Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la

începutul secolului XX, romanul „Ion" de Liviu Rebreanu este

dominat de figura masivă, ca un bloc de granit, a personajului
principal Ion Pop Glanetaşu, personaj eponim, care a
împrumutat prenumele său romanului.
 Unul dintre cele două
planuri ale romanului urmăreşte evoluţia personajului central:
Ion figură simbolică, unică prin iubirea de pământ şi
prin drama pe care o trăieşte.
 Flăcău sărac, Ion iubeşte o
fată săracă (pe Florica), dar se simte atras de Ana, doar pentru
că e bogată. El conştientizează faptul că printr-un mariaj cu ea,
ar obţine pământurile lui Vasile Baciu, tatălui acesteia. Tatăl nu
se arată deloc încântat de relaţia Anei cu Ion, dorindu-l de soţ
pentru fata lui pe George Bulbuc. Pentru a-l determina pe Vasile
Baciu să accepte căsătoria, Ion o seduce pe Ana. O dată nunta
făcută, Ion se îndepărtează de Ana şi se întoarce tot mai mult
spre Florica, devenită soţia lui George. Ana se sinucide. La scurt
timp, moare şi copilul lor, iar Ion este omorât de
George, pământurile revenind bisericii.
 Condiţia lui Ion
rezumă tragedia istorică a ţărănimii fără pământ. Dacă
parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar
pentru o infimă parte a acestei ţărănimi, ambiţia de care este
devorat defineşte, în general, sufletul ţărănesc, iar destinul său
denunţă întocmirea inechitabilă ce condamnă pe cei de seama
lui Ion fie la sărăcie şi umilinţă, fie la
schilodire morală.
 Monumental şi simbolic prin tragismul său,
Ion trăieşte tragica dilemă între iubire şi patima pentru pământ.
Destinul lui e strâns legat de nivelul vieţii satului din primele
decenii ale secolului al XX-lea, a cărui existenţă Rebreanu o
surprinde realist, obiectiv. Drama personajului nu constă în
numeroasele sale trăsături negative; ea provine din lupta care
se dă în sufletul lui între cele două „glasuri" care şi-1 dispută
până la sfâşiere.
 Complexitatea personajului a dat naştere
unor viziuni critice atât de diferite, încât din însumarea lor se
constituie o figură alcătuită din lumini şi umbre. Ca personaj,
Ion este tragic pentru că este forţat să se mişte mereu sub
povara lui „sau/şi", iar aici intervine filonul de modernitate al lui
Rebreanu. Pentru G. Călinescu, „Ion e o brută", pentru E.
Lovinescu „Ion este SKpresia instinctului de stăpânire a
pământului în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie
procedurală şi o voinţă imensă, iar pentru T. Vianu „Ion este
lăcomia de pământ şi senzualitatea absurdă afirmată prin
şiretenii, lipsă de scrupule şi cruzime".
 Şi totuşi, realitatea
romanului demonstrează faptul că Ion nu este un personaj
simplist, unilateral. El nu poate fi considera nici un oarecare
parvenit, nici o brută în sensul absolut al cuvântului, atâta timp
cât îşi doreşte pământul nu pentru a-1 tezauriza, ci pentru a-1
munci, pentru a-şi susţine demnitatea ţărănească. In această
luptă pentru pământ, el face victime, însă le face ca o brută
inocentă, ca o fiinţă care loveşte pentru că la rândul ei a fost
lovită.
 Ion este personajul tipic pentru categoria socială
a ţăranului sărac, care caută să obţină, prin mijloace
individuale, pământul. Pentru el acesta înseamnă existenţa
locului fruntaş în lumea satului, demnitatea (şi Vasile Baciu şi
Alexandru Glanetaşu s-au căsătorit la rândul lor cu fete bogate,
din aceleaşi considerente ca Ion).
 Fiindcă tatăl său a pierdut
(din cauza lenei şi a băuturii) pământurile, Ion este aproape silit
la căsătoria cu Ana pentru a-şi scoate familia din impas. încă din
primele secvenţe ale romanului, Ion apare caracterizat direct ca
un flăcău harnic şi dornic să-şi arate iscusinţa („Era harnic şi iute
ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar
pământul îi era drag ca ochii din cap"). Atât de drag i-a fost
pământul încât, de copil a renunţat la şcoală ca să fie aproape
de vitele lui şi de pământ. El are conştiinţa superiorităţii lui faţă
de tată de vreme ce adesea îl certa pentru că a tocat averea
mamei.
 Caracterizarea indirectă prin fapte, gesturi, atitudini şi
limbaj este reliefată pe tot parcursul romanului prin trăirile lui
Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui
Vasile Baciu, trăiri care sunt dintre cele mai diverse: de la
brutalitatea violentă, la prefăcătorie, indiferenţă şi
încântare.
 Fiul Glanetaşului este un personaj complex
şi dramatic, care nu acceptă jumătăţi de măsură, dorindu-şi în
acelaşi timp demnitatea materială şi pe cea sentimentală. Din
păcate, aceste paliere ale demnităţii sunt rupte între Ana şi
Florica. Aşadar, construcţia personajului este realizată pe două
patimi: pentru pământ şi pentru Florica: când se află la câmp şi
Ana trece prin faţa locului lui Ion să-i aducă mâncare lui Vasile
Baciu, Ion gândeşte: „Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul
norocului pentru nişte vorbe", iar pe Florica o asigură: „In inima
mea, tot tu ai rămas crăiasă. Ion este afectat de faptul că
preotul Belciug îl ceartă în faţa satului pentru că a luat câteva
brazde din pământul lui Simion Lungu, dar îl afectează şi mai
mult faptul că preotul depune mărturie la tribunal împotriva
lui.
 Jignit - la horă - în faţa satului de către Vasile Baciu care-
1 numeşte „sărăntoc", „fleandură", „hoţ", „tâlhar", Ion
reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: „îi clocotea
sângele şi parcă aştepta înadins să-1 atingă barem cu un deget
ca să-1 poată apoi sfârteca în bucăţele..."
 Dorinţa de a avea
pământ devine o obsesie: „trecea deseori parcă înadins pe
lângă pământul lui Baciu. Le cântărea din ochi dacă sunt bine
lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se
simţea stăpânul lor şi-şi făcea planuri...". De când a devenit
stăpânul casei nicio brazdă de pământ din zestrea Zenobiei nu s-
a mai înstrăinat şi gândul că ar putea fi stăpân pe tot pământul
îi dă încredere şi-1 face să se simtă mai important.
 După ce
obţine pământurile lui Vasile Baciu (în lupta pentru acestea s-a
dovedit calculat, inteligent şi viclean, fără scrupule), Ion îşi
schimbă întreaga atitudine adaptându-se foarte repede şi uşor la
comportamentul categoriei sociale în care tocmai a intrat: „călca
mai apăsat, cu genunchii uşor îndoiţi". Este cuprind de beţia
fericirii simţindu-se înfrăţit cu pământul într-un ritual mistic al
posesiunii: „... încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă în
genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de
pământul ud [...]. îşi înfipse mai bine picioarele în pământ ca şi
când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui
duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se înclină în faţa
lui...".
 Psihologia complicată a personajului declanşează o
altă dramă, aceea a iubirii, atât de ocolită şi amânată până
atunci. Mulţumirea de a deveni bogat nu-i mai ajunge lui Ion,
acum aspirând spre o fericire deplină ceea ce înseamnă iubirea
Floricăi: „Ce folos de pământuri dacă cine ţi-e pe lume drag nu e
al tău".
 Obsesia pământului e înlocuită cu obsesia pentru
Florica. Abil, Ion simulează prietenie pentru George, soţul
acesteia, ca să aibă pretextul de a-1 vizita uneori, când ştia că
lipseşte de acasă. Dominat de porniri primare, aflat sub semnul
fatalităţii, Ion este o victimă a structurii sale instinctuale pe care
nu şi-o poate şlefui, ceea ce-1 conduce la moarte. Lovit de
George cu sapa, Ion moare în chinuri cumplite: „Mor ca un
câine". în mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru
abaterea de la legea morală.
 In concluzie putem aprecia
faptul că, Ion este, fără îndoială, un personaj tragic pentru că se
împotriveşte destinului şi susţine dubla patimă riscând chiar
moartea. Viaţa lui are un flux epopeic impus de însăşi existenţa
rurală.