Dreptul Proprietății Intelectuale C1-11 2016 PDF

Dreptul proprietății intelectuale
CURS 1 10.10.2016
Introducere
Noțiunea de dreptul proprietății intelectuale are două accepțiuni:
- un sens obiectiv = ramură juridică a dreptului privat
- un sens subiectiv = drept subiectiv civil
Sens obiectiv
Ca ramură de drept, dreptul proprietății intelectuale = ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile sociale legate de crearea și utilizarea creațiilor intelectuale.
În funcție de natura creațiilor intelectuale care generează obiectul reglementării, ramura dreptului proprietății
intelectuale comportă două subramuri:
 proprietatea literar-artistică
 proprietatea industrială
I. Proprietatea literar-artistică
Proprietatea literar-artistică vizează crearea și utilizarea operelor științifice, muzicale, literare, audio-vizuale, a
programelor pe calculator și a altora de aceeași natură.
Pentru ca o operă să fie protejată în sensul drepturilor literar-artistice, este necesar ca ea să îndeplinească
următoarele condiții:
- opera trebuie să fie o creație intelectuală; în sensul că nu este vorba despre o creație a naturii, nu este vorba
despre o creație fizică, tangibilă, cu corp; este o creație a minții umane; tablou peisaj – operă, peisajul – creația
naturii; opera este în mod necesar aceea care adaugă la datele experienței.
- opera este o creație de formă
Opera trebuie să fie în mod necesar perceptibilă prin simțuri, perceptibilă exact prin intermediul formei pe care
opera o are.
Forma operei este inteligibilă, incorporală; ea nu trebuie confundată cu suportul operei!!!; ex. opera este ceea
ce au în comun două obiecte foarte asemănătoare care seamănă prin formă
Suportul este ceea ce incorporează opera, bun corporal, iar opera este un bun necorporal în forma sa inteligibilă.
Este posibil ca opera să fie percepută de simțuri, dar prin intermediul suportului.
Este posibil ca opera să existe și fără suport, dar este dificil de probat din punct de vedere juridic.
- opera trebuie să fie originală(opusul plagiatului);
Originalitatea este expresia personalității autorului; originală – menită să-l exprime pe autorul său în societate.
În dreptul anglo-saxon, originalitatea = aport creativ. Prezumție – ceea ce nu este copiat este original.
Originalitatea nu se confundă cu noutatea. Noutatea este obiectivă și presupune a se compara opera cu tot ce îi
preexista spre a se verifica dacă este sau nu diferită de tot ce preexista. Originalitatea este subiectivă.
Teoretic, este posibil ca două persoane diferite să se exprime, fiecare pe sine, într-un mod absolut identic, în
două opere. Practic, extrem de rar se întâmplă. Prezumție simplă - ceea ce este nou este original, ceea ce nu este
nou/este identic cu o operă preexistentă nu este original.
1
Forma trebuie să fie originală pentru ca opera având acea formă să fie protejată. Nu este absolut necesar ca și
ideea exprimată în acea operă să fie originală.
Se consideră că o operă este alcătuită din conținut și dintr-o formă.

Conținutul cuprinde idei, mesaje, informații.
Forma cuprinde modalitatea în are aceste idei, mesaje, informații se exprimă.
Unii autori consideră că există și un aspect între cele două: structura.
Operă literară – ideea(tema/intriga și dezvoltarea temei), forma(structura operei și expresia acesteia)
Importanță practică: Ideile sunt de liber parcurs, pot fi preluate în mod absolut liber. Constituție – libertatea de
informație și libertatea de creație. Formele sunt protejate prin drepturi de autor și reprezintă o limitare!!!
Originalitatea nu se confundă cu valoarea. Îi este interzis judecătorului să utilizeze criteriul valorii când
determină sfera de protecție.
Proprietatea literar-artistică protejează drepturile celor care le-au creat, dar și celor care contribuie la acestea.
Drepturi de autor – drepturi recunoscute de lege celor care creează
Drepturi conexe drepturilor de autor – drepturi recunoscute celor care contribuie
Sunt recunoscute:
 În favoarea artiștilor interpreți și executanți pentru interpretările și execuțiile lor
 În favoarea producătorilor de holograme pentru hologramele pe care le produc
 În favoarea artiștilor de radio-emisiune și televiziune pentru emisiuni
 În favoarea producătorilor de baze de date pentru acele baze de date la care au contribuit cu o investiție
substanțială
Drepturile de autor și drepturile conexe sunt prevăzute în L 8/1996, modificată prin L 261/2015.
II. Proprietatea industrială

Obiect: relațiile sociale privind realizarea și utilizarea creațiilor intelectuale industriale și semnelor distinctive
ale activității industriale
Creații intelectuale industriale:
- invențiile = soluții tehnice noi aplicabile industrial
Tipuri de invenții
Modalități principale de protecție juridică a invenției:

- invențiile cele mai creative(condiția activității inventive) pot fi protejate prin brevet L 64/1991
- orice invenție care depășește stadiul simplei dexterități profesionale poate fi protejată prin model de utilitate
L 350/2007, modificată prin L 76/2012
2
O specie particulară de invenție: topografia produselor semiconductoare; protecție specială printr-un certificat
de înregistrare L 16/1995.
Produs semiconductor art.2 lit. d) = forma finală sau intermediară a oricărui produs care întrunește cumulativ
condițiile:
 este compus dintr-un substrat ce comportă un strat de material semiconductor
 este constituit din unul sau mai multe straturi de materiale conductoare, izolante sau semiconductoare,
straturile fiind dispuse conform unei configurații tridimensionale prestabilite
 este destinat să îndeplinească în mod exclusiv sau nu o funcție electronică
Topografia unui produs semiconductor art.2 lit. c) = o serie de imagini legate între ele, indiferent de modalitatea
în care acestea sunt fixate sau legate, reprezentând configurația tridimensională a straturilor care compun un produs
semiconductor și în care fiecare imagine reproduce desenul sau o parte din desenul unei suprafețe a produsului
semiconductor, în orice stadiu al fabricației sale.
Protecția este de 15 ani, deosebire de dreptul comun unde avem 20 ani!
Noile soiuri de plante L255/1998 – alt tip de invenții
- desenele și modelele = aspectul nou al unui produs industrial
Protecția designului industrial durează, în principiu, 10 ani, dar este susceptibilă de maximum 3 reînnoiri de
câte 5 ani fiecare, deci protecția totală poate ajunge la 25 de ani.
- secretele comerciale L 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale(modificată)
Secrete comerciale = informații de orice natură care dobândesc valoare economică prin aceea că deținătorul lor
a luat măsurile necesare pentru ca aceste informații să rămână dificil accesibile publicului și să nu fie cunoscute,
în general, de către acesta/public.
Secrete comerciale notorii = toată lumea știe că există un anumit secret ex. Coca-Cola
Semnele distinctive ale activității industriale – indică originea geografică a produselor/serviciilor sau originea
lor comercială
Originea geografică: indicațiile de proveniență, denumirile de origine, indicațiile geografice
Indicațiile de proveniență = semne sau denumiri prin care consumatorul este informat în legătură cu locul de
proveniență al produsului
Denumirile de origine = denumiri care indică faptul că produsul provine dintr-un anumit loc/regiune/țară, căreia
acel produs îi datorează o calitate esențială
Indicațiile geografice = indicații care informează consumatorul că produsul la care sunt aplicate provine dintr-
un anumit loc/regiune/țară, cărora acel produs le datorează fie o calitate esențială, fie o anumită reputație L 84/1991
mărcile și indicațiile geografice(republicată și modificată)
Semnele distinctive ale originii comerciale a produselor și serviciilor:

 mărcile
 firmele
 emblemele
Marca = semn prin care serviciile și produsele unui anumit comerciant pot fi deosebite de servicii și produse
similare ale altor comercianți L 84/1991
3
Firma = numele sau denumirea, după caz, sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează
Emblema = semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen art.30(1), (2) L
26/1990 privind registrul comerțului
Concluzie
Ca ramură de drept, proprietatea intelectuală este o instituție juridică complexă de drept privat. Complexă pentru
că rezultă din combinarea unor norme aparținând unor diferite ramuri ale dreptului.
Ex. titlurile de proprietate industrială(brevete etc.) sunt acte administrative emise de autorități specializate ale
administrației publice centrale; actele de utilizare și de exploatare ale acestor drepturi sunt reglementate de dreptul
profesioniștilor; formele de protecție sunt aplicații ale principiului constituțional privind protecția libertății
economice și stimularea activității creative.
Rămâne o instituție de drept privat deoarece principalele elemente care alcătuiesc sistemul normativ al
proprietății intelectuale sunt comune cu ale dreptului civil.
Ex. protecția operelor, creațiilor intelectuale industriale și semnelor se realizează prin drepturi subiective civile.
Exploatarea acestor drepturi se face în temeiul unor contracte. Aceste contracte se încheie pornind de la principiul
egalității juridice a părților și în exercitarea libertății contractuale a acestora.
4
CURS 2 17.10.2016
Sens subiectiv – Proprietatea intelectuală ca drept subiectiv
Ca drept subiectiv, dreptul proprietății intelectuale = prerogativa unui anumit titular de a autoriza sau interzice
oricare din acele activități care, potrivit legii, fac obiectul monopolului său de exploatare.
Dreptul de proprietate intelectuală este exclusiv sau privativ, în sensul că exclude orice persoană care nu are
consimțământul titularului de la îndeplinirea licită a acelei activități pe care legea o include în sfera sa de monopol.
 Spre exemplu, pentru proprietatea industrială fac, de regulă, parte din aceste activități: folosirea creației
intelectuale industriale, fabricarea produselor care le încorporează, comercializarea acestor produse, a
celor care rezultă din procesele protejate sau a celor care poartă semne distinctive protejate, inclusiv
vânzarea, oferirea spre vânzare.
 În ceea ce privește proprietatea literar-artistică, intră în conținutul activităților protejate prin dreptul
subiectiv: reproducerea, comunicarea publică a operei, distribuirea, locațiunea, împrumutul copiilor
operei, difuzarea acesteia, atât prin reprezentare directă, cât și prin semnale radio, tv, internet, satelit și
altele.
Pentru fiecare drept de proprietate intelectuală în parte, legea prevede limitativ activitățile incluse în monopolul
pe care acel drept îl conferă titularului. Din acest punct de vedere, drepturile de proprietate intelectuală sunt excepții
instituite în raport cu principiul libertății comerțului, în considerarea unor principii constituționale de importanță
egală, cum ar fi principiul stimulării creației intelectuale, principiul dreptului la informare al consumatorilor,
principiul libertății concurenței, inclusiv a concurenței prin inovație.
Obiectul
Dreptul subiectiv de proprietate intelectuală are ca obiect un bun prin determinarea legii, adică o entitate care
dobândește valoarea economică prin faptul că este protejată prin drepturi patrimoniale instituite de lege.
1. În consecință, obiectul dreptul de proprietate intelectuală este un bun doar în cazurile și în măsura în care el
îndeplinește condițiile pe care legea le impune pentru acordarea protecției.
Proprietatea corporală clasică poartă asupra unor bunuri prin natura lor. Bunurile sunt valori economice prin
natura lor susceptibile de apropriațiune. Când legea instituie pentru fiecare utilizare a informației primirea unei
sume de bani de către autor…
Bunurile devin valoroase abia prin drepturile acordate de legiuitor.
2. O a doua trăsătură a obiectului proprietății intelectuale este aceea că el se bucură de ubicuitate. Ubicuitate
sub aspectul apariției, dar și sub aspectul folosinței.
 Ubicuitatea sub aspectul apariției = la aceeași operă/la același semn se poate ajunge prin două procese
creative diferite, care au loc în mod concomitent și independent unul de celălalt.
Consecință: sistemul general aplicabil în materia proprietății industriale, conform căruia protecția este acordată
aceluia care solicită primul eliberarea titlului de protecție de către autoritatea competentă. În principiu, autorul va
fi protejat, acela care solicită primul dintre toți autorii.
 Ubicuitatea sub aspectul folosinței = permite ca aceeași creație sau același semn să fie exploatate
concomitent de doi sau mai mulți utilizatori independenți.
Proprietate corporală – mai dificil, Proprietate incorporală – posibil, folosirea de către unul nu incomodează
folosirea de către alții.
Consecință: justifică acordarea de licențe neexclusive, în virtutea căreia un titular poate să autorizeze mai multe
persoane prin contracte distincte să exploateze concomitent și, eventual, în aceleași limite, creația intelectuală sau
semnul ce face obiectul dreptului său.
5
 În principiu, licențele sunt neexclusive.
 Când prin contractul de licență titularul își asumă obligația de a nu mai acorda alte licențe, atunci licența
este numită exclusivă.
 Când prin contractul de licență titularul își asumă obligația de a nu mai acorda alte licențe și de a nu
exploata nici măcar el creația sau semnul care face obiectul contractului de licență, atunci licența se
numește exclusivă absolută.
Pentru că atât caracterul exclusiv, cât și caracterul exclusiv absolut reprezintă limitări ale dreptului de
proprietate intelectuală al titularului, fiind aplicații ale renunțării parțiale la acest drept, potrivit art.13 din C.Civ.
ele nu se prezumă.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate intelectuală

1. Dreptul de proprietate intelectuală conferă un monopol legal asupra anumitor activități privind creațiile sau
semnele protejate, monopol ce conferă titularului său un avantaj concurențial față de cei care nu pot efectua aceste
activități decât cu autorizarea lui. Această autorizare este data, de regulă, în schimbul unei sume de bani sau a altei
prestații economice.
În consecință, primul caracter este că dreptul de proprietate intelectuală este un drept patrimonial, evaluabil în
bani.
2. Dreptul de proprietate intelectuală poate fi opus oricărui terț, având un caracter absolut, opozabil erga omnes.
Opozabilitatea erga omnes a drepturilor de proprietate literar-artistică rezultă din simpla lor percepție de către
terți, opozabilitate drepturilor de proprietate industrială este, de regulă, dependentă de formalitatea înregistrării.
3. În calitatea sa de drept patrimonial, dreptul de proprietate intelectuală este alienabil. El se poate transmite
între vii prin contracte de cesiune, precum și în procesele de reorganizare a persoanei juridice, iar pentru cauză de
moarte prin moștenire legală sau testamentară.
4. Dreptul de proprietate intelectuală este temporar, de regulă.
Dacă ar fi nelimitate în timp, ele ar putea bloca economia. Legea conferă monopoluri de exploatare limitate în
timp, în sensul că titularul este stimulat pe această cale ca să dea maxima exploatare într-un timp limitat.
Proprietate literar-artistică – protecția este mai lungă, durează cât trăiește autorul și 70 de ani după moartea
acestuia; SUA 90 de ani ex. Disney
Proprietate industrială – protecție mai scurtă, durează 25/20 ani; topografie 15 ani
5. Drepturile de proprietate sunt, în principiu, teritoriale, decurgând din natura de bunuri prin determinarea legii
a obiectului.
Caracterul teritorial presupune că, în fiecare stat, o anumită creație sau un anumit semn va fi recunoscută ca
obiect de protecție exclusiv conform legilor aplicabile în acel stat, iar încălcarea protecției în acel stat nu va putea
fi stabilită și sancționată decât potrivit acelor legi, chiar dacă acea creație sau acel semn a fost realizat/ă în
străinătate sau dacă aparține unui titular străin.
Titlurile de protecție în materia proprietății industriale au, de regulă, efect național, producând efecte doar pe
teritoriul statului a cărui autoritate a eliberat titlul. Totuși, există instrumente internaționale care facilitează
mecanismul.
 Mărci – Aranjamentul de la Madrid privind protecția internațională a mărcilor permite ca printr-o singură cerere
depusă la oficiul organizației internaționale a protejării intelectuale de la Geneva, eventual prin intermediul unui
oficiu național, să se obțină certificate de înregistrare a mărcilor în fiecare din statele prezentate în acea cerere,
dacă marca solicitată îndeplinește condițiile de protecție prevăzute de legile statelor desemnate, condiții care
vor fi verificate pe baza cererii de fiecare autoritate națională/stat în raport cu propria sa lege.
6
 Brevete - În materie de brevete nu există ceva similar. Printr-o singură cerere de brevet depusă la oficiul
european de brevete se declanșează o procedură de examinare unică a condițiilor de fezabilitate prevăzute de
Convenția europeană(Convenția brevetului de la Munchen), de către acest oficiu, urmând ca brevetul eliberat
la finalizarea acestei proceduri să producă în fiecare din statele desemnate prin cerere dintre state membre ale
convenției, efectele unui brevet național emis în acel stat.
Există și titluri supranaționale uniforme, care sunt eliberate pe baza unei proceduri unice și produc aceleași
efecte în mai multe state. Spre exemplu, certificatul de înregistrare a mărcii comunitare, înlocuită din 2016 de
marca europeană, precum și certificatul de înregistrare a desenului sau modelului european, ambele emise de oficiul
european de proprietate industrială din Spania, producând efecte pe întregul teritoriu al Uniunii Europene. Se
încearcă să se instituie un mecanism similar în materie de brevete.
Conținutul dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală are un conținut similar dreptului de proprietate din dreptul comun, deoarece
ca și acesta conține patru prerogative:
 Ius possidendi - se apreciază că acesta ar consta în posibilitatea titularului de a cunoaște obiectul
protecției și de a decide în legătură cu folosirea lui. Proprietarul stăpânește și decide destinația bunului.
 Ius utendi - se spune că în privința proprietății intelectuale el constă în posibilitatea titularului de a
utiliza pentru sine creația intelectuală industrială sau semnul distinctiv.
 Ius fruendi - include posibilitatea titularului de a beneficia de exploatarea creației sau semnului ce face
obiectul semnului său de către alții.
 Ius abutendi - proprietatea corporală conține dispoziția materială și dispoziția juridică, proprietatea
intelectuală obiect incorporal, dispoziția materială nu se poate exercita, dar ius abutendi este redus la
prerogativa dispoziției juridice care presupune posibilitatea titularului de a dispune de dreptul său prin
transmitere sau prin renunțare.
RD!!!
Posibilitatea de cunoaștere a unei creații este independentă de un drept de proprietate intelectuală asupra
acesteia. Spre exemplu, orice persoană poate parcurge dispozițiile publicate de brevete înregistrate la OSIM, și nu
devine posesor sau titular de drepturi.
Posibilitatea de a utiliza pentru sine anumite creații intelectuale este independentă de dobândirea vreunui drept
de proprietate intelectuală cu privire la ele, iar posibilitatea de a utiliza pentru sine un semn distinctiv este un non-
sens. Semnul distinctiv este destinat terților.
Posibilitatea de a dispune juridic de drepturile de proprietate intelectuală este consecința firească a caracterului
patrimonial al acestui drept. Drepturile patrimoniale sunt disponibile, indiferent de natura lor, inclusiv drepturile
de creanță, potestative, reale.
Ceea ce este specific dreptului de proprietate intelectuală este că el permite titularului său să dobândească
venituri, fructe civile, în urma exploatării dreptului de către terți. Conținutul dreptului de proprietate intelectuală
se rezumă la ius fruendi, la posibilitatea de a dobândi fructe civile din exploatarea obiectului dreptului de către
terți, fie pe calea contractelor de licență, fie pe calea despăgubirilor pentru delictul civil de încălcare a
dreptului(contrafacere).
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Din punctul de vedere al clasificării drepturilor în funcție de obiect, dreptul de proprietate intelectuală este un
drept real asupra unui bun mobil incorporal, creație intelectuală sau semn distinctiv.
Din punctul de vedere al clasificării drepturilor în funcție de conținutul lor, dreptul de proprietate intelectuală
este un drept sui generis, pentru că se realizează cu concursul unui subiect pasiv nedeterminat.
7
Drepturile de proprietate intelectuală se realizează numai cu concursul unui subiect pasiv nedeterminat. De
câte ori începe să folosească opera, acel terț datorează titularului un venit în schimbul acelei folosințe. Subiectul
pasiv al dreptului de proprietate intelectuală se determină pe parcursul exercitării dreptului prin exploatarea
obiectului său de către terți.
Dreptul de proprietate intelectuală = aptitudinea titularului său de a culege venituri din orice exploatare a
obiectului său de către terți, nu se confundă cu creanța dintr-o exploatare determinată.
Diferențele dintre dreptul de proprietate industrială și dreptul de proprietate literar-artistică

1. Deși ambele pot fi concepute ca fiind, în mod esențial, monopoluri de exploatare a unor anumite activități
economice cu privire la obiectul lor, totuși, acestea au o configurație diferită datorită naturii deosebite a creațiilor
pe care le protejează și a proceselor creative pe care le stimulează.
Spre exemplu: dreptul de autor se dobândește prin faptul creației; dreptul de proprietate industrială se
dobândește pe temeiul unui titlu de protecție emis de o autoritate publică competentă.
Din faptul creației unei invenții nu se naște decât un drept de creanță al autorului, în principiu, având ca obiect
eliberarea de către autoritate a titlului de protecție sub condiția ca autorul să fie primul care solicită autorității acest
titlu. Aceasta este o creanță condițională și de natură mixtă, dar este și de drept public.
Din momentul în care condiția se îndeplinește, adică autorul este primul care a solicitat, abia din acel moment
autoritatea devine obligată să elibereze titlul de protecție, iar din acesta se va naște dreptul de proprietate
intelectuală, opozabil erga omnes, cu efect retroactiv, în principiu de la data depunerii cererii de protecție la
autoritate.
2. Dreptul de autor protejează originalitatea, care este subiectivă, fiind expresia personalității autorului. Dreptul
de proprietate industrială protejează noutatea, care este obiectivă, presupunând că nicio creație identică nu
preexista față de data depunerii cererii de protecție.
3. Dreptul de autor oferă o protecție subțire, iar dreptul de proprietate intelectuală oferă o protecție adâncă.
Adică o operă este protejată prin drepturi de autor doar împotriva copiei fidele a formei sale. Ideile sunt de liber
parcurs, pot fi folosite de oricine fără nicio autorizație, ceea ce nu trebuie preluat este forma de exprimare a acelor
idei. În cazul proprietății industriale, mai ales asupra invențiilor, ceea ce se protejează este conținutul, nu doar
forma, este soluția tehnică a unei probleme, specie de idee. Orice preluare substanțială a acelei soluții tehnice,
indiferent de forma acelei preluări, intră sub incidența dreptului titularului de protecție.
4. Dreptul de autor este, de regulă, mai îndelungat decât dreptul de proprietate industrială asupra creațiilor
intelectuale industriale. În schimb, dreptul de proprietate industrială asupra semnelor distinctive ale activității
industriale are vocație la perpetuitate. Spre exemplu, firma/emblema/denumirea de origine, odată înregistrate,
rămân protejate. Marca se înregistrează pe 10 ani, dar poate fi reînnoită la nesfârșit. Nu este o barieră în calea
comerțului.
5. Dreptul de autor care protejează expresia subiectivă a personalității comportă foarte importante prerogative
personal nepatrimoniale, care sunt drepturi subiective asupra modului în care autorul s-a exprimat social prin
opera sa. Dreptul de proprietate industrială comportă un număr mai restrâns în cazul creațiilor intelectuale
industriale și nu comportă deloc asemenea prerogative în cazul semnelor distinctive ale activității industriale.
8
CURS 3 24.10.2016
La curs vom discuta: Invenții, Mărci, Operele literar-artistice
Protecția juridică a invenției

Se realizează prin una dintre următoarele două modalități:
1. Brevetul de invenție = titlu de protecție aplicabil când invenția comportă activitate inventivă
2. Certificatul de înregistrare a unui model de utilitate = titlu disponibil și atunci când invenția, deși nu
comportă activitate inventivă, depășește totuși stadiul de creativitate al simplei dexterități profesionale.
Invenția nu poate face obiectul unui drept exclusiv de exploatare decât pe baza unuia dintre aceste tipuri de
protecție.
Ca în cazul oricărui alt titlu de proprietate industrială, aceste titluri de protecție sunt acte juridice.
Din punctul de vedere al procedurii de emitere și al organului emitent, ele pot fi considerate acte administrative.
Sunt emise de o autoritate a administrației publice centrale specializate pentru emiterea titlurilor de proprietate
industrială, numite Oficiul de stat pentru invenții și mărci(OSIM).
Procedura aplicată pentru această autoritate … cerințele de formă ale fiecărui act inclus în această procedură =
alcătuiesc condițiile de formă pentru validitatea titlului de protecție.
Pe lângă aceste condiții de formă, titlul de protecție este supus condițiilor de fond ale validității oricărui act
juridic ex. cauza licită, dar și unor condiții specifice care vizează obiectul protecției, invenția, și subiectele
protecției, titularii de brevet sau de certificate de înregistrare a modelului de utilitate.
Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, OSIM emite titlul de protecție, titlu care produce efecte de drept
privat, mai ales.
Principalul său efect este dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenției.
Analiză: Condiții protecției(fond – ale obiectului protecției și ale subiectelor protecției, formă) + Efecte
protecției
Invenții
 brevet
 model de utilitate
Pentru brevetul de invenție, condițiile și efectele sale, în principiu, sunt reglementate de L 64/1991 privind
brevetele de invenție.
Condițiile de fond ale obiectului protecției art.2 din L invenția brevetată
Seminar: Condițiile de fond ale subiectelor art.3-5 L 64/1991, L 83/2014 privind invențiile de serviciu
Condițiile protecției prin brevet(materiale): izvoarele juridice(nu intră la examen), condițiile de formă ale
brevetului de invenție
Condițiile de fond ale obiectului protecției
Art.6(1) din L 64/1991 – un brevet poate fi acordat pentru orice invenție având ca obiect un produs sau un
procedeu în toate domeniile tehnologice, cu condiția ca această să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să
fie susceptibilă de aplicare industrială.
Condițiile pozitive ale obiectului protecției prin brevet
1. Obiectul brevetului să fie o invenție, adică o soluție a unei probleme tehnice;
9
Problemă tehnică – conținut larg, include orice problemă din activitatea practică; soluția problemei se poate
prezenta fie ca un produs, fie ca un procedeu. Astfel, invențiile se clasifică în funcție de obiectul lor.
Produsul art.12(2) din Regulamentul de aplicare a L – produsul reprezintă un obiect cu caracteristici
determinate, definite tehnic prin părțile sale constitutive și, după caz, constructive, prin elementele de legătură
dintre acestea, prin forma sa constructivă sau, după caz, a părților constitutive, prin materialele din care este
realizat, prin relațiile constructive de poziție și funcționare între părțile constitutive sau prin rolul funcțional al
acestora. Produsul definește soluția tehnică în funcție de anumite elementele componente ale unei structuri și
raporturile de poziție și funcționare dintre aceste elemente.
Procedeele art.13(2) din Regulamentul de aplicare a L – procedeul reprezintă o succesiune logică de etape, faze
sau pași, definite prin ordinea de desfășurare, prin condiții inițiale, cum ar fi materia primă aleasă, prin parametrii
și condiții tehnice de desfășurare, și/sau mijloace utilizate. Procedeul este o succesiune de activități. Aceste
activități sunt orientate către un rezultat tehnic. Procedeul se definește prin ordinea acestor activități, mijloacele pe
care le implică efectuarea lor, precum și bunurile, produsele asupra cărora se efectuează ele. Este foarte posibil ca
procedeul să urmărească rezultatul tehnic al obținerii unui produs, caz în care acest rezultat tehnic este de natură
cantitativ. Este posibil ca procedeul să urmărească rezultate calitative ex. modificarea unei temperaturi, ventilarea
unui spațiu, transmiterea unui mesaj pe cale electro-magnetică etc.
Foarte multe soluții tehnice sunt susceptibile de a fi descrise ca produse, dar și ca procedee.
Ex. porta-vocea – poate fi descrisă ca un produs care, printr-o anumită așezare a anumitor componente, permite
amplificarea sunetului sau ca un procedeu de amplificare a sunetului, caz în care fabricarea produsului va fi descrisă
ca succesiune de etape conectate între ele. Uneori, din punct de vedere juridic, legea interzice anumite aspecte
pentru produse, deci te poți folosi de reglementarea de la procedee.
Art.7(1) din L 64/1991 – există o serie de creații intelectuale cărora legiuitorul le retrage natura de soluții
tehnice, excluzându-le de la brevetare. Acest articol enumeră o serie de creații care nu sunt considerate invenții.
Art. 7 Lit. a) descoperirile, teoriile științifice și metodele matematice
Descoperirile – în practică se confundă cu invențiile; ideea preexistă(concepție filosofică); = identificarea unor
raporturi preexistente în natură; teoriile științifice = încercări de a înțelege aceste raporturi preexistente;
descoperirile și teoriile științifice diferă de invenții prin acea că invențiile sunt soluții tehnice noi, diferite de ceea
ce există în natură; uneori, invențiile sunt întemeiate pe descoperiri sau pe teorii științifice, dar protecția prin brevet
nu se va aplica descoperirii sau teoriei științifice utilizate, ci va privi aplicați nouă a descoperirilor/teoriilor
științifice; înseamnă că acea descoperire/teorie poate fi utilizată în orice alt mod.
Metodele matematice – sunt lipsite de caracter tehnic și nu rezolvă probleme practică; soluțiile tehnice prin care
se aplică metode matematice pot fi considerate invenții și brevetate ca atare.
Art.7(1) Lit. b) creațiile estetice
Nu este exclus ca o anumită soluție tehnică să fie valoroasă din punct de vedere estetic, dar ea nu va fi brevetată
pentru valoarea sa estetică, ci în virtutea caracterului său tehnic și doar în limitele funcționalității sale tehnice.
Aspectul estetic al unei creații care privește întotdeauna forma sa perceptibilă simțurilor poate fi, în schimb,
protejat pe calea drepturilor de autor, proprietatea literar-artistică.
Art.7(1) Lit. c) planurile, principiile și metodele în exercitarea de activități mentale în materie de jocuri
sau în domeniul activităților economice, precum și programele pe calculator
Planurile, activitățile mentale și jocurile - sunt considerate lipsite de caracter tehnic, pentru că nu urmăresc un
rezultat practic, concret.
Metodele privind activitățile economice/metode de afaceri și programele de calculator - textul reia un principiu
impus de Convenția de la Munchen prin care dreptul european al brevetelor se diferențiază net de dreptul american
10
al brevetelor. În SUA, principiul este că tot ce e creat de om sub soare poate fi invenție. În Europa, s-a considerat
că brevetarea lor ar fi un instrument de blocare a pieței, ar împiedica concurența, iar acest monopol ar fi excesiv.
Noțiunea rămâne aplicabilă numai când nu se poate identifica un rezultat pragmatic urmărit.
Programele de calculator – în dreptul european, acestea sunt considerate texte, specie a genului literar, lipsindu-
le caracterul tehnic; pot fi protejate prin intermediul proprietății literar-artistice; proprietatea literar-artistică este
limitată la forma de exprimară, deci nu vor putea fi protejați algoritmii, ci doar textele, deci aceștia vor putea fi
folosiți în oricare alt text; există un remediu ca și brevetul să ofere protecție.
Art.7 Lit. d) prezentările de informație
Informația – de liber parcurs în virtutea dreptului public de a avea dreptul la informare
Prezentarea informației – dacă îmbracă o formă originală, poate fi protejată prin drepturi de autor; în lipsa
caracterului tehnic, aceasta nu poate fi protejată ca invenție.
Art.7(2) din L 64/1991 – prevederile alin.(1) nu exclud brevetabilitatea obiectelor … incluse în acest alin decât
în măsura în care cererea de brevet de invenție sau brevetul de invenție se referă la astfel de obiecte sau activități
considerate în sine. Excluderea nu este radicală sau rigidă.
2. Invenția brevetată să fie nouă;
Art.9(1) – o invenție este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
Data de referință în raport cu care se apreciază dacă o invenție este sau nu nouă este data de prioritate a acelei
invenții. De regulă, data de prioritate a unei invenții este data la care s-a depus la OSIM cererea de brevet de
invenție, numită și data depozitului național reglementat. Cererea de brevet de invenție trebuie să îndeplinească
niște condiții de formă. Prin excepție, data de prioritare poate fi anterioară în două cazuri:
1. Prioritate unionistă
2. Prioritate internă
Prioritatea unionistă este acordată atunci când, cu cel mult 12 luni înainte de data constituirii depozitului
reglementat la OSIM???, pentru aceeași invenție, același solicitant sau predecesorul său în drepturi a depus o cerere
de protecție într-un alt stat membru al convenției de la Paris privind protecția proprietății industriale sau a
Organizației mondiale a comerțului. Într-un asemenea caz, data de prioritate va fi considerată nu data depozitului
național reglementat la OSIM, ci data la care s-a cerut titlul de protecție în acel alt stat.
Prioritatea internă se realizează dacă, cu cel mult 12 luni înaintea de data constituirii unui anumit depozit
național reglementat privind o anumită invenție, același solicitant sau antecesorul său în drepturi a mai cerut
brevetarea aceleași invenții tot la OSIM. În acest caz, solicitantul poate cere ca data de prioritate a celei de-a doua
cereri de brevet să fie data primei cereri, urmând ca prima cerere să fie considerată retrasă.
Data de referință a noutății…
Art.9(1) – invenția este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii
Art.9(2) – stadiul tehnicii cuprinde toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere
scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data de prioritate.
Stadiul tehnicii este mondial. O soluție poate să fi ajuns la cunoștința publicului oriunde în lume, pentru ca ea
să fie considerată inclusă în stadiul tehnicii.
Acest stadiu nu este limitat în timp cu privire la soluțiile dintr-o anumită perioadă. Este suficient ca soluția să fi
devenit accesibilă publicului oricând înainte de data de prioritate.
Ex. brevetarea tehnicii de fabricare a berii în Belgia – un concurent a cerut nulitatea absolută a brevetului pe
motivul lipsei invenției, metoda fabricării regăsindu-se într-un manuscris accesibil publicului din sec. XVIII.
Instanța a admis cererea de constatare a nulității brevetului.
11
În materie de invenții, noutatea trebuie să fie absolută în timp și spațiu.
O soluție poate să fie cuprinsă în stadiul tehnicii în orice modalitate accesibilă publicului, iar nu neapărat sub
forma unui document scris. Textul prevede că în stadiul tehnicii sunt cuprinse cunoștințe care are devin accesibile
publicului fie printr-o descriere scrisă(1), fie printr-o descriere orală(2) ex. conferință științifică. Auto-divulgarea
este tolerată într-o anumită limită. Stadiul tehnicii poate fi adus la cunoștința publicului prin folosire(3).
În oricare mod ar fi adus la cunoștință în stadiul tehnicii, dacă această aducere este distructivă de noutate, ea se
numește anterioritate. Anterioritățile trebuie să fie publice, certe, complete și suficiente.
a) Anterioritățile să fie publice
Este publică orice soluție sau cunoștință care a devenit accesibilă unei persoane ce nu este ținută să-i asigure
secretul. Deci nu este nevoie ca persoana să fi cunoscut efectiv acea informație. Este suficient ca ea să o fi putut
cunoaște, ca informația să-i fi fost accesibilă, chiar dacă nu i-a fost efectiv cunoscută.
Despre acea persoană trebuie să se stabilească faptul că, având în vedere împrejurările în care putea să acceadă
la informație, ea nu era ținută să asigure confidențialitatea acesteia. Ex. Comunicarea informației către salariați,
care sunt ținut de secretul profesional în legătură cu secretele de afaceri ale angajatorului, nu face ca informația să
devină accesibilă publicului; comunicarea într-o conferință profesională, deschisă oricărei persoane care plătește
taxa, este o formă de publicitate în sensul acesta tehnic a soluției tehnice respective; 1840 SUA prototipul de
închidere a unui corset, înregistrat de altcineva, brevetul a fost anulat, considerându-se că din momentul înmânării
soției a prototipului, acesta a fost făcut public.
Art.9(3) excepție de la cerința publicității anteriorităților – stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conținutul
cererilor depuse la OSIM al cererilor internaționale pentru care s-a deschis faza națională în România sau europene
desemnând România, așa cum acestea au fost depuse care au anterioară date de +++ și care au fost publicate la sau
după această dată, potrivit legii.
Textul cuprinde și informații care se publică după data de prioritate. Excepția cuprinde doar acele cereri de
brevet pe temeiul cărora s-ar putea elibera un act juridic având efectele brevetului în România.
Există 3 categorii de asemenea cereri:
- cererile de brevet depuse la OSIM
- cererile introduse pe cale internațională potrivit tratatului de cooperare în domeniul brevetelor și care au apucat
să fie înaintate Oficiului de stat pentru invenții și mărci(OSIM)
- cererile europene – cererile depuse în conformitate cu convenția brevetului european la oficiul de brevete de
la Munchen, în care România figurează ca stat desemnat, pentru ca eventualul brevet ce va fi eliberat pe baza cererii
să-și producă efectele pe teritoriul său. +++
b) Anterioritățile să fie certe
Sunt certe atunci când data la care ele au devenit accesibile publicului poate fi stabilită cu precizie.
Precizia este aceea suficientă pentru ca să se poată stabili dacă soluția în cauză a precedat-o sau nu pe aceea
despre a cărei noutate este vorba.
c) Anterioritățile să fie complete
Modul în care soluția a fost adusă la cunoștință publică anterior trebuie să conțină toate elementele soluției în
legătură cu care se verifică noutatea pentru ca această noutate să fie distrusă.
2016 abc – se solicită brevetarea, soluția are un element în plus față de ambele anteriorități
2015 ab = anterioritate
2014 bc = anterioritate
12
Anterioritățile nu se pot combina. Toate elementele soluției trebuie să fie cuprinse în modul de comunicare către
public. Anterioritățile nu pot fi combinate în sistem mozaic.
d) Anterioritățile să fie suficiente
Este suficientă dacă modul prin care soluția a fost adusă la cunoștință publică a implicat o asemenea descriere
a acelei soluții încât, parcurgând descrierea, specialistul mediu în domeniul tehnic relevant ar fi putut să realizeze
soluția.
Există două situații în care, anteriorități care îndeplinesc toate trăsăturile menționate, nu sunt totuși distructive
de noutate:
- Situația abuzului împotriva solicitantului
- Situația introducerii într-o expoziție internațională
Situația abuzului împotriva solicitantului
Art.10 lit. a) Divulgarea invenției nu este luată în considerare dacă a intervenit într-un interval de 6 luni înaintea
datei de prioritate și dacă rezultă direct sau indirect, ca urmare a unui abuz evident împotriva solicitantului sau
predecesorului dreptului acestuia.
Abuzul descrie orice situație în care invenția a ajuns la cunoștință publică cu încălcarea, în orice mod, a voinței
solicitantului sau autorului său.
Ex. dacă solicitantul a solicitant intenvția de la un terț cu asumarea … sau de a utiliza informația primită decât
într-un scop determinat, iar ulterior terțul încalcă aceste obligații, soluția devenind accesibilă și unor persoane care
nu sunt ținute la confidențialitate, atunci se poate reține un abuz împotriva solicitantului. La fel și dacă solicitantul
sau predecesorul său în drepturi au consfințit la divulgare printr-un act juridic afectat de viciul dolului sau de viciul
violenței. De asemenea, atunci când un terț sustrage din sfera de control a solicitantului sau autorului său soluția
tehnică, iar ulterior o divulgă.
Abuzul trebuie să fie evident în sens probatoriu, adică el trebuie probat cu certitudine.
Situația introducerii într-o expoziție internațională
Art.10 lit. c) – divulgarea invenției nu este luată în considerare dacă a intervenit în intervalul de 6 luni înainte
de data de prioritate, dacă rezultă direct sau indirect ca urmare a faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi
al acestuia a expus invenția într-o expoziție internațională oficială sau oficială recunoscută. O expoziție poate fi
calificată ca oficială sau oficială recunoscută dacă întrunește cerințele prevăzute de Convenția de la Paris privind
expozițiile.
Art.10(2) – invenția să fi fost expusă efectiv, simpla includere în catalogul expoziției nu este suficientă.
13
CURS 4 31.10.2016
3. Condiția activității inventive;
Art.11(1) din L 64/1991 - O invenție este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o persoană
de specialitate, ea nu rezultă în mod evident din cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii.
Condiția activității inventive se mai numește și neevidență sau pas inventiv.
Această condiție măsoară gradul de creativitate al soluției tehnice noi.
În cursul procesului de examinare în vederea acordării brevetului, această condiție nu se verifică decât dacă s-a
stabilit deja că este îndeplinită condiția noutății, pentru că tocmai ce are nou invenția, ceea ce are ea diferit față de
oricare din cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii trebuie să nu-i fi fost evident persoanei de specialitate la data
de prioritate.
Persoană de specialitate – această noțiune determină o persoană abstractă reputată a cunoaște în întregime stadiul
tehnicii, fără a depune vreun efort creativ pentru corelarea elementelor din acest stadiu al tehnicii; harnic,
experimentat, dar rutinat; examinator perfect.
Stadiu al tehnicii pentru activitatea inventivă - se apreciază în mod similar cu situația stabilirii noutății, dar cu
două diferențe:
1) în privința activității inventive, condiția ca anterioritatea să fie publică nu comportă nicio excepție, deci
cererile de brevet care s-ar putea solda cu eliberarea unui brevet în România, dacă nu au fost publicate, nu
vor fi cuprinse în stadiul tehnicii pentru aprecierea activității inventive, chiar dacă ulterior vor fi publicate;
2) în cazul stadiului tehnicii pentru aprecierea noutății, se preciza că anterioritățile să fie complete, acestea
neputându-se combina, dar pentru activitatea inventivă, anterioritățile pot fi combinate în sistem mozaic
și, în măsura în care combinarea era evidentă pentru persoana de specialitate, ea înlătură condiția activității
inventive; dacă însăși această combinare implică un element neobișnuit, surprinzător, creativ, atunci
îndeplinirea condiției activității inventive rezultă tocmai din acest element.
Activitatea inventivă poate rezulta:
 din modalitatea novatoare și revoluționară în care se formulează problema tehnică;
 din rezultatul imprevizibil atins prin folosirea unor mijloace cunoscute;
 din înlăturarea unor dificultăți ce păreau insurmontabile și folosirea unor mijloace cunoscute;
 din utilizarea unor mijloace neașteptate pentru atingerea unui rezultat cunoscut;
 din selectarea dintr-o scală mai largă cunoscută unui segment sau a unor elemente care implică un
avantaj particular specific acelui segment/elemente neașteptat(= brevet de selecție).
Ex. Aflu că aspirina face mai bine copiilor cu o anumită vârstă, adică un plus de eficiență terapeutică. – brevet
specific pentru această utilizare
Indiciile privind activitatea inventivă(nu sunt criterii, ele trebuie combinate):
 numărul încercărilor anterioare – dacă s-a încercat de 15 ori și nu s-a reușit, iar din a 16-a încercare s-a
reușit, atunci rezultă activitatea inventivă din însuși acest fapt; dacă nu s-a încercat niciodată și la prima
încercare s-a reușit, atunci la indiciul acesta condiția nu trece ca fiind îndeplinită, dar s-ar putea să treacă
la un alt indiciu ex. modul surprinzător în care s-a pus problema tehnică;
 numărul și neomogenitatea de proveniență a anteriorităților combinate – depășirea specializării întâlnite
în practică;
 dimensiunea calitativă a diferențelor față de stadiul cel mai apropiat al tehnicii/dimensiunea progresului
tehnologic rezultat din invenție – ex. s-a inventat un tratament împotriva virusului HIV – 40 de ani a fost
o problemă pentru lumea medicală, deci este un progres considerabil;
 ritmicitatea progreselor tehnologice în domeniul tehnic al soluției – ex. domeniul informatic – progresele
tehnologice sunt extrem de rapide; în acest domeniu, activitatea inventivă este mai rară pentru că e greu
să mai aduci ceva nou;
14
 înfrângerea unei prejudecăți tehnice ex. o anumită întrebuințare în scop terapeutic a unei substanțe anterior
considerate dăunătoare.
Activitatea inventivă este condiția esențială pentru acordarea unui brevet de invenție, ea fiind măsura efortului
creativ și servește drept rațiune teleologică a întregului sistem de drept/ratio lege.
Neîndeplinirea ei nu exclude complet de la protecție creația tehnică nouă, pentru că, în măsura în care invenția
îndeplinește celelalte condiții și depășește nivelul simplei dexterități profesionale a persoanei de specialitate, ea se
poate bucura de protecție prin modelul de utilitate.
4. Aplicabilitatea industrială;
Două subcondiții vizând:
 aplicabilitatea
 caracterul industrial
 Sub aspectul aplicabilității:
(1) Aplicarea soluției tehnice trebuie să fie posibilă. Dacă aplicarea nu ar putea reuși decât în condițiile infirmării
unei legi fizice general acceptate, atunci condiția nu este îndeplinită. Ex. perpetuum mobile – dispozitiv care își
menține o mișcare ciclică permanentă încălcând legile de conservare acceptate;
(2) Este nevoie ca aplicarea soluției tehnice să fie reproductibilă, în sensul că efectuarea acelorași operațiuni,
în aceeași parametrii, asupra acelorași obiecte, ar trebui să conducă cu necesitate la atingerea acelorași rezultate.
Dacă descrierea soluției tehnice noi este atât de largă încât aplicarea ei ar conduce de fiecare dată la un rezultat
foarte diferit de aplicările anterioare, fără să se poată stabili o marjă rezonabilă de variații în privința rezultatului
atins, atunci soluția va fi respinsă ca inaplicabilă industrial. Din acest punct de vedere, condiția aplicabilității
industriale este o aplicație în domeniul brevetelor a condiției obiectului actului juridic de a fi determinat sau cel
puțin determinabil. Ex. brevetez un procedeu de obținere a energiei pe care îl descriu și, uneori, urmarea acelei
descrieri permite să se obțină rezultatul urmărit. Se acceptă cu o marjă de până 50% de variabilitate a rezultatelor
invenției nu compromite condiția aplicabilității industriale.
 Sub aspectul caracterului industrial:
Art.12(1) din L 64/1991 - O invenție este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul
său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură. Convenția de la Paris 1883
privind protecția proprietății industriale
Noțiunea de industrial trebuie înțeleasă într-un sens foarte larg, cuprinzând toate domeniile activității
economice.
5. Condiție negativă de brevetabilitate – o soluție trebuie să nu fie exclusă de la brevetare printr-o
dispoziție expresă;
Principiu: Brevetul de invenție se acordă asupra unei soluții tehnice din orice domeniu tehnologic. Art.6(1) din
L 64/1991
Excepție: cazul în care legea exclude în mod expres anumite soluții de la brevetare.
Excluderile sunt listate în art.8 din L 64/1991 care trebuie corelat cu art.6(2) din L 64/1991 pentru a se determina
limitele excluderilor.
Art.8(1) lit. a) - Nu se acordă brevet de invenție pentru invențiile a căror exploatare comercială este contrară
ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv pentru cele dăunătoare sănătății și vieții persoanelor, animalelor ori
plantelor, și care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiția ca această excludere să nu depindă
numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziție legală;
Pentru a se încadra în această excludere, soluția trebuie să fie intrinsec nocivă, în sensul că, indiferent de ce
exploatare i se va da, ea ar atrage consecințe nocive pentru viața sau sănătatea organismelor vii sau pentru mediu.
15
Textul exclude invențiile contrare ordinii publice, cât și cele contrare bunelor moravuri.
Ordine publică – o simplă reglementare de interzicere a utilizării sale este un argument suficient.
Bunele moravuri reprezintă acele reguli morale general îmbrățișate în societate. Regula morală este o regulă
impusă de fiecare asupra propriei conștiințe. Bunele moravuri sunt ale tuturor, fiind generalizarea pur statistică a
regulilor morale subiective. Judecătorul nu trebuie să confunde propria morală cu bunele moravuri. Bunele
moravuri au o variabilitate istorică.
Ex. Evoluția societății privind contracepția fizică. Oficiul francez de brevete a respins de la brevetare soluția
tehnică privind contracepția fizică, motivând că soluția tehnică reprezintă o aplicațiune care încurajează practicile
adulterine și imorale. De asemenea, se dorea stoparea creșterii populației care nu corespundea resurselor
disponibile ale plantei și ducea la canibalism.
Ex. Șoricelul oncologic = animăluț inventat în anii 1980 la Harvard pentru a testa tratamentele oncologice pe
țesutul său, adică un animăluț menit să aibă cancer. Au solicitat brevetarea lui. În SUA s-a obținut brevetul fără să
se ridice problema niciunui aspect moral. În Europa s-a considerat imoral să brevetezi un organism a cărei singură
funcție este să sufere. Ulterior s-au analizat avantajele și dezavantajele, în final s-a considerat că suferința
oamenilor a cântărit mai mult.
Se face o distincție în funcție de natura organismului. Animal – problema e tratată în fiecare caz în parte. Om –
exclusă orice invenție care conduce la suprimarea sau la alterarea sănătății acelui organism, chiar dacă servește
prevenirii suferințelor altora. Aprecierea vizează exclusiv țesutul uman asupra căruia poartă invenția.
Ex. Celulele stem nu au fost brevetate în Europa, acestea fiind menite să distrugă alte celule ale corpului uman.
Art.8(1) lit. b) – Soiurile de plante și rasele de animale, și nici pentru procedeele esențial biologice pentru
obținerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice și produselor obținute din
aceste procedee;
Dispoziția trebuie corelată cu art.6(2) lit. b) conform căreia: Invențiile din domeniul biotehnologiei sunt
brevetabile dacă se referă la plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenției nu se limitează
la un anumit soi de plante sau la o anumită rasă de animale.
Cele dispoziții se delimitează, nu sunt contradictorii.
Numai ultimul rang taxonomic nu poate fi brevetat. Orice rang taxonomic superior este brevetat.
Clasificarea a tot ceea ce este viu se numește taxonomie.
Regnul animal și regnul vegetal; regnul animal se împarte în clasa vertebratelor și clasa nevertebratelor; clasa
vertebratelor se împarte în mai multe grupe; o grupă din clasa vertebratelor, mamiferele, se împarte în mai multe
familii(ovine, porcine, canine, feline); familiile se împart în specii(felinele în lei, tigri, pisici); speciile se împart în
rase(pisica birmaneză). Pisica birmaneză cu alte rase de pisici alcătuiesc împreună specia pisici.
O specie poate fi brevetată. Dacă aspectele de noutate sunt suficient de numeroase încât să definească o nouă
specie de animal, atunci acea nouă specie poate fi brevetată. Dacă variația față de ceea ce este anterior cunoscut nu
este suficient de mare/amplă încât să genereze o nouă specie, ci reprezintă doar o nouă rasă a speciei anterioare
cunoscute, atunci această nouă rasă(pentru animale) sau soi(pentru plante) nu va fi brevetată.
Rase de animale – nu avem reglementare specială care să ofere o formă de protecție exclusivă
Noile soiuri de plante – L 255/1998 specială care încurajează crearea de asemenea noi soiuri
Nu se pot breveta procedeele esențial biologice, adică acelea care decurg fără ca intervenția omului să fie absolut
necesară. Ex. orice plantă care dispune de apă crește; procesul de generare a fructelor din semințe nu implică în
mod necesar o intervenție a omului; nu este o soluție tehnică obținerea fructelor.
Această excludere nu se aplică procedeelor microbiologice și produselor obținute prin aceste procedee.
16
Procedeu microbiologic – distincție de dimensiune față de biologic; microbiologic = care nu poate fi perceput
de către om prin simțurile lui, deci, în principiu, se produce în natură fără ca omul să fie conștient.
Procedeele care utilizează acțiunea acestor microorganism pot fi brevetate pentru că utilizarea lor pentru
atingerea unui rezultat tehnic, de regulă fiind vorba de metode terapeutice(ex. vaccinuri), presupune izolarea
microorganismelor în cauză și, uneori, crearea unui mediu în care acțiunea lor să-și producă efectele dorite sau
administrarea lor concentrată în anumite doze sau cantități cu privire la obiectul care urmează să suporte această
acțiune.
Toate aceste operațiuni(izolare, crearea mediului, administrare) sunt intervenții artificiale. Deci, chiar dacă
acțiunea ca atare a microorganismelor are natură esențial biologică, deoarece dimensiunea acestor organisme
necesită ca utilizarea lor să implice o activitate umană consistentă, se consideră că ea are caracter tehnic și este,
prin urmare, brevetată.
Art.8(1) lit. c) – Invențiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării și dezvoltării sale, și nici
pentru simpla descoperire a unui dintre elementele sale, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei gene;
Art.6(2) lit. d) – Totuși, invențiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile dacă se referă la un element
izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic, inclusiv secvența sau secvența parțială a unei
gene, chiar dacă structura acelui element este identică cu structura unui element natural.
Dacă este vorba despre corpul uman în orice stadiu al formării sale(spermatozoid, ovul etc.), nu este brevetabil,
chiar dacă ar fi produs artificial.
Părțile corpului uman(gene, țesturi, organe, sisteme):
 Dacă sunt doar descoperite, cercetătorul aflând de preexistența lor, în principiu nu sunt brevetabile.
 Dacă sunt create artificial, creația comportând un element de noutate și o intervenție umană esențială,
atunci ele sunt brevetabile. Ex. teoretic, pot breveta un aparat reproducător nou, dar nu și ovulele produse
de acesta; un ficat nou
De la principiul nebrevetării descoperirii având ca obiect părțile corpului uman există excepția izolării unei gene
sau a unei secvențe parțiale dintr-o genă.
Rațiunea acestei excepții este similară cu aceea a brevetabilității procedeelor microbiologice, adică izolarea unei
secvențe dintr-o genă pentru atingerea unui anumit rezultat și implică, în mod necesar, o intervenție umană. Această
izolare se apropie foarte mult de o soluție tehnică.
Corpul uman are aprox. 14.000 de gene; ADN-ul este o structură chimică alcătuită din 4 tipuri de proteine, iar
succesiunea proteinelor este un fel de text care cuprinde toate caracteristicile personale. Nu s-a reușit să se citească
succesiunea aceasta, deși textul este disponibil. Fiecare secvență din acest text trebuie analizată pentru a identifica
ce genă este responsabilă pentru o anumită situație ex. de ce facem cancer.
Izolarea unei secvențe a fost recunoscută ca brevetată, deși ea este o descoperire în esență.
Se mai adaugă o cerință art.12(2) - Aplicabilitatea industrială a unei secvențe sau a unei secvențe parțiale a unei
gene trebuie să fie dezvăluită prin cererea de brevet de invenție. Pentru orice altă soluție tehnică aplicabilitatea
industrială se prezumă, dacă nu a fost menționată, ea rezultând din aspectele tehnice ale descrierii. În privința
genelor, simpla izolare a genelor nu este brevetabilă dacă nu este însoțită de indicarea funcției pe care gena izolată
o îndeplinește, antrenând posibilitatea de a fi aplicată într-un domeniu al activității umane.
Art.8(1) lit. d) - Nu se acordă brevet de invenție pentru metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin
chirurgie sau prin terapie, și metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal. - dispoziție de
tradiție în dreptul continental al brevetelor
Se consideră că este imoral să exploatezi economic suferința altora. Dacă brevetezi o metodă de tratament
înseamnă că oricine dorește să beneficieze de tratament trebuie să plătească un cost pentru titularul de brevet.
17
Art.8(2) - Dispozițiile de la lit. d) nu se aplică produselor, în special substanțe sau compoziții pentru utilizare în
oricare dintre aceste metode.
Nu s-a putut obține brevetul pentru tratarea gripei, răcelii, altor afecțiuni pulmonare prin intermediul aspirinei,
fiind o metodă de tratament. Dar s-a putut breveta aspirina pentru tratarea gripei, răcelii și altor afecțiuni pulmonare.
Joc de cuvinte care a permis industriei farmaceutice europene să se regenereze. Nu se brevetează metoda de tratare,
dar se brevetează substanța pentru respectiva afecțiune.
Art.9(4) - Prevederile privind condiția noutății nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanțe sau compoziții
cuprinse în stadiul tehnicii, pentru utilizarea acesteia într-o metodă dintre cele prevăzute la art.8(1) lit. d), dacă
utilizarea sa în oricare dintre aceste metode nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
Poți obține un al doilea brevet tot pentru aspirină dacă utilizarea ei vizează o altă metodă de tratament. Ex.
aspirină pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare. = utilizare secundară, dau o nouă utilizare unuia și aceluiași
produs, brevetez din nou produsul pentru această nouă utilizare.
Art.9(5) - Prevederile referitoare la noutate nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanțe sau compoziții
prevăzute la alin.(4), pentru orice altă utilizare specifică în orice metodă dintre cele prevăzute la art.8(1) lit. d),
dacă această utilizare nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
Dacă deja e brevetat, adică deja e în stadiul tehnicii produsul aspirină pentru utilizarea în caz de răceală, gripă
și alte boli pulmonare, poți breveta produsul aspirină pentru o anumită utilizare specifică ex. mențiuni privind
febra, doza optimă, excipienți; = brevet de selecție.
Condițiile de fond ale subiectelor protecției invenției

Art.3 din L 64/1991 – Dreptul la brevet de invenție aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi =
principiul în materia condițiilor de fond ale subiectelor protecției invenției
Principiul comportă o aplicație particulară și o excepție.
Art.4 Aplicație particulară - În cazul în care invenția a fost creată împreună de mai mulți inventatori, fiecare
dintre aceștia are calitatea de coautori ai invenției, iar dreptul aparține în comun acestora. = Coautorat în materie
de invenții
Coautoratul presupune o contribuție creativă coordonată a mai multor persoane la realizarea uneia și aceleași
invenții.
1) Rezultă că cele două sau mai multe persoane trebuie să fi contribuit creativ, în sensul că au participat
intelectual la realizarea pasului inventiv. Ex. nu sunt coautori aceia care contribuie numai logistic la realizarea
invenției(șeful, comanditarul, secretara, cel care a efectuat cercetarea prealabilă a stadiului tehnicii, consilierul de
proprietate industrială care reprezintă inventatorul la OSIM), deși toți au o contribuție efectivă, dar nu creativă,
deci nu sunt coautori.
2) Aceste contribuții creative trebuie să fi fost coordonate, respectiv să fi fost aduse în cadrul unui efort comun
pentru realizarea aceleași soluții tehnice. Dacă efortul nu este comun, art.4(2) - dacă două sau mai multe persoane
au creat aceeași invenție, independent una de alta, dreptul la brevet aparține aceleia care a depus o cerere de brevet
a cărei dată de depozit este cea mai veche. Coroborat cu alte texte, duce la concluzia că brevetul va fi atribuit în
funcție de cererea cu cea mai veche dată de prioritate.
Calitatea de autor sau coautor a unei invenții nu o poate avea decât o persoană care este susceptibilă natural de
a produce o creație intelectuală, adică o persoană fizică.
Persoanele juridice nu pot fi inventatori! Ele pot fi titulari de brevet în două situații: când inventatorii titulari
originari de brevet le-au cedat drepturile lor asupra brevetului, dar și în cazul invențiilor de serviciu, aceste fiind o
excepție de la principiul prevăzut de art.3 din L 64/1991.
18
CURS 5 07.11.2016
Invențiile de serviciu
Reglementare: L 83/2014
Art.1(1) din L 83/2014 – Legea se aplică invențiilor create de un inventator individual sau de un grup de
inventatori atunci când inventatorul individual sau cel puțin un membru al grupului de inventatori este salariat al
unei persoane juridice: a) de drept privat sau b) de drept public.
Dispozițiile speciale cuprinse în L 83/2014:
 Situația unei invenții realizate de către un singur autor care este salariat al unei persoane juridice;
 Situația unei invenții realizate de mai mulți autori împreună, dintre care cel puțin unul este salariat al
unei persoane juridice.
Modalitatea de aplicare a legii nu este explicitată de către textele acestea în acest al doilea caz, astfel
încât se pune problema dacă dispozițiile speciale privind subiectul protecției vor viza întreaga invenție ori
numai acea parte a invenției care a fost realizată de către salariatul persoanei juridice.
RD Deoarece aceste dispoziții speciale sunt excepționale, orice îndoială cu privire la sfera lor de
aplicare trebuie rezolvată în sensul unei interpretări restrictive + L 83/2014 prevede, în esență, condițiile
în care un inventator poate fi privat de dreptul la protecție atunci când el este salariat al unei persoane
juridice - ar fi greu de justificat ca persoana fizică ce este coautor împreună cu un asemenea inventator să
fie, la rândul său, privată de protecție pe temeiul contractului de muncă al coinventatorului său la
încheierea căruia nu a luat parte.
Pe temeiul principiului relativității efectelor contractului de muncă dintre coinventatorul salariat al
persoanei juridice și această persoană și pe temeiul art.10 din C.Civ. care interzice aplicare extensivă a
reglementărilor speciale, cu atât mai mult cu cât ele conduc la pierderea unui drept, rezultă că acel
coinventator care nu este salariat al persoanei juridice va avea dreptul la protecția juridică a contribuției
sale la realizarea invenției potrivit dreptului comun, pe când dispozițiile speciale ale L 83/2014 se vor
aplica numai părților de contribuție la realizarea invenției realizate de către coinventatorii salariați ai
persoanei juridice; în fiecare caz în parte, în beneficiul acestei persoane.
Din dispozițiile legii speciale rezultă că, în funcție de împrejurările realizării lor, invențiile de serviciu se
clasifică în două categorii:
 Invenții de servicii stricto sensu
 Invenții de serviciu lato sensu
Condițiile care conduc la această clasificare sunt de două categorii:
 condiții comune invențiilor de serviciu
 condiții specifice fiecărei clase de invenții de serviciu
Condiții comune
Ele rezultă din textul citat, art.1(1) din L 83/2014.
1) Invenția de serviciu să fie realizată de un inventator salariat.
Art.2(1) lit. a) – Salariatul este orice persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă,
o activitate remunerată pentru și sub autoritatea unei persoane din cele prevăzute la art.1(1).
Rezultă că, în principiu, noțiunea de salariat nu include pe prestatorul oricărei activități dependente,
subordonate, ci numai pe acela care desfășoară o asemenea activitate pe temeiul unui contract de muncă, astfel
cum este el reglementat în Codul muncii.
Totuși, atunci când legile speciale se completează pe baza unei trimiteri exprese cu Codul muncii, ca lege
aplicabilă raporturilor juridice decurgând dintr-un contract de muncă, atunci regimul invenției de serviciu se va
putea aplica în temeiul acelei trimiteri.
19
Ex. Art.117 din L 188/1999 privind statutul funcționarilor publici – dispozițiile acelei legi se completează cu
prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după
caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice dreptului muncii. O asemenea trimitere atât de largă
autorizează aplicarea statutului inventatorului salariat și inventatorului care este funcționar public și care prestează
în această calitate o activitate remunerată pentru și sub autoritatea unei persoane administrative de drept public. În
cazul militarilor, pentru care nu există o asemenea dispoziție de trimitere, urmează a se aplica dreptul comun art.3
din L 64/1991. La fel în cazul demnitarilor.
2) Angajatorul să fie o persoană juridică, de drept privat sau de drept public.
Angajatorul persoană fizică, chiar dacă este titularul unei întreprinderi și chiar dacă este autorizat să desfășoare
activități independente, nu beneficiază de protecția specială a L 83/2014.
Se pune problema dacă această distincție nu introduce o discriminare între angajatorii persoane fizice și
angajatorii persoane juridice.
RD CCR nu a fost sesizată, probabil că răspunsul ar fi negativ, deoarece este rezonabil ca legiuitorul să fi
apreciat că organizarea unei activități economice în cadrul unei persoane juridice care presupune un patrimoniu și
o formă juridică de o anumită complexitate, reprezintă o garanție suplimentară că soluțiile tehnice noi vor fi
exploatate mai eficient, dată fiind titularitatea drepturilor care privesc asemenea soluții va fi atribuită de legiuitor
persoanelor juridice în cauză. În schimb, în comparația dintre persoana fizică salariat inventator și persoana fizică
angajator, este rezonabil ca superioritatea celui din urmă în organizarea activității economice să nu fi fost apreciată
ca suficientă de legiuitor pentru a se deroga de la dreptul comun prevăzut de art.3 din L64/1991.
Condiții specifice
1) Condiția specifică a invenției de serviciu stricto sensu = Invenția trebuie să rezulte din executarea unei
misiuni inventive.
Art.3(1) lit. a) – def – Invenții de serviciu stricto sensu = Invențiile care au rezultat din exercitarea atribuțiilor
de serviciu ale inventatorului, încredințate în mod expres în cadrul contractului individual de muncă și în fișa
postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă.
Art.3(2) – Misiunea inventivă stabilește domeniul tehnologic în care se încadrează problema sau problemele
tehnice pentru a căror rezolvare inventatorul salariat are o obligație contractuală sau care decurge din alte acte
obligatorii să aducă o contribuție creativă corespunzător atribuțiilor de serviciu.
→ Rezultă că:
1. Pentru ca o invenție să fie calificată drept o invenție de serviciu stricto sensu, realizarea ei trebuie să fi
survenit ca executare a unei obligații decurgând din contractul de muncă al salariatului.
2. Această obligație trebuie, în mod necesar, să fi inclus în obiectul ei rezolvarea creativă de către salariat
a uneia sau mai multor probleme tehnice.
Deci aportul inventiv însuși trebuie să fi fost inclus în conținutul obligației.
3. Obiectul obligației trebuie să fi fost definit cu suficientă precizie, astfel încât realizarea invenției să poată
fi considerată ca un rezultat individual al îndeplinirii obligației în cauză.
Cel puțin domeniul tehnologic din care făceau parte problemele tehnice pentru rezolvarea cărora
inventatorul datora contribuție creativă trebuie să fi fost indicate cu prilejul determinării obiectului
obligației.
4. Această determinare a obiectului obligației trebuie să fie făcută în orice act juridic care este obligatoriu
pentru inventatorul salariat în temeiul contractului său de muncă.
Definirea obligațiilor salariatului decurgând din contractul de muncă nu se realizează exclusiv prin
contractul de muncă, ci se realizează într-o manieră generală prin contractul de muncă, care se
completează cu o fișă a postului, iar în cadrul fișei postului atribuțiile individuale ale salariatului se vor
concretiza prin instrucțiuni care trebuie să se încadreze în cadrul stabilit de fișa postului și contractul de
muncă.
20
2) Două condiții specifice !cumulative! ale invenției de serviciu lato sensu
A. Invenția de serviciu lato sensu trebuie să fie realizată cu contribuția angajatorului. = art.3(1) lit. b) teza
II
Această contribuție nu are caracter creativ, ci organizațional, logistic, informativ.
Modalitățile acestei contribuții sunt enumerate expres și limitativ de art.3(1) lit. b).
Contribuția angajatorului trebui să se încadreze în una din următoarele modalități !alternative! :
 Cunoașterea sau utilizarea experienței angajatorului
Nu este suficient pentru a se aplica această modalitate ca salariatul să pună în operă pentru realizarea
invenției propria sa experiență profesională.
Este necesar să se dovedească în mod pozitiv de către angajator, persoana interesată, că această
experiență a fost dobândită în cadrul organizat de angajator și că este specifică acestuia.
 Folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului
Textul este imprecis, ar rezulta că este o condiție cumulativă, neexistând virgulă între cele două
modalități. Totuși, din interpretarea literară a textului s-ar lipsi total de efecte condiția folosirii
mijloacelor materiale, deoarece angajatorul este o persoană juridică care are conexat un patrimoniu, fiind
exclus ca experiența sau cunoștințele acestuia să se fi realizat fără folosirea mijloacelor sale materiale.
Deci nu are avea niciun efect autonom folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului.
Textele produc efecte juridice, deci conchidem că de câte ori angajatorul a contribuit material, fie
prin subvenționare directă, fie, mai adesea, prin achiziționarea mijloacelor utilizate de salariat în
realizarea invenției(echipamente, baze de date, aparatură de laborator), contribuția angajatorului îi
permite să beneficieze de protecția specifică invenției de serviciu lato sensu.
 Invenția să se fi realizat ca urmare a pregătirii și formării profesionale dobândite de către
inventatorul salariat prin grija și pe cheltuiala angajatorului
Această variantă este o modalitate specifică de ajutor material al angajatorului și presupune utilizarea
cunoștințelor dobândite de către salariat la seminarele, conferințele, simpozioanele la care el a participat,
fie că acestea au fost organizate chiar de angajator, fie că participarea salariatul la aceste manifestări a
fost finanțată de acesta.
 Utilizarea de către salariat în realizarea invenției a unor informații rezultate din activitatea
angajatorului sau puse la dispoziție de acesta
Două submodalități ale acestei modalități:
 ipoteza în care salariatul a utilizat în realizarea invenției informații rezultate din activitatea
angajatorului, indiferent de modul în care salariatul a avut acces la aceste informații și chiar dacă
acest acces a încălcat secretul comercial impus de angajator în legătură cu el.
 vizează acele informații care, deși nu rezultă direct din activitatea angajatorului, au fost puse la
dispoziția salariatului de către acesta. Ex. ipoteza în care salariatul utilizează în realizarea
invenției informații pe care le-a obținut de pe internet pornind de la stația angajatorului.
Oricare din aceste modalități trebuie să fi avut un rol cauzal în realizarea invenției, astfel cum rezultă din
utilizarea în text a prepoziției -prin- și a locuțiunii prepoziționale -ca urmare a.
Pentru a beneficia de protecția acordată invențiilor de serviciu lato sensu, angajatorul trebuie să dovedească în
mod pozitiv că informațiile sau cunoștințele rezultate din una din modalitățile rezultate de text au reprezentat o
condiție sine qua non pentru a obține soluția tehnică nouă de către salariat.
Niciuna dintre modalitățile alternative nu se prezumă.
Modalitățile atrag aplicarea unui regim juridic de excepție și, potrivit dreptului comun, condițiile de aplicare ale
excepției trebuie dovedite de cel căruia îi profită excepția.
Sarcina probei revine angajatorului pentru oricare din aceste modalități, el suportând și riscul probei, în sensul
că, atunci când nu e reușit să dovedească în concret că informații sau cunoștințe utilizate de inventator pentru
21
realizarea invenției au provenit din una din aceste modalități, se va aplica dreptul comun prevăzut de art.3 din L
64/1991, cu consecința că angajatorul nu va avea niciun drept asupra invenției salariatului său.
B. Invenția să fi fost realizată pe durata executării contractului de muncă sau în cel mult 2 ani după
încetarea acestuia.
Proba îndeplinirii acestei condiții este relativ simplă atunci când, în cursul duratei menționate, salariatul a
comunicat unor terți realizarea invenției. Dacă a comunicat, înseamnă că invenția a fost realizată chiar înainte de
comunicare.
Proba este mai dificilă atunci când salariatul nu comunică realizarea invenției.
Din cauza acestei condiții sunt foarte probabile ipotezele în care mai mulți angajatori vor reclama drepturi cu
privire la aceeași invenție, adică atunci când, în cursul realizării unei invenții, inventatorul folosește atât informați
dobândite prin contribuția angajatorului anterior, față de care contractul de muncă a încetat cu mai puțin de 2 ani
în urmă, cât și informații în care este utilizată contribuția angajatorului curent. Într-o asemenea situație, dacă
angajatorii revendică invenția, ei vor exercita drepturile asupra acesteia în cotitularitate, în proporție cu contribuția
fiecăruia la informațiile utilizate la realizare invenției.
În cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru calificarea unei invenții de serviciu ca fiind stricto sensu sau
lato sensu, protecția invenției va fi guvernată de un regim juridic derogatoriu față de art. 3 și 4 din L 64/1991.
Acest regim juridic derogatoriu este, la rândul său, alcătuit din două seturi de legi:
 un regim juridic comun, aplicabil tuturor invențiilor de serviciu;
 un regim juridic specific fiecăreia dintre cele două categorii de invenții de serviciu.
Regimul juridic comun al invențiilor de serviciu

Art.4(2) din L 83/2014 - Salariatul care creează o invenție are obligația să comunice de îndată angajatorului
prezentarea invenției, în care să descrie soluția problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini
invenția și condițiile în care invenția a fost creată.
Art.4(3) din L 83/2014 - În absența unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în
termen de 4 luni de la primirea comunicării, angajatorul înștiințează inventatorul salariat asupra încadrării invenției
în categoria invențiilor de serviciu și dacă revendică dreptul asupra acesteia.
→ Faptul juridic al realizării unei invenții de către inventatorul salariat antrenează în sarcina acestuia o obligație
de a face, adică de a îl informa de angajator în mod complet în legătură cu realizarea invenției.
Textul nu distinge în ceea ce privește această obligație de informare după cum invenția este de serviciu sau nu.
Deci, în principiu, obligația se naște și pentru invențiile care nu se încadrează în noțiunea de invenție de serviciu.
Totuși, în absența unui text sancționatoriu expres, sancțiunea tipică pentru neexecutarea obligației de informare
este, conform dreptului comun, răspunderea patrimonială a salariatului, în principiu răspundere contractuală
potrivit contractului său de muncă. Atunci când invenția nu este de serviciu, neinformarea angajatorului cu privire
la realizarea acesteia nu îl prejudiciază pe angajator, deoarece el nu are niciun drept cu privire la invenția în cauză,
drept care să poată fi prejudiciat. Deci, în acest caz, obligația de informare va rămâne, în principiu, nesancționată.
Cu privire la obiectul obligației, informarea trebuie să fie completă, adică trebuie să cuprindă toate elementele
necesare pentru a se stabili natura de invenție și drepturile în care s-ar putea concretiza protecția asupra ei(ex. nouă,
activitate inventivă etc.), precum și împrejurările în care aceasta a fost realizată, astfel încât să se poată determina
dacă ea se încadrează în obiectul unei misiuni inventive sau, după caz, dacă s-a realizat cu contribuția angajatorului
și care este natura acestei contribuții.
22
Art.13 din L 83/2014 – Consilierul de proprietate industrială al angajatorului, care își desfășoară activitatea în
domeniul invențiilor, acordă asistență inventatorului salariat, la cererea acestuia, pentru întocmirea comunicării.
Pe temeiul acestui text, atunci când angajatorul nu are un consilier în proprietate industrială ale cărui servicii să
le poată pune la dispoziție salariatului, acesta din urmă se poate exonera de răspunderea pentru neexecutarea
completă sau conformă a obligației de comunicare, pe temeiul faptei creditorului acestei obligații/victimei, a cărui
omisiune de a-i acorda asistență de specialitate poate avea un rol cauzal în comunicarea incompletă.
Atunci când comunicarea nu este completă, termenul de 4 luni sau mai lung conform regulamentului intern în
care angajatorul trebuie să încadreze invenția și să revendice protecția acesteia nu începe să curgă.
Caracterul complet al comunicării se apreciază, însă, luându-se în considerare și acele informații pe care
angajatorul ar trebui deja să le cunoască, obligația lui de comunicare vizând doar acele aspecte de fapt care, aflându-
se sub controlul imediat al salariatului, puteau fi în mod rezonabil ignorate de către angajator.
Dacă această comunicare îndeplinește condiția de a fi completă, atunci împotriva angajatorului începe să curgă
un termen de decădere a cărui durată este de 4 luni, dacă regulamentul său intern nu prevede o durată mai lungă.
Dacă regulamentul intern ar prevedea o durată mai scurtă, ea s-ar prelungi de drept până la 4 luni de la comunicarea
completă.
Acest termen este un !termen de decădere! pentru 2 acte de aderare ale angajatorului:
(1) Angajatorul trebuie să încadreze invenția, în sensul de a preciza dacă ea face sau nu parte din categoria
invențiilor de serviciu și, în caz afirmativ, din ce categorie de invenții de serviciu face parte, stricto sensu
sau lato sensu;
(2) Dacă invenția este o invenție de serviciu, angajatorul o poate revendica în acest termen de 4 luni.
I. Încadrarea invenției
Primul act, cel de încadrare, face obiectul unei competențe a angajatorului.
Art.4(1) din L 83/2014 – Angajatorul are competența de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenții
realizate de către un salariat în categoria invențiilor de serviciu și cu privire la tipul invenției de serviciu, în raport
cu situațiile prevăzute la art.3(1).
Competența este o prerogativă complexă care este pentru angajator un drept și o obligație(precum competența
instanțelor, atribuția de drept public). Fiind și o obligație, ea trebuie exercitată în mod corect, cu respectarea
categoriilor de invenție prevăzute de lege, în raport cu modalitățile concrete în care a fost realizată invenția în
cauză.
În cazul încadrării incorecte a invenției, actul unilateral de încadrare va fi desființat ca fiind nul. Pentru a obține
acest rezultat, inventatorul are la dispoziție mijlocul procedura prevăzut de art.4(4) - el poate contesta modul de
încadrare al invenției sale la instanța judecătorească competentă, potrivit dreptului comun, în termen de 4 luni.
Se subînțelege că acest termen curge de la data la care inventatorului i-a fost comunicat actul de încadrare a
invenției. Deoarece termenul vizează un drept la acțiune, acesta este un !termen de prescripție!, nu de decădere.
Deci acesta nu va pute fi modificat doar prin regulamentul de ordine interioară al angajatorului, modificarea fiind
supusă condițiilor de drept comun privind modificarea termenelor de prescripție, adică cel puțin necesității ca
modificările permise să fie stabilite prin convenție între angajator și salariat.
II. Revendicarea invenției
Al doilea act unilateral pe care angajatorul trebuie să-l emită în intervalul de 4 luni, dacă regulamentul de ordine
interioară nu a prevăzut un termen mai lung, adică actul de revendicare al invenției face obiectul unui drept
potestativ al angajatorului, acesta nefiind susceptibil de contestație.
Acest drept potestativ există doar pentru invențiile care se încadrează în mod real, indiferent de actul unilateral
de încadrare în ipotezele prevăzute de art.3(1) din L 83/2014. Dacă angajatorul a revendicat o invenție liberă,
23
aceasta nefiind invenție de serviciu, atunci o asemenea revendicare va fi nulă, doar că nulitatea ei va putea fi
constatată pe căile procedurale de drept comun.
Natura nulității este relativă, deoarece se încalcă drepturile inventatorului salariat, adică un interes privat.
Căile de declarare a acestei nulități sunt fie acțiunea sau excepția nulității relative invocate în cursul unui proces
privind actul de revendicare, fie anularea brevetului acordat ulterior în favoarea angajatorului, cu schimbarea
titularului acestuia în favoarea salariatului, potrivit art.51(1) lit. e) coroborat cu art.63(1) din L 64/1991.
Regimul juridic special al invențiilor de serviciu stricto sensu

Art.5(1) din L 83/2014 – Dreptul asupra invențiilor prevăzute la art.3(1) lit. a) aparține angajatorului.
Art.5(2) din L 83/2014 - Dreptul asupra invențiilor prevăzute la art.3(1) lit. a) aparține angajatorului, în absența
unei interpretări contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public și are obiectul de activitate
cercetarea-dezvoltarea.
Textele stabilesc o diferență între regimul invenției de serviciu stricto sensu realizată de inventatorul salariat al
unei persoane de drept public care activează în domeniul cercetării-dezvoltării și celelalte invenții de serviciu
stricto sensu.
În primul caz, părțile pot stabili prin contract cui îi aparține dreptul asupra invenției.
În al doilea caz, o clauză prin care s-ar stabili că dreptul nu-i aparține angajatorului ar părea să fie exclusă.
Clauza este permisă atunci când angajatorul este o persoană de drept public care acționează în domeniul
cercetării-dezvoltării.
Art.2(1) din OG 57/2002 privind activitatea de cercetare-dezvoltare – Această activitate cuprinde cercetarea
fundamentală, cercetarea aplicativă și dezvoltarea tehnologică.
Cercetarea fundamentală – descoperirea legilor naturii
Cercetarea aplicativă – utilizarea legilor naturii pentru a se obține rezultate concrete, adică soluții aplicabile
industrial
Dezvoltarea tehnologică – optimizarea unor soluții tehnice anterioare în realizarea unei soluții tehnice noi, de
regulă
Aceste activități se desfășoară, în principiu, în universități și în institute de cercetare.
Universitățile sunt, potrivit art.122 din L 1/2011 a educației naționale, înființate întotdeauna prin lege. Deci
art.191(1) C.Civ. întotdeauna persoane juridice de drept public, chiar atunci când e vorba despre universități
private, deci se vor încadra în art.5(2) din L 83/2014.
Institutele de cercetare sunt, în principiu, înființate prin HG, dar, prin excepție, ele pot fi înființate și ca persoane
juridice de drept privat(ex. fundații). Doar institutele înființate prin HG sau prin delegare prin alte acte
administrative sunt persoane juridice de drept public, deci numai acestea se vor încadra în ipoteza art.5(2) din L
83/2014.
24
CURS 6 14.11.2016
Din art.5 alin.(1) și (2) din L 83/2014 rezultă că drepturile asupra invenției de serviciu stricto sensu aparțin
angajatorului, doar că alin.(2) prevede că de la această regulă se poate deroga printr-o clauză contrară în cazul în
care angajatorul este o persoană juridică de drept public care lucrează în domeniul cercetării-dezvoltării. Prin
derogare se poate stabili ca dreptul asupra invenției să aparțină inventatorului salariat sau în cotitularitate
inventatorului salariat și angajatorului său.
Ce se întâmplă cu astfel de clauze care figurează în alte contracte decât cele ale persoanelor juridice angajatoare
care lucrează în domeniul cercetării-dezvoltării?
Din lectura comparată a alin.(1) și (2) din art.5, printr-o interpretare sistematică rezultă că, atunci când
angajatorul nu este o persoană juridică de drept public care are ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea, nu ar
fi permisă o clauză prin care dreptul asupra invenției să aparțină angajatorului în cotitularitate cu salariatul
inventator sau numai acestuia din urmă.
Cum regula vizează o formă de validitate a unei clauze, sancțiunea nerespectării ei ar trebui să fie, în principiu,
nulitatea clauzei. Cu toate acestea, nulitatea este virtuală, deoarece nici art.5, dar nici alte norme care fac referire
la el, nu prevăd această sancțiune în mod expres. Nulitățile virtuale sunt admisibile doar în măsura în care interesul
protejat prin instituirea normei nu poate fi atins decât prin impunerea nulității.
Care este interesul protejat în norma conform căreia dreptul asupra invenției aparține obligatoriu angajatorului?
În cazul în care angajatorul este o persoană juridică de drept public, norma ar putea fi justificată de interesul ca
drepturile asupra creațiilor tehnologice noi să rămână sub controlul entităților de drept public, entități care ar putea
fi reputate ca administrând mai bine aceste drepturi decât persoanele fizice salariate. Acest interes este de natură
publică, deci sancțiunea unei norme de validitate impuse pentru ocrotirea lui trebuie să fie nulitatea absolută.
În concluzie, atunci când un angajator persoană juridică de drept public a convenit cu salariatul său ca drepturile
asupra invenției de serviciu stricto sensu rezultate din activitatea acestui salariat să îi revină în tot sau în parte
salariatului, această clauză va fi lovită de nulitate absolută în cazul în care a survenit înainte de realizarea invenției.
După realizarea invenției, angajatorul va deveni titular originar al drepturilor asupra invenției și va putea dispune
de ele în mod nelimitat, inclusiv în favoarea salariatului. Uneori, în anumite cazuri chiar este obligat.
În cazul în care angajatorul este o persoană juridică de drept privat, atunci nu se prevede niciun interes pe care
l-ar proteja norma prin care unei astfel de persoane i s-ar interzice să-și stimuleze salariatul prin acordarea unor
drepturi cu privire la invențiile pe care ar fi obligat să le realizeze în executarea contractului de muncă. O asemenea
stimulare ar fi o formă de gestiune a interesului angajatorilor privați de a avea un personal creativ și motivat.
În opinia lui RD, atunci când angajatorul este o persoană juridică de drept privat, clauza prin care salariatului i
s-ar recunoaște, chiar înainte de realizarea invenției de serviciu stricto sensu, calitatea de titular în tot sau în parte
a drepturilor privind o asemenea invenție, ar fi perfect valabilă.
Prin urmare, vom distinge trei situații în funcție de angajator:

 persoană juridică de drept privat – clauza ar fi valabilă
 persoană juridică de drept public cu obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea – art.5(2)
 persoană juridică de drept public care nu are ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea – nu se poate
prevedea, clauza ar fi lovită de nulitate absolută
25
Potrivit art.8, în cazul în care dreptul asupra invenției de serviciu aparține angajatorului, acesta este îndreptățit
să depună o cerere de brevet de invenție sau de înregistrare a unui model de utilitate în România și/sau în alte state,
cu revendicarea dreptului de prioritate din România.
Potrivit art.10, dreptul asupra invenției poate fi exercitat și prin păstrarea acesteia în regim de secret comercial.
Prin urmare, există trei modalități de exercitare a dreptului asupra invenției. Titularul său poate:
1. fie să depună o cerere de brevet;
2. fie să depună o cerere de model de utilitate;
3. fie să păstreze invenția în regim de secret comercial.
Aceste modalități de exercitare îi sunt disponibile titularului oriunde în lume. Înseamnă că, în măsura în care
ele presupun eliberarea unui titlu de protecție pe teritoriul unui anumit stat, titularul dreptului poate cere acest titlu
de protecție și poate participa la procedura de eliberare a lui.
În principiu, titularul dreptului este angajatorul pentru invenția de serviciu stricto sensu.
Angajatorul are o obligație de informare față de salariatul inventator, obligație care, potrivit art.8(4), trebuie
executată prin comunicarea scrisă către inventator, atunci când informarea are ca obiect depunerea unei cereri
pentru titlul de protecție.
Potrivit art.9(1), trebuie executată în legătură cu oricare dintre etapele ulterioare ale examinării cererii de titlu
de protecție.
Potrivit art.9(2), în schimb, inventatorul are obligația ca, la cererea angajatorului, să îi acorde acestuia asistență
pentru obținerea protecției și a valorificării invenției.
Din modul cum este redactat textul, rezultă că această obligație de asistență tehnică decurge automat din
contractul de muncă în legătură cu orice invenție de serviciu stricto sensu realizată de către salariat în executarea
acestuia.
În măsura în care procedurile de obținere a protecției și de valorificare a invenției se extind după încetarea
contractului de muncă, obligația de asistență tehnică a salariatului subzistă câtă vreme obiectul său este determinat
de invenții realizate în cursul contractului.
Cea mai importantă trăsătură a invențiilor de serviciu stricto sensu este că, nici pentru realizarea invenției, nici
pentru asistența tehnică ulterioară, salariatul inventator nu are, în principiu, un drept la remunerație suplimentară.
Se consideră că efortul său creativ, efort coordonat de către angajatorul său și în care a folosit mijloacele
logistice, financiare și organizaționale ale angajatorului său, este îndeajuns răsplătit prin salariul pe care
inventatorul l-a primit în schimbul activității prestate pentru realizarea invenției. Optica legiuitorului contravine
legislației anterioare L 83/2014 care remunera suplimentar salariatul. Sub aspectul remunerației suplimentare,
contractul de muncă poate să prevadă o remunerație suplimentară perfect valabilă, în cazul în care prin executarea
obligațiilor salariatului rezultă o invenție, fie aceasta încredințată de către angajator.
Din ansamblul reglementării rezultă că, și pentru invenția de serviciu stricto sensu, salariatul rămâne un fel de
titular subsidiar al protecției.
Dacă angajatorul nu are interesul să o valorifice, el este obligat să-i permită inventatorului salariat să exercite
el însuși un asemenea interes.
Potrivit art.9(3), în situația în care angajatorul nu mai dorește continuarea procedurilor ulterioare depunerii
cererii de protecție pentru invenția de serviciu sau nu este interesat să protejeze invenția de serviciu în anumite
state, altele decât România, angajatorul cedează salariatului dreptul la acordarea protecției, sub condiția ca
salariatul să acorde angajatorului o licență neexclusivă pentru invenția brevetată. Condițiile de acordare a licenței
26
neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor
prevederi specifice, condițiile de acordare a licenței neexclusive se stabilesc prin acordul părților. Angajatorul
transmite, în timp util, și înscrisurile necesare continuării procedurilor.
Potrivit art.9(4), la solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului că nu este
interesat să obțină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează salariatului dreptul de a solicita protecția
invenției de serviciu, într-un termen care să îi permită să beneficieze de termenele de prioritate prevăzute de
convențiile și tratatele internaționale din domeniul proprietății industriale, la care România este parte.
Textul are în vedere două ipoteze:
 Situația în care angajatorul nu este interesat de protecție în anumite state, altele decât România;
 Situația în care, în România sau în alt stat, angajatorul care a declanșat procedura pentru obținerea titlului
de protecție nu mai este interesat să o continue.
În oricare din aceste două situații, angajatorul datorează, în sensul că este juridic obligat față de salariat, o
cesiune gratuită a drepturilor privind titlul de protecție cu privire la invenția de serviciu, cesiune care, conform
textului, este condiționată de o licență gratuită neexclusivă de utilizare a invenției în favoarea angajatorului.
Din cauza acestei condiționări, obligația de cesiune a angajatorului devine scadentă în momentul în care,
cumulativ, el a comunicat către inventator lipsa sa de interes pentru declanșarea sau continuarea procedurilor de
obținere a protecției și inventatorul și-a declarat față de angajator acordul pentru obținerea licenței.
De la momentul acestei scadențe, angajatorul este obligat să transmită suficient de rapid documentele necesare
din procedura de obținere a titlului de protecție, încât salariatul inventator să poată beneficia în mod optim de
drepturile ce decurg pentru solicitant dintr-o asemenea procedură. Între aceste documente se află în mod necesar
și acordul angajatorului pentru cesiunea dreptului la protecție în favoarea salariatului.
Art.38(2) din L 64/1991 și modificat prin L 83/2014 prevede același mecanism și în cazul în care, în România,
brevetul a fost deja obținut de angajator și acesta intenționează să renunțe la el. Ar rezulta că, și în România,
salariatul este un titular subsidiar al dreptului la brevet.
Cum se va manifesta această calitate în cazul în care dezinteresul angajatorului față de obținerea protecției se
manifestă chiar de la început prin neefectuarea niciunui demers în vederea obținerii acestuia?
RD Pentru identitate de rațiune, art.9 alin. (3), (4) din L 83/2014 și art.38 alin. (2) L 64/1991 ar trebui aplicate
în mod corespunzător și în această situație.
Însă, pentru oricare din situațiile de aplicare a acestui mecanism, premisa de aplicare a mecanismului impune
ca angajatorul să fie dezinteresat de orice formă de protecție a invenției, inclusiv de exploatarea ei în regim de
secret.
Dreptul salariatului la cesiunea protecției nu se va naște atunci când angajatorul a decis să nu obțină un titlu de
protecție pentru a putea exploata invenția ca secret comercial.
În această ultimă situație, angajatorul va rămâne titular al protecției, fiind și deținătorul legitim al secretului.
Prin urmare, salariatul va fi obligat față de angajator să păstreze confidențialitatea invenției.
Aceeași obligație o vor avea față de angajator oricare dintre persoanele care efectuează lucrări în legătură cu
invenția, fie că sunt salariați ai angajatorului, fie că sunt reprezentanții acestuia (avocați, consilieri de proprietate
industrială etc.), fie că sunt membri ai personalului OSIM sau ale altor oficii naționale de brevete cărora invenția
le-a fost supusă fără ca ea să fie publicată.
Încălcarea obligației de confidențialitate atrage, potrivit art.10 alin. (3), (4), răspunderea persoanei vinovate,
răspundere contractuală sau delictuală, după caz.
27
Obligația de confidențialitate durează atât timp cât informația își păstrează caracterul secret, adică până când ea
devine accesibilă publicului.
De aceea, este de presupus că dacă pentru un singur stat angajatorul a decis să obțină protecția printr-un titlu de
protecție, brevet sau model de utilitate, a cărui eliberare presupune publicarea invenției, o asemenea conduită
demonstrează din partea lui că el nu a acționat în sensul păstrării secretului, deci presupune că nu este îndreptățit
să solicite angajarea răspunderii terților pentru încălcarea confidențialității informației. De asemenea, în această
situație, pe calea comunicării informația poate deveni accesibilă publicului în sensul specific secretelor comerciale,
astfel încât nici salariatul nu ar mai putea obține protecția prin secret sau prin brevet pe alte teritorii decât acela
unde angajatorul a obținut titlul.
Materiale RD – celelalte creații intelectuale industriale: modelele de utilitate, desenul industrial și secretul
comercial
Regimul juridic special al invențiilor de serviciu lato sensu

Potrivit art.5 alin. (3), dreptul asupra invențiilor de serviciu lato sensu aparține inventatorului salariat dacă
angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenția în condițiile prevăzute de art.4 alin.(3) din L.
Rezultă că, în principiu, tot angajatorul este titularul protecției juridice a invențiilor de serviciu lato sensu.
Această protecție se poate manifesta în aceleași moduri ca și în cazul invenției de serviciu stricto sensu.
Există două diferențe majore:
1. Dreptul angajatorul la protecția invenției de serviciu lato sensu este în mod expres afectat de o condiție
suspensivă pur potestativă din partea sa, în sensul că el are dreptul la protecție doar dacă a revendicat invenția în
termen de 4 luni de la comunicarea salariatului cu privire la realizarea ei.
Dreptul de revendicare însuși este un drept potestativ, adică dreptul angajatorului ca prin deplina sa voință să
devină titular al protecției invenției. Manifestarea de voință a titularului angajator trebuie să fie neechivocă, în
sensul însușirii drepturilor privind invenția și nu se confundă cu simpla încadrare a invenției în categoria invențiilor
de serviciu sau în subcategoria invențiilor de serviciu lato sensu.
 În cazul în care invenția a fost revendicată de către angajator, acesta exercită drepturile asupra ei ca și
în cazul invenției de serviciu stricto sensu.
 În cazul în care invenția nu a fost revendicată de angajator în termen, atunci drepturile în cauză vor putea
fi exercitate de inventatorul salariat.
2. Invenția de serviciu lato sensu revendicată de către angajator antrenează pentru inventatorul salariat un drept
la o remunerație distinctă față de salariul său.
Rațiunea acestei remunerații este aceea că, spre deosebire de inventatorul invenției de serviciu stricto sensu,
inventatorul invenției de serviciu lato sensu a creat fără a fi obligat la aceasta, în afara atribuțiilor sale de serviciu
și, deci, în afara activității pentru care a fost remunerat prin salariul obișnuit. De aceea, cât timp angajatorul are
interesul de a fructifica această activitate creativă, el trebuie să-l plătească în mod distinct pe inventator pentru
efortul creativ pe care îl valorifică.
28
În principiu, criteriile de stabilire a remunerației suplimentare sunt prevăzute prin regulamentul intern al
angajatorului. În cazul în care regulamentul intern nu prevede criterii specifice, art.7 din L 83/2014 prevede că vor
fi aplicabile fiecărui caz concret unul sau mai multe dintre următoarele criterii:
a. efectele economice, comerciale și/sau sociale care decurg din exploatarea invenției de către angajator sau de
către terți cu acordul angajatorului
Ex. Vor fi avut în vedere veniturile directe realizate de angajator prin exploatarea invenției, cât și reducerile de
costuri pe care le implică aceasta, eventuala creștere a capacității de producție sau a randamentelor, eventualele
redevențe obținute prin licențierea către terți și, dacă este cazul, prețul cesiunii consimțite în favoarea terților. În
măsura în care pot fi cuantificate, orice ale efecte sociale ale invenției pot fi avute în vedere.
b. măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenției de serviciu, inclusiv resursele puse la dispoziție
de angajator pentru realizarea acesteia.
Invenția de serviciu lato sensu presupune o contribuție din partea angajatorului la realizarea invenției.
Contribuția poate fi pusă la dispoziție în mod intenționat de angajator sau poate fi pur și simplu folosită de salariat
fără un acord specific din partea angajatorului. Cu cât implicarea angajatorului este mai mare, cu atât remunerația
suplimentară datorată de acesta este mai mică. Se va avea în vedere ponderea resurselor angajatorului în ansamblul
efortului care a condus la realizarea invenției, precum și gradul de inițiativă al angajatorului în asigurarea acestei
cote.
c. când invenția a fost creată de mai mulți inventatori, remunerația suplimentară a fiecăruia dintre aceștia se va
stabili în proporție directă cu aportul său creativ.
Situații speciale privind regimul juridic al invențiilor de servicii prevăzute de art.11, 12 din L
1. Potrivit art.11 din L 83/2014, pentru invențiile de serviciu realizate de salariați ai angajatorilor - persoane de
drept public, care au obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către angajator și valorificate de
către angajator, salariatul inventator are dreptul la o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de angajator,
în urma aplicării invenției. Procentul prevăzut la alin.(1) nu poate fi mai mic de 30%, (strict din partea de venituri
datorate invenției).
Alin.(1) nu distinge în funcție de natura invențiilor de serviciu, deci se aplică atât celor lato sensu, cât și celor
stricto sensu.
o Pentru invențiile de serviciu stricto sensu, textul creează un drept suplimentar inventatorului salariat de
a primi o remunerație care nu i s-ar cuveni în dreptul comun.
o Pentru invențiile de serviciu lato sensu, textul impune doar o regulă specială de calcul a unei remunerații
care i s-ar cuveni inventatorului și în dreptul comun.
Sfera textul este dată de calitatea angajatorului – persoană de drept public, care are domeniul de activitate
cercetarea-dezvoltarea.
Procentul prevăzut de alin.(2) este foarte mare, mai mult decât cota de profit a oricărei afaceri.
Regula survine ca o compensare.
2. Potrivit art.12 din L 83/2014, pentru invențiile rezultate în urma unor activități de cercetare-dezvoltare sau
didactice desfășurate într-o instituție de învățământ superior, titulară a dreptului de protecție, aceasta acordă
inventatorului la cerere, cu titlu gratuit, un drept de exploatare a invenției în domeniul său de activitate didactică
și de cercetare, în baza unui contract de licență neexclusivă, chiar dacă inventatorul nu este salariat. Contractul are
o durată de valabilitate egală cu durata desfășurării de către inventator a activităților didactice și de cercetare.
Textul are în vedere toate situațiile în care titularul protecției asupra invenției realizate printr-o activitate de
cercetare-dezvoltare sau didactică este o instituție de învățământ superior, indiferent dacă invenția a rezultat sau
nu din executarea unui contract de muncă. Prin urmare, inclusiv în cazurile în care inventatorul este cocontractant
29
al acelei instituții printr-un alt contract, colaborare/antrepriză/servicii/cesiune de drept, și în virtutea acelui alt
contract dreptul la brevet îi aparține instituției de învățământ superior.
În toate situațiile în care sunt întrunite condițiile de aplicare ale textului, inventatorul are dreptul de a pretinde
titularului de brevet încheierea unui contract de licență gratuită de utilizare a invenției în activitățile didactice de
cercetare ale inventatorului. Licența este nelimitată în timp, fiind acordată pe toată durata activității didactice de
cercetare ale inventatorului. Dacă această durată depășește brevetul, licența se va limita la durata brevetului.
Potrivit dreptului comun, în cazul neexecutării obligației titularul de brevet de a încheia contractul de licență,
inventatorul poate cere instanței judecătorești să pronunțe o hotărâre care să substituie consimțământul titularului
la această licență.
L 83/2014 permite și două controverse neprevăzute de lege

1. Prima controversă: problema dacă pentru invențiile de serviciu stricto sensu, protecția invenției acordată
angajatorului este sau nu este condiționată de revendicarea invenției de către acesta
În sens afirmativ, în sensul că protecția ar fi condiționată de revendicare, art.4 alin. (3) care prevede revendicarea
nu distinge între invențiile de serviciu stricto sensu și cele lato sensu. De asemenea, art.11 care prevede situația
specială a angajatorilor persoane juridice de drept public, care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea,
face referire la revendicare fără a distinge în funcție de natura invenției de serviciu.
În sens negativ, art.5 prevede în primele două alineate că protecția invenției de serviciu stricto sensu revine
angajatorului, fără a distinge în funcție de revendicarea invenției, prin contrast cu alineatul 3 din același articol
care, interpretat per a contrario, conduce la concluzia că pentru invenția de serviciu lato sensu protecția aparține
angajatorului doar dacă a fost revendicată de acesta.
RD După ezitări, crede că din art.9 rezultă că, și pentru invenția de serviciu stricto sensu, inventatorul salariat
este un titular subsidiar al protecției și din ansamblul legii rezultă că, dacă angajatorul nu este interesat de protecția
unei invenții de serviciu stricto sensu, salariatul i se poate substitui în obținerea acelei protecții. Nerevendicarea
invenției, în condițiile prevăzute de art.4 alin.(3) inclusiv pentru invenția de serviciu stricto sensu, reflectă din
partea angajatorului dezinteresul său pentru protecție.
Deci, opinează că în cazul unui asemenea dezinteres, salariatul devine titular al dreptului, dar el nu devine titular
automat prin efectul îndeplinirii unei condiții, ca în cazul invenției de serviciu lato sensu, ci la cerere, ca urmare a
transferului dreptului născut direct în persoana angajatorului către inventator, potrivit mecanismului prevăzut la
art.9 din L.
2. A doua controversă: cui îi revine brevetul asupra unei invenții rezultate dintr-un contract de cercetare prin
care unei persoane i s-a cerut de către o altă persoană, de regulă contracost, să cerceteze pentru identificarea unei
soluții tehnice noi utilă comanditarului, adică celui care a cerut cercetarea?
A îl plătește pe B printr-un contract de antrepriză de servicii să cerceteze pentru ca să găsească o soluție. Brevetul
asupra acelei soluții îi va aparține lui A. Până la intrarea în vigoare a L 83/2014, soluția era expresă: art. 5 alin. (2)
din 64/1991 prevede că brevetul aparține persoanei care a comandat cercetarea; art.5 alin. (2) a fost abrogat de L
83/2014;
În prezent, cui aparține brevetul, tot lui A sau lui B?
Răzvan Dincă, diferență de Lucian Mihai, în absența unei derogări exprese de la art.3 din L 64/1991, brevetul
aparține inventatorului, din natura contractului de cercetare rezultând însă, în temeiul art. 1272 NCC, o licență
nelimitată, neexclusivă și netransmisibilă pentru comanditar, care îi va permite să folosească invenția din cercetarea
pe care a comandat-o.
30
CURS 7 21.11.2016
Mărcile
Sediul materiei: L 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice
Potrivit art.2 din L 84/1998, poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cu condiția
ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile din întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Din această definiție rezultă cele mai importante trei condiții de fond ale obiectului protecției acordate prin
filtrul de protecție asupra mărcilor.
Acest filtru de protecție se numește certificat de înregistrare a mărcii și este eliberat de către Oficiul de stat
pentru invenții și mărci. În principiu, eliberarea certificatului de înregistrare a mărcii se face pe baza unei cereri
naționale depuse la oficiu. Totuși, potrivit Aranjamentului de la Madrid privind protecția internațională a mărcilor,
o cerere având ca obiect protecția unei mărci în mai multe state ale lumii se poate face la biroul Organizației
mondiale a proprietății industriale de la Geneva. Printr-o asemenea cerere, solicitantul poate desemna statele în
care dorește să obțină protecția mărcii prin cerere, oficiul internațional transmite conținutul acesteia către
autoritățile competente din fiecare din statele desemnate, fiecare dintre aceste autorități examinând cererea de
marcă din perspectiva dreptului său național. Dacă în timp de 1 an de la depunerea cererii, autoritatea competentă
a unui stat nu notifică oficiului refuzul de înregistrare a mărcii în acest stat, atunci marca se consideră protejată ca
o marcă națională în statul respectiv.
Pe teritoriul României sunt protejate și mărcile comunitare/europene, mărci care produc efecte pe întregul
teritoriu al UE, în urma înregistrării lor la Oficiul european de proprietate industrială de la Alicante(Spania), pe
temeiul Regulamentului european 207/2009. Forma inițială a acestui regulament făcea referire, pe baza formei
tratatelor UE în vigoare la data intrării sale, la marca comunitară, denumire care a fost preluată și în L 84/1998.
Ulterior, Regulamentul 207/2009 s-a modificat pentru a pune terminologia în acord cu noua versiune a TFUE,
astfel încât în prezent, marca protejată printr-un filtru de protecție pentru întreg teritoriul UE se numește marcă
europeană.
În principiu, marca europeană este supusă unor condiții de fond similare până la identitate cu acelea prevăzute
în dreptul intern pentru marca națională, cu mențiunea că toate aceste condiții sunt adaptate în considerarea faptului
că marca este destinată unui public consumator de pe întreg teritoriul UE, ceea ce implică utilizarea ei pe întreg
acest teritoriu și aprecierea condițiilor de înregistrare prin raportare la toate limbile vorbite pe acest teritoriu.
Funcțiile mărcii
Marca este un vector de informație care le semnalează consumatorilor, într-o manieră simplă și accesibilă, care
este originea comercială(producătorul, fabricantul, distribuitorul) produselor sau serviciilor pe care este aplicată
marca. Marca servește deosebirii dintre produse sau serviciile similare, de aceeași natură, în funcție de originea lor
comercială.
Titularii de marcă au interesul de a ridica prestigiu comercial al produselor sau serviciilor lor, deci marca le
permite să acumuleze acest prestigiu și, astfel, stimulează investițiile în îmbunătățirea calității produselor sau
serviciilor. Din punctul de vedere al structurii pieței, acest comportament conduce la intensificarea concurenței pe
piață, orice producător fiind responsabil pentru calitatea produselor sau serviciilor pe care le furnizează sub acea
marcă.
Marca are:
 o funcție de indicare a originii comerciale a produselor;
 o funcție de concurență;
 o funcție de investiții;
 o funcție de garanție a calității produselor(înțeleasă în sens economic; din punct de vedere juridic,
producătorul va răspunde pentru calitatea produselor sale doar dacă acestea cauzează un prejudiciu pe
31
care consumatorul nu este presupus că și l-a asumat prin contractul de cumpărare ex. vicii ascunse sau
produse defectuoase; o asemenea răspundere se poate angaja și în absența utilizării unei mărci și rezultă
din contractele încheiate între producător sau, după caz, răspunderea delictuală pentru faptul juridic
stricto sensu al realizării produselor de către acesta; în schimb, marca servește unei garanții comerciale,
în sensul că, pe temeiul mărcii, consumatorul decide să achiziționeze un produs ce poartă marca pe
temeiul unei informații colective despre calitatea produselor similare care poartă un semn similar, fie că
această informație a rezultat din experiențe de consum anterioare, fie că a rezultat din prestigiul de piață
al titularului mărcii).
Regimul juridic al mărcii trebuie să fie astfel adaptat să permită în măsura maxim posibilă atingerea acestor
puncte.
Acest regim juridic al mărcii este alcătuit din următoarele aspecte:
 condițiile de validitate ale certificatului de înregistrare a mărcii(la curs)
 efectele certificatului de înregistrare a mărcii(note de curs)
 transmiterea, încetarea și apărarea drepturilor ce decurg din certificatul de înregistrare a mărcii(note de
curs)
Condițiile de validitate a certificatului de înregistrare a mărcii

Ca și în materie de invenție, aceste condiții se clasifică în condiții de fond și condiții de formă.
Condițiile de fond
Condițiile de fond vizează obiectul protecției și subiectele.
Condițiile de fond ale obiectului protecției
Condițiile de fond ale obiectului protecției sunt impuse, după caz, de protecția unor interese generale sau de
protecția unor interese private/particulare. În prima situație discutăm de condiții absolute de fond ale obiectului
protecției, iar în a doua situație discutăm de condiții relative de fond ale obiectului protecției.
Condițiile absolute de fond ale obiectului protecției se examinează din oficiu de către Oficiul de stat pentru
invenții și mărci și pot fi sesizate acestuia în cursul procedurii de înregistrare de către orice terț interesat pe calea
procedurală a observațiilor, în temeiul art.18 din L. Nerespectarea unei condiții absolute a obiectului protecției se
numește motiv absolut de refuz al înregistrării mărcii. Dacă marca a fost înregistrată în ciuda existenței unui motiv
absolut de refuz, orice persoană interesată poate cere anularea înregistrării mărcii la Tribunalul București, în
temeiul art.60 alin. (1) din L și art.46 alin.(1) din L. Acțiunea în anularea înregistrării mărcii trebuie formulată în
termen de 5 ani de la înregistrare, cu excepția cazului în care motivul absolut de refuz este înregistrarea mărcii cu
rea-credință, caz în care acțiunea în anulare poate fi introdusă oricând pe durata protecției.
Condițiile relative de fond ale obiectului protecției nu sunt examinate din oficiu de către autoritățile
competente, inclusiv de către OSIM, ci numai la cererea persoanei care este titularul interesului privat a cărui
încălcare constă în neîndeplinirea condițiilor relative de fond a obiectului protecției. În cele mai multe cazuri, acest
interes privat este ocrotit printr-un drept subiectiv, iar condiția relativă de validitate constă tocmai în respectarea
acestui drept subiectiv. Neîndeplinirea unei condiții relative de fond a obiectului protecției se numește motiv relativ
de refuz al înregistrării mărcii. Motivul relativ de refuz poate fi invocat doar de către titularul interesului privat
protejat, fie în cursul procedurii de înregistrare, fie după finalizarea acesteia. Calea procedurală prin care titularul
interesului privat poate invoca motivul relativ de refuz în cursul procedurii de înregistrare este opoziția, prevăzută
de art.19-21 din L. Un motiv relativ de refuz poate fi înlăturat dacă titularul dreptului sau interesului privat protejat
prin asemenea motiv consimte la înregistrarea mărcii, potrivit art.6 alin. (5) din L 84. Dacă motivul relativ de refuz
nu a fost înlăturat pe această cale și, totuși, marca a fost înregistrată, atunci numai titularul interesului privat ocrotit
poate formula acțiune în anularea înregistrării mărcii, în temeiul art.46 din L, tot la Tribunalul București și tot în
termen de 5 ani de la înregistrarea mărcii.
32
Prin urmare, singura diferență dintre anularea înregistrării mărcii pentru un motiv absolut de refuz și anularea
înregistrării mărcii pentru un motiv relativ de refuz vizează calitatea procesuală activă, în sensul că anularea
înregistrării mărcii pentru un motiv absolut de refuz poate fi cerută de orice persoană interesată, pe când anularea
înregistrării mărcii motiv relativ de refuz poate fi cerută doar de titularul interesului privat lezat prin înregistrarea
mărcii.
Condițiile absolute de fond ale obiectului protecției

1. Marca trebuie să fie un semn
2. Semnul trebuie să fie susceptibil de reprezentare grafică
3. Semnul trebuie să fie distinctiv
4. Marca trebuie să fie licită
5. Marca trebuie să nu fie deceptivă
1. Marca trebuie să fie un semn
Noțiunea de semn nu este definită de L și nu există nicio definiție jurisprudențială.
Sensul din limbajul comun, sens aprofundat din semiotică(știința semnelor) – în semiotică, semnul este un obiect
care transmite unui anumit subiect o informație despre un alt obiect.
Primul obiect se numește semnificant(ceea ce semnifică), subiectul se numește receptor, iar cel de-al doilea
obiect se numește semnificat.
Marca trebuie să fie un semn, în sensul că, prin intermediul ei, consumatorul/receptorul trebuie să poată
identifica originea comercială a produselor sau serviciilor. Aproape orice poate fi un semn.
Un singur caz în care o marcă a fost respinsă pentru neîndeplinirea acestei condiții – înregistrarea ca marcă
pentru aspiratoare a unei mărci 3D constând în orice formă imaginabilă a unui receptabil; Curtea de Justiție a
reținut că nu poate constitui un semn obiectul acestei cererii, pentru că el nu poate fi identificat – orice formă
imaginară… aplicarea a regulii generale a actului juridic civil – obiect determinat sau cel puțin determinabil.
Potrivit art.2 din L, pot fi semne: cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, elemente
figurative, formele tridimensionale 3D (în special forma produsului/ambalajului), culorile, combinațiile de culori,
hologramele, semnalele sonore, precum și orice combinație a acestora.
În practică, cel mai frecvent se disting mărcile verbale și mărcile figurative.
Atunci când semnul combină elemente verbale și elemente figurative, marca se numește combinat.
În categoria mărcilor verbale sunt incluse: cuvintele, inclusiv nume de persoane, literele, cifrele.
În categoria mărcilor figurative sunt incluse: desenele, elementele figurative, formele tridimensionale 3D,
culorile, combinațiile de culori, hologramele.
Mărcile verbale
În principiu, numele unei persoane poate constitui o marcă dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiții de fond
ale obiectului protecției.
Cu toate acestea, în temeiul condiției de fond ca marca să fie licită, vor fi respinse la înregistrare pentru un motiv
absolut de refuz mărcile care, conform art.5 alin. (1) lit. j) din L, conțin fără consimțământul titularului imaginea
unei persoane care se bucură de renume în România. În schimb, dacă persoana nu se bucură de renume în România,
atunci marca va putea fi respinsă la înregistrare doar pe temeiul unui motiv relativ de refuz, adică pe temeiul art.6
alin. (4) lit. c) din L. În principiu, o persoană poate înregistra ca marcă propriul său nume, cu condiția ca eventuala
omonimie(același nume) să nu aducă atingere dreptului la nume patronimic al altei persoane.
33
Cu privire la cifre, se acceptă de regulă că, în principiu, cifrele sunt descriptive și nu pot fi înregistrate ca
indicație de origine comercială, pentru că publicul comunitar nu le înțelege ca atare. Totuși, dacă se dovedește că
prin utilizare cifra a ajuns să transmită publicului o indicație privind originea comercială a produsului, atunci cifra
poate fi admisă la înregistrare. Ex. marca 8x4 ca marcă de deodorant
Mărcile figurative
Atunci când acestea constau în forme tridimensionale 3D, o mențiune în acest sens trebuie făcută în mod expres
în cererea de înregistrare a mărcii, pentru ca terții care au acces la reprezentarea grafică a mărcii să o poată citi în
spațiu.
Formele geometrice pot fi, în principiu, admise la înregistrare, dar cu cât sunt mai simple, cu atât probabilitatea
ca ele să poată fi distinctive scade.
2. Semnul trebuie să fie susceptibil de reprezentare grafică
Această cerință nu presupune în mod necesar ca semnul înregistrat ca marcă să fie comunicat consumatorilor în
formă grafică. Ceea ce este necesar este ca, indiferent de modul de comunicare a semnului către consumatori, el să
poată fi reprezentat grafic. Cerința decurge din necesitatea înregistrării semnului ca marcă în registrul mărcii,
registru care, prin natura lui, nu permite decât înregistrarea unor reprezentări grafice.
În jurisprudența Curții de Justiție a UE s-a reținut că un semn este susceptibil de reprezentare grafică numai
dacă această reprezentare este clară, precisă, inteligibilă, completă, durabilă, obiectivă, ușor accesibilă.
 Este clară reprezentarea grafică având un contur determinat.
 Este precisă reprezentarea grafică în cuprinsul căreia toate elementele relevante pot fi distinse cu
ușurință.
 Este inteligibilă reprezentarea grafică care permite celui care o consultă să cunoască în mod exact
compunerea semnului.
 Este accesibilă reprezentarea grafică în temeiul căreia terților le este suficient să consulte registrul
mărcilor pentru a putea ca pe baza acestei reprezentări să delimiteze semnul protejat.
 Este completă reprezentarea grafică care cuprinde toate elementele necesare pentru identificarea
semnului protejat.
 Este durabilă reprezentarea grafică ce nu se alterează în timp din cauza modului sau suportului pe care
este realizată.
 Este obiectivă reprezentarea grafică care poate fi identificată indiferent de împrejurările în care este
dispus semnul sau de particularitățile subiective ale celui care îl percepe.
Mărcile neconvenționale
Mărci constând în culori sau în combinații de culori
Curtea de Justiție a UE a reținut că prezentarea unui eșantion de culoare nu reprezintă o reprezentare grafică
corespunzătoare, deoarece se degradează sau nu îndeplinește condiția durabilității. De asemenea, o descriere
verbală a culorii a fost considerată imprecisă. În schimb, s-a apreciat ca fiind corespunzătoare reprezentarea grafică
a unei culori dată prin indicarea codului de culoare potrivit unui registru special recunoscut ex. codul Pantone –
clasificare extrem de precisă a întregului spectru al luminii. Corpul uman distinge 17 culori.
Atunci când marca constă în combinații de culori, reprezentarea grafică este clară și precisă numai dacă modul
de combinare al culorilor, așezarea lor sistematică, proporția și delimitarea contururilor sunt expres prevăzute în
cererea de marcă. De regulă, pentru așezarea sistematică a culorilor este admisă depunerea unui eșantion, care
trebuie dublat de codul Pantone al culorilor.
34
Mărcile sonore
Cum se reprezintă grafic?
Nu reprezintă un mod valabil de reprezentare a unei mărci sonore o descriere verbală a sunetului/indicarea
primelor note dintr-o anumită piesă muzicală cunoscută/indicarea unui interjecții/indicarea sunetului produs de un
animal, deoarece acestea nu sunt precise sau, după caz, obiective/complete(în cazul primelor note).
În schimb, se acceptă ca fiind o metodă valabilă de reprezentare a mărcilor sonore un portativ prevăzut cu cheia
sol, însoțit de indicații privind succesiunea notelor și durata lor relativă, precum și de instrumentul la care trebuie
executată melodia constând în acele note. RD Instrumentul poate consta și în vocea unei persoane determinate;
vocea este un element al imaginii unei persoane, înregistrarea ca marcă a unui fragment interpretat prin vocea unei
persoane nu este valabilă decât dacă s-a făcut cu consimțământul acestei părți. În caz contrar, marca este
susceptibilă de un motiv de refuz la înregistrare fie absolut(dacă persoana în cauză se bucură de renume în
România)/fie relativ(dacă persoana în cauză nu se bucură de renume în România), potrivit art.5 alin. (1) lit. c) și
art.6 alin. (4) lit. c) din L.
Mărcile olfactive
Solicitanții au încercat să obțină admiterea la înregistrare a unor mărci olfactive, ca de exemplu mirosul pielii,
parfumul obținut prin aplicarea formulei chimice respective sau mirosul sarmalelor etc. Toate aceste semne nu
îndeplinesc cerința ca reprezentarea să fie obiectivă și completă.
Formula chimică a fost considerată nesatisfăcătoare, deoarece același compus chimic generează uleiuri volatile
diferite în medii diferite. Variația percepțiilor olfactive ale speciei umane este cu mult mai mare decât variația
percepției vizuale. Deci, oricărui parfum îi lipsește condiția de a fi susceptibil de o reprezentare obiectivă. Punctul
limită al înregistrării tuturor semnelor.
3. Semnul trebuie să fie distinctiv
Art.5 alin.(1) lit. b), c), d) și e) din L
Jurisprudența Curții de Justiție a reținut că literele c), d), e) sunt aplicații ale literei b) și că nu există cazuri de
nerespectare a cerinței prevăzute de art.5 alin. (1) lit. b) care să nu se încadreze și în una dintre ipotezele de la
literele c), d) sau e).
În consecință, reținem că, în principiu, nu pot fi admise la înregistrare mărcile care sunt lipsite de caracter
distinctiv. Distinctivitatea reprezintă o trăsătură a semnului conform căreia el este apt să-i comunice
consumatorului o informație despre originea comercială a produsului sau serviciului la care este aplicat semnul,
iar nu despre alte trăsături ale acestuia.
35
CURS 8 28.11.2016
Marca este un semn distinctiv dacă ea este aptă să diferențieze produsele sau serviciile pe care este aplicată de
produse sau servicii similare care au o altă origine comercială. O marcă ce nu este aptă să indice originea comercială
a produselor pe care este aplicată nu îndeplinește această condiție.
Art.5 alin. (1) lit. c) – Vor fi refuzate la înregistrare mărcile compuse exclusiv din semne sau indicații devenite
uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante.
Textul are în vedere, mai ales, mărcile verbale, care au cunoscut fenomenul degenerării. Degenerarea mărcilor
reprezintă o transformare a percepției publicului cu privire la sensul unui cuvânt care inițial a servit ca marcă, dar
care prin utilizare a ajuns să desemneze chiar produsul sau serviciul în legătură cu care este folosită și să nu mai
poată identifica originea comercială a acestuia. Ex. aragaz, frigider, aspirină, bretele
Dacă marca este înregistrată deja și degenerează în cursul perioadei de protecție, atunci sancțiunea aplicabilă
pentru titulari este decăderea lui din dreptul asupra mărcii.
Titularii mărcilor de succes au tot interesul de a preveni fenomenul degenerării acestor mărci. Mijloacele
concrete prin care se poate obține acest efect fiind: ex. R TM marcă înregistrată – amplasarea unei mențiuni din
care rezultă destinația acesteia de semn distinctiv, utilizarea mărcii în calitate de atribut adjectival spre a se preveni
utilizarea ei ca substantiv, aplicarea mărcii la produse sau servicii care nu sunt similare cu cele în legătură cu care
s-a consacrat, campanii publicitare de informare, publicul fiind informat cu privire la semnificația de desemnare a
produselor sau serviciilor comerciale.
Dacă marca a devenit uzuală, titularul este decăzut din dreptul de protecție asupra ei și nu poate obține o nouă
înregistrare a acesteia, fiind un motiv absolut de refuz.
Art.5(1) lit. d) – Pot fi refuzate la înregistrare mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații de
comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică, timpul fabricării
produsului ori prestării serviciului, precum și alte caracteristici ale produselor sau serviciilor.
Toate aceste semne se numesc descriptive, în sensul că descriu anumite caracteristici obiective ale produselor
sau serviciilor.
Rațiunea excluderii de la protecție a semnelor descriptive este aceea că asemenea descrieri trebuie să fie
accesibile tuturor producătorilor și nu pot fi monopolizate de către unul dintre ei prin înregistrarea ca mărci.
Pentru a fi respins pentru acest motiv, semnul trebuie să fie exclusiv compus din particule descriptive. Dacă pe
lângă acestea există și componente nedescriptive, el va putea fi înregistrat ca marcă, dar nu va oferi un monopol
de utilizare cu privire la componentele descriptive, ci doar cu privire la ansamblul în care acele componente sunt
asociate particulelor distinctive.
În felul acesta, descriptivitatea este susceptibilă de grade. Cu cât o marcă este mai puternic descriptivă, cu atât
ea este mai slab distinctivă. În jurisprudență s-a stabilit că mărcile slabe primesc o protecție mai îngustă, în
principiu, ele fiind protejate doar împotriva mărcilor identice, nu și împotriva celor similare.
Pentru ca o anumită particulă să fie considerată descriptivă, nu este necesar ca ea să fie singura modalitate de
descriere a unei anumite calități. Este suficient ca semnul să poată servi în comerț pentru a desemna trăsăturile
caracteristice ale produsului sau serviciului, chiar dacă această desemnare se poate realiza și prin intermediul
sinonimelor sau unei indicații alternative.
Noțiunea de semn descriptiv trebuie distinsă de noțiunea de semn evocator sau sugestiv. Pe când mărcile
descriptive sunt respinse la înregistrate, mărcile evocatoare sau sugestive sunt admise la înregistrare și, de regulă,
au un mare succes comercial. De exemplu, în practică s-a considerat ca fiind semne doar evocatoare, nu descriptive,
indicațiile precum superb sau fitness pentru produse cosmetice, quick pentru servicii de alimentație, la mer pentru
produse cosmetice care utilizează săruri marine etc. În schimb, a fost refuzată de la înregistrare ca fiind descriptivă
marca baby dry pentru scutece, indicând destinația produsului.
36
Art.5 alin. (1) lit. e) – cerințe în legătură cu înregistrarea ca marcă a formei produsului
Vor fi respinse la înregistrare mărcile construite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura
produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanțială produsului.
Rațiunea textului rezidă în cerința ca monopolul acordat prin intermediul mărcii să nu vizeze aspecte
funcționale, ci să fie limitat la semnul unei anumite origini comerciale.
În schimb, aspectele funcționale nu pot fi monopolizate fără limită în timp, ele putând fi protejate, eventual, în
mod limitat prin brevete de invenție sau modele de utilitate.
Textul prevede trei ipoteze de respingere a înregistrării ca marcă a formei produsului, ipoteze care se aplică și
formei ambalajului, dacă, având în vedere natura produsului, este necesar în vederea comercializării acestuia. Ex.
pentru produse lichide sau spirtoase, recipientul este un ambalaj necesar și forma lui va fi supusă acelorași cerințe
ca și forma produsului.
1. Prima ipoteză de excludere vizează forma care este impusă de natura produsului. Ex. Nu se pot înregistra
mărci cu forma rotundă a anvelopelor de autoturism sau cu forma sferică a mingii de fotbal
2. A doua excludere vizează forma necesară obținerii unui rezultat tehnic. Ex. a fost respinsă de la înregistrare
o marcă constând într-o periuță de dinți prevăzută cu un cap de tigru și cu anumite striații; din campania
publicitară de lansare a acestei periuțe a rezultat că cele două elemente, capul de tigru și striațiile, urmăresc
să transmită informații privind utilizarea periuței, ele nu pot fi monopolizate prin intermediul protecției
mărcii; aparat de ras, forma este necesară unui rezultat tehnic, deci nu poate fi înregistrată ca marcă.
3. A treia ipoteză de excludere vizează forma ce dă o valoare substanțială produsului. Există anumite produse
pentru care forma este o sursă a valorii lor comerciale. Monopolul acordat de marcă fiind limitat la funcția
sa de indicație a originii comerciale, formele în cauză trebuie respinse la înregistrare, deoarece admiterea
lor ar conduce la monopolizarea valorii comerciale decurgând din formele în cauză.
Litigiu în curs: forma sticlei Aqua Carpatica – sticla are o formă funcțională? Depozitarea este mai ușoară, se
ocupă tot spațiul dintr-un spațiu dreptunghiular. Spațiul este mai bine valorificat. Deci există o funcție economică
a acestei sticle, pentru depozitare și pentru transport. Întrebarea este dacă titularul anterior putea să monopolizeze
această funcție economică, astfel încât să se poată opune înregistrării unei forme similare. Aqua Carpatica nu este
protejată ca formă, ci este protejată ca acea formă pe care este inscripționată denumirea. Dacă am scoate denumire,
ar putea rămâne o formă cu caracter funcțional. Instanța urmează să se pronunțe asupra acestei chestiuni. S-a
apreciat că titularul anterior are dreptul de a utiliza forma aceasta.
Art.5 alin. (2) - lit. b) - e) nu se aplică în cazul în care, înainte de data de depozit a cererii de înregistrare, marca
a dobândit caracter distinctiv ca urmare a folosirii – teoria distinctivității dobândite/înțelesului secundar
Chiar o marcă descriptivă sau slabă poate să fie protejată, dacă solicitantul demonstrează că anterior solicitării
sale, ea a ajuns ca prin utilizare să fie receptată de către publicul relevant și în alt mod decât ca un semn distinctiv,
adică și ca indicație comercială a originii produselor sau serviciilor pe care este aplicată. Ex. mărcile cromatice
Curtea de Justiție a UE – ele sunt, în principiu, receptate de către consumator drept caracteristici descriptive ale
produselor sau serviciilor și culoarea nu va fi receptată de public ca indicație a originii comerciale, dar, prin utilizare
intensă sau îndelungată, publicul consumator poate fi obișnuit cu atribuirea unei anumite semnificații de origine
comercială pentru o anumită culoare. Ex. culoarea orange pentru un anumit operator de telefonie(Orange) sau
culoarea verde(Jacobs)/roșie(Vodafone). Acel producător poate solicita înregistrarea ca marcă a culorii, dobândind
distinctivitate.
4. Marca trebuie să fie licită
Art.5 alin. (1) lit. i)-n) – nu pot fi înregistrare/dacă au fost înregistrate vor fi anulate:
i) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri
j) mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele pantomimic al unei persoane care
se bucură de renume în România ex.
37
k) mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de semne, drapele,
embleme de stat, sigilii oficiale de control și garanție, blazoane, aparținând statelor membre ale UE și care intră
sub incidența art.6 din Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale sau ale organizațiilor
guvernamentale din care fac parte unul sau mai multe state membre
l) mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de steme, drapele, alte
embleme, sigle, inițiale sau denumiri care intră sub incidența art. 6 din Convenția de la Paris și care aparțin
organizațiilor internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii
m) mărcile care conțin semne cu înaltă valoare simbolică, în special un simbol religios; s-a argumentat în
jurisprudență că este contrară acestui text înregistrarea ca marcă a unor desene de inspirație populară etc.
n) mărcile care conțin, fără autorizația organelor competente, ecusoane, embleme, blazoane, semne heraldice,
altele decât cele avute in vedere de art. 6 din Convenția de la Paris
5. Marca trebuie să nu fie deceptivă
Art.5 alin. (1) lit. f)-h) – respingerea la înregistrare a mărcilor care:
f) sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura
produsului/serviciului
g) conțin o indicație geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație pentru produse care nu sunt
originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicații este de natură să inducă publicul în eroare cu privire
la locul adevărat de origine
h) constituite sau conțin o indicație geografică, identificând vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare
din locul indicat
deceptiv – derivat de la decepție
Marca să nu inducă publicul în eroare cu privire la trăsăturile obiective ale produsului sau serviciului în legătură
cu care este folosită.
Jurisprudența a considerat ca fiind deceptive cu privire la proveniența geografică a produsului ex. marca Yankee
pentru produse care nu sunt din SUA, American Cola etc.
S-a considerat că sunt deceptive cu privire la calitățile produsului ex. mentol pentru produse care nu conțin
mentol și super mint pentru gumă de mestecat care nu conține mentă etc.
Se are în vedere percepția rezonabilă pe care publicul o are cu privire la posibilitatea semnului de a denota
anumite calități ale produsului. S-a considerat că nu este deceptivă marca Mars pentru produse de ciocolată,
deoarece nimeni nu consideră că sunt de pe marte aceste produse.
Probleme privind caracterul deceptiv privind sloganul.
În principiu, s-a reținut în jurisprudența europeană că sloganurile pot fi înregistrate ca mărci, de regulă verbale,
dar aceasta numai în măsura în care sensul lor depășește ponderea obișnuită pe care un slogan comercial o are în
lăudarea produsului. Un simplu slogan laudativ nu va fi considerat ca deceptiv, chiar atunci când calitățile
produsului sunt exagerate, dar ar putea fi respins la înregistrare ca fiind descriptiv. Dacă sloganul are o anumită
individualitate sugestivă, el va putea fi considerat semn distinctiv și înregistrat ca marcă. Ex. au fost înregistrate ca
marcă: totul este mai ieftin la bon marche(care înseamnă ieftin), într-o lume de copii, noi suntem originali(xerox),
vopsești ușor, vopsești cu spor(spor), parbrizele noastre sunt mereu în față(producător de parbrize), o femeie cu
picioarele pe pământ(încălțăminte de damă), seriozitatea face toți banii(servicii bancare), noaptea bună se cunoaște
de dimineață, nouă ni se fâlfâie(fabrica de steaguri) etc.
38
Condițiile relative de fond ale obiectului protecției mărcilor
În principiu, marca nu trebuie să aducă atingere drepturilor unor terți existente la data depunerii cererii de
înregistrare. Această cerință se mai numește și disponibilitate a semnului înregistrat ca marcă.
Drepturile terților pot viza fie o marcă anterioară, fie un alt semn distinctiv ex. nume comercial(OMV), fie un
alt drept de proprietate industrială ex. design industrial, fie un alt drept de proprietate intelectuală ex. drepturi de
autor(sloganurile), fie un alt drept al personalității ex. dreptul la nume sau dreptul la imagine; protecția portretului
– acordul autorului portretului și acordul persoanei portretizate, care are dreptul personal nepatrimonial de a
autoriza orice folosire a imaginii sale.
În toate aceste cazuri, în principiu, marca poate fi înregistrată cu acordul titularului dreptului anterior.
Ipoteza în care marca depusă spre înregistrare intră în conflict cu o marcă anterioară
În acest sens, potrivit art.6 alin. (1) din L – o marcă este refuzată la înregistrare sau susceptibilă de a fi anulată
pentru următoarele motive relative:
Art.6 alin. (1) lit. a) - dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru marca este
solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.
 Identitatea semnelor – în jurisprudență s-a stabilit că semnele vor fi considerate identice și atunci când
deosebirile dintre ele sunt atât de nesemnificative încât ar putea trece neobservate pentru o proporție
semnificativă a publicului care nu privește în mod concomitent ambele semne.
 Identitatea produselor sau serviciilor – se are în vedere aplicarea aceleași categorii sau subcategorii
prevăzute în clasificarea internațională a produselor sau serviciilor stabilită prin Aranjamentul de la Nisa,
sub egida Organizației mondiale a proprietății industriale.
Clasificarea internațională a produselor sau serviciilor repartizează toate produsele sau serviciile din economie
în 45 de clase, dintre care 30 de clase de produse și 15 clase de servicii. Aceste clase sunt împărțite pe subclase
etc. Fiecare produs/serviciul care face obiectul unei activități poate fi încadrat într-o categorie a acestei clasificări.
Sunt identice produsele care aparțin aceleași categorii sau subcategorii.
Ex. Clasa 5 medicamente poate fi împărțită pe …
Pentru a defini o marcă avem în vedere două elemente: semnul înregistrat ca marcă și categoria de produse sau
servicii pentru care a fost înregistrat ex. marca Coca-Cola pentru băuturi răcoritoare, orice marcă este definită în
legătură cu anumite produse sau servicii
Art.6 alin. (1) lit. b) – dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și din
motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate
crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioara.
Din acest text rezultă că protecția unei mărci nu este strict limitată la produsele și serviciile pentru care a fost
înregistrată și doar împotriva copiei fidele a semnului înregistrării. Dimpotrivă, protecția este mai largă și vizează
orice alt semn care, dată fiind similitudinea lui cu marca și dată fiind similitudinea produselor sau serviciilor pentru
care este folosit cu acelea pentru care a fost înregistrată marca anterioară, generează pentru publicul relevant un
risc de confuzie cu marca anterioară, inclusiv sub forma riscului de asociere.
Pentru aplicarea acestui motiv relativ de refuz este nevoie să se reunească trei criterii cumulative:
1) cele două semne să fie similare
2) produsele sau serviciile pentru care sunt înregistrate sau se tinde la înregistrare să fie similare
3) similaritatea semnelor și similaritatea produselor sau serviciilor să genereze un risc de confuzie pentru
publicul relevant
Aceste trei criterii sunt guvernate de principiul interdependenței, în sensul că niște mărci mai puțin similare între
ele pot genera risc de confuzie dacă se aplică unor produse mai similare. Niște semne foarte similare pot genera
risc de confuzie, chiar dacă vizează niște produse sau servicii mai puțin similare. Însă, întotdeauna, riscul de
39
confuzie trebuie să rezulte ca urmare din combinarea similarității semnelor cu similaritatea produselor sau
serviciilor pentru care se tinde a fi protejată.
Pentru a analiza riscul de confuzie, aprecierea similarității se face sintetic, iar nu analitic, în sensul că trebuie
verificat dacă cele două semne produc o impresie globală comună asupra publicului relevant. În impresia globală
comună sunt mai importante asemănările decât deosebirile.
Între semne, similaritatea poate fi vizuală, fonetică sau conceptuală.
 Similaritatea vizuală presupune asemănarea între modul în care cele două semne sunt percepute vizual.
 Semnele verbale vor fi considerate similare dacă au același număr de silabe, numere de litere apropiate,
partea inițială este comună sau dacă diferențele dintre silabe sau litere sunt dificil de perceput și de
memorat.
 Similaritatea poate fi și fonetică atunci când cele două mărci se pronunță într-un mod asemănător. Există
anumite produse sau servicii ale căror mărci sunt menite, mai ales, să fie pronunțate. Pentru acestea,
similaritatea fonetică este mai des întâlnită. Ex. băuturile
 Similaritatea conceptuală presupune că cele două mărci transmit publicului consumator o idee comună
sau idei asociate. Aceasta este de trei feluri: prin echivalent, prin analogie, prin contrast.
 Prin echivalent - semnele sugerează aceeași conotație ex. sun, soleil – nu seamănă din punct de
vedere vizual/fonetic, dar conceptual seamănă; pumă etc.
 Prin analogie - trezește în mintea consumatorului o asociere între mesajele celor două semne
 Prin contrast – presupune că al doilea semn îl evocă pe primul prin înțelesul invers pe care îl are
față de acesta ex. mărcile de brânză cu vaca serioasă și vaca veselă
Aceste similarități pot avea o pondere diferită.
Între aceste similarități se aplică principiul interdependenței, în sensul că, și în prezența unui grad redus de
asemănare, similaritatea conceptuală ar putea fi suficientă pentru a antrena un risc de confuzie. Uneori, în ciuda
unei similarități vizuale sau fonetice importante, lipsa similarității conceptuale poate să înlăture riscul de confuzie.
Ex. mărcile compit și combit pentru servicii informatice – Curtea de justiție a UE a apreciat dacă acestea sunt
sau nu similare, reținând că în normele germane, unde termenii nu sunt prevăzuți ca având un sens comun,
similaritatea fonetică și vizuală era suficientă pentru a antrena riscul de confuzie; în schimb, în zonele anglofone,
unde este perceput ca însemnând a te angaja și o asociere de biți, riscul de confuzie era înlăturat tocmai prin
înțelesul diferit al celor două semne verbale.
Similaritatea produselor sau serviciilor care sunt înregistrate sau se tinde a fi înregistrate celor două semne, la
aceeași clasă în clasificarea de la Nisa, nu generează decât o prezumție relativă slabă cu privire la similaritatea
acestor produse sau servicii.
Pentru a se stabili similaritatea, se vor examina criterii de natură substanțială, cum ar fi natura produselor sau
serviciilor în cauză, lanțurile de distribuție, substituibilitatea dintre produsele sau serviciile în cauză pentru publicul
consumator, complementaritatea produselor sau serviciilor ex. sucurile naturale sunt similare între ele, dar nu sunt
similare nici cu băuturile alcoolice, nici cu băuturile răcoritoare acidulate; aparatele și piesele lor de schimb pot fi
considerate produse similare; echipamentele și serviciile de mentenanță ale acestora etc.
40
CURS 9 05.12.2016
Condițiile relative de fond ale obiectului protecției mărcilor – continuare
Am început să discutăm condiția disponibilității, ea presupunând ca înregistrarea mărcii să nu aducă atingere
drepturilor anterioare.
Drepturile privind mărcile anterioare art.6 alin.(1) lit. a) și b)
Lit. a) se cere identitate dintre semne și identitate dintre produsele sau serviciile pentru care sunt înregistrate
Lit. b) dacă semnele sau produsele sau serviciile pentru care sunt înregistrate sunt doar similare, nu identice,
pentru ca marca ulterioară să fie refuzată la înregistrare este necesar ca ea să genereze un risc de confuzie pentru
public; similaritate de semne, similaritate de produse sau servicii
A treia condiție cumulativă pentru respingerea înregistrării în cazul prevăzut la lit. b): similaritatea dintre semne
corelată cu similaritatea dintre produsele sau serviciile pentru care se înregistrează să genereze un risc de confuzie
pentru public.
Obs. Nu este necesar să se dovedească o confuzie efectivă în rândurile publicului cu privire la proveniența
produselor sau serviciilor pe care s-ar aplica cele două mărci în conflict. Este suficient, potrivit textului, ca această
confuzie să poată surveni.
De aceea, aprecierea riscului de confuzie se va face în abstract. Organul OSIM/Instanța, după caz, urmează să
verifice dacă, în mod teoretic, similaritatea dintre semne, astfel cum se corelează ea cu similaritatea dintre produse
sau servicii, este susceptibilă de a genera o confuzie în rândurile publicului. Doar risc de confuzie, nu confuzie
actuală.
Ce înseamnă confuzie? Confuzia pe care o previne art.6 alin. (1) lit. b) din L 84 reprezintă o falsă reprezentare
a realității, în sensul că publicul relevant consideră în mod eronat că produsele sau serviciile care poartă marca a
cărei înregistrare se solicită provin de la titularul mărcii anterioare. Eroarea publicului constă în aceea că se
consideră, fără temei, că produse sau servicii care în realitate provin de la producători diferiți ar proveni de la
același producător.
Se mai numește și confuzie directă prin raportare la teza finală a textului. Teza finală face referire la riscul de
asociere cu marca anterioară, asociere denumită și confuzie indirectă. Din text rezultă că riscul de asociere este o
variantă a riscului de confuzie, iar nu un concept diferit.
În cazul riscului de asociere, publicul consideră în mod eronat că produsele sau serviciile pentru care se solicită
înregistrarea mărcii ulterioare provin de la un producător asociat titularului mărcii anterioare, asociat printr-o formă
care i-ar permite titularului mărcii anterioare să controleze calitatea produselor sau serviciilor care poartă marca
ulterioară.
În cazul riscului de asociere, similaritatea semnelor aplicate unor produse sau servicii similare îl face pe
consumatorul relevant să creadă în mod eronat că produsele sau serviciile ce poartă marca ulterioară ar putea
proveni de la o societate din același grup de societăți cu titularul mărcii anterioare sau de la un distribuitor licențiat
ori alt partener contractual al acestuia.
Nu este suficient ca mărcile să fie asociate din cauza similarității lor conceptuale. Este necesar ca această
similaritate conceptuală să fie cauzală/instrumentală, pentru a face publicul să considere că există legătură
comercială între producătorii produselor sau serviciilor pe care se aplică acele mărci.
 Confuzie directă – oamenii cred că provin de la același producător, deși nu e adevărat
 Confuzie indirectă – oamenii cred că provin de la producători diferiți, dar legați comercial, deși nu există
vreo legătură comercială
41
Care este publicul relevant? Potrivit jurisprudenței europene, riscul de confuzie nu se raportează la public în
general, ci la o anumită categorie de public, anume la consumatorul mediu informat, normal atent și rezonabil de
diligent al produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnele în conflict.
Având în vedere această definiție a publicului relevant, rezultă o cerință specifică a similarității produselor sau
serviciilor: acestea trebuie să fie suficient de similare pentru a se adresa acelorași consumatori, spre a satisface
aceleași nevoi sau nevoi care nu pot fi decât legate între ele, adică asociate. De exemplu, băutorii de vin și băutorii
de băuturi răcoritoare nu sunt neapărat aceeași. Deci vinul și băuturile răcoritoare nu vor fi considerate similare.
Dacă s-ar crea o legătură necesară între una și alta(un fabricant de vinuri are nevoie în mod necesar de sticle și de
butoaie, atunci sticlele și butoaiele ar putea fi considerate similare, acestea se adresează acelorași consumatori), ar
putea fi considerate similare.
Din această definiție a consumatorului rezultă că pentru determinarea nivelului de atenție, de diligență și de
informare a unui asemenea consumator trebuie să se aibă în vedere împrejurările în care el ia decizia de cumpărare.
De exemplu:
 Se consideră că în cazul produselor de larg consum(carne, lapte), produse care se achiziționează în mod
curent, nivelul de atenție al consumatorului este mai redus decât în cazul produselor care se
achiziționează ocazional(haine, automobile).
 Tot astfel, în cazul produselor de consum privat, nivelul de atenție al consumatorului este mai redus
decât în cazul produselor de statut social.
 În cazul produselor scumpe, nivelul de atenție al consumatorului este mai ridicat decât în cazul
produselor ieftine.
 În cazul produselor adresate profesioniștilor, chiar dacă nivelul de atenție al profesionistului rutinat este
mai scăzut, nivelul său de informare este mai ridicat(cumpără cu competența profesională impusă de
activitatea sa) și, de aceea, riscul de confuzie pentru consumatorul profesionist este mai redus.
 În cazul produselor care satisfac nevoi vitale, considerate importante de consumator, nivelul de atenție
și de diligență al consumatorului mediu este mai ridicat decât pentru produsele considerate a satisface
nevoi secundare ex. în materie de medicamente, se consideră că riscul de confuzie este mai scăzut,
achizițiile destinate sănătății sunt privite ca foarte importante de consumator; în acest domeniu, decizia
de cumpărare nu este, de regulă, solitară, ci este o decizie care beneficiază, de regulă, de
recomandarea/impunerea de către un expert(medic) ex. medicamente care nu se pot achiziționa decât pe
bază de rețetă de la un medic; farmacistul exercită și acesta un control asupra alegerii consumatorului.
A patra idee în legătură cu riscul de confuzie: Pe lângă similaritatea produselor și serviciilor în legătură cu care
similaritatea semnelor poate genera un risc de confuzie, producerea unui astfel de risc poate fi influențată și de alți
factori. Cei mai importanți factori sunt: puterea distinctivă a mărcii anterioare și coexistența pe piață a unor semne
similare pentru produse sau servicii similare.
În legătură cu puterea distinctivă, se apreciază că cu cât o marcă este mai puternic distinctivă, cu atât riscul de
confuzie pe care l-ar antrena utilizarea unor mărci similare este mai mare. Exemple:
 coca-cola, american cola, pepsi cola – coca-cola este extrem de distinctivă, deci o marcă care seamănă
chiar și în mod îndepărtat, dar aplicată pe produse ce se doresc similare, ar putea genera un risc de
confuzie;
 sirop de pătlagină – nu ar trebui să existe, extrem de descriptiv, deci nu știi nimic despre producător,
fiind o marcă extrem de slabă, titularul mărcii sirop de pătlagină a chemat în judecată pe un terț care
folosea sirop de pătlagină plus cereale, seamănă, amândouă descriu produsul, dar nu descriu
producătorul, curtea supremă a aplicat teoria mărcilor slabe.
Teoria mărcilor slabe: o marcă având putere distinctivă redusă nu este protejată decât împotriva mărcilor
identice, nu și împotriva mărcilor similare. Cu cât este mai descriptivă, cu atât o marcă anterioară are o sferă de
protecție mai redusă. Deoarece riscul de confuzie pe care l-ar antrena utilizarea unor mărci similare nu vizează
originea comercială a produselor pe care marca anterioară nu o desemnează, ci natura sau caracteristici obiective
ale acestora în legătură cu care marca nu este protejată.
42
În legătură cu coexistența pe piață a unor semne similare pentru produse similare sau servicii similare; în cazul
în care pe piață coexistă la data solicitării la înregistrare a unei mărci noi mai multe alte semne similare cu marca
ce i se opune, atunci marca nouă ar putea să fie admisă la înregistrare, dacă asemănarea ei cu marca anterioară este
mai redusă decât asemănarea cu marca anterioară a celorlalte mărci, pe care titularul mărcii anterioare le tolerează.
Teoria distanței: există grade de asemănare, toleranța titularului trasează o sferă de asemănare pe care a
considerat-o legitimă. Ce este în afara acelei sfere trebuie să tolereze. Titularul admite că mărcile pe care le admite
nu îl prejudiciază.
Art.6 alin. (1) lit. a) și b) – Rezultă că, și în domeniul mărcilor ca în celelalte domenii ale proprietății industriale,
există cerința ca obiectul sau semnul să fie nou, dar, în domeniul mărcilor, noutatea este relativă sub trei aspecte:
relativă sub aspect teritorial, relativă sub aspect temporal, relativă sub aspect profesional.
1. Relativitatea noutății sub aspect teritorial
În principiu, o marcă poate fi respinsă la înregistrare numai dacă ea contravine unei mărci protejate anterior în
România. Prin urmare, în cazul mărcilor noutatea nu este mondială, ci națională. Se apreciază în raport cu teritoriul
României.
Protecția în România poate decurge ori din înregistrarea mărcii anterioare ca marcă națională la Oficiul de stat
pentru invenții și mărci, ori prin înregistrarea ei pentru România pe cale internațională, în temeiul Aranjamentului
de la Madrid ori prin înregistrarea ei ca marcă a UE, în temeiul R 207/2009.
Pe baza acestor trei categorii de înregistrări posibile se afirmă că, în materie de mărci, anterioritățile sunt numai
scrise, spre deosebire de invenții sau desene, când anterioritățile pot decurge și din uz.
Sistemul european de protecție a mărcilor diferă de sistemul american prin această trăsătură; în cazul sistemul
american anterioritatea poate fi și prin uz, dar o marcă nu poate fi înregistrată decât dacă anterior a fost utilizată în
comerț. Rațiunea este aceea de a preveni înregistrarea mărcilor de blocaj, a acelor mărci prin care titularii nu doresc
să asigure o comunicare cu propriii lor consumatori privind produsele sau serviciile, ci doar să limiteze să limiteze
libertatea terților cu privire la o astfel de comunicare. Se consideră că ar fi contrară libertății comerțului. În dreptul
european, combaterea mărcilor de blocaj nu se realizează în mod preventiv, ci post factum, prin intermediul
sancțiunii decăderii, prevăzute de art.46 alin. (1) lit. a), decădere care survine dacă, în termen de 5 ani de la data
înregistrării, titularul nu a conferit mărcii o folosință efectivă, fără a avea un motiv justificat pentru aceasta.
Singura excepție de la regula conform căreia anterioritățile sunt numai scrise o reprezintă marca notorie, anume
marca larg cunoscută în România. Art.3 lit. d) definește marca notorie ca fiind marca larg cunoscută în România,
în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciilor cărora aceasta se aplică, fără a fi necesară
înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă. Marca notorie este o excepție pentru că ea nu este
în mod necesar înregistrată pentru a fi protejată. Nu este o excepție de la caracterul teritorial al aprecierii noutății
în materie de mărci. Pentru a se stabili dacă marca notorie este sau nu protejată, se are în vedere cunoașterea ei în
România, iar nu pe alte teritorii. În practică, s-a stabilit că o marcă poate fi considerată notorie dacă este cunoscută
de 40-45% dintre consumatorii relevanți pentru produsele sau serviciile cărora li se aplică marca. Deci, notorietatea
nu se raportează la publicul larg/general, ci doar la consumatorii de produse sau servicii în legătură cu care marca
pretinde a fi devenit cunoscută. Esențială pentru notorietate este cunoașterea mărcii de către consumatori, dar ea
poate fi stabilită și prin mijloace de probă indirecte. Notorietatea unei mărci este un fapt juridic care nu este, în
mod necesar, notoriu. Faptele notorii nu trebuie dovedite, dar notorietatea unei mărci nu este un fapt notoriu.
Judecătorul e posibil să nu facă parte din publicul relevant pentru o anumită marcă notorie. Mijloace de probă.
Indiciile pe temeiul cărora se poate stabili notorietatea sunt prevăzute de art.24 din L 84:
- gradul de distinctivitate inițială sau dobândită a mărcii notorii în România;
Cu cât o marcă este mai distinctivă, cu atât ea devine mai lesne notorie. Distinctivitatea dobândită prin uz, adică
prin comercializare de produse sau servicii/publicitate, este sinonimă cu notorietatea, presupunând că publicul
43
relevant percepe semnul ca indicație a originii comerciale a produselor sau a serviciilor respective. Întrebarea tipică
de sondaj prin care se stabilește notorietatea: căror produse sau servicii li se aplică acest semn?
- durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele și serviciile pentru care o
marcă se solicită a fi înregistrată;
În mod tradițional, se considera că mărcile au nevoie de o durata suficient de îndelungată a utilizării și
promovării pentru a deveni larg cunoscute. Progresele tehnologice în domeniul media au făcut ca jurisprudența să
recunoască în prezent că o campanie promoțională de o săptămână poate fi suficientă pentru a genera un grad
ridicat de cunoaștere. Ex. mărci care au devenit notorii peste noapte: salam săsesc, cosmote, olx
- durata și întinderea publicității mărcii notorii în România;
- aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;
În principiu, notorietatea ar trebui să se aprecieze la nivelul întregului teritoriu relevant pentru produsele sau
serviciile cărora li se aplică marca, teritoriu care este, în principiu, teritoriu național. Este posibil ca dacă
consumatorul relevant este localizat doar într-o parte a teritoriului național, cunoașterea mărcii în această zonă să
fie suficientă pentru stabilirea notorietății.
- gradul de cunoaștere a mărcii notorii de către segmentul de public căruia i se adresează;
- existența unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare aparținând unei alte
persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie = aplicație a teoriei distanței, în sensul că dacă titularul
unei mărci ar tolera prezența pe piață a unor mărci similare, atunci odată cu notorietatea mărcii, publicul s-a
acomodat și cu diferențierea dintre aceasta și mărcile similare.
Atunci când marca notorie este și înregistrată, ea va fi numită marcă de renume. Aceasta antrenează o derogare
de la caracterul relativ sub aspect profesional al noutății mărcilor.
2. Relativitatea noutății sub aspect temporal
În principiu, o marcă va fi refuzată la înregistrare numai dacă prin acea marcă s-ar încălca drepturile asupra unei
mărci anterioare, care se află în cursul protecției sau pentru care perioada de protecție a expirat recent.
Dacă marca este identică cu o marcă înregistrată în urmă cu 15 ani și care nu a fost reînnoită, atunci ea va putea
fi înregistrată fără a i se putea opune lipsa noutății.
Duratele pentru care marca anterioară este protejată după expirarea protecției sale depind de natura acestei
mărci. Astfel:
 dacă marca anterioară este o marcă de comerț individuală, ea va fi protejată pentru cel mult 2 ani de la
expirarea certificatului de înregistrare a acelei mărci care nu a fost reînnoită, potrivit art.6 alin. (4) lit.
e).
 dacă marca anterioară este o marcă colectivă, ea va putea fi opusă la înregistrarea unei mărci similare
timp de cel mult 3 ani de la expirarea certificatului de înregistrare a mărcii colective care nu a fost
reînnoită. Art.3 lit. e) – Este marcă colectivă marca destinată a servi la deosebirea produselor sau
serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor persoane. La
înregistrarea unei mărci colective, asociația de producători solicitantă depune la OSIM și regulamentul
de utilizare a acesteia, astfel încât marca colectivă va fi folosită pentru a transmite consumatorului că
regulile prevăzute de acest regulament sunt respectate în procesele de producție ale produselor sau
serviciilor cărora le este aplicată marca.
 dacă marca anterioară este o marcă de certificare, aceasta poate fi opusă la înregistrarea unor mărci
identice sau similare timp de cel mult 10 ani de la expirarea certificatului de înregistrare a mărcii de
certificare care nu a fost reînnoit, potrivit art.6 alin. (4) lit. e). Marca de certificare este definită la art.3
lit. f) ca fiind marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate
de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricare a produselor sau de
prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici. Titularul unei mărci de certificare nu poate fi decât
44
un organism de certificare și control, organism care este acreditat de autoritățile competente și care este
independent față de producătorii de produse sau servicii cărora li se aplică marca.
3. Relativitatea noutății sub aspect profesional
În principiu, o marcă este protejată doar pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată și pentru
produse sau servicii care, dată fiind similaritatea lor cu produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată marca,
utilizarea unei mărci similare ar antrena un risc de confuzie pentru publicul relevant. Această regulă se mai numește
și principiul specialității mărcii.
De la principiul specialității mărcii există o excepție care vizează mărcile notorii. O marcă notorie este protejată
nu doar împotriva unui sens similar înregistrat pentru produse sau servicii identice sau similare, ci și împotriva
înregistrării unui semn similar pentru produse sau servicii care nu sunt similare, dacă prin folosirea acestui ultim
semn s-ar obține un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare.
 Dacă marca notorie nu este înregistrată, atunci această regulă se va aplica doar în funcție de cunoașterea
ei în România.
 Dacă marca notorie este înregistrată, atunci ea va avea natura conform legii de marcă de renume și
renumele se va aprecia fie prin raportare la România, dacă înregistrarea mărcii de renume s-a făcut în
România, fie prin raportarea la întregul spațiu al UE, dacă înregistrarea mărcii s-a făcut ca marcă a UE.
Pentru ca marca ulterioară să fie respinsă la înregistrare este necesar ca titularul mărcii notorii/de renume să
dovedească nu numai utilizarea unui semn similar pentru produse sau servicii care nu sunt similare, ci și că această
utilizare fie prejudiciază caracterul distinctiv al mărcii ori renumele acesteia, fie îi conferă terțului un profit
necuvenit pe temeiul acestui caracter sau acestui renume. E mai ușor să dovedești diminuarea
distinctivității/slăbirea puterii distinctive.
Materiale în materie de mărci RD
45
CURS 10 12.12.2016
Proprietatea literară și artistică este alcătuită din două componente:
 dreptul de autor
 drepturile conexe drepturilor de autor
Drepturile de autor
Obiectul dreptului de autor
Obiectul dreptului de autor este opera, adică o creație intelectuală de formă originală.
Originalitatea înseamnă expresia personalității autorului și nu se confundă nici cu valoarea artistică, nici cu
noutatea obiectivă.
În măsura în care se circumscriu acestor trăsături, sunt protejate prin drepturi de autor, potrivit art.7 din L 8/1996
privind drepturile de autor și drepturile conexe, scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile,
prelegerile, orice alte opere scrise sau orale, precum programele pe calculator, operele științifice, compozițiile
muzicale, operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele, operele cinematografice și
cele audio-vizuale, operele fotografice, operele de artă grafică sau plastică, inclusiv sculpturi, picturi, gravuri, artă
monumentală, scenografii, ceramică, tapiserii, plastică, operele de arhitectură, hărțile și desenele din domeniul
topografiei, combinațiile, traducerile etc. Enumerarea nu este limitativă!
Art.9 enumeră o serie de creații sau lucrări de formă care nu se bucură de protecția dreptului de autor.
Excluderile vizează fie anumite creații de conținut, fie anumite creații care, deși sunt de natură formală, sunt
afectate prin utilizare domeniului public.
Prima categorie de excluderi, anume creațiile de conținut, cuprinde: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile
științifice, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice, invențiile, știrile și informațiile de presă,
precum și simplele fapte și date. Toate acestea sunt de liber parcurs, putând fi, în principiu, utilizate în mod liber,
fie în virtutea dreptului la libertatea de conștiință, inclusiv de gândire și creație, fie în virtutea dreptului publicului
la informare. Prin excepție, atunci când aceste creații de conținut sunt protejate printr-un drept privativ, cum e
cazul dreptului decurgând dintr-un brevet de invenție, acest drept este esențialmente limitat și temporar, durata lui
fiind mai scurtă decât aceea a dreptului de autor.
A doua categorie de excluderi vizează utilizarea unor creații de formă în activități de interes public, utilizare
care face ca interesul public al liberei lor circulații să prevaleze asupra interesului de a-i recompensa pe autori prin
instituirea unui drept exclusiv asupra utilizării formei lor. În această categorie sunt cuprinse: textele oficiale de
natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora, simbolurile oficiale ale
statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna,
ecusonul și medalia, precum și mijloacele de plată. Aceste creații de formă pot fi utilizate în mod liber numai după
ce au primit o întrebuințare oficială în scopurile de interes public care reclamă această circulație și numai în măsura
acestei utilizări.
De exemplu, textul unei propuneri legislative reprezintă o operă literară, eventual cu caracter științific, până la
data la care această propunere este supusă procedurilor parlamentare de aprobare a legii. Odată intrată în aceste
proceduri, propunerea în cauză devine un text oficial de natură legislativă și orice utilizare legată de această natură,
inclusiv reproducerea ei în cursul procedurilor parlamentare, publicarea în M.Of., citările și aplicările de către
autorități/cetățeni, reflectarea în presă, publicații științifice etc. vor fi sustrase dreptului de autor. Totuși, folosirea
textului inițial ca propunere legislativă, care vizează acel text înainte ca el să fi devenit un text oficial în sensul
art.9 lit. d) din L, presupune autorizarea titularului dreptului de autor asupra acelui text, autorizare care poate fi
eventual dată și în schimbul unei sume de bani.
Jurisprudență: autorul stemei României a dat în judecată statul român solicitând o remunerație semnificativă
pentru folosirea neautorizată a operei sale, dreptul său fiind recunoscut în final într-o anumită măsură; expunerea
de motive a codului civil suspectată de un autor a-i încălca drepturile, a pierdut procesul, viza aspecte de maximă
generalitate.
46
Subiectul dreptului de autor
Potrivit art.3 alin. (1) din L – Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
Din acest text rezultă că noțiunea de autor îl implică pe acela a cărui creație originală de formă este opera.
Rezultă, de asemenea, că numai persoana fizică poate fi autor, persoana juridică nefiind natural dotată cu
aptitudini psihice și intelectuale și nu poate genera ea însăși o creație intelectuală.
Potrivit art.4 alin. (1), se prezumă a fi autor până la proba contrară persoana sub numele căreia opera a fost
pentru prima dată adusă la cunoștință publică.
Prezumția consacrată de acest text este relativă. Crearea operei este un fapt juridic stricto sensu, deci răsturnarea
acestei prezumții se poate face prin orice mijloc de probă.
Potrivit principiului adevăratului autor, persoana fizică ce are calitatea de autor este, în principiu, titular al
dreptului de autor.
Dreptul de autor se naște, potrivit art.1(2) din L, pe măsura realizării operei și, ca urmare, acesta are ca obiect
opera în orice stadiul al creării sale, inclusiv opera nefinalizată.
Dreptul de autor are atât componente personale nepatrimoniale, cât și componente patrimoniale, astfel încât
autorul care este titularul originar al acestui drept va putea dispune în favoarea terților de componentele lui
transmisibile.
Principiul adevăratului autor are o aplicațiune specială în cazul operei comune și cunoaște un număr de excepții
în cazul operelor colective și al operelor de serviciu.
Opera comună
Potrivit art.5 alin. (1), = este operă comună opera creată de mai mulți coautori în colaborare.
Din acest text rezultă că pentru calificarea unei opere ca fiind comună este necesar a fi întrunite cumulativ
următoarele condiții:
1. La realizarea operei să fi concurat cel puțin două persoane fizice.
2. Aceste persoane fizice să fi adus o contribuție creativă, originală, astfel încât opera să exprime cel puțin
în parte personalitate fiecăreia dintre aceste persoane.
3. Activitatea creativă să fi fost coordonată, astfel încât fiecare dintre persoanele fizice care au contribuit
la realizarea operei să fi efectuat acest demers în colaborare cu celelalte, iar nu în mod independent de
acestea.
Dacă aceste trei condiții sunt îndeplinite, opera ce rezultă din contribuțiile persoanelor fizice respective este o
operă comună.
După cum contribuțiile respective pot fi identificate separat sau nu, opera comună este fie divizibilă, fie
indivizibilă. Ex. divizibilă: tratatul de obligații(Pop & Co, contribuția fiecărui autor poate fi identificată),
indivizibilă: tratatul de succesiuni(RRP & F. Deak, dar cei doi autori nu au lucrat împreună)
Când contribuțiile pot fi identificate în mod distinct, fiecare dintre ele constituie la rândul său o operă, care este
susceptibilă de un drept de autor distinct de dreptul asupra operei comune.
Consecințe:
În principiu, potrivit art.5 alin. (2) din L, dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia.
Potrivit art.5 alin. (3) din L, în lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord.
În cazul unei asemenea utilizări, remunerația pentru utilizarea în cauză se cuvine coautorilor în proporțiile pe
care aceștia le-au convenit, iar în lipsa unei astfel de convenții, în mod proporțional cu părțile din contribuție ale
autorilor.
47
Ponderea contribuției fiecărui autor la opera comună este o chestiune de fapt și se poate stabili prin orice mijloc
de probă. În funcție de această pondere, unul dintre coautori poate fi considerat autor principal. Deși, de regulă,
ponderea contribuției coautorilor rezultă din întinderea acestor contribuții, totuși, principiul este acela conform
căruia cotele lor părți din operă, respectiv din drepturile asupra acesteia, se stabilesc în funcție de ponderea
personalității fiecăruia în creația de formă originală care este opera. Speță Franța – ucenicul nu!
Potrivit art.5 alin. (3) teza finală, atunci când unul dintre cotitularii dreptului de autor refuză să consimtă la
utilizarea operei, acest refuz trebuie să fie temeinic justificat.
Din acest text rezultă că exercitarea de către autori a drepturilor lor asupra operei comune nu se poate face în
mod discreționar, instanța putând controla această exercitare printr-un test mai sever decât acela al abuzului de
drept din dreptul comun al coproprietății. Astfel, dacă în dreptul comun al coproprietății, spre a fi considerat abuziv
refuzul unui coproprietar de a consimți la actele asupra bunului comun, trebuie să fie manifest excesiv, contrar
bunei-credințe, pentru a fi sancționat ca abuziv, în cazul operei comune, este suficient ca acest refuz să fie
nejustificat sau justificarea lui să fie neteminică, adică eronată în fapt, pentru ca manifestarea de voință astfel
exprimată să fie înlăturată, astfel încât exploatarea refuzată a operei comune să-i poată fi opusă cotitularului care
a refuzat în mod netemeinic să consimtă la ea. Se va avea în vedere orice asemenea exploatare. Fiecăruia dintre
cotitulari, inclusiv celui care a refuzat să consimtă, îi va reveni o parte din remunerația dobândită pentru acea
exploatare, proporțional cu cota sa de contribuție la opera comună.
Potrivit art.5 alin. (4), în cazul în care contribuția fiecărui coautor este distinctă, deci în ipoteza operei comune
divizibile, această contribuție poate fi utilizată separat, cu condiția să nu se prejudicieze utilizarea operei comune
sau drepturile celorlalți coautori asupra propriilor lor contribuții.
Excepțiile de la principiul adevăratului autor
Opera colectivă
Potrivit art.6 alin. (1) din L, este operă colectivă opera în care contribuțiile persoanele ale coautorilor formează
un tot, fără a fi posibil dată fiind natura operei să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra
ansamblului operei create.
Din această definiție rezultă că opera colectivă este o specie de operă comună, în sensul că și opera colectivă se
realizează prin participarea creativă, originală, coordonată a mai multor persoane fizice. Ceea ce distinge opera
colectivă de celelalte opere comune este că niciuna dintre aceste persoane fizice nu are o viziune de ansamblu
asupra operei rezultate prin concursul contribuțiilor lor, astfel încât nu i se poate atribui un drept asupra operei în
ansamblul ei. Singura persoană care are viziunea de ansamblu asupra operei rezultate este producătorul operei
colective, adică, în terminologia art.6 alin. (2) din L, persoana fizică sau !juridică!, din inițiativa, sub
responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată opera. Această persoană nu are o contribuție creativă la
realizarea operei. De aceea, ea nu este autor, ci are o contribuție exclusiv de organizare a muncii autorilor de
realizare a operei. Ex. enciclopedii
În cazul operei colective, prin excepție de la principiul adevăratului autor, dreptul de autor nu va reveni autorilor,
ci producătorului, care dobândește acest drept prin însuși faptul creării operei la inițiativa, sub responsabilitatea și
sub numele său.
Unii autori au considerat că ar fi o operă colectivă și opera audio-vizuală, deoarece aceasta se realizează de
obicei prin contribuțiile coordonate ale mai multor autori, la inițiativa și sub răspunderea unui producător. Totuși,
din reglementarea specială a regimului operei audio-vizuale, astfel cum este prevăzut de cap. VIII din L, rezultă că
aceasta nu este o operă colectivă, ci o operă comună cu regim special.
Astfel, art.64 definește opera audio-vizuală ca fiind opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu
similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare însoțite sau nu de
sunet. Definiția este suficient de largă pentru a include și operele multimedia, inclusiv jocurile pe calculator, pentru
că toate aceste creații presupun succesiuni de imagini în mișcare.
48
Autorul principal al unei opere audio-vizuale este numit fie regizor, fie realizator și este definit prin art.65 alin.
(1) ca fiind persoana fizică care, prin contractul cu producătorul, își asumă conducerea creării și realizării operei
audio-vizuale, în calitate de autor principal.
Art.65 alin. (2) definește producătorul ca fiind, pentru opera audio-vizuală, persoana fizică sau juridică ce își
asumă responsabilitatea producerii operei și, în această calitate, organizează realizarea operei și furnizează
mijloacele necesare, tehnice și financiare.
Din acest text rezultă că și în materia operei audio-vizuale, ca și în materia operei colective, producătorul nu are
o contribuție creativă, ci o contribuție de ordin logistic și organizațional.
De asemenea, și opera audio-vizuală ca și opera colectivă este adesea realizată de mai mulți autori. Potrivit
art.66, sunt autori ai operei audio-vizuale, dacă au contribuit în mod original la realizarea ei, regizorul sau
realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii speciale create pentru opera
audio-vizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urmă
reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul și regizorul sau realizatorul operei, părțile
pot conveni să fie incluși ca autori și alți creatori care au contribuit substanțial la aceasta.
Contractul dintre producător și autorul principal, potrivit art.65 alin. (3), este supus formei scrise, fără a se
preciza dacă sancțiunea nerespectării acestei cerințe este nulitatea absolută sau doar imposibilitatea probării
contractului. Deoarece interesul ocrotit pare a fi acela al asigurării certitudinii termenilor contractului, ar părea că
această cerință este de ordin probatoriu, nefiind întrunite condițiile nulității absolute virtuale.
Ceea ce este important este că art.66, care enumeră acești autori, se declară în mod expres ca fiind o aplicațiune
a art.5 din L. Art.5 nu se referă la opera colectivă, ci la opera comună. Deci, deși implică un producător și, de
regulă, mai mulți autori, opera audio-vizuală este o specie de operă comună, iar nu o specie de operă colectivă.
Prin urmare, în principiu, dreptul de autor asupra acestei opere ar trebui să revină coautorilor, potrivit art.5, iar nu
producătorului, potrivit art.6.
Art.70 prevede o derogare. Potrivit textului, prin contractele încheiate între autorii operelor audio-vizuale și
producător, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că aceștia, cu excepția autorilor muzicii special create, îi
cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, prevăzute la art.13, precum
și dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea în schimbul unei remunerații echitabile. Acest text nu este o
aplicațiune a art.6 alin. (2) și mecanismul pe care îl prevede diferă de cel din art.6 alin. (2). Astfel, textul nu privește
dreptul de autor în ansamblul său, ci doar drepturile patrimoniale asupra operei în ansamblul său. Aceasta înseamnă
că drepturile morale se nasc în persoana autorilor care rămân titularii lor, chiar dacă au încheiat un contract cu
producătorul pe temeiul căruia au contribuit la realizarea operei.
În al doilea rând, autorii rămân, de asemenea, titulari ai drepturilor patrimoniale privind exploatarea distinctă a
contribuțiilor lor. Astfel, potrivit art.70 alin. (2), ei își păstrează toate drepturile de utilizare separată a propriilor
contribuții, precum și dreptul de a autoriza și de a interzice utilizări în afara celei specifice a operei, integral sau
parțial, cum ar fi utilizarea unor fragmente din opera cinematografică pentru publicitate, alta decât pentru
promovarea operei.
În al treilea rând, cesiunea prezumată de art.70 alin. (1) este cu titlu oneros, producătorul fiind prezumat a datora
în schimbul dobândirii dreptului de autor o remunerație echitabilă. Potrivit art.71, remunerația este, în lipsa unei
clauze contrare, proporțională cu încasările brute rezultate din utilizarea operei.
Rezultă că opera audio-vizuală este o operă comună, de regulă divizibilă, cu un regim special.
A doua excepție de la principiul adevăratului autor
Anumite opere de serviciu
Regimul general al operelor de serviciu este prevăzut de art.44 din L.
Potrivit acestui regim general, operele de serviciu nu derogă de plano de la principiul adevăratului autor.
49
Astfel, conform art.44 alin. (1), în lipsa unei clauze contrare, pentru operele create în îndeplinirea atribuțiilor de
serviciu precizate în contractul individual de muncă, drepturile patrimoniale aparțin autorului operei create.
Este adevărat că exercițiul acestor drepturi este puternic limitat prin cerința ca orice autorizare a utilizării operei
de către terți să fie supusă dublului consimțământ al titularului dreptului de autori, pe de o parte, și angajatorului,
pe de altă parte.
De asemenea, utilizarea operei de către angajator în cadrul obiectului de activitate al acestuia nu necesită
autorizarea salariatului autor.
Chiar și dacă există o clauză contrară, adică o clauză în temeiul căreia dreptul de autor să fie transmis
angajatorului, pe de o parte, o asemenea clauză nu poate avea ca obiect drepturile morale, ci numai drepturile
patrimoniale asupra operei, pe de altă parte, cesiunea trebuie să fie limitată în timp, în sensul că părțile trebuie să
prevadă durata pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. În absența unei asemenea prevederi,
se consideră că această durată este de 3 ani de la data predării operei.
Chiar și după încetarea acestei durate, în absența unei clauze contrare, autorul redevenit titular al dreptului de
autor în urma expirării cesiunii este obligat să-i plătească angajatorului o cotă rezonabilă din veniturile obținute
prin utilizarea operei, pentru a suporta costurile suportate de angajator pentru crearea operei de către angajat în
cadrul atribuțiilor de serviciu.
Din exprimarea textului rezultă că, în cazul în care părțile nu convin asupra remunerației, angajatorul are dreptul
să solicite stabilirea acesteia de către instanța de judecată. Instanța va trebui să determine o cotă proporțională din
veniturile rezultând din utilizarea operei de către autor sau cesionării acesteia, fără a putea depăși însă costul
suportat de angajator pentru realizarea operei care nu a fost amortizat în cursul perioadei de timp în care angajatorul
a fost titular al drepturilor patrimoniale asupra operei. Sarcina probei acestui cost îi incumbă, în principiu,
angajatorului, deoarece în absența suportării oricărui cost, el nu ar avea dreptul la nicio parte din remunerație. În
orice caz, autorul păstrează dreptul de utilizare a operei ca parte din ansamblul creației sale.
De la acest regim de drept comun legea prevede derogări cu privire la două categorii de opere de serviciu.
1. Prima derogare art.74 din L – instituie și o excepție autentică de la principiul adevăratului autor
Potrivit art.74, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra programelor pe calculator,
create de unul sa mai mulți angajați în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori după instrucțiunile celui ce angajează,
aparțin acestuia din urmă.
Se observă că textul vizează doar drepturile patrimoniale, nu și drepturile morale.
În privința drepturilor patrimoniale, textul prevede că ele aparțin celui ce angajează într-o formulă suficient de
largă încât să cuprindă atât contractul de muncă, cât și contractul de comandă a unui program de calculator.
Angajatorul va păstra aceste drepturi patrimoniale pe toată durata existenței lor.
Dispozițiile menționate sunt supletive de voință.
2. A doua excepție este prevăzută de art.86 alin. (2) conform căruia drepturile patrimoniale asupra operei
fotografice care a fost creată în executarea unui contrat individual de muncă sau la comandă se prezumă că aparțin,
pentru o perioadă de 3 ani, celui care angajează sau persoanei care a făcut comanda, dacă prin contract nu s-a
prevăzut altfel.
Observațiile făcute în legătură cu programele de calculator de serviciu se aplică și operelor fotografice de
serviciu, cu o singură diferență, anume asupra acestor opere drepturile aparțin angajatorului numai pentru o
perioadă de 3 ani, urmând ca la expirarea acestei durate ele să revină integral în patrimoniul autorului.
50
CURS 11 19.12.2016
Conținutul dreptului de autor
Dreptul de autor comportă două categorii de prerogative: drepturile morale și drepturile patrimoniale.
Drepturile morale
Drepturile morale ocrotesc personalitatea autorului, astfel cum se exprimă ea în operă, prin intermediul condiției
originalității.
Originalitatea înseamnă amprenta personalității autorului. Fiecare operă este supusă personalității autorului.
Protecția drepturilor personalității autorului prin operă se reflectă în dreptul moral asupra sa.
Există 5 prerogative morale ale dreptului de autor:
1. Dreptul de divulgare
Potrivit art.10 lit. a) – autorul unei opere are dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la
cunoștință publică.
Întrucât opera este o expresie a personalității autorului, el este singurul care, în virtutea dreptului său la imagine
și la reputație, poate decide dacă această expresie va fi făcută publică sau nu.
Această prerogativă a dreptului moral se exercită printr-un act unilateral, act care este revocabil până la punerea
lui în executare.
În principiu, dreptul moral este nesusceptibil de abuz de drept, deoarece autor operei este liber să stabilească
absolut discreționar cum dorește să se exprime în public.
Jurisprudență: culoarea pereților unei săli de cinema necorespunzători pentru proiectarea în condiții optime a
operei cinematografice; portret nereușit, pictorul a refuzat să predea portretul, instanța a respins cererea pe motiv
că autorul nu poate fi constrâns la divulgarea operei sale, dacă el consideră că nu îl reprezintă; autorul este singurul
în drept să decidă cum i se va divulga opera.
2. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor a operei/Dreptul la paternitatea operei
În principiu, orice utilizare a operei trebuie să fie însoțită de recunoașterea calității de autor a celui care a creat-
o.
Cele mai frecvente două încălcări:
 utilizarea operei fără indicarea creatorului său (toate plagiatele prin asta se caracterizează); de câte ori
folosești opera altuia, fie că o folosești în expresia ei identică/reproducere, fie că folosești numai ideile
pe care ea le transmite, trebuie să recunoști paternitatea operei, adică să scrii într-o notă de subsol sursa;
 uzurparea calității de autor (o persoană se pretinde autorul operei pe care nu a creat-o, încălcând dreptul
de paternitate al adevăratului autor al operei); chiar dacă ea se face cu acordul celui care în realitate a
creat opera, tot este o uzurpare a dreptului de paternitate, deoarece prin acord dreptul moral nu poate fi
transmis.
3. Dreptul la nume
Potrivit art.10 lit. c) – autorul unei opere are dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință
publică.
El poate decide în exercitarea acestui drept:
 fie ca opera să fie adusă la cunoștință publică sub numele său patronimic, caz în care exercitarea
dreptului moral la nume va fi în același timp și o exercitare a dreptului personal nepatrimonial la nume
ca atribut de identificare a persoanei fizice, potrivit dreptului comun;
51
 fie ca opera să fie adusă la cunoștință publică sub un pseudonim sau sub anonimat. Dacă pseudonimul
nu încalcă numele patronimic al altuia, el este perfect legal. De asemenea, dreptul moral la nume se
exercită printr-un act juridic unilateral și, în măsura în care prin acel act dreptul a fost exercitat în sensul
publicării anonime sau sub pseudonim, actul unilateral în cauză este revocabil, autorul putând reveni
oricând asupra deciziei sale, fie pentru a prelua un alt pseudonim, fie pentru publicarea operei sub
numele său propriu. Ex. Ion Barbu(pseudonim, matematician)/Dan Barbilian(nume real, poetul)
4. Dreptul la integritatea operei
Potrivit art.10 lit. d) – autorul unei opere are dreptul de a pretinde respectarea identității operei și de a se opune
oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau demnitatea sa.
Dreptul la integritate comportă două aspecte: identitatea de expresie a operei și identitatea de spirit a operei.
a) Identitatea de expresie a operei presupune ca orice utilizare a acesteia să se facă cu respectarea exactă, în
detaliu, a formei sale, fără nicio modificare a expresiei operei pe care autorul nu a autorizat-o.
De aici rezultă interzicerea cenzurii. Un editor nu poate decide, fără acordul cu autorul, să publice opera
fragmentar, să extragă anumite părți din ea, să modifice expresia de formă a operei.
Ex. extragerea unor secvențe la cinematograf – încălcare a dreptului autorului la identitatea acesteia.
Opere arhitecturale – facilități prin modificarea proiectului, necesar acordul autorului.
Jurisprudența a admis că acele modificări necesare, legitime sunt permise, chiar și fără acordul operei
arhitecturale.
b) Integritatea operei sub aspectul spiritului/contextului - opera trebuie prezentată într-un context care nu induce
în eroare publicul cu privire la intenția autorului exprimată prin acea operă.
Ex 1. Încălcarea integrității operei sub aspect contextual – mesajul transmis era diferit de cel al autorului sovietic
Ex 2. Actrițe travestite – discriminări și încălcări, dreptul autorului la integritatea operei sub aspectul spiritului
său nu este susceptibil de abuz și de cenzură, deci judecătorul nu poate controla motivele pentru care autorul insistă
ca personajele să fie într-un anumit fel, deci așa trebuie făcut pentru că așa a decis autorul, regizorul nu și-a putut
proteja punctul de vedere cu privire la discriminările antrenate de acea operă.
Ex 3. Critica din prefață nu este o atingere la integritatea operei.
5. Dreptul de retractare
Potrivit art.10 lit. e) – autorul unei opere are dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii
drepturilor de exploatare, prejudiciați prin exercitarea retractării.
În virtutea acestui drept, autorul poate, chiar prin derogare de la principiul forței obligatorii a contractului, să
retragă opera sa din circuitele de distribuție publică, în cazul în care consideră că aceasta nu îl mai reprezintă sau
nu mai este demnă să exprime personalitatea sa în societate.
Dreptul de retractare nu se poate exercita în mod valabil decât cu despăgubirea integrală a celor prejudiciați prin
exercitarea lui ex. editorii, distribuitorii, adică cei care au contribuit la reproducerea și distribuirea operei, în
speranța de a obține un profit.
Până la despăgubirea lor integrală, acești utilizatori pot continua utilizările care le-au fost anterior autorizate.
Speță Franța – un pictor a distrus suportul material al operei sale, nu a acordat despăgubi
Aspecte comune ale drepturilor morale de autor
Potrivit art.11 alin.(1) – drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.
În principiu, ele au natura juridică a unor drepturi personale nepatrimoniale, deci sunt strâns legate de persoana
autorului.
52
Chiar atunci când drepturile morale se exercită prin încheierea unor contracte, această exercitare nu implică
transferul lor, dar păstrează natura juridică de acte unilaterale, care sunt revocabile în anumite limite, chiar dacă
contractul se bucură de forță obligatorie.
În principiu, efectele contractului, inclusiv forța lui obligatorie, vor fi limitate la aspectele patrimoniale ale
dreptului de autor, aspectele morale fiind supuse unui regim autonom, cu consecința că autorul va rămâne liber în
limitele menționate deja să revoce actele unilaterale prin care și-a exercitat dreptul său moral, despăgubindu-i pe
utilizatori pentru consecințele prejudiciabile ale unei asemenea revocări.
Potrivitart.11 alin. (2) – prin derogare de la dreptul comun al drepturilor personale nepatrimoniale, anumite
drepturi morale nu se sting la decesul titularului lor, ci supraviețuiesc, exercițiul lor transmițându-se moștenitorilor
titularului.
Sunt asemenea drepturi: dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei, dreptul la integritatea operei.
Per a contrario, dreptul de a decide sub ce nume va fi opera adusă la cunoștință publică și dreptul de retractare
se sting la data decesului autorului.
În consecință:
 Dacă autorul a decis în timpul vieții sale să aducă opera la cunoștință publică, exercitându-și dreptul de
divulgare, și cu acest prilej a stabilit și sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică, atunci
moștenitorii săi nu mai pot reveni asupra acestei decizii, urmând ca orice publicare ulterioară a operei
să se facă sub numele decis de autor, pseudonim sau anonim.
 Dacă, în schimb, autorul nu și-a exercitat dreptul de divulgare a operei în timpul vieții sale, deci nu a
adus opera la cunoștință publică, atunci moștenitorii săi preiau doar dreptul de a aduce la cunoștință
publică, dar nu și dreptul de a decide sub ce nume se va face aceasta. În consecință, dacă ei vor exercita
dreptul de a aduce opera la cunoștință publică, nu o pot face decât sub numele patronimic al autorului,
iar nu și sub pseudonim sau anonimat.
În cazul în care nu există moștenitori, exercițiul drepturilor morale care s-au transmis după moartea autorului
revine organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.
Drepturile morale al căror exercițiu se transmite prin moștenire nu se sting.
Drepturile patrimoniale
Drepturile patrimoniale au următoarea structură:
Potrivit art.12, autorul unei operei are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi
utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Cuvintele sunt aproximativ identice cu cele de la dreptul moral de divulgare, dar textul califică expres ca fiind
drept patrimonial.
Ceea ce autorul poate face cu opera sa, în calitatea ei de expresie a personalități sale în exercitarea unui drept
personal nepatrimonial, el poate face și în schimbul unei sume de bani, pentru a valorifica această operă și pentru
a-și asigura o recompensă financiară.
Pe când dreptul de divulgare se exercită uno ictu, acest drept patrimonial se exercită continuu, durează pe tot
parcursul vieții autorului și, în principiu, 70 de ani după moartea lui.
Potrivit art.13, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale distincte și exclusive ale autorului de a
autoriza sau de a interzice următoarele tipuri de utilizare economică a operei sale.
53
Drepturi patrimoniale ale autorului:
1. Reproducerea integrală sau parțială a operei
Potrivit art.14, prin reproducere se înțelege realizarea integrală sau parțială a uneia sau mai multor copii ale unei
opere, direct sau indirect, temporar sau permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea unei
înregistrări sonore sau audio-vizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu
mijloace electronice.
2. Distribuirea operei
Potrivit art.141 alin. (1), prin distribuire se înțelege vânzarea sau orice al mod de transmitere, cu titlu oneros ori
gratuit, a originalului sau a copiei unei opere, precum și oferirea publică a acestora.
Potrivit art.141 alin. (2), dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de
drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe piața internă, de către titularul de drepturi sau
cu consimțământul acestuia.
Textul trebuie citit în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a UE conform căreia se are în vedere piața internă
nu a unui stat membru, ci a spațiului economic european, care include UE, Norvegia etc.
Epuizarea va opera pentru fiecare exemplar pus în vânzare cu acordul titularului sau al cesionarilor săi.
Ex. Operă și RD este autorul ei; are dreptul să autorizeze vânzare ei cât timp nu și l-a exercitat o singură dată în
legătură cu acea operă. Dacă a autorizat vânzarea acestei copii, ea se va vine doar cu autoriza sa. Dacă a autorizat-
o o dată, prima vânzare i-a epuizat dreptul de autor în legătură cu suportul vândut. Deci, dacă am cumpărat o carte
a acelei prime vânzări autorizate de RD, o putem vine mai departe, fără a fi necesară autorizarea sa. Dreptul său de
a autoriza distribuirea s-a epuizat la prima lui exercitare în legătură cu acel exemplar. Pentru exemplarul vândut cu
autorizarea autorului, orice nouă distribuire este permisă, fără a fi necesară autorizarea. În schimb, pentru
exemplarul vândut fără autorizarea autorului, dreptul de distribuire nu s-a epuizat, autorul își păstrează dreptul de
a interzice orice vânzare.
Potrivit art.142 O specie de distribuire îl reprezintă importul copiilor, în vederea comercializării acestora.
3. Închirierea operei
Potrivit art.143, prin închiriere se înțelege punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și pentru
un avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere.
Dreptul de închiriere nu se epuizează, ceea ce înseamnă că și dacă autorul a autorizat direct sau indirect
închirierea unei copii a operei sale pentru o anumită perioadă, el păstrează dreptul de a autoriza sau de a interzice
orice altă închiriere a acelei opere.
Pentru a reține că o anumită operă a fost închiriată este necesar ca utilizarea copiei să fi fost autorizată pentru o
durată limitată, determinată sau nedeterminată.
Jurisprudență: Oracle, Curtea de Justiție a UE a reținut că posibilitatea acordată de către producătorul de a se
descărca copii de pe programul de calculator online, dublată de autorizarea utilizării acelor copii nelimitată în timp
și în schimbul unui preț global, reprezintă o distribuire/vânzare, nu o închiriere, fiind supusă epuizării la prima
autorizare.
4. Împrumutul operei
Potrivit art.144 alin. (1), prin împrumut se înțelege punerea la dispoziție spre utilizare pentru un timp limitat și
fără un avantaj economic/comercial, direct sau indirect, a unei opere, prin intermediul unei instituții care permite
accesul publicului în acest scop.
Potrivit art.144 alin. (2), dacă acea instituție este o bibliotecă, atunci împrumutul operei de către bibliotecă nu
necesită o autorizare din partea autorului, ci doar plata către acesta a unei remunerații echitabile.
54
Remunerația echitabilă nu va fi datorată dacă împrumutul este realizat prin bibliotecile instituțiilor de
învățământ sau bibliotecile publice cu acces gratuit.
5. Comunicarea publică a operei
Potrivit art.15, se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin mijloace
tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește
cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau
orice modalitate publică de execuție sau de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă
plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice …; cu fir sau
fără fir …
Mecanismul prin care se proiectează opera este unul de reproduceri succesive.
Reproducerea face obiectul unui alt drept patrimonial, vizând apariția unor noi copii.
Reproducerile temporare și care nu au un conținut patrimonial autonom sunt exceptate de la dreptul de
reproducere. Art. 33 alin. (3)
Spre deosebire de dreptul de difuzare, dreptul de comunicare publică nu se epuizează. Și dacă autorul a autorizat
o primă comunicare publică a operei sale, el păstrează dreptul de a autoriza orice alte comunicări viitoare.
6. Radiodifuzarea operei
Noțiunea nu este limitată la comunicarea prin unde de radio, ci include, potrivit art.151, orice comunicare prin
fir sau fără fir, prin cablu, prin fibră optică, prin orice procedeu similar, cu excepția rețelei de calculatoare, precum
și prin satelit, în scopul recepționării de către public.
7. Retransmiterea prin cablu a operei
Potrivit art.152, aceasta include retransmiterea simultană, nealterată și integrală de către un operator, prin fir,
cablu, fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepția rețelei de calculatoare, printr-un sistem de
difuzare pe unde ultrascurte a unei transmisii inițiale, indiferent de modalitatea prin care s-a făcut acea transmisie.
Ex. pro tv – ex. emite în eter prin antene satelit (radiodifuzare), alt operator preia emisiunea difuzată de pro tv
– preluarea unei emisii inițiale și comunicarea ei către un public nou (retransmitere prin cablu).
8. Realizarea de opere derivate
Potrivit art.16, definește ca fiind traducerea, indicarea în culegerii, adaptarea, precum și orice altă transformare
a unei opere preexistente, dacă aceasta este o creație intelectuală.
Opera preexistentă se numește operă originară.
Orice operă derivată din ea presupune preluarea unor elemente formale, originale ale operei originare și
introducerea lor în opera derivată.
Traducerea, respectiv adaptarea, reprezintă moduri de derivare prin care se preia structura operei originare și se
transpune într-o nouă expresie. Ex. Mircea Cărtărescu – tradus în foarte multe state, deci avem opera originară
scrisă în limba română și restul operelor traduse sunt opere derivate.
Important este că și în opera derivată există o amprentă personală a personalității traducătorului. Deci, în opera
derivată vom găsi atât contribuția originală a autorului operei originare, cât și contribuția originală a celui care a
procedat la derivare, adică a traducătorului.
Adaptarea operei presupune, de regulă, schimbarea modalității de exploatare tipică.
Ex. o piesă de teatru este adaptată într-o operă cinematografică – elementele de structură ale operei originare,
inițiale sunt preluate integral în opera cinematografică derivată, elementele de structură pot fi ușor modificate,
deoarece, în principiu, paleta de metode și mijloace ale operei cinematografice este mai largă decât a unei opere
teatrale.
55
9. Publicarea în culegerii
Când mai multe opere originare sunt publicate într-o culegere, atunci opera derivată va putea fi, la rândul ei,
originară prin modul în care au fost selectate și ordonate operele originare componente.
Dacă așezarea și selecția acestora este pur funcțională, și nu tinde să exprime personalitate autorului colecției,
atunci aceasta va fi o simplă bază de date, dar nu o operă derivată.
Autorul operei originare are dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice realizarea oricărei opere derivate
pornind de la opera originară.
Odată ce a fost realizată opera derivată, utilizarea ei, care presupune și utilizarea operei originare, va putea fi
autorizată sau interzisă cu acordul autorului operei originare și al autorului operei derivate.
10. Dreptul de suită
Potrivit art.21, autorul unei opere originale de artă plastică sa grafică, ori a unei opere fotografice, beneficiază
de un drept de suită (drept de urmărire gen), reprezentând dreptul de a încasa o cotă din prețul net de vânzare
obținut la orice revânzare a operei ulterioare primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu
privire la locul unde se află opera sa.
Textul se referă doar la operele care se confundă cu suportul în care sunt încorporate, din cauza naturii lor.
Dreptul de proprietate asupra suportului conferă proprietarului de drept comun o largă posibilitate de a influența
exploatarea patrimonială a operei.
Ex. Vincent Van Gogh a murit sărac, dar cel care a dobândit proprietatea tablourilor lui s-a îmbogățit, fapt injust
față de autorul operei de artă plastică. Acesta trebuie să poată beneficia de creșterea valorii de piață a operei sale.
Potrivit art.21 alin. (4) - partea/cota ce trebuie remisă autorului din vânzarea operei, autorul are dreptul să
urmărească opera, indiferent de mâna în care ajunge aceasta.
Aspect comun al drepturilor patrimoniale de autor
În principiu, ele sunt temporare.
 Potrivit art.25, acestea durează pe tot cursul vieții autorului, precum și după moartea acestuia timp de 70 de
ani. 70 de ani se calculează de la 1 ianuarie al anului următor celui în care a decedat autorul.
 În cazul în care autorul nu și-a exercitat dreptul de a aduce opera la cunoștință publică în timpul vieții sale,
persoana care exercită acest drept în mod legal, adică moștenitorul, beneficiază de drepturi patrimoniale
echivalente cu ale autorului, pentru 25 de ani, începând cu 1 ianuarie al anului următor aducerii operei la
cunoștință publică.
 În cazul în care autorul nu se poate identifica din cauza publicării operei sub pseudonim sau sub anonimat,
durata protecției este de 70 de ani de la 1 ianuarie al anului următor aducerii operei la cunoștință publică.
 Pentru operele comune, durata protecției expiră la 70 de ani după 1 ianuarie al anului următor anului în
care a decedat ultimul dintre coautori.
 Pentru operele colective, la 70 de ani de la 1 ianuarie următor anului în care au fost aduse la cunoștință
publică.
Toate drepturile patrimoniale discutate sunt supuse unor excepții prevăzute în capitolul VI din L, care
favorizează utilizarea privată, în principiu.
Ex. xerox carte – legitim, uz privat; cel care face copia poate aduce atingere dreptului de autor, dar, în principiu,
producătorii/importatorii de xeroxuri trebuie să plătească în schimbul fiecărei copii făcute o remunerație, care se
distribuie de către organismele de gestiune colectivă către autori, în proporție cu utilizarea operelor lor în cazul
realizării acestor copii private.
56
Drepturile patrimoniale de autor, spre deosebire de cele morale, pot fi cedate.
Capitolul VIII este structurat pe o secțiune de dispoziții comune aplicabile contractului de cesiune și pe trei
secțiunii dedicate unor specii ale contractului de cesiune de drepturi de autor:
 contractul de editare, care vizează cesiunea dreptului de reproducere;
 contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală, care vizează anumite chestiuni ale dreptului
de comunicare publică;
 contractul de închiriere, care vizează cesiunea dreptului căruia îi poartă numele.
Drepturi similare cu autorii au și unii dintre cei ce contribuie la difuzarea operelor lor: artiștii interpreți (drepturi
patrimoniale și drepturi morale), producătorii de înregistrări sonore/organismele de radiodifuziune și televiziune
(numai drepturi patrimoniale cu privire la înregistrări/emisiunile). Aceste drepturi au conținut similar cu acela al
dreptului de autor.
Drepturile conexe:
 dreptul celui portretizat la protecția portretului său, proiecție a dreptului la imagine, atunci când imaginea
este preluată într-o operă de artă;
 dreptul producătorilor de baze de date, adică a acelora care au investit semnificativ în producerea unei
baze de date și care au dreptul de a autoriza extracția repetată sau a unei părți importante din baza de
date.
Gestiunea colectivă a dreptului de autor

Ex. Suntem autori și vrem să ne exercităm drepturile care decurg din opera noastră, de exemplu, dreptul de
comunicare publică, care se exercită de câte ori muzica noastră se difuzează în club. Este dificil de știut câte
drepturi avem de perceput într-o anumită lună pentru toate cluburile. Legea spune că, în principiu, autorii, artiștii
interpreți, producătorii de holograme etc. se pot asocia în niște asociații care poartă numele de organisme de
gestiune colectivă a drepturilor de autor și care au prerogative aparte. Acestea organisme au obligația de a solicita
rapoarte, să obțină evidența exactă, să colecteze drepturile de autor și să le distribuie către titularii acestor drepturi.
57

Dreptul Proprietății Intelectuale C1-11 2016 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Proprietății Intelectuale C1-11 2016 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul proprietății intelectuale

Se consideră că o operă este alcătuită din conținut și dintr-o formă.

II. Proprietatea industrială

Modalități principale de protecție juridică a invenției:

Semnele distinctive ale originii comerciale a produselor și serviciilor:

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate intelectuală

Conținutul dreptului de proprietate intelectuală

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Diferențele dintre dreptul de proprietate industrială și dreptul de proprietate literar-artistică

Protecția juridică a invenției

Condițiile de fond ale subiectelor protecției invenției

Regimul juridic comun al invențiilor de serviciu

Regimul juridic special al invențiilor de serviciu stricto sensu

Prin urmare, vom distinge trei situații în funcție de angajator:

Regimul juridic special al invențiilor de serviciu lato sensu

L 83/2014 permite și două controverse neprevăzute de lege

Condițiile de validitate a certificatului de înregistrare a mărcii

Condițiile absolute de fond ale obiectului protecției

Gestiunea colectivă a dreptului de autor

S-ar putea să vă placă și