.

25
Gabriela Prelipcean – Fundamentele economice ale investiţiilor, Ed. Universităţii Suceava, 2000
 Fondurile BIRD se creează în cea mai mare parte prin subscrieri din partea ţărilor
dezvoltate, alături de toate statele lumii care contribuie după posibilităţile lor. Capitalul social
este format din peste 1,37 milioane de acţiuni, fiecare acţiune valorând 100.000 dolari S.U.A. şi
conferă dreptul la un vot, iar resursele proprii se pot completa cu resurse atrase, purtătoare de
dobânzi la nivelul pieţei.
Creditele acordate de BIRD trebuie să aibă o garanţie rezonabilă şi să permită restituirea
creditului şi plata dobânzii, fără a duce la un efort financiar împovărător.
În cadrul Băncii Mondiale au fost create două organisme, ca filiale ale sale: Corporaţia
Financiară Internaţională şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare.
Corporaţia financiară Internaţională, creată în 1956, are o structură identică cu BIRD, dar
cu fonduri separate, folosite cu precădere pentru încurajarea sectorului privat, nefiind solicitate
garanţii guvernamentale.
Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, creată în 1960, se ocupă de nevoile financiare ale
statelor cu venituri mici pe locuitor. Are trei mari surse de finanţare: capital social, transferuri de
venit net de la BIRD din profitul acesteia şi rambursările de credite, efectuate de debitori.
Repartizarea creditelor pe state şi destinaţii are în vedere ţările cele mai sărace şi
problemele lor prioritare, în primul rând agricultura şi energia.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare-BERD, ceată în 1991, urmăreşte
progresul şi reconstrucţia economică a ţărilor din Europa Centrală şi de Est care se angajează să
respecte şi să traducă în viaţă principiile democraţiei pluraliste şi ale economiei de piaţă.
Proiectele susţinute de BERD trebuie să contribuie la dezvoltarea sectorului privat, la
încurajarea investiţiei străine directe, crearea şi consolidarea instituţiei financiare, restructurarea
industriei, crearea unei infrastructuri moderne pentru dezvoltarea sectorului privat, promovarea
întreprinderii mici şi mijlocii, protejarea mediului ambiant.
Banca Europeană de investiţii-BEI, creată în 1957, de ţările din Comunitatea Economică
Europeană şi serveşte finanţării investiţiilor în primul rând, din aceste ţări, dar prin derogarea de
la această prevedere, se pot acorda împrumuturi şi pentru realizarea unor proiecte de investiţii în
afara teritoriilor europene ale statelor membre.
Scăderea rolului statului în dezvoltarea economică, odată cu demararea procesului de
privatizare, precum şi deficitele bugetare ale multor ţări, constituind motivele pentru care băncile
comerciale, instituţiile financiare multilaterale, precum şi agenţiile de creditare se caută din ce în
ce mai puţin la garanţiile date de stat în sprijinul unor proiecte, fiind interesate mai mult
deviabilitatea proiectului din punct de vedere comercial şi de structura sa solidă din punct de
vedere financiar.
 CAPITOLUL IV
PREZENTAREA PROIECTULUI DE INVESTIŢII

4.1 Date de identificare a agentului economic

Denumirea societăţii: S.C. FRAPANT COM S.R.L

Sediul societăţii: Craiova, str. TUDOR VLADIMIRESCU NR.26
Telefon: 0251/333015
Fax: 0251/333016
Cod unic de înregistrare 2691530 atribut fiscal „R”
Data şi numărul înregistrării: J33/6/1991 VOL I DIN 10/01/1991
Cont la BCR în lei: 398584000
Cont valută BANCOREX $: 460117017002430007
Conducerea societăţii: VRAJITORU CONSTANTIN - Director General
ALEXANDRU MARINELA - Director Economic

Societatea comercială S.C. FRAPANT COM S.R.L. îşi propune să îşi diversifice
activitatea şi să îşi îmbunătăţească calitatea produselor, răspunzând solicitărilor pieţei. În acest
scop societatea a decis achiziţionarea următoarelor mijloace fixe: un excavator, trei
autobasculante, ciururi, site şi alte utilaje aferente. Achiziţionarea acestor mijloace fixe va duce
la creşterea randamentului şi capacităţii de producţie, la asigurarea unor servicii complete de
producţie-livrare a produselor de balastieră la locul indicat de către client. Totodată printr-un
marketing eficient se va asigura creşterea volumului vânzărilor.
Conform evaluărilor realizate anterior valoarea totală a investiţiilor în activele fixe
necesare desfăşurării programului de producţie propus este de 236.000 RON, iar durata de
realizare a investiţiei este de un an. Eşalonarea investiţiei şi planul de finanţare sunt prezentate în
tabelul de mai jos:
` Societatea comercială S.C. FRAPANT COM S.R.L Craiova s-a constituit pe baza HGR
1200/12.11.1991 emisă în temeiul prevederilor din legea nr. 15 din 1990 ca societate comercială
pe acţiuni prin preluarea integrală a patrimoniului fostului Combinat de Celuloză şi Hârtie;
capitalul social existent la data constituirii, a avut valoarea de 6.770.000 mii lei, distribuită în
135.400 acţiuni cu valoarea nominală de 5000 lei, deţinute de statul român ca acţionar unic.
La rândul său Combinatul de Celuloză şi Hârtie Craiova a fost înfiinţat prin HCM al
României nr. 1543/17.10.1959 fiind profilat pe fabricaţia de celuloză sulfat naturală din lemn de
răşinoase, hârtie sulfat nealbită pentru ambalaje şi confecţii de hârtie. Combinatul s-a constituit şi
dezvoltat etapizat în perioada 1959-1974, astfel:
Etapa I, în perioada 1959-1962:
linia nr. 1 de fabricare celuloză sulfat nealbită din lemn de răşinoase cu capacitate 50000
tone/an;
instalaţia de preparare pastă din maculatură cu capacitatea de 9000 tone/an;
maşina nr. 1 de fabricaţie hârtie sulfat nealbită de ambalaj cu capacitate 60000tone/an;
instalaţia de fabricare saci de hârtie cu capacitate 150. Milioane buc./an;
instalaţia de fabricare pungi de hârtie cu capacitate 5000 tone/an;
instalaţia de înnobilare hârtie, cu capacitatea 5000 tone/an;
instalaţia de fabricare sfoară din hârtie cu capacitatea de 350 tone/an.
Etapa II, în perioada 1965-1968, când s-au construit şi pus în funcţiune:
linia nr. 2 de fabricare celuloză sulfat nealbită din lemn de răşinoase cu capacitate de
60000 tone/an;
maşina nr. 2 de fabricare hârtie nealbită pentru saci cu capacitate de 53000 tone/an;
maşina nr. 3 de fabricare hârtie nealbită satinată pe o parte cu capacitate de 13000
tone/an.
Etapa III, în perioada 1972-1974, când s-au construit şi pus în funcţiune:
maşina de fabricare carton ondulat cu capacitate de 30000 tone/an;
linia de fabricare ambalaje din carton ondulat cu capacitate de 26000 tone/an.
După transformarea în societate comercială întreprinderea s-a dezvoltat cu o instalaţie
modernă de preparare pastă din maculatură având capacitatea de 40-60 mii/an; această instalaţie
a fost pusă în funcţiune la finele anului 1995.
1.2 Forma şi obiectul de activitate al societăţii comerciale, filialele şi sucursalele acesteia
* Forma
 S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova este persoană juridică română având forma juridică
de societate comercială pe acţiuni desfăşurându-şi activitatea în conformitate cu legile române şi
conform statului.
* Obiectul de activitate
Obiectul de activitate al societăţii îl constituie fabricarea celulozei, hârtiei, cartonului
ondulat a ambalajelor din hârtie şi carton, producerea de energie electrică, energie termică şi a
apei industriale, comerţ cu ridicata, intermediar sau cu amănuntul cu diverse produse din hârtie,
carton, alimente etc.
Codificarea CAEN a domeniilor de activitate prevăzute prin Statutul iniţial şi Actele
adiţionale ulterioare se prezintă astfel:
Producţie
2111 – Fabricarea celulozei
2112 – Fabricarea hârtiei şi cartonului
2121 - Fabricarea hârtiei şi cartonului ondulat şi a ambalajelor din hârtie şi carton
2125 – Fabricarea altor articole din hârtie şi carton
4011 – Producere de energie electrică
4031 – Producerea aburului şi a apei calde

Comerţ
5117 – Comerţ intermediar cu produse alimentare, băuturi şi tutun
5156 – Comerţ cu ridicata a altor produse papetare
5212 – Alte tipuri de comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate
0221 – Activităţi de exploatare forestieră
5113 – Comerţ intermediar cu materiale lemnoase şi de construcţie

* Filialele şi sucursalele societăţii

.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova nu are filiale, sucursale, reprezentanţă, agenţii situate
în alte oraşe din ţară şi străinătate.
4.2 Informaţii privind activitatea societăţii

Activitatea de bază a S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova constă în producerea de

celuloză, hârtie, confecţii din hârtie, carton şi confecţii din carton.
Nr. Denumire produs U.M. Valoarea capacităţii de
crt. producţie
Celuloză tone/an 110.000
Hârtie - MH 1 tone/an 60.000
- MH 2 tone/an 80.000
- MH 3 tone/an 13.000
Total tone/an 138.000
3. Confecţii hârtie – saci tone/an 80.000
4. Carton ondulat tone/an 30.000
5. Confecţii carton ondulat tone/an 26.000
6. Una linie preparare pastă tone/an 60.000
maculatură

Obiectul activităţii de bază:

Complexitatea şi gradul de integrare al S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova sunt

substanţial amplificate prin faptul că aceasta include centrala termoelectrică cu un debit instalat
de 390 tone/oră abur în cazane energetice de parametrii medii şi/sau înalţi (3 x 50 tone/oră la 64
bar şi 2 x 120 tone/oră la 100 bar şi o putere nominală de 34,5 MW) în turboagregate cu contra
presiune (2 x 8,5 MW şi 1 x 17,5 MW) precum şi instalaţii de tratare pentru apa industrială şi
epurarea mecanică a apelor uzate, ateliere de întreţinere-reparaţii, dotări proprii pentru tracţiune
feroviară uzinală.
Principalele produse finite din profilul de fabricaţie al societăţii:
 hârtii de ambalaj nealbit
 hârtii de ambalaj rezistent (obişnuite sau ½ satinate) cu gramaje variind de la 40 la
150 g/mp, livrate în bobine sau formate plane.
 Hârtii (normale sau extensibile) pentru saci şi pungi, cu gramaje de 70 şi 75 g/mp folosite
atât ca semifabricat cât şi ca producţie marfă, forma de livrare fiind în bobine.
Hârtii pentru carton ondulat (miez şi capac), cu gramaje de 120 şi 150 g/mp. Hârtiile
miez sunt destinate integral pentru consumul propriu, iar hârtia care este destinată atât pentru
consumul propriu cât şi ca producţie marfă, forma de livrare fiind în bobine.
Peste 50% din producţia hârtiilor de ambalaj este destinată consumului intern, restul fiind
livrate ca produs finit pe piaţa internă sau la export.
Saci pentru ambalarea produselor industriale şi agroalimentare. Societatea produce 5 mari
grupe de saci (valvă lipiţi, valvă manşon lipiţi, valvă cusuţi, deschişi lipiţi şi deschişi cusuţi),
imprimaţi sau neimprimaţi din ¹-6 foi.
Carton ondulat şi confecţii din carton ondulat. Societatea produce carton ondulat tip III şi
tip IV, cu ondule normale. Peste 80% din producţia de carton ondulat este utilizată la producerea
confecţiilor, diferenţa fiind prelucrată sub formă de plăci plane.
În concluzie rezultă că societatea dispune de un potenţial tehnic-productiv important pe
care nu-l va putea utiliza în primul rând datorită cererii scăzute a pieţei interne şi a competivităţii
mai reduse a produselor proprii faţă de cele comercializate curent pe piaţa externă accesibilă,
indici de calitate mai scăzuţi, consumuri specifice de materii prime mai ridicate.
Piaţa internă
Produsele societăţii sunt destinate atât pieţei interne cât şi celei externe, la export.
Clienţii societăţii comerciale
Structura consumatorilor pe grupe principale de produse este următoarea:

Saci hârtie 80% industria lemnului

10% industria chimică
10% diverşi
hârtii de ambalaj 70% sectorul de celuloză şi hârtie
15% comerţ
15% diverşi
- carton ondulat şi confecţii din carton ondulat 40% industria mobilei
30% industria sticlărie-menaj
10% industria textilă
 20% diverşi

Principalii beneficiari pe produse sunt:

saci – SC Romcim Tg. Jiu, SC Moldocim Bicaz, SC Casial Deva, SC Mindo Dorohoi, SC
Arpachim Piteşti, SC Romcim Aghireş.
hârtie ambalaj – SC Celrom Turnu Severin, SC Romcarton Bucureşti, SC Krft Sac
Bucureşti, SC Amco Ghimbav, SC Romcarton Buzău, SC Letea Bacău.
carton ondulat şi confecţii din carton ondulat – SC Stirom Bucureşti, SC Electron Brăila,
SC Dumbrava Fălticeni, SC Fibrex Săvineşti, SC Moldosim Vaslui.
Concurenţi
Pentru grupele de produse fabricate S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova concurenţii
indigeni sunt:
 saci – SC Hârtia SA Buşteni, SC Kraft Sac Bucureşti, constituită recent, având
disponibilităţi de a se extinde. S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, aceasta putând fi menţinută ca urmare a retehnologizării atelierului
de confecţii saci.
 hârtie de ambalaj – SC Celhart Donaris SA Brăila, SA Letea Bacău, SC Someş Dej, SC
Celrom Turnu Severin, SC Celohart Zărneşti, Sc Pergodur Piatra Neamţ.
 carton ondulat şi confecţii din carton ondulat – SC Celrom Turnu Severin, SC Amco
Ghimbav, SC Hicart Prundu Bârgăului, SC Vrancart Adjud, SC Mucart Cluj, SC
Romcarton Bucureşti. Principalii concurenţi în domeniul confecţiilor de carton ondulat
sunt: SC Celrom Turnu Severin şi SC Romcarton Bucureşti, ceilalţi producători
reducându-şi din diferite cauze nivelul de producţie, cu perspective reduse de relansare a
acestuia.
Piaţa externă
S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova nu efectuează vânzări din import. Toate vânzările
efectuate sunt din producţia internă. Livrarea produselor destinate exportului se realizează direct
de către S.C.FRAPANT COM S.R.L Craiova (cca 50% din livrări) şi prin societăţi comerciale de
comerţ exterior (cca 50% din livrări) cele mai importante fiind SC Romhart Bucureşti, SC
Baulemax Bucureşti, SC Oscar Prod – Comexim Bucureşti.
 Până în anii 1990 piaţa specifică era concentrată în sensul că fiecare unitate din sector
avea o producţie specifică ce leza în mică măsură interesele potenţialilor concurenţi. Începând cu
sfârşitul anului 1990, unităţile din sector pe lângă sporirea numărului lor şi-au diversificat
producţia încercând să cucerească pieţele controlate de mulţi ani.
Principalele pieţe externe de desfacere a produselor menţionate mai sus sunt:
hârtie ambalaj, hârtie pentru saci şi pungi – ţările din Europa Centrală şi Asia (Israel,
Turcia, Emiratele Arabe Unite, Cipru, Tunisia, Germania, Iugoslavia, Liban, Olanda.
saci hârtie – Repubica Moldova şi Ucraina.
confecţii carton ondulat – Republica Moldova şi Ucraina

4.3 Plan de investiţii

Nr. INDICATORI U. M. VARIANTE

crt. I II
1. Investiţie totală mil. lei 335.800 350.000
2. Capacitatea de producţie tone 43.500 45.000
3. Cheltuielile anuale de mil. lei 465.000 491.300
4. producţie mil. lei 624.100 675.000
5. Venituri anuale ani 5 5
Durata de funcţionare

Indicatori (statici)

a) Investiţia totală este un indicator de volum care cuantifică efortul investiţional total
făcut pentru realizarea obiectivului.
It=Id+Icol+SMC+Pi+Pc, unde
It= investiţia totală
Id, Icol, Icon= investiţia directă, colaterală şi conexă
SMC + stocul de mijloace circulante necesar la prima dotare
Pi = pierdere de profit ca urmare a scoaterii din circuitul economic a unor resurse
financiare
 Pc = pierdere de profit ca urmare a scoaterii din folosinţă a unor capacităţi de producţie în
vederea modernizării
It1 = 335.800 mil. lei
It2 = 350.000 mil. lei
Este de preferat, deci varianta I, corespunzătoare unui efort investiţional total minim.
Totuşi, acest indicator este un indicator de volum şi nu se poate alege varianta optimă numai prin
prisma mărimii lui. Este posibil ca varianta a II-a, care presupune o investiţie totală mai mare, să
presupună achiziţionarea unor utilaje performante care să conducă la diminuarea semnificativă a
cheltuielilor anuale de producţie şi implicit la creşterea profitului anual, a productivităţii muncii,
creşterea veniturilor anuale, calitatea producţiei. De aceea este necesar să se calculeze şi alţi
indici care să ia în discuţie atât eforturile cât şi efectele.
b) Investiţia specifică: exprimă efortul investiţional făcut pentru obţinerea unei unităţi de
capacitate exprimată fizic (t) sau valoric .
Se foloseşte în condiţiile în care capacitatea de producţie exprimată atât fizic cât şi
valoric diferă. Calculând acest indice din mai multe variante posibile de investiţie, va fi preferată
varianta în care indicele amintit înregistrează valoarea cea mai mică.
It It
s 
1
s
qh sau Qh

s - investiţie specifică
It - investiţia totală
qh – capacitatea de producţie exprimată fizic
Qh – capacitatea de producţie exprimată valoric

It 1 335.800
s1    7,72
qh1 43.500 lei / t

It 2 350.000
s    7,78
qh2 45.000 lei / t

It1 335.800
s1    0,54
1

Qh1 624.100 lei investiţi / lei producţie

 It 2 350.000
s2    0,52
1

Qh2 675.000 lei investiţi / lei producţie

Se observă că efortul investiţional pentru 1 tonă de hârtie este mai mare în varianta II faţă
de varianta I. Dar acest efort s-a materializat în utilaje mai performante. Acest lucru este
evidenţiat de faptul că investiţia specifică în funcţie de capacitatea exprimată valoric este mai
mică în varianta II decât în varianta I. Deci pe ansamblu, în funcţie de indicele investiţiei
specifică, varianta II este mai eficientă decât varianta I.
c) Termenul de recuperare exprimă perioada de timp în care se recuperează investiţia din
profitul anual
It
T
Ph ,

Ph  Qh  Ch , în care

T – termenul de recuperare
It – investiţia totală
Qh – venituri anuale
Ch – cheltuieli totale

Ph1  Qh1  Ch1  624.100  465.000  159.100 milioane lei

Ph2  Qh2  Ch2  675.000  491.300  183.700 milioane lei

It1 335.800
T1    2,11
Ph1 159.100 ani

It 2 350.000
T2    1,91
Ph 2 183.700 ani

Se observă deci că în funcţie de acest indicator, varianta II este mai eficientă decât în
varianta I, deoarece investiţia este recuperată într-un timp mai scurt.
 d) Coeficientul de eficienţă economică exprimă profitul anual ce se obţine la un leu
investit şi se calculează ca inversul termenului de recuperare.
Ph 1
e 
It T , unde

e – coeficientul de eficienţă economică

Ph – profitul anual
It – investiţia totală
T – termenul de recuperare
1 1
e1    0,43
T1 2,11 lei profit anual la un leu investit

1 1
e2    0,52
T2 1,91 lei profit la un leu investit

Varianta a II-a este mai eficientă faţă de varianta I deoarece asigură un profit mai mare la
un leu investit.
) Cheltuielile recalculate exprimă efortul total (cu investiţia şi cheltuielile anuale de
producţie).
K  It  Ch  De (dacă Ch = constant), unde:

K – cheltuieli recalculate
De – durata eficientă de funcţionare a obiectivului
K1  It1  Ch1 *De1  335.800  465.000 * 5  2.660.800 mil. lei efort total

K 2  It 2  Ch 2 *De2  350.000  491.300 * 5  2.806.500

Varianta I este mai eficientă deoarece prezintă un efort total minim (cu investiţii şi cu
cheltuieli anuale de producţie). Este posibil ca în varianta a II-a să se obţină o capacitate de
producţie fizică mult mai mare faţă de varianta I. De aceea nu putem trage concluzia că varianta
optimă este varianta I, fiind necesar să calculăm şi alţi indici.
f) Cheltuielile specifice recalculate exprimă efortul total (cu investiţia şi cheltuielile
anuale d producţie) făcut pentru a obţine o unitate de capacitate fizică (k) sau valorică (k').
 K K
k k1 
qh * De sau Qh * De

dacă qh = constant: dacă: Qh = constant

K1 2.660.800 2.660.800
k1     12,23
qh1 * De1 43.300 * 5 217.500 lei /t

K2 2.806.500 2.806.500
k2     12,47
qh2 * De 2 45.000 * 5 225.000 lei / t

În funcţie de cheltuielile specifice recalcularea, fiind capacitatea exprimată fizic, varianta

I este mai eficientă. Pentru a cuprinde însă şi influenţa structurii producţiei (Qh1 = Qh2) trebuie
calculat acest indicator şi în funcţie de capacitate exprimat valoric.
K1 2.660.800 2.660.800
k1     0,85
Qh1 * De1 624.100 * 5 3.120.500 1 leu efort total / 1 leu capacitate.

K2 2.806.500 2.806.500
k 2     0,83
Qh2 * De 2 675.000 * 5 3.375.000 1 leu efort total / 1 leu capacitate.

Se observă că în funcţie de cheltuiala specifică recalculată, capacitate exprimată valoric,

varianta a II-a este mai eficientă. Deci pe ansamblul acestui indicator, varianta optimă este
varianta a II-a.
g) Randamentul economic exprimă profitul final (după recuperarea investiţiei) la un leu
investit.
Pt Ph * De
R 1  1
It It

unde:
R – randamentul economic
Pt – profitul total
Ph – profitul anual
 Ph1 * De1 159.100 * 5 795.500
R1  1  1   1  2,37  1  1,37
It1 335.800 335.800 leu profit net / 1 leu
investit

Ph2 * De 2 183.700 * 5 918.500

R2  1  1   1  2,62  1  1,62
It 2 350.000 350.000 leu profit net / 1 leu
investit
În funcţie de randamentul economic, varianta II este mai eficientă deoarece asigură un
profit final mai mare la un leu investit.
Indicator VAR.I VAR. II
It 335.800 350.000
S 0,72 0,78
S' 0,54 0,52
T 2,11 1,91
Ph 159.100 183.700
E 0,43 0,52
K 2.660.800 2.806.500
k 12,23 12,47
k' 0,85 0,83
R 1,37 1,62

În concluzie, pe baza analizei tuturor indicatorilor se poate aprecia că varianta optimă

este varianta a II.

Indicator N.M. VAR.I VAR.II

It din care: mil. lei 335.800 350.000
an 1 155.800 150.000
an 2 180.000 200.000
Qh t 43.500 45.000
Ch mil.lei 465.000 491.300
 Qh mil. lei 624.100 675.000
De ani 5 5

Indicatorii imobilizării

Fondurile sunt cheltuite la jumătatea anului K = 0,5

a) Mărimea imobilizării totale se obţine însumând toate elementele matricei.
d
Mi = ∑ Ih (d – h + k), unde

h=1

Mi – mărimea imobilizărilor totale,

d – durata de realizare a obiectivului,
h – anul în care se cheltuiesc investiţiile
k – factorul e corelaţie, care poate lua valorile 0; 0,5 sau 1, în funcţie de momentul în care
s-au cheltuit investiţiile, sfârşitul anului, mijlocul sau începutul anului.
d


Mi1 = h 1 Ih1 (d1 – h1 + k1) = 155.800 (2-1+0,5)+180.000 (2-2+0,5) = 233.700+90.000 =
323.700 milioane lei imobilizaţi.


Mi2 = h 1 Ih2 (d2 – h2 + k2) = 150.000 (2-1+0,5)+200.000 (2-2+0,5) = 225.000+100.000
=325.000 milioane lei imobilizaţi.

Se observa un volum mai mare de imobilizări la varianta a II-a ca urmare a efortului

suplimentar de investiţie.
b) Imobilizarea specifică în cazul în care variantele de investiţie care se compară nu
prevăd aceeaşi capacitate de producţie, varianta care prevede capacitatea cea mai mare de
producţie va necesita şi fonduri mai mari de investiţie în raport cu cealaltă variantă, ceea ce va
conduce la o valoare mai mare a valorii imobilizate totale. În acest caz se utilizează imobilizarea
specifică notată “mi”.
 d

 Ih(d  h  k )  M
h 1
i
, în care

Mi
mi 
qn

mi – imobilizarea specifică,
Mi – mărimea imobilizărilor totale,
i – varianta de proiect,
qn – capacitatea de producţie exprimată fizic.

M i1 323700 mil lei

mi1    7441,38 mil lei / t
qn1 43500 t

M i 2 325000 mil lei

mi 2    7222,22 mil lei / t
qn2 45000 t

şi în funcţie de acest indicator varianta a II-a este mai eficientă.

c) Imobilizarea anuală. Acest indicator exprimă nivelul mediu al imobilizării anuale şi se
calculează ca raport între mărimea imobilizării totale şi durata de execuţie. Se calculează pentru
asigurarea comparabilităţii între variante, atunci când durata de execuţie a acestora este diferită,
d

 Ih(d  h  k )  M
h 1
i

M1
ma 
qn

ma – imobilizarea medie anuală,

Mi – mărimea imobilizărilor totale,
d – duratele de execuţie.
În acest caz d1 = d2 = 5, deci ma nu se calculează.
 d) Efectul economic al imobilizării (pierderi din imobilizări). Acest indicator reflectă
efectul neutilizat ca urmare a scoaterii din circuitul productiv al resurselor investiţionale, prin
relaţia:
d

Ei = e x ∑ Ih (d – h + k) ( Ei = e x Mi ;

h=1

Ei – efectul economic al imobilizărilor,

e – coeficientul de eficienţă economică.

Ph1 Qh1  Ch1 624100  465000

e1     0.43 lei profit anual / 1leu investit
It1 It1 335800

Ph2 Qh2  Ch2 675000  491300

e2     0.52 lei profit anual / 1leu investit
It 2 It 2 350000

Ei1 = e1 x Mi1 = 0,47 x 323.700 = 152.139 milioane lei pierdere din imobilizări,
Ei2 = e2 x Mi2 = 0,52 x 325.000 = 169.000 milioane lei pierdere din imobilizări.
e) Efectul economic specific al imobilizării. Asigură comparabilitatea variantelor:
Ei
i 
qh ,

Ei1 152139
 i1    3497.44 lei pierdere din imobilizămi / t
qh1 43500

Ei 2 169000
i2    3755,56 lei pierdere din imobilizămi / t
qh2 45000
 Indicatorul astfel calculat exprimă efectul economic nerealizat sau pierderea din
imobilizări ce revine la o unitate de capacitate.
Indicatorii Băncii Mondiale
Acordarea împrumutului de către Organismele internaţionale se face pe baza unei
profunde analize a proiectelor de investiţie elaborate de beneficiarul de credite. Banca mondială
acordă aceste credite numai pentru obiective concrete de investiţie cu o înaltă eficienţă
economică.

VAR. I
milioane Ih2 Ch Kh ___1 __ kha Vh Vha VNh Vnha
lei (1+0,15)h
h
1 155.800 155.800 0,869 135.390,2 - -
155.800 135.390,2
2 180.000 180.000 0,756 136.080 - -136.080
180.000
3 465.000 465.000 0,657 305.505 624.100 410.033,7 159.100 104.528,7
4 465.000 465.000 0,571 265.515 624.100 356.361,1 159.100 90.846,1
5 465.000 465.000 0,497 231.105 624.100 310.177,7 159.100 79.072,7
6 465.000 465.000 0,432 200.880 624.100 269.611,2 159.100 68.731,2
7 465.000 465.000 0,375 166.005 624.100 234.037,5 159.100 68.032,5
Total 1.440.480,2 1.580.221,2 139.741

a
) Angajamentul de capital: acest indicator exprimă costurile totale iniţiale de investiţie,
pentru constituirea capacităţii de producţie proiectate şi a costurilor ulterioare punerii în
funcţiune, pentru exploatarea acestora, exclusiv amortismentul, exprimat în valoare actuală, la un
moment de referinţă, de regulă momentul începerii lucrărilor de investiţii (n).
Orizontul de timp pentru calculul capitalului angajat este durata de execuţie a lucrărilor
de investiţie (d) şi durata eficientă de funcţionare (D).
În acest caz, D = 5 ani
 orizont de timp 7
 d = 2 ani

b) Raportul dintre veniturile totale actualizate şi costurile totale actualizate. Se bazează pe

evaluarea raportului şi diferenţei absolute dintre veniturile totale (Vta) actualizate şi costurile
totale actualizate reprezentate prin capitalul angajat actualizat (Kta), pentru n = 0
Avantajul net: Mta = Vta - Kta = 1.580.221,2 – 1.440.480,2 = 139.741

c) Venitul net actualizat (VNta ) caracterizează, în valoare absolută, aportul de avantaj

economic al unui proiect de investiţii, câştigul, răsplata sau recompense investitorului pentru
capitalul investit în proiectul respective, exprimat fie sub formă de cash - flow, în valoare
actuală, fie ca valoare netă actualizată.
Definit prin intermediul valorii nete, VNta exprimă suma algebrică a valorii nete
actualizate pe orizontul de timp (d + D).
Valoarea netă anuală : VNh = Vh – (Ih + Ch) = Vh – Kh

d D
1
VN ta  VN h 
Deci  h 1 (1  a) h

Rata de actualizare (a) folosită în calculele VNta îndeplineşte rolul de criteriu de testare a
eficienţei unui proiect de investiţii, de acceptare sau respingere a proiectului.
VNta la un proiect devine negociabil dacă se alege pentru calcule o rată de actualizare
prea mare, iar proiectul respective devine inoportun şi se respinge.
d) Indicele de probabilităţi caracterizează nivelul raportului dintre VNta şi fondul de
investiţii care stau la baza proiectului de investiţii şi generează acel volum de VNta.

VN ta 139741
k1    0.416 100  41.6%
It 335800

Pentru a exprima acest raport sub formă de indice k actualizat se foloseşte formula:
 CFta VN ta 139741
ka   1   1  0.51  1  1.51
It I ta 271470.2

1
I ta  I h x  (155800 x0.869)  (180000 x0.756)  135390.2  136080  271470.2
(1  a) h

VARIANTA II

a = 15% Ih2 Ch Kh 1/ kha Vh Vha VNh Vnha

(1+0,15)h

milioane
lei
h
1 150.000 150.000 0,869 130.350 - -
150.000 130.350,0
2 200.000 200.000 0,756 151.200 - -151.200
200.000
3 491.300 491.300 0,657 322.784,1 675.000 443.475 183.700 120.690,9
4 491.300 491.300 0,571 280.532,3 675.000 385.425 183.700 104.892,7
5 491.300 491.300 0,497 244.176,1 675.000 335.475 183.700 91.298,9
6 491.300 491.300 0,432 212.241,6 675.000 291,.600 183.700 79.358,4
7 491.300 491.300 0,375 184.237,5 675.000 253.125 183.700 68.887,5
Total 1.525.721,6 1.709.100 183.378
 Avantajul net:

ANta = Vta - Kta = 1.709.100 – 1.525.721,6 = 183.378

Indicele de profitabilitate

VN ta
ka  1
I tq

1
I ta 2  I h 2 x  (150000 x0.869)  (200000 x0.756)  130350  151200  281550
(1  a) h

VN ta 183378.4
ka  1  281550  1  0.65  1  1.65
I tq

Indicele de profitabilitate ne permite să selectăm variantele eficiente de proiect la care ka

> 1 şi să le ordonăm după valoarea descrescătoare a indicelui k.
La proiectele la care ka = 1, VNta va fi nul. Cu cât indicele de profitabilitate ka va fi mai
mare, cu atât proiectele sunt mai eficiente.
Varianta optimă de proiect este cea care răspunde criteriului ka → maxim, în acest caz
varianta II fiind cea optimă.
VNh __1___ VNha ___1___ VNha ___1___ VNha ___1___ VNha ___1___ VNha
(1+0,20) (1+0,25) (1+0,30) (1+0,35) (1+0,40)
- 0,833 -124.950 0,800 - 0,769 - 0,740 - 0,714 -
150.000 120.000 155.350 111.000 107.100
- 0,694 -138.800 0,640 - 0,591 - 0,548 - 0,510 -
200.000 128.000 118.200 109.600 102.000
183.700 0,578 106.178,6 0,512 94.054,4 0,455 83.583,5 0,406 74.582,2 0,364 66.866,8
183.700 0,482 88.543,4 0,409 75.133,3 0,350 64.295 0,301 55.293,7 0,260 47.762
183.700 0,401 73.663,7 0,327 60.069,9 0,269 49.415,3 0,223 40.965,1 0,185 33.984,5
183.700 0,334 61.355,8 0,262 48.129,4 0,207 38.026,9 0,165 30.310,5 0,132 24.248,4
183.700 0,279 51.252,3 0,209 38.393,3 0,159 29.208,3 0,122 22.411,4 0,094 17.267,8
 117.243,8 67.780,3 30.978 2.962,9 -
18.970,5

a = 35%  VNta = 2.962,9

a = 40%  VNta = - 18.970,5

e) Rata internă de rentabilitate (RIR): reprezintă acea rată a dobânzii compuse care atunci
când se foloseşte ca rată de actualizare (a) pentru calculul valorii actuale a fluxurilor de cash-
flow şi de investiţii ale proiectelor face ca suma valorii actuale a cash-flow-lui să fie egală cu
suma valorii actuale a costurilor de investiţii si, deci, valoarea netă actuală totală să fie nulă:
RIR = a, pentru care VNta (a) = 0
amin şi amax – rata mai mică, respective rata mai mare de actualizare folosită pentru
calculul VNta; diferenţa admisă între ele trebuie să fie de maxim 5 puncte procentuale.
VN ta 2962.9 2962.9
RIR  amn (amac  amin )   0.35  (0.40  0.35)   0.35  0.05 x 
VN ta  VN ta 2962.9  18970.5 21933.4
 0.35  0.05 x0.13  0.35  0.0065  0.3565 x100  35.65

Nr./crt Indicator Varianta I Varianta

II
1 It 335.800 350.000
2 s 7,72 7,78
3 s1 0,54 0,52
4 Ph 159.100 183.700
5 T 2,11 1,91
6 e 0,43 0,52
7 K 2.660.800 2.806.500
8 k 12,23 12,47
9 k1 0,85 0,83
10 R 1,37 1,62
11 Mi 323.700 325.000
12 mi 7.441,38 7.222,22
 13 ma - -
14 Ei 152.139 169.000
15 δi 3.497,44 3.755,56
16 Ita 271.470,2 281.550
17 Ka 1,51 1,65

Din analiza indicatorilor prezentaţi rezultă că varianta a II-a este varianta optimă şi putem
trage următoarele concluzii:
Cu toate că în varianta a II-a se investeşte o sumă mai mare de bani, aceasta este
recuperată într-o perioadă de timp mai scurtă şi cu un profit mai mare faţă de prima variantă.
De asemenea, randamentul fiind mai mare în varianta a II-a, el asigură un profit final mai
mare la 1 leu investit. Luaţi pe ansamblu, majoritatea indicatorilor imobilizatori sunt mai
eficienţi în prima variantă, dar se ştie că o capacitate mai mare de producţie, ca în varianta a II-a,
necesită şi fonduri mai mari de investiţii, ceea ce conduce la o valoare mai mare a imobilizărilor
totale de fonduri. De aceea decizia de investiţii poate fi eronată dacă se bazează numai pe aceşti
indicatori.
Calculând indicatorii Băncii Mondiale putem constata că varianta a II-a de proiect este
mai profitabilă, deci proiectul poate fi acceptat.
În plan economic şi financiar, un proiect de investiţii cu VNta pozitiv semnifică faptul că
acel proiect are capacitatea de a rambursa pe perioada duratei de viaţă economică D, capitalul
investit. Cu cât VNta este mai mare, cu atât şi rentabilitatea sa este mai mare. Dacă VNta are
valoare nulă sau negativă, proiectul este inacceptabil, rentabilitatea sa fiind inferioară ratei de
actualizare (e<a); capitalul respective ar putea fi reinvestit cu o rentabilitate egală cu rata de
actualizare şi ar aduce avantaje corespunzătoare mai mari.
 CONCLUZII

Eficienţa economică a investiţiilor este o disciplină fundamentală care oferă un spectru

larg de metode şi tehnici decizionale cu referire la alocarea resurselor investiţionale, analiza
economică şi financiară a proiectelor de investiţii, evaluarea patrimoniului societăţii comerciale,
fundamentarea unor decizii economico-financiare etc.
Lucrarea « Finanţarea investiţiilor internaţionale » a fost realizată pornind de la
complexitatea activităţilor investiţionale din economia actuală, astfel că investiţiile moderne sunt
caracterizate printr-o mare diversificare şi o mare mobilitate.
Investiţiile străine directe constituie, probabil « pachetul » cel mai complet de activităţi
economice: operaţiuni financiare, organizare industrială, transfer de tehnologie, management şi
pregătire a resurselor umane etc, cu deschidere internaţională care au dominat şi influenţat în
ultimul timp structurile economice mondiale.
Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, al cărei
obiectiv principal îl constituie crearea unei economii de piaţă fundamentale, compatibile cu
principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene, vizează în principal
asigurarea unei creşteri economice durabile, promovarea unei politici economice coerente,
crearea unui mediu de afaceri prielnic, modernizarea şi dezvoltarea întregii vieţi social –
economice.
În acest context, rolul hotărâtor în atingerea obiectivelor îl au investiţiile, ca motor al
suplimentării, diversificării sau creşterii calitative a tuturor factorilor de producţie. Nu se poate
asigura sporirea capitalului fix sau circulant, suplimentarea utilajelor, sporirea productivităţii
muncii, diversificarea producţiei etc fără o judicioasă politică de investiţii.
In condiţiile economiei de piaţă, ale concurenţei şi ale existenţei proprietăţii private,
investiţiile, privite ca o economie la fondul de consum, trebuie să fie cheltuite în aşa fel încât să
asigure o eficienţă maximă, un nivel cât mai ridicat al efectelor pe unitatea de efort.
Decizia de investiţii trebuie să se bazeze pe determinări cantitative şi calitative riguroase,
care să asigure orientarea efortului, investind spre cele mai bune variante de proiect. Folosirea
cât mai riguroasă a fondurilor disponibile se bazează pe o bună elaborare a deciziilor
investiţionale. Prezenta lucrare este subordonată tocmai acestui scop şi pune la dispoziţie un
ansamblu coerent de metode, tehnici şi procedee concrete de investigare şi fundamentare a
deciziilor investiţionale.
Fucţiile de bază ale Sistemului Financiar Internaţional: Transferarea resurselor financiare
de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit
de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).
Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi
costuri scăzute);
Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre
sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);
Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;
Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;
În concluzie: Sistemul Financiar Internaţional are un impact major asupra dezvoltării
economice.
 Bibliografie

1. ANGHEL, E., Ion, Investiţii străine directe în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002
2. ANGHELACHE, G., DARDAC, N., STAICU, I., Pieţe de capital şi burse de valori,
Bucureşti, 1994
3. BUNDUCHI, M., Eficienţa economică a investiţiilor. Note de curs, Cluj-Napoca, 1978
4. CĂNĂŞOIU, I., Investiţii şi factorul timp, Editura Politică, Bucureşti, 1981
5. CISTETECAN, M., Lasăr, Economia, Eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura
Economică, Bucureşti, 2002
6. CISTETECAN, Lasăr, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
7. COCRIŞ, V., Işan, V., Economia afacerilor, Editura, Graphis, Iaşi, 1995
8. GHERASIM, Toader, Zaiţ, Dumitru, Eficienţa sistemelor de producţie, Editura
Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1991
9. HOROVITZ, Marcu, Căi şi modalităţi de creştere a eficienţei investiţiilor, Editura
Politică, Bucureşti, 1983
10. IONIŢĂ, Ion, Radu, Victor, Vasilescu, Ion, Botezatu, Mihai, Studiu de fezabilitate pentru
fundamentarea eficienţei proiectelor de investiţii, Academia de studii economice,
Bucureşti,1993
11. NEGRŢOIU, Mişu, Salt înainte.dezvoltarea şi investiţiile stăine directe, PRO Expert,
Bucureşti, 1996
12. POPA, Ana, Anghel, Nicolae, Cristea, Mirela, Eficienţa investiţiilor, Editura
Universitatea, Craiova, 20000
13. POPA, Ana, Anghel, Nicolae, Pieţe de capital şi eficienţa investiţiilor, Editura Dova,
Craiova, 1996
14. PRELIPCEANU, Gabriela, Fundamentele economice ale investiţiilor, Editura
Universităţii Suceava
15. RAŢIU-SUCIU, Camelia, Investiţii şi relansarea economică, ASE, Bucureşti, 1997
16. ROMANU, I., VASILESCU, I., Managementul investiţiei, Editura Mărgăritar, Bucureşti,
1997
17. SIMIONESCU, Aurelian, Eficienţa economică a investiţiei, Universitatea Petroşani-
Litografia, 1996
18. STAICU, Florea, PÂRVU, Dumitru, DIMITRIU, Maria, STOIAN, Marian,
VASILESCU, Ion, Eficienţa economică a investiţiilor, Eficienţa economică a
investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, 2000
19. STAICU, Ion, Gestiune financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1994
20. STOICA, Maricica, Indicatori de apreciere a eficienţei bancare,,,Economistul”, Nr.
119/11-12 sept., 1998
21. TOPALĂ, E., Fezabilităţi şi restructurare, Editura Semne, Bucureşti, 1996
22. VASILESCU, Ion, Investiţia. Studiu de caz. Teste grilă, Editura Economică, Bucureşti,
1999
23. VASILESCU, Ion, ROMANU, Ion, CICEA, Claudiu, Investiţii, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
24. VĂCĂREL, I., Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1995
25. ZAIŢ, Dumitru, Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Universităţii ,,Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 1987