Cuprins

INTRODUCERE..................................................................................................................... 3

I.CALIFICAREA ȘI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI ................................................ 4

1.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE ......................................................................................... 4
................................................................................................................................................. 1.1
................................................................................................................................................. 1.1
................................................................................................................................................. 1.1
1.2. LEGEA DUPĂ CARE SE FACE CALIFICAREA ........................................................ 6
..................................................................................................................................................... 1.2
..................................................................................................................................................... 1.2
..................................................................................................................................................... 1.2

II. RETRIMITEREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT............................... 10

............................................................................................ 2.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE 10
................................................................................................................................................. 2.1
................................................................................................................................................. 2.1
................................................................................................................................................. 2.1
.............2.2. RETRIMITEREA ȘI ROLUL EI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT 12
..................................................................................................................................................... 2.2
..................................................................................................................................................... 2.2

CONCLUZIE ........................................................................................................................ 15
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 16
 INTRODUCERE
Calificarea reprezintã una dintre instituțiile fundamentale ale Dreptului Internațional Privat,
aceasta fiind strîns legatã cu domeniul acestei ramuri de drept: conflictele de legi.Anume în
cadrul conflictelor de legi apare necesitatea de a determina conținutul și legãtura normei
conflictuale, noțiunile juridice și faptele juridice.
Aspectul principal al instituției calificãrii îl reprezintã determinarea conținutului și legãturii
normei conflictuale; or, normele conflictuale pot îngloba reglementãri care au o însemnãtate
diferitã în sistemele de drept ale statelor.
Referindu-ne la definiția calificării, menționăm că aceasta este susceptibilă de a fi definită în
două moduri. Astfel, pe de o parte, calificarea este operaţiunea logico-juridică de determinare a
sensului exact şi complet al noţiunilor juridice folosite de norma conflictuală, atât în partea care
arată obiectul reglementării sale, cât şi în partea care arată legea competentă a cârmui raportul
juridic. Pe de altă parte, calificarea este interpretarea unui raport juridic pentru a vedea în
conţinutul şi în legătura cărei norme conflictuale intră. În esență, conținutul calificării în mare
parte se aseamănă cu operațiunea de interpretare a normelor juridice din dreptul intern, care la fel
are drept scop determinarea sensului unei norme juridice în vederea aplicării corecte a acesteia.
În aceeași ordine de idei, conflictul de calificări evocă situaţia în care o anumită noţiune din
conţinutul sau din legătura normei conflictuale primeşte înţelesuri diferite de la un sistem de
drept la altul.
Sistemele de drept cunosc diferenţieri esenţiale la nivelul reglementării fiecăreiinstituţii. În
dreptul intern, raporturile juridice sunt reglementate de dreptul român, singura problemă care se
pune este aceea a justei aplicări al acestui drept; dar atunci când într-unraport juridic apar
elemente de extraneitate, raportul juridic respectiv intră în contact cumai multe sisteme de drept
și se pune problema care sistem de drept este aplicabil în cauză. Apare deci un conflict de legi
care se soluţionează prin aplicarea normelor de conflict. Complexitatea și particularismul
dreptului internaţional privat ne pun deseori înfaţa unor situaţii a căror soluţionare nu este una
dintre cele mai simple, necesitînd oaprofundare mult mai accentuată a acestora. Retrimiterea este
o noţiune specifică ramurii dedrept internaţional privat ce reflectă unul din procedeele de
soluţionare a litigiilor cuelement de extraneitate, reprezintă în același timp și un factor care
complică încă o data acest tip de raporturi.Retrimiterea se prezintã ca fiind acel procedeu
tehnico-juridic prin care legea strãinã desemnatã ca aplicabilãpotrivit normei conflictuale a

2
forului refuzã competenþa ce i se oferã de a se aplica ºi atribuie, la rîndul ei, prin normele
conflictuale proprii, aceastã competenþã legii unui alt stat.

3
 I. CALIFICAREA ȘI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI
1.1. Noțiuni introductive
1.1.1.Noțiunea și definiția calificării
Conținutul și legătura normei conflictuale sunt exprimate prin noțiuni juridice. Aceste
noțiuni ajută la identificarea categoriei de norme conflictuale în care se încadrează situația
concretă pe care autoritatea trebuie să o rezolve. Practic, în prezența unei cauze cu element de
extraneitate, prima operațiune este aceea de a stabili categoria de norme conflictuale în care se
încadrează. Astfel, pot fi normele referitoare la statutul personal, raporturile de familie, forma
actelor juridice, moștenire, contracte etc. Pentru delimitarea acestor categorii se folosesc noțiuni
juridice privind conținutul normei cum sunt : starea, capacitatea, relațiile de familie ale persoanei
fizice; condițiile de fond și formă ale căsătoriei; persoana juridică; moștenirea.
După determinarea categoriei de norme conflictuale în care se încadrează cauza, trebuie
observate noțiunile care exprimă legătura normei conflictuale și care indică legea materială
aplicabilăîn cazul concret. Astfel de noțiuni sunt: cetățenia, domiciliul persoanei fizice, reședința
obișnuită, sediul social, locul încheierii contractului, locul executării contractului și altele. Toate
aceste noțiuni, atât cele care determină conținutul, cât și cele privind legătura normei
conflictuale, nu au același conținut în doferite sisteme juridice, iar unele sunt specifice unui
anumit sistem de drept și nu se regăsesc chiar în sistemele moderne de drept internațional privat.
De aceea, pentru a atinge scopul urmărit, instanța sau autoritatea trebuie să procedeze la
stabilirea conținutului și sensului noțiunilor respective. Această operațiune se numește
calificareîn dreptul internațional privat și este sinilară aceleia de interpretare a normei juridice
din dreptul comun.
Calificarea este operațiunea prealabilă soluționării conflictului de lege și constăîn
determinarea sensului și conținutului noțiunilor juridice care exprimă conținutul și legătura
normei conflictuale, pentru a determina categoria de norme conflictuale în care se încadrează
raportul juridic (cauza în concret) și legea aplicabilă. Este prin urmare, operațiunea absolut
necesară pentru ca instanța sau autoritatea să rezolve problema conflictuală.

1.1.2.Factorii care determină calificarea

Numărul spețelor care pun probleme de calificare este relativ redus, deoarece noțiunile
foloste în dreptul internațional privat pentru determinarea categoriilor conflictuale și pentru

4
punctele de legătură care ajută la determinarea legii competente sunt, în general, aceleași în
sistemele de drept în conflict.
Factorii care determină calificarea sunt :
- noțiunile juridice și termenii folosiți pentru exprimarea conținutului și legăturii normei
conflictuale au, uneori, sensuri diferite în sistemele de drept (ex: domiciliul);
- unele sisteme de drept au noțiuni ori instituții juridice necunoscute altor sisteme ;
- sistemele de drept încadrează aceleași situații în categorii conflictuale deosebite (ex.
ruperea logodnei se poate aprecia căține de răspunderea delictuală sau de răspunderea
contractuală);
- sistemele de drept folosesc metode diferite pentru a ajunge la același rezultat (actul cu
titlu gratuit este supus unor cerințe legale diferite).

1.1.3. Felurile calificării

Calificarea este o operație prealabilăși obligatorie soluționării conflictului de legi. Regulile
de soluționare a conflictelor de legi indică legea aplicabilă unei categorii de raporturi juridice cu
elemente de extraneitate. Uneori, pentru aceeași categorie de raporturi există mai multe forme
conflictuale și mai multe puncte de legătură.Judecătorul sau autoritatea nu poate stabili legea
aplicabilăînainte de a cunoaște sensul și conținutul termenilor juridici din textul normelor
conflictuale, deci înainte de a face calificare. Numai după această operație se va determina exact
regula de conflict aplicabilă situației concrete și ce lege trebuie să se aplice. Aceasta poate fi
legea forului sau o lege străină.
Calificarea necesară pentru determinarea legii competente să cârmuiască raportul juridic în
cauză se numește calificare primară. Calificarea primarã în dreptul conflictual al Republicii
Moldova este stabilitã la art.1577 alin.(1) CC RM, potrivit cãruia la determinarea legii aplicabile
raporturilor de drept internaþional privat se va þine cont de calificarea conceptelor juridice
efectuatã potrivit dreptului Republicii Moldova, dacã legea ºi tratatele internaþionale la care
Republica Moldova este parte nu prevãd altfel.
Existăși o calificare secundară. Aceasta are loc ulterior calificării primare, dupăce s-a
stabilit legea aplicabilă cauzei. Ea nu are legătură cu interpretarea normei conflictuale, deoarece
se face după soluționarea conflictului de legi, dupăce s-a stabilit ce lege este competentă să
guverneze fondul litigiului.

5
 Pentru calificarea regimului juridic al bunurilor, trebuie stabilit dacăeste vorba de bynuri
mobile sau imobile. Această calificare este secundară, ea se face după determinarea legii
competente și în conformitate cu aceasta.Pe cale de consecințã, calificarea secundarãeste o
chestiune de drept intern, sub acest aspect fiind și mai apropiatã ca însemnãtate de interpretare.
În acest sens, fãcând referire la prevederile art.1601 alin.(1) CC RM, problema determinãrii
naturii juridice a bunurilor ca fiind mobile sau imobile se stabilește potrivit legii statului pe al
cãrui teritoriu se aflã bunurile, lege care în esențã este lex causae.
Distincția între calificarea primarăși cea secundară prezintă importanță sun următorul aspect:
în cazul calificării primare se poate ajunge la schimbarea normei conflictuale și, prin urmare, la
desemnarea altei legi aplicabile fondului litigiului. Calificarea secundară nu mai are legătură cu
normele conflictuale, nu influențează legea aplicabilă, dar de ea depinde soluția de fond.Astfel,
reieșind din cele expuse, determinãm cã în principal existã douã legi potrivit cãrora se
realizeazãoperațiunea de calificare a conceptelor juridice: lex fori și lex causae, temeinicia cãrora
nu este contestatãvehement, fie din cauza lipsei unei alternative viabile, fie datoritã caracterului
aparent complet pe care îl poartãacestea

1.2.Legea după care se face calificarea

1.2.1. Calificarea după legea forului
În dreptul internațional privat se pune problema legii după care se face calificare. Soluția
admisă, în general, în doctrinăeste aceea potrivit căreia calificarea se face după legea instanței
(lex fori). În sprijinul acestei soluții pot fi invocate mai multe argumente, între care :
- Normele conflictuale ale forului sunt norme naționale, ele fac parte din sistemul de drept
internațional privat al instanței. Calificările sunt tot ale sistemului de drept național. Legiuitorul
în formularea normelor de drept internațional privat, are în vedere sau precizează sensul
noțiunilor și al termenilor juridici din sistemul său de drept.
- Admițând, prin ipoteză, că a fost soluționat conflictul de jurisdicții în prealabil, în
succesiune logică, prima operație în aplicarea normei conflictuale este calificarea, pe care
judecătorul o face după propriile norme. Dacă sistemul de drept al forului sau în practica
judecătorească nu este definită o noțiune folosităîn redactarea unei norme, calificarea se poate
face după conceptele generale ale sistemului său de drept național privat.

6
 - Nu se poate face calificarea după legea aplicabilă fondului cauzei, deoarece aceasta nu se
cunoaște. Este o operațiune logico-juridică ulterioară calificării. Norma conflictuală trimite la
legea aplicabilă, dar numai dupăce a fost ea însăși determinată ca urmare a operațiunii calificării.
Soluția calificării după legea instanței și-a atras și critici. Practica judecătoreascăși arbitrală
românăa aplicat constant regula calificării după legea forului.
Regula la care ne referim comportăși anumite excepții, astfel sunt admise unele situații în
care calificarea nu se face după legea forului :
- Autonomia de voință - în cazurile în care este admisă autonomia de voință, părțile pot să
desemneze legea aplicabilă raportului juridic, dar și înțelesul unor noțiuni, calificările, potrivit
voinței lor, pentru a se putea aplica legea dorită.
- Instituții juridice necunoscute legii forului – judecătorul se poate afla în prezența unei
spețe care-i pune problema calificării unor instituții juridice necunoscute sistemului său de drept.
În acest caz, calificarea se poate face numai după legea care le cunoaște.
- Calificarea secundară - fiind ulterioară calificării primare și fiind o problemă de drept
intern, nu se face după legea forului, ci după legea aplicabilă fondului cauzei.
- Calificarea în caz de retrimitere – când se admite retrimiterea și calificarea noțiunilor
folosite de norma conflictuală străină care retrimite, se face după această lege. Sistemul de drept
internațional privat român admite retrimiterea de gradul I.
- Calificarea convențională - tratatele și convențiile internaționale, încheiate în domeniile
ce privesc această ramură de drept, conțin și norme conflictuale. Pentru a ușura munca celor ce
urmează să le aplice, în tratate se aratăși înțelesul, sensultermenilor folosiți.

1.2.2. Calificarea după legea cauzei

Existăși o teorie potrivit căreia calificarea se face după legea străină aplicabilă raportului
juridic în cauză. În susținerea acestei teorii, se argumentează că trimiterea la legea străină
competentă implicăși trimiterea la calificarea acestei legi. Dacă nu s-ar ține seama de acest fapt,
s-ar putea aplica legea străinăîntr-o materie unde chiar ea se declară necompetentă. Așa ar fi
cazul în care legea forului califică prescripția acțiunii în justiție ca o problemă de fond, iar legea
străină la care trimite califică aceeași instituție ca fiind o problemă de procedură, competentă
fiind legea forului.
Un alt argument ar fi acela că se impune calificarea după legea străină, la care face trimitere
norma conflictuală, deoarece ea trebuie să fie aplicată astfel înormele conflictualeât să asigure

7
apărarea efectivă a drepturilor ce fac obiectul acțiunii. Însă susținătorii aceștei teorii nu acordă
atenția cuvenită unor aspecte esențiale, astfel trebuie relevate următoarele :
- prin legea cauzei (lex causae) se înțelege legea străină competentă să guverneze cauza, să
soluționeze fondul litigiului.
- calificarea este specifică dreptului internațional privat și este o operațiune prealabilă
soluționării conflictului de legi. Numai această operațiune – calificarea primară - poate conduce
la determinarea legii aplicabile;
- calificarea după lex causae poate conduce la un cerc vicios;
- dacă determinarea legii aplicabilă cauzei este lăsată la discreția judecătorului și acesta
procedează după criteriul rezultatului cel mai favorabil pentru justițiabil (teoria adaptării
calificării autonome), se poate ajunge la arbitrariu, în numele echității.
Autorii care nu admit calificarea după legea cauzei – lex causae – sunt totuși de părere căîn
realitate, situațiile conflictuale sunt, uneori, deosebit de complexe și calificarea numai după legea
forului nu permite rezolvarea problemei conflictuale.
Nu pot fi admise calificările după dreptul străin în problemele care sunt considerate de
procedură potrivit legii forului.

1.2.3. Conflictul de calificări

Suntem în prezența unui conflict de calificări atunci când noțiunile din norma
conflictuală, privind conținutul și/sau legătura acesteia, au sensuri diferite în sistemele de
drept susceptibile a fi aplicate unui raport juridic.
Instituția calificării în dreptul internațional privat este strâns legată de conflictele de legi și
a apărut odată cu acestea. În prima fază de dezvoltare a dreptului internațional privat, conflictele
erau între cutumele provinciale și conflictele de calificări, chiar atunci când apăreau, erau
nesemnificative, nu erau observate.
Dezvoltarea relațiilor economice, deplasarea progresivă a persoanelor și, în special, apariția
statelor naționale, a lărgit aria dreptului internațional privat și a impus găsirea de noi soluții
pentru depășirea dificultăților apărute în practică.
Problemele calificării i-a preocupat și îi preocupă pe autori. Fiecare stat are propriul său
sistem de drept internaționa privat și propriile calificări necesare pentru instituțiile din material
conflictelor de legi.

8
 Calificarea fiind determinantă pentru soluția care se dăîntr-un conflict de legi, preocuparea
pentru precizarea sensului noțiunilor, termenilor folosiți în convențiile internaționale și legile
interne este deosebită.

9
 II. RETRIMITEREA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
2.1. Noțiuni introductive
2.1.1. Definiția și condițiile retrimiterii
Soluționarea unui conflict de legi se face conform normelor conflictuale ale forului. Ele
indică judecătorului sau autorității investită cu soluționarea unui caz concret legea pe care
urmează să o aplice – aceasta poate fi :
- legea forului – procesul se desfășoară normal și nu pot apărea dificultăți;
- sau o lege străină - ca fiind competentă să guverneze cauza, înseamnă că trimite la dreptul
străin.
Deși, foarte mult timp prin trimiterea la dreptul străin s-a înțeles trimiterea la dreptul
material străin, la un moment dat practica a impus să se stabilească dacă trimiterea se face la
dreptul material străin sau la ansamblul dreptului străin. Distincția între cele două accepțiuni
prezintă importanță practică, influențând soluția în cazul concret.
Trimiterea la legea materială străină nu pune problema retrimiterii.Prin aplicarea
reglementării străine, în materie, se soluționează fondul litigiului. Dacă prin trimitere la dreptul
străin se înțelege sistemul de drept în întregul său, inclusiv reglementările de drept internațional
privat, atunci poate să apară un conflict al normelor conflictuale ale celor două sisteme, au
puncte de legătură diferite și poate duce la retrimitere.
Sensul retrimiterii (la norma materială sau la sistemul de drept în ansamblu) este stabilit de
dreptul forului. Sub acest aspect, retrimiterea apare ca o problemă de interpretare a normelor de
drept internațional privat, o problemă de calificare.
Conflictul dintre normele conflictuale poate fi pozitiv saunegativ.
Conflictul este pozitiv atunci când norma conflictuală străină, la care face trimitere,
consacră o soluție asemănătoare cu aceea a normei conflictuale a forului. Acest gen de conflict
nu crează probleme, el se soluționează prin aplicarea normei conflictuale a forului.Problema
retrimiterii nu se pune în cazul conflictului pozitiv al normelor conflictuale.
Diferențele care existăîntre normele de drept interanțional privat, în diferite sisteme, pot
conduce la o altă formă de conflict – adicăconflictul negativ. Regula conflictuală a forului diferă
de aceea a dreptului străin la care trimite, astfel încât nici una dintre ele nu admite competența
propriului sistem de drept. În această situație apare sau poate să aparăretrimiterea. Astfel, legea
forului se declară necompetentă pentru soluționarea fondului litigiului și trimite la sistemul de
drept al celuilalt stat. Acesta, potrivit normei sale conflictuale, nu acceptă competența și declară
competentă o altă lege, care poate fi legea forului sau a unui stat terț.

10
 Retrimiterea poate fi definită ca o situație juridicăîn care legea străină, desemnată
competentă de norma conflictuală a forului, refuză competența și o atribuie, potrivit propriei
sale norme conflictuale, legii unui alt stat, care poate fi statul forului sau un stat terț. Altfel
spus, prin retrimitere se înțelege situația când normele forului trimit la un sistem de drept
străin ale cărui norme conflictuale trimit înapoi la sistemul de drept al forului sau la acela
al unui alt stat.
Pentru a putea vorbi de retrimitere, în mod practic, trebuie ca aceasta să fie admisă de
sistemul de drept respectiv.
Putem concluziona că, pentru a exista retrimiterea, ar trebui să fie îndeplinite cumulativ un
număr de trei condiții :
- prin dreptul străin la care trimite dispoziția conflictuală a forului să se înțeleagă
ansamblul dreptului străin;
- să existe un conflict negativ între normele conflictuale în prezență, adică ambele sisteme
de drept, prin normele conflictuale în materie, se consideră necompetente a cârmui raportul
juridic în discuție;
- sistemul de drept al forului (al statului instanței sesizate) să admită retrimiterea.
Retrimiterea nu presupune o deplasarea materială a cauzei de la o instanță la alta și nici nu
trebuie confundată cu declinarea de competență, care nu este posibilăîn dreptul internațional
privat. Ea este o operațiune de tehnică juridică, exclusiv mentală, ce revine în sarcina
judecătorului desemnat să soluționeze cauza.

2.1.2. Formele retrimiterii

Elementele concrete ale cauzei pot conduce la o retrimitere de gradul I sau simplă, dar și la o
retrimitere de gradul II, complexă.
1. Retrimiterea de gradul I – există atunci când dreptul străin, norma sa conflictuală,
retrimite la legea forului (s-ar putea spune trimite înapoi). Dacă retrimiterea este acceptată,
instanța sesizată aplică legea sa materială pentru soluționarea fondului litigiului.
2. Retrimiterea de gradul II – există atunci când dreptul străin trimite la legea unui stat terțși
nu înapoi la legea forului.

2.1.3. Limitele aplicării retrimiterii

11
 Retrimiterea este admisăîn practica staelot europene, iar unele dintre ele conțin și norme
scrise privind această instituție. Fenomenul se explică prin aceea că, retrimiterea acceptată inițial
în materia succesiunii mobiliare, a fost admisăîn timp și în domenii ca statutul personal,
competența instanțelor, succesiunea imobiliară.
Cu toate acestea se consideră că retrimiterea nu poate fi admisăîn unele situații, cum ar fi :
- părțile desemnează legea aplicabilă contractului în virtutea autonomiei de voință. În acest
caz neaplicarea retrimiterii are la bază ideea că, prin alegerea făcută părțile au avut în vedere
normele materiale ale dreptului străin, reglementările în domeniul respectiv, cu excluderea
normelor conflictuale ale respectivului sistem de drept tocmai pentru a nu se ajunge în situația
trimiterii la dreptul din alt stat.
- în materia cetățeniei nu poate fi admisă retrimiterea. Referiri la legea străină pentru
determinarea cetățeniei unei persoane au în vedere numai legea materială străină care nu conduce
la retrimitere.
- Regula locus regit actum, privind forma exterioarăa actelor juridice, nu permite aplicarea
retrimiterii. Se consideră că trimiterea se face la dispozițiile legii materiale privind condițiile de
formă ale actului juridic și nu la întreg sistemul de drept al țării unde se încheie actul, adicăși la
normele conflictuale care presupun riscul retrimiterii.
- Retrimiterea de gradul II – complexă - nu poate fi admisă deoarece creează dificultăți în
determinarea legii aplicabile.

2.2. Retrimiterea și rolul ei în dreptul internațional privat

2.2.1. Apariția retrimiterii
Primele cazuri de retrimitere au fost semnalate în practica francezăși engleză, în sec. XVIII-
lea și al XIX-lea. Cazurile erau rare și nu au trezit interesul specialiștilor pentru a releva
importanța teoreticăși consecințele practice ale acesteia.
Retrimiterea, ca instituție, a fost consacrată de Curtea de Casație franceză printr-o decizie
pronunțatăîn 1878. Instanța franceză s-a pronunțat în celebra afacere Forgo, dând o altă
interpretare argumentelor care fuseseră respinse de celelalte instanțe. Implicit a admis și un alt
sens trimiterii la dreptul străin.
Elementele speței Forgo sunt următoarele : un copil bavarez pe nume Forgo, fiind din afara
căsătoriei, a fost adus în Franța (la vârsta de 5 ani), unde a locuit toată viața fără a îndeplini
formalitățile cerute de legea franceză pentru a dobândi “domiciliul legal”. A decedat tot în

12
Franța, la vârsta de 68 de ani, dar nu a lăsat testament pentru bunurile mobile pe care le poseda.
În această situație, rudele sale după mamă, din afara căsătoriei, s-au adresat instanței franceze
invocând dreptul la succesiune. Potrivit normelor conflictuale franceze, succesiunea era
reglementată de legea domiciliului defunctului. Aceasta era legea bavareză, întrucă toată viața el
nu avusese decât “domiciliul de fapt” în Franța. După prevederile legale bavareze, în materie,
moștenitorii respectivi aveau dreptul la succesiune. În fața instanței s-au prezentat atunci
reprezentanții autorității fiscale franceze care au pretins că succesiunea este vacantăși revine
statului francez. S-a argumentat prin aceea că legea bavareză competentăîn cauză potrivit
normelor conflictuale franceze trebuie luatăîn considerare în ansamblul său și nu numai în ceea
ce privește reglementarea succesiunii. Astfel, potrivit regulilor de conflict bavareze succesiunea
mobiliară era supusă legii “domiciliului de fapt” al defunctului, făcându-se trimiterea înapoi la
legea succesorală franceză, conform căreia rudele defunctului nu putea veni la succesiune.
Argumentul a fost respins de celelalte instanțe franceze, dar a fost admis de Curtea de casație și
astfel succesiunea a revenit statului francez, ca succesiune vacantă. Decizia Curții de casație
pronunțatăîn cazul Forgo a atras atenția sub mai multe aspecte, astfel :
- instanța franceză a asmis în speță calificarea noțiunii de domiciliu, după legea străină,
regula fiin calificarea după legea forului;
- a admis că prin trimiterea la dreprul străin se are în vedere ansamblul respectivului sistem
de drept și nu numai legea materială străină, care nu pune problema retrimiterii;
- a consacrat instituția retrimiterii.
Deși hotărârea instranței franceze a fost criticatăîn cazul Forgo, în practica ulterioară atât în
Franța, cât și în alte state retrimiterea a fost admisă.
Frecvența și diversificarea raporturilor juridice cu element de extraneitate, la sfârșitul sec.
Al XIX-lea, ceea ce conducea la aplicarea dreptului străin sau trimiterea la acesta, în tot mai
multe cazuri a impus găsirea unor corective vechiului sistem. Astfel, s-a acordat o mai mare
importanță retrimiterii, în măsura în care a apărut cu claritate rolul acestei instituții în diminuarea
rolului legii străine. Faptul este confirmat de consacrarea instituției retrimiterii, succesiv, în unele
legislații naționale, însă existăși sisteme de drept care nu admit retrimiterea.
În sistemul nostru de drept este admisă retrimiterea de gradul I, cu excepția cazurilor în care
legea prevede în mod expres altfel. ținând seama de realitățile existente, legiuitorul român a avut
în vedere și situația când legea străină la care trimite norma conflictuală română, aparține unui
stat în care coexistă mai multe sisteme legislative. Admiterea retrimiterii de gradul I se
justificăîntrucât, din punct de vedere practic, contribuie la realizarea scopului urmărit prin
reglementările de drept internațional privat. Normele noastre conflictuale admit aplicarea legii

13
străine, însă dacăaceasta retrimite la legea noastră, în acest caz, se va aplica legea materială
română. Este un avantaj pentru practivieni, fără ca prin aceasta să fie afectate relațiile nostre, pe
toate planurile, cu celelalte state.

2.2.2. Rolul retrimiterii în dreptul internațional privat

Consacrarea retrimiterii, ca instituție juridică, a declanșat controverse în doctrină,
argumentele pro și contra admiterii acesteia fiind numeroare.În pofida acestei bătălii doctrinare,
retrimiterea s-a impus în practicăși și-a luat locul printre instituțiile care contribuie la diminuarea
rolului legii străine, la limitarea cazurilor când aplicarea acesteia este dispusă chiar de normele
conflictuale ale forului.
În fapt, retrimiterea are ca finalitate neaplicarea legii străine competentăși înlocuirea ei cu
legea forului.

14
 CONCLUZIE
Operațiunea calificării în Dreptul Internațional Privat este o instituție centrală a acestei
ramuri de drept, iar determinarea legii potrivit căreia se va realiza această operațiune prezintă
importanță sub aspectul soluționării raportului juridic cu element de extraneitate. Calificarea
potrivit lex fori reprezintă regula generală instituită de legiuitor. Totuși, în anumite situații,
calificarea potrivit legii forului nu este aplicabilă, cum ar fi: în cazul instituțiilor juridice
necunoscute sistemului de drept al Republicii Molodova, precum și în cazul excepțiilor analizate
de la calificarea potrivit legii forului. Referindu-ne la excepțiile de la calificare potrivit lex fori,
menționăm că în sistemele de drept unde este admisă retrimiterea, aceasta la fel constituie o
excepție de la calificarea potrivit legii instanței de judecată. În literatură, în calitate de excepție
de la regula dată întâlnim și calificarea oferită de tratatele internaționale, aceasta în esență
reprezentând aceeași calificare legală. Totodată, pe lîngă calificarea potrivit lex fori și lex causae
trebuie să ținem cont și de metoda de calificare potrivit proper law, dar și de teoria calificării
autonome, care reprezintă în sine o critică adusă regulii generale stabilite.
Cu toate că uneori retrimiterea este prezentată ca o problemă ce ţine de interpretarea
regulilor de conflict, fiind tratată ca o formă a calificării, există unele aspecte care fac aceste
două instituţii ale dreptului internaţional privat să difere una de alta, şi anume: dacă prin
calificare înţelegem determinarea înţelesului noţiunilor utilizate în conţinutul şi legătura normei
conflictuale, atunci retrimiterea reflectă situaţia în care sistemele de drept cu privire la aceeaşi
normă conflictuală după conţinutul ei, prin intermediul legăturii, înţeleg în mod diferit cărui
sistem de drept să i se acorde competenţa de soluţionare a litigiului. Acest lucru este posibil
datorită diferenţelor de reglementare caracteristice fiecărui sistem de drept.
Astfel, retrimiterea se prezintă ca fiind acel procedeu tehnico-juridic prin care legea străină
desemnată ca aplicabilă potrivit normei conflictuale a forului refuză competenţa ce i se oferă de a
se aplica şi atribuie, la rândul ei, prin normele conflictuale proprii, această competenţă legii unui
alt stat. Mai exact, vorbim despre retrimitere în situaţia în care forul, prin prisma propriei norme
conflictuale, îşi declină competenţa de soluţionare a litigiului făcând trimitere la un alt sistem de
drept cu care acesta are legătură prin elementul de extraneitate, iar acesta, la rândul său, potrivit
normei conflictuale proprii, nu acceptă trimiterea, făcând o nouă trimitere – fie înapoi la dreptul
statului forului, fie mai departe la dreptul unui stat terţ.

15
 BIBLIOGRAFIE:
1. BABĂRĂ, V. Drept internaţional privat. Vol.I. Chişinău, 2007, 147 p.
2. BABĂRĂ, V. Unele consideraţii asupra legilor potrivit cărora se efectuează calificarea
şi se soluţionează conflictul de calificări în dreptul conflictual al Republicii Moldova. În: Revista
științifică a Universității de Stat din Moldova „Studia Universitatis”, 2007, nr.3, p.16.
3. BĂIEŞU, A. Drept internaţional privat. Chişinău, 2001.
4. Codul Civil al Republicii Moldova, Cartea a cincea: DREPTUL INTERNAÞIONAL
PRIVAT
5. JUGASTRU, C. Calificarea în conflictele de legi şi în conflictele de jurisdicţii. În:
Universul Juridic, 2016, nr.6, p.64.
(http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2016/08/07_Revista_Universul_Juridic_nr_06-
2016_PAGINAT_BT_C_Jugastru.pdf)
6. UNGUREANU, O., JUGASTRU, G. Manual de drept internaţional privat. Bucureşti:
ALL Beck, 1999, 248 p.

16