Muzica rupe vrajile

A fost o dată într-un ţinut foarte îndepărtat o pădure mare mare de tot. Nici un om nu se încumeta
să se afunde în această pădure deoarece asupra ei domnea un vrăjitor foarte rău.

Animalele erau veşnic foarte triste căci vrăjitorul le exploata la maxim şi nu le permitea
niciodată să se joace, să cânte sau să se plimbe.

Toţi iepurii, toate veveriţele, toţi lupii, toţi urşii, toţi leii, toate căprioarele, toţi cerbii şi toate
păsările din această pădure trebuiau să muncească la construirea unui castel nemaivăzut pentru
vrăjitor. Pădurea aceasta fermecată atrăsese oameni şi multe animale domestice în labirintul ei.
Căţei, pisici, cai, vaci, ba chiar şi găini, lucrau cot la cot cu suratele lor sălbatice şi cu bieţii
oameni pierduţi pe veci în împărăţia acestui tiran. Începeau munca dimineaţa în zori şi roboteau
până cu mult după apusul soarelui.

Vrăjitorul despre care vă povestesc se folosea de tot felul de trucuri pentru a le face pe animale să
muncească tot mai mult. Ziua era mult mai lungă în pădurea aceasta şi mâncarea nu se putea găsi
decât după terminarea programului. Când bietele animale terminau în sfârşit de muncit şi se
îndreptau înfometate către vizuinele lor, urâciosul vrăjitor arunca o pâclă neagră deasupra întregii
păduri în aşa fel încât acestea să nu mai poată găsi mâncare şi să se culce mai repede. Foamea
devenise atât de puternică încât unele animale nici să doarmă nu mai puteau. Astfel unele dintre
ele se adunau într-ascuns noaptea şi stăteau la poveşti.

Aşa au ajuns să se împrietenească într-o noapte un cal foarte simpatic cu un leu extrem de
elegant şi cu un motan foarte inteligent. Vorbeau despre câte-n lună şi-n stele ca să-şi astâmpere
foamea. Noaptea erau nedespărţiţi iar ziua se prefăceau că nu se cunosc pentru a nu stârni
bănuieli. Când împingeau de zor într-o dimineaţă la nişte marmură şi la nişte saci de pietre
nestemate, l-au auzit pe unul dintre muncitorii noi veniţi cântând. Era un lup de toată frumuseţea
şi cânta nemaipomenit de frumos. Calul, leul şi motanul nu-şi mai puteau lua ochii de la el şi
parcă cuprinşi de o vrajă de neînţeles i s-au alăturat şi ei fără să se mai gândească ce li s-ar putea
întâmpla dacă vrăjitorul i-ar auzi.
Din fericire vrăjitorul tocmai plecase într-o călătorie prin împrejurimi pentru a atrage noi
muncitori şi lăsase pădurea în grija unui pelican.

Seară de seară animalele se întâlneau prin diverse scorburi şi cântau până dimineaţa.

Pelicanul ştia ce se întâmpla dar s-a hotărât să nu le interzică întâlnirile pentru că observase că
toată pădurea munceşte mai cu spor de când cu concertele celor patru. Urşii, veveriţele,
pisicile,leii, câinii, vacile, zburătoarele, toţi se adunau cu mic cu mare după ce-şi terminau
programul, în faţa unei scene improvizate.

Unele animale se temeau de furia vrăjitorului şi nu participau la întâlniri, dar cele care participau
aveau parte de surprize deosebite. Datorită muzicii şi fericirii din pădure, vrăjile începeau să-şi
piardă din efect. Vremea se încălzea, întunericul se lăsa tot mai târziu, mancarea începea să
reapară.

Pelicanul s-a speriat când a văzut că fenomenul muzicii lua amploare în pădurea fermecată şi a
decis că trebuie să-i împiedice pe cei patru să mai cânte căci altfel risca să fie închis în temniţă.

Astfel cu o seară înaintea întoarcerii vrăjitorului, pelicanul s-a dus la locul secret de concerte,
hotărât să pună cappăt distracţiei din pădure. A fost însă prea tărziu. Bucuria şi muzica
animalelor reuşiseră să rupă cea mai puternică vrăjitorie: labirintul. Pentru prima oară după zeci
de ani animalele reuşiseră să iasă din întuneric. Concertul programat în pădure pentru seara aceea
se desfăşura acum în regatul vecin. Lupul, Calul, Motanul şi Leul cooptasera şi o Marmotă în
trupă şi încântau acum un public numeros.

Degeaba Pelicanul s-a dus în audienţă la Împărat şi l-a implorat să oprească muzica, degeaba a
încercat să le dea foc la instrumente, tot regatul de dincolo de pădure îi iubea aşa de mult pe cei
cinci artişti încât nimic nu i-ar fi putut convinge să renunţe la muzica lor.

Vrăjitorul s-a întors la castel şi a înnebunit de furie. Câţiva iepuraşi făceau curăţenie, o veveriţă
tocmai îşi lua tălpăşiţa şi păsările ciripeau voios. În rest: pustitetate. De nervi, urâciosul vrăjitor
s-a transformat în cenuşă şi vântul l-a purtat departe.

Cât despre vitejii noştri muzicanţi, şi acum mai încântă regatul de lângă pădure cu muzica lor
hipnotizantă care a reuşit să doboare toate vrăjile.

Şi-am încălecat pe-o chitară

Şi v-am spus o poveste,

Dulce şi amară.

Şi-am încălecat pe un bass

Şi nu m-am oprit la popas.

Şi-am încălecat pe-un arici,

Căci sfârşitul nu-i aici.