Extregerea minereurilor cuprifere

Identificarea zăcămintelor cuprifere, la fel ca și in cazul altor minereuri era realizată în funcție de
culoare, greutate, miros,influenta asupra vegetației. Se menționează că un criteriu de identificare
a minereurilor este calitatea apei din zonele cu zăcăminte cuprifere.Nu se cunoaște cu exactitate
modul in care erau extrase minereurile cuprifere. Cea mai probabilă este utilizarea minereurilor
de la suprafată.Pe de altă parte, unii cercetatori au presupus și existența unor exploatări prin
galerii. Dupa ce era extras, minereul era zdrobit, spalat,cernut si prajit foarte probabil chiar in
locul de extractie, dupa care urma reducerea acestuia.

Reducerea minereurilor de cupru

Procedeele de reducere pot fi cu greu deduse deoarece nu s-au păstrat cuptoare pentru reducerea
minereului de cupru, fapt explicabil pentru că cuptoarele erau utilizate o singură dată, după care
erau distruse pentru a putea fi recuperat metalul.Cuptoarele de reducere a minereurilor erau
amplasate departe de asezări, în apropierea locurilor de extracție, de cele mai multe ori zone de
relief înalte.Amplasarea cuptoarelor în apropierea locurilor de extracție era justificată deoarece
randamentul la reducere era destul de scăzut.Cuptoarele aveau pereti grosi,din piatră sau lut și
erau mai mult sau mai puțin adânciți in pământ. Cuptorul era umplut cu straturi succesive de
minereu si combustibil (lemn). Avea loc o ardere oxidantă care era întreținută inițial de lemn iar
apoi de sulful din minereu. În partea superioara se forma o turtă de cupru, care, dupa răcire era
recuperată prin spargerea cuptorului.

Obținerea aliajelor din bronz

Bronzul este un aliaj din cupru și cositor (staniu), conținând diverse impurități care provin din
minereurile originare sau din metalele recuperate prin topirea altor aliaje.Încă nu se cunosc cu
exactitate procedeele complexe de realizare a aliajelor din bronz.Inițial se pare că acestea erau
obținute prin adăugarea casiteriței ( minereu conținând staniu ) la cupru în momentul fuziunii.
Această idee a fost confirmată de experiențele practice realizate de o serie de specealisti care au
studiat tehnologiile antice .Fabricarea bronzului prin amestecarea cuprului cu staniul constituie o
descoperire tehnologică ulterioară. Plinius descrie această operație și menționeaza proporțiile de
cupru și cositor necesare realizarii aliajelor. Procentele de cositor utilizate difereau în funcție de
natura artefactelor care urmau sa fie confecționate. Procentul de cositor, inițial foarte mic devine
mai mare în epoca bronzului mijlociu, semn că s-au găsit mijloace de a ajunge la resursele de
cositor.Din puținele analize reiese că erau bine cunoscute proprietățile cositorului care nu
depașește în aliaj niciodata procentul de 25%.În general, un bronz de bună calitate are între 5-
18% cositor.Procentul mic de cositor influențeaza culoarea și calitațile bronzului.Cuprul se
topește la 1085 de grade, iar cositorul la 283 de grade. Deci cantitatea mai mare de cositor din
aliaj face ca punctul de topire al aliajului să fie mai scăzut. Cositorul influențeaza mult duritatea
bronzului.Procentul de cositor variază în funcție de categoria funcțională a pieselor.Pentru
obiecte de podoabă se constată un procentaj mai mic de cositor, în timp ce la arme, care trebuiau
să fie mai dure se folosește mai mult cositor.Bronzurile cu arsen sau antimoniu au un procentaj
de 6-10%.Utilizarea staniului este documentată prin descoperirea în unele ateliere a unor plăci
sau bare din acest metal.Dar staniul a fost un metal rar in Europa antică, și de aceea se foloseau
plumbul și arsenul.O altă modalitate de obținere a materiei prime necesare confecționarii
produselor din bronz a constituit-o și retopirea unor artefacte realizate din acest metal.Procedeul
a cunoscut o largă răspândire in epocile preistorice.

Turnarea in tipare

După reducere, aliajul obținut era turnat în tipare de lingouri, piese semibrute care se îndreptau
spre atelierele de turnare a pieselor finite.Aceste lingouri erau alcătuite din piele de vițel, topoare
bipene, au circulat și lingouri de plumb sub forma de topoare.Tipare pentru turnat lingouri de
bronz au fost descoperite pe teritoriul tării noastre la Peica in așezarea de la Poiana Jud
GalatiDupă cum se poate observa, tiparele au cunoscut o utilizare redusă, ele servind doar la
turnarea în lingouri a unor piese simple și foarte rar la confecționarea unor obiecte mai
pretențioase (pandantive, psalii).Majoritatea obiectelor erau realizate prin metoda ”a cire perdu”.
Procedeul a cunoscut o largă răspandire atât in timp cât și în spatiu. Metoda ca atare a permis
eliminarea pierderilor de materii prime și realizarea unor piese si ornamente complicate. O altă
metoda de realizare a obiectelor din bronz constă în confecționarea unor modele etalon. Acestea
puteau fi confecționate din plumb, os, lemn sau chiar bronz. Modelul respectiv era imprimat in
două placi de lut, confecționate special in acest scop, formând o pereche de tipare. Cele 2 plăci
erau asamblate prin lipire cu lut moale. Dupa turnarea obiectului dorit, intreaga masă de lut care
forma tiparul era spartă, fiind recuperată piesa.

Epoca Bronzului este o perioadă din dezvoltarea civilizației când cele mai avansate tehnologii de
prelucrare a metalelor (cel putin din punct de vedere al raspândirii) erau tehnicile de extragere a
cuprului și staniului (cositor) din minereul disponibil, și apoi crearea unui aliaj din aceste metale
pentru a turna bronzul. Epoca Bronzului face parte din sistemul celor trei epoci pentru societățile
preistorice. În acest sistem, ea urmează neoliticului în unele zone de pe glob. În majoritatea
Africii sub-sahariene, neoliticul este urmat direct de 'epoca fierului'.
Primele dovezi de prelucrare a bronzului datează de la jumătatea mileniului al IV-lea î. Hr. ,
Cultura Maikop în Caucaz. De aici, tehnologia s-a răspândit cu repeziciune în Orientul Apropiat,
și apoi la Civilizatiile de pe Valea Indusului (vezi Meluhha).

Orientul Apropiat[modificare | modificare sursă]Metalurgia s-a dezvoltat întâi în Anatolia,

Turcia de astăzi. Munții din zonele înalte ale Anatoliei aveau bogate depozite de cupru si staniu.
Cuprul era, de asemenea, minat în Cipru, Egipt, Deșertul Negev, Iran, și în jurul Golfului Persic.
Cuprul era de obicei amestecat cu arsenic, însa cererea crescândă a dus la stabilirea de rute
comerciale la mare distanță în și din Anatolia. Cuprul era importat pe rute maritime către marile
regate ale Egiptului Antic și Mesopotamiei.

La începutul epocii bronzului au apărut orașele- state organizate și a fost inventată scrierea
(Perioada Uruk în mileniul al patrulea î. Hr.). La jumătatea epocii bronzului, migrațiile au
schimbat, parțial, situația politică din Orientul Apropiat (amoriții, hittiții, hurrienii, hiksoșii și,
posibil, israelițiii). Sfârșitul epocii bronzului e caracterizat de regate puternice aflate în
competiție, și statele lor vasale (Egiptul Antic, Asiria, Babilonia, Hittiții, Mitanni). Au existat
contacte prelungite cu civilizațiile egeene (Ahaia, Alashiya), în care comerțul cu cupru a jucat un
rol important. Această perioadă a avut drept finalitate așa-numita prăbușire a epocii bronzului,
care a afectat o mare parte a Mediteranei de Est și a Orientului Mijlociu.

Prelucrarea fierului a început încă din perioada târzie a bronzului în Anatolia. Trecerea către
epoca fierului, aproximativ 1200 î.Hr., a fost mai mult politică decât determinată de noi
descoperiri în domeniul prelucrării metalelor.

Zona egeeană[modificare | modificare sursă]

Lingou din cupru din Epoca Bronzului, descoperit în Creta.Civilizațiile epocii bronzului din zona
Mării Egee au creat o rețea comercială la mare distanță. Această rețea exporta cositor și cărbune
în Cipru, unde era minat cuprul și aliat cu cositorul pentru a produce bronzul. Obiectele din
bronz erau apoi exportate peste tot, încurajând comerțul. Analiza izotopică a cositorului din
unele obiecte din bronz din zona mediteraneeană a arătat că acesta provenea din surse îndepărtate
precum Marea Britanie.

Știința navigației era bine dezvoltată, ajungând la un nivel care nu va mai fi atins până la
descoperirea (sau poate redescoperirea) unei metode de a determina longitudinea, în jurul anului
1750.

Civilizația minoică cu baza la Knossos avea cea mai mare influență asupra comerțului în epoca
bronzului.

O lipsă foarte importantă a acestei perioade a fost aceea că metodele moderne de contabilitate nu
erau disponibile. Mulți istorici consideră că imperiile antice erau predispuse să subevalueze
alimentele de bază față de obiectele de lux, rezultând astfel într-un comerț neeconomic.

Nu se știe cu exactitate ce a determinat sfârșitul epocii bronzului în această regiune. Există

dovezi că administrația miceniană a imperiului comercial regional a urmat declinului civilizației
minoice. Există, de asemenea, dovezi care susțin teoria că mai multe state cliente minoice și-au
pierdut o mare parte din populație ca urmare a foametei și/sau epidemiilor, lucru care ar indica o
prăbușire a rețelei comerciale, oprind comerțul care ar fi putut ajuta populațiile înfometate, și ar
fi putut împiedica anumite boli (legate de nutriție). Se știe, de asemenea, că grânarul imperiului
minoic, zona de la nordul Mării Negre a suferit însemnate pierderi demografice, și, probabil, a
scăzut și cultivarea de alimente în această perioadă.

Cercetările recente au discreditat teoria conform căreia defrișarea pădurilor din Cipru a provocat
sfârșitul comerțului cu bronz. Se știe că pădurile cipriote au existat și în perioadele ulterioare, iar
experimentele au arătat că producția de cărbune la scara necesară producției de bronz de la
sfârșitul epocii bronzului le-ar fi epuizat în mai puțin de cincizeci de ani.

O teorie susține că, deoarece uneltele de fier se răspândiseră, dispăruse justificarea centrală
pentru comerțul cu cositor, iar rețeaua comercială a încetat să mai funcționeze ca înainte.
Coloniile Imperiului Minoic au suferit apoi de secetă, foamete sau războaie, sau o combinație a
acestor trei, neavând acces la resursele imperiului, prin intermediul cărora și-ar fi putut reveni.

O altă familie de teorii analizează situația din Knossos. Erupția din Thera a avut loc în această
perioadă, la 60 km de Creta. Unii istorici cred că un tsunami din Thera a distrus orașele cretane.
Alții afirmă că poate un tsunami a distrus marina cretană în port, lucru care a dus la pierderea
unor bătălii navale de importanță crucială, astfel încât, în jurul anului 1450 î.Hr., orașele din
Creta au fost distruse, iar civilizația miceniană a preluat Knossosul. Dacă erupția a avut loc la
sfârșitul secolului al XVII-lea î.Hr., (după cum cred majoritatea cronologilor astăzi), atunci
efectele sale imediate aparțin mai degrabă trecerii de la epoca mijlocie a bronzului la epoca târzie
a bronzului, și nu sfârșitului epocii bronzului; dar ar putea să fi provocat instabilitatea care a dus
la prăbușirea întâi a Knossosului, și apoi a întregii societăți a Epocii Bronzului. O asemenea
teorie privește rolul științei cretane de a administra imperiul, după Thera. Dacă această știință era
concentrată în Creta, atunci e posibil ca micenienii să fi făcut unele greșeli politice și comerciale
cruciale în administrarea imperiului cretan.

Descoperirile arheologice recente, inclusiv cele de pe insula Thera (cunoscută astăzi sub numele
de Santorini), ar indica că centrul civilizației minoice în momentul erupției se afla pe această
insulă, nu în Creta. Unii cred că aceasta este cunoscuta Atlantida (o hartă desenată pe un perete
al unui palat minoic din Creta înfățișează o insulă asemănătoare cu aceea descrisă de Platon și cu
forma insulei Thera de dinainte de erupție). În conformitate cu această teorie, distrugerea
catastrofică a centrului politic, administrativ și economic din cauza erupției, precum și pagubele
provocate de tsunami orașelor și satelor de pe coasta Cretei a grăbit declinul Imperiului Minoic.
O entitate politică slăbită cu capacități economice și militare reduse, și bogății imense, ar fi fost
vulnerabilă în fața altor invadatori.

Fiecare dintre aceste teorii este convingătoare, și aspecte din fiecare ar putea avea importanță în
desenarea sfârșitului epocii de bronz din această regiune.

Europa Centrală[modificare | modificare sursă]

Arme din Epoca Bronzului din RomâniaÎn Europa Centrală, cultura Unetice de la începutul
epocii bronzului (1800 î.Hr. - 1600 î.Hr.) include mai multe grupuri mai mici, cum ar fi cultura
Straubingen, cultura Adlerberg și cultura Hatvan. Unele morminte foarte bogate, cum ar fi cele
de la Leubingen cu daruri de înmormântare din aur, indică o creștere a stratificării sociale deja
prezente în cultura Unetice. Cimitirele din această perioadă sunt totuși rare și de mici dimensiuni.
Cultura Unetice este urmată de Epoca Mijlocie a Bronzului (1600 î.Hr.-1200 î.Hr.), Cultura
tumulus, caracterizată prin înmormântări prin înhumare în tumuli (gorgane). În Ungaria de est,
pe afluenții Crișului, a apărut, la începutul epocii bronzului, cultura Mako, urmată de culturile
Ottomany și Gyulavarsand.

Cultura câmpurilor de urne de la sfârșitul Epocii Bronzuui (1300 î.Hr. - 700 î.Hr.) e caracterizată
de înmormântări prin incinerare. Ea include cultura lusațiană în estul Germaniei și în Polonia (
100 î.Hr. - 500 Î.Hr.) care continuă în epoca fierului. Epoca Bronzului din Europa Centrală este
urmată de cultura Hallstatt a epocii fierului(700 î. Hr.-450 î. Hr.).

Situri arheologice importante sunt:

Biskupin (Polonia)
Nebra (Germania)
Zug-Sumpf, Zug, Elveția
Europa Nordică (1500-500 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]În nordul Germaniei, Danemarca,
Suedia și Norvegia, locuitorii Epocii Bronzului au creat numeroase obiecte distinctive și
frumoase, cum ar fi perechea de lurere descoperite în Danemarca. Unii lingviști cred că o limbă
proto-indo-europeană a fost introdusă în zonă în jurul anului 2000 î.Hr., care a devenit apoi
strămoașă a tuturor limbilor germanice. Acest lucru ar confirma evoluția epocii bronzului din
Europa Nordică în epoca fierului pre-romană germanică

Epoca este împărțită în perioade I-VI de către Oscar Montelius. Perioada Montelius V deja ține
de epoca fierului în alte regiuni.

Insulele Britanice[modificare | modificare sursă]În Marea Britanie, Epoca Bronzului este

considerată a fi perioada începând aproximativ cu 2100 î.Hr. și până în 700 î.Hr. Prin imigrație,
noi popoare au venit în insule de pe continent, cercetarea izotopilor de pe smalțul dinților
scheletelor descoperite în mormintele de la începutul Epocii Bronzului din apropiere de
Stonehenge indicând că măcar o parte din imigranți proveneau din Elveția de astăzi. Popoarele
Beaker aveau un comportament diferit față de populațiile neolitce care le-au precedat,
schimbările culturale fiind semnificative, deși integrarea se crede că a fost pașnică, de vreme ce
multe din siturile henge timpurii au fost adoptate de noii-veniți. Cultura Wessex s-a dezvoltat în
sudul Marii Britanii în această perioadă. În plus, clima se schimba, din caldă și uscată devenind
mult mai umedă, obligând populația să părăsească locurile ușor de apărat, din zonele înalte,
pentru a locui în văile mai fertile. Au apărut ferme mari de vite în zonele joase, lucru care a
contribuit la creșterea economică, și a impulsionat defrișările. Cultura Deverel-Rimbury a apărut
în a doua jumătate a 'Epocii mijlocii a Bronzului' (c. 1400 î. Hr.-1100 î.Hr.) ca urmare a acestor
schimbări. Zona Cornwall reprezenta o sursă importantă de cositor pentru o mare parte a Europei
Occidentale, iar cuprul era extras din locuri precum mina Great Orme în nordul Țării Galilor.
Grupurile sociale par să fi fost tribale, însă de o complexitate crescândă.

Zona Anzilor[modificare | modificare sursă]Epoca Bronzului în regiunea andină a Americii de

Sud se crede că a început aproximativ în 900 î.Hr., când artizanii chavini au descoperit cum să
alieze cuprul cu cositorul. Primele obiecte produse erau mai mult utilitare, precum topoare,
cuțite, și obiecte agricole. Mai târziu, pe măsură ce chavinii au câștigat mai multă experiență în
tehnologia prelucrării bronzului, ei au creat numeroase obiecte decorative ornate, în scopuri
administrative, religioase sau ceremoniale, deoarece tradiția obiectelor decorative din aur, argint
și cupru le era deja bine cunoscută.

Asia[modificare | modificare sursă]Epoca Bronzului a început în China în jurul anului 2100 î.Hr.,
în timpul Dinastiei Xia. La Ban Chiang, Thailand, (Asia de Sud-Est) au fost descoperite artefacte
din bronz din secolul al XXI-lea î.Hr.[1].

Cultura Erlitou, Dinastia Shang și Cultura Sanxingdui din China timpurie foloseau vase din
beonz pentru ritualuri, obiecte agricole și arme [2].

Perioada olăriei Mumun din sudul Peninsulei Coreene a adoptat treptat producția de bronz,
aproximativ în anii 700-600 î.Hr., după o perioadă când pumnale și alte obiecte din bronz au fost
schimbate până în interiorul peninsulei (aproximativ 900-700 î.Hr.). Bronzul a constituit un
element important în ceremonii și ca ofrande mortuare până în 100 d.Hr.

Epoca bronzului în România este o perioadă din preistoria României împărțită în Epoca
bronzului timpuriu( cca. 3500-2200 î.H.), Epoca bronzului mijlociu (cca.2200-1600/1500 î.H.) și
Epoca bronzului târziu( cca. 1600/1500-1100 î.H.)[1].

Periodizare[modificare | modificare sursă]De-a lungul vremii au existat mai multe periodizări ale
Epocii bronzului aplicate spațiului românesc. A fost folosită periodizarea lui Paul Reinecke
pentru spațiul central-european, care împărțea epoca bronzului în patru faze (A, B, C și D), pe
baza asocierilor obiectelor de bronz[1].

Caracteristici[modificare | modificare sursă]Societatea neolitică se caracterizează prin economie

de tip predominant agrar, practici funerare specifice și o religie bazată pe un cult al fecundității.
Tipul de societate se apropie poate de acea “peer polity” a lui Colin Renfrew[1].

În spațiul românesc, apare o cultură arheologică care se numără printre cele mai vechi din
Europa: cultura Cucuteni. Această cultură este probabil ultima care a creat ceramică pictată din
Europa.

În Epoca Bronzului timpuriu au început să se dezvolte diferite culturi arheologice: cultura

Baden-Coțofeni, cultura Cernavodă III- Belleraz, cultura Glina, ,,cultura” Verbicioara etc. În
această perioadă cea mai importantă cultură din Muntenia și Oltenia este cultura Glina.
Ocupațiile principale ale oamenilor sunt agricultura, extragerea minereurilor și creșterea
animalelor. Locuințele sunt rectangulare și de dimensiuni medii. În ultima perioadă a bronzului
timpuriu întâlnim tipuri vaste de podoabe (inele de buclă, brățări, coliere, pandantive lucrate
special din cupru, aur, argint și în special bronz).

,,Cultura” Verbicioara a fost identificată în anul 1949 prin săpăturile din stațiunea eponimă. La
prima prezentare, foarte succintă de altfel, se considera că a avut o origine vestică, legată de
complexele Periam-Pecica și Vatina, pătrunzând în Oltenia după grupa Glina III pe care o
împinge către est. Referitor la înmormântări se considera că la început obiceiul era cel a
înhumării morților, pentru ca apoi în a 3-a fază să se constate practica incinerației[2]. Pe baza
conținutului material, Verbicioara a fost inclusă în cinci faze.

În perioada bronzului mijlociu, populația din România și țările vecine a fost delimitată de
apariția mai multor culturi importante. Printre care se remarcă: cultura Otomani( întâlnită în
Slovacia), cultura Wietenberg( întâlnită în Transilvania), cultura Mureș, cultura Gârla Mare( de
la care s-au păstrat niște minunate figurine și statuete din lut).

Economia Epocii Bronzului se baza pe creșterea oilor, caprelor și porcilor. În cultura Wietenberg
vitele mari au fost folosite, alături de cabaline pentru tracțiune și hrană.

În timpul Epocii Bronzului s-a constatat o evoluție importantă, în special pe plan economic față
de eneolitic. S-au înmulțit, în același timp, și manifestările artistice, reprezentate de cultura Gârla
Mare, prin statuetele complex lucrate din lut.

Religia[modificare | modificare sursă]Ideea generală despre Epoca bronzului este aceea că se

instalează cultele uraniene, solare. Ca argumente sunt folosite unele motive ornamentale,
considerate a fi simboluri solare, care apar frecvent redate pe ceramică sau pe piesele din metal:
cercurile concentrice, cercurile însoțite de raze, zvastica. Însăși incinerația este considerată a fi
legată de aceste culte[3].

În spațiul românesc sunt cunoscute trei sanctuare din Epoca bronzului. Sălacea( cultura Otomani,
faza a II-a), județul Bihor; Balej-cultura Gârla Mare, din Bulgaria și Monteoru (cultura
Monteoru, județul Buzău). Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaște un loc de cult la
Oarța de Sus.

În legătură cu plastica antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât
în perioada neoliticului.Singura cultură din spațul nostru care este foarte bine reprezentată din
acest punct de vedere este cultura Zuto Brdo-Gârla Mare, la care se adaugă cultura Szeremle-
Bijelo Brdo-Dalj din Ungaria și Croația. În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340
piese, dintre care 244 sunt din aria Gârla Mare[3].

S-au descoperit în această perioadă și topoare miniaturale din lut (topoare-ciocan sau securi
duble).Toporul dublu- labrys-ul- este frecvent în lumea cretană și miceniană unde apare, cel mai
adesea, în complexe de cult și morminte (mormântul toporului dublu de la Knossos), mai rar în
complexe profane. În spațiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale până la
forme uriașe, de 1,20 de metri.Totuși, labrys-ul apare frecvent asociat și cu luna și poate fi și un
simbol al unei zeițe a vegetației, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii
miceniene așezată sub un arbore. Ea are un topor în mână și primește în dar măciulii de mac și
fructe.
De ce “epoca bronzului”?

Conceptul de “epocă a bronzului” a apărut la începutul secolului al XIX-lea şi i se datorează

danezului Christian Jürgen Thomsen. Acesta a ordonat artefactele din Muzeului Naţional de
Antichităţi din Copenhaga, adunate de-a lungul vremii, după trei epoci distincte: a pietrei, a
bronzului şi a fierului. Merită menţionat faptul că selecţia lui Thomsen nu a fost strict tipologică,
ci acesta a urmărit în special “complexele închise”, cum ar fi mormintele sau depozitele.

În ceea ce priveşte cronologia absolută, înainte de “revoluţia radiocarbon” se considera că epoca

neolitică se sfârşeşte pe la cca. 1900 a. Chr., apoi urmează o scurtă “perioadă de tranziţie” de 200
de ani, pentru ca epoca bronzului sa fie încadrată între 1700 şi 1100 a. Chr., odată cu
generalizarea ceramicii canelate şi, implicit, începutul primei epoci a fierului.
Dintre sistemele cronologice folosite pentru epoca bronzului de la noi, cele mai folosite au fost
cele ale lui Petre Roman şi Alexandru Vulpe. Ambele sisteme sunt tripartite, în sensul existenţei
unei epoci a bronzului timpurii, mijlocii şi târzii, fiecare dintre acestea cu caracteristici proprii.
După obţinerea pe scară largă a datelor radiometrice şi a corectării lor prin dendrocronologie,
datele absolute ale epocii bronzului s-au schimbat radical. Astfel, perioada timpurie a epocii
bronzului a fost încadrată între cca. 3500 şi 2200 a.Chr., cea mijlocie între 2200 şi 1600/1500 a.
Chr., iar cea târzie între cca. 1600/1500 şi 1100 a. Chr.